Viorel MUREȘAN

Arhiva păianjenului

astăzi trebuie să-mi arunc în cuptor

mâinile

s-ar cădea să le cert

că în lipsa mea acolo departe

aprindeau chibrituri în sloiurile de gheață

păreau că mătură podul bisericii

când se hârjoneau

aruncându-și lovituri de ciocan

azi-noapte le-am aflat

trimițând cu praștia stele în apă

aștept să tacă

să fie perne duse de vânt

din care cad viermi

Aforism

rândunicile s-au adunat pe sârma de telegraf

ca niște autori țanțoși de aforisme

poartă rămășițele unei uniforme

de parcă au fost colege de clasă

mâine vor scrie un rând negru

pe coala întinsă a cerului

Lista de cuvinte

mă prinzi  de mână să privim

cum se-ncaieră în crengile pomilor

ziare și nori

toate știrile zilei vor fi spălate de ploi

departe

un munte își încheie nasturii

peste alpiniști

aici

cineva își începe absența

cum se stinge zgomotul de cioburi pe ciment

după ce ai spart o oglindă

ramurile acestui copac

par liste de cuvinte

pe care să le schimbăm între noi

atunci când ne vom apăra cu frunze

iar nu cu propoziții

O piatră și adâncul mării

târziu am aflat că zăpada

sub tălpile noastre

e un muzeu

al lucrurilor care se scufundă

copiii alunecă de-a lungul unei biserici

în coadă de rândunică

am întins mâna

după argintiul pachetelor de tutun

și

mergându-ne alături părem

o piatră de moară și adâncul mării

o,

splendidul șuvoi de sânge

pe care vântul îl împinge spre noi

Expoziție de insecte

când am ajuns acolo o noapte își îngropa ziua

și în jur nimeni nu mai plângea

doar pe-o lagună

într-o casă înconjurată de trestii

un copil face muzică

în timp ce tatăl său citește ziarul

iar o bunică se roagă

cu vapoarele

cei din  larg

umblă printre stele

ca printr-o expoziție de insecte

Călărețul  spre lună

ei sunt meșteri destoinici și clădesc acolo calul troian

pe o limbă subțire de pământ

între ape

ca să mă poată crede de-al lor

eu așez un copil în mijlocul unui cerc

și el va fi călărețul nostru spre lună

pe când de pe dealuri zăpada

se pregătește să latre

noi suntem soldații

cu inimă de actori

o pădurice se apropie întotdeauna în zdrențe aprinse

de locul nostru de joacă

calendarele arată o noapte zincată

căzând cu zgomot mare printre două anotimpuri

ochiul meu continuă să rămână

un nod într-o scândură

Arhiva păianjenului

ne plăcea să privim îndelung

frumusețea obiectelor oglindite

până spre amiază tu ai șters craniile de praf

eu

cu brichete de colecție

aprindeam muzica în sfeșnicele  înalte

de parcă eram prins în jocul acela

numit „Shakespeare și paharele cântătoare”

printre frunzele plopilor nu veneau raze de soare

ci un hămăit îndepărtat de șacali

umbra mea lângă umbra ta pe un perete

se scorojeau

sub cenușa ta și sub cenușa mea

zăcea îngropat un capăt de drum

numai târziu ne-am putut da seama

că tânărul Edouard o ducea pe Olympia

de mânuță

împreună cu puiul ei de pisică semănând uimitor

c-o bufniță

numai târziu am văzut că luna scapă din mâini

șiragul ei de mărgele

Umple-ți mintea cu nobile icoane

așteptam

să ne dăm cu norii pe cer

cântam la aerul din odaie

pe rând

ca la instrumente cu coarde

fotografiile ei îmi vin numai noaptea

pe piciorușe de porumbei

călcând pe zăpadă

Lună nouă

în jurul bisericii așez

lădițe cu stupi sistematici

de mai multe culori

un preot purtând mască de-apicultor

și lungi mănuși albe

va trece să pună câteva melodii leșinate

ochii lui fluierând

va desface până departe

un câmp melifer

tu vei găsi în fiecare noapte

luna

spartă în câteva locuri

de greieri

Herghelia

câțiva cai citesc crucile de pe deal

la fiecare nume scris pe lemn dau din cap

tresar

ba s-ar părea că și râd

ori nechează

apoi

cu gâturile întinse

împing un oblon

și undeva departe pot vedea paradisul

tapetat cu câmpii de ovăz

după încă o vreme

încep în liniște să ronțăie literele

și nu iau seama că

lovind cu cozile după muște

biciuiesc și mătură zile din calendar

iar în jurul lor se face gol  

*

Andrei ZANCA

Colinele liturgice

Ultima oglindă

Martie. și-a mai trecut un an de coșmar.

acum pădurile-s pline de ghiocei fragezi

iar printre ierburi, flori albe, mici și delicate

și-un aer gingaș în jur, sub zborul fremătând

de viață-al păsărilor peste meleaguri încleiate

și cimentate de mafioți, guverne și alți mercenari

și servicii prospere, unde politica protejează corupția

cu același avânt cu care clanurile, baronii și mafioții

își continuă normal activitățile de jaf, încât până și

șobolanii o duc mai bine și n-au nevoie de certificate

de deces parafate cu molime în schimbul preluării

plăților de îngropare, căci morții zac la morgă și zac

așa, în așteptarea sicrielor în aerul îmbibat de nepăsare

ignoranță, prostie, profit, șantaj și șpagă încât, până și 

șobolanii s-au retras în fața celor apropiați, din discreție

și cu o anume decență, pe care slujbașii slugarnici

nu o mai au, interesați doar de traficul de organe.

Însă poți judeca meleaguri ori un neam doar după

trădătorii lui, te poți oare mântui doar prin mijlocitori

vânduți, din moment ce atunci când pomenești un nume

sacru, un grup se și divide?

estimp, printre coloanele clădirilor oficiale, ascunse

de ochii mulțimii și deschise dumineca pentru medii

îi vezi plimbându-se, mereu doi câte doi, vorbindu-și

exaltați și cu o satisfacție medievală de la înălțimea

uneltirilor, aflate la văzduhuri depărtare de cei care

îi susțin și îi hrănesc, totul, cu un tremur adânc de

cunoscători atunci, când apar doar dumineca

răspândind cu seninătate, frica și panica, val după

val / ne vând mai departe indulgențe ascuțite și fine,

instrucțiuni și legi după legi, sub pătura densă de

panică, sub frica indusă de interdicții spre binele

nostru, totul / alunecă, realitatea prevederilor și

a legilor încremenite în acest secol ridicat în slăvi

în care mulți se prefac că aprobă, însă gândesc

cu totul altceva, și asta de când e lumea, cum nici

eu nu spun nimic nou, doar reamintesc întru trezire

căci n-a existat început, doar pentru noi a fost

la început cuvântul și înaintea lui cu siguranță,

o iubire de care ne-am desprins de milenii

ajungând să invidiem morții și-așteptând

nerăbdători

sfârșitul.

Mi-aduc și acum aminte  –  pe mine m-au îndrăgit

mereu cei cu mult mai bătrâni ca mine, precum

și cei stinși de tineri  –  de parcă o mână sacră,

ne-a apropiat pentru o frântură de vreme.

și nu erau fitecine. azi, sunt pomeniți în șoaptă

deși în timpul vieții abia îi băgau în seamă

sub semnul trecerii lor sub tăcere

și-mi amintesc deodată, cum la Satu-Mare

un prozator ardelean, tânăr și înalt se uita

la mine, intens. Mai târziu a scris, „Am întâlnit

un poet deosebit, venit de departe și care după

lectura ținută în catedrală a împărțit în fața

porților ei, noua lui carte, tuturor celor

care ieșeau din biserică și care se uitau

la el, și se uitau la carte uimiți, însă o luau

aproape fără de-o vorbă, îndepărtându-se

tăcuți”

A murit și el tânăr. Avea nevoie de un transplant

de rinichi, care nu mai venea. Înainte de moarte,

m-a întrebat, suferind de mari dureri și neajunsuri,

„Nu știu să mă mai rog. Cum să mă rog?”

i-am scris să uite vorbele.

să-și deschidă doar inima.

ea se va ruga în locul lui

cum știe doar ea. fără de vorbe.

Mi-a mai spus, cu puțin înainte de a se stinge

„Oi fi tu trecut sub tăcere, te vei simți

singur, acolo unde ești acum, însă eu

îți spun acum, când e în zadar să mai

rostești neadevăruri, ești foarte

apreciat aici”. S-a dus.

S–a dus, și în urma lui a început să se întindă

lent uitarea. Oare se va mai gândi el la mine

acolo unde e acum?

nu pot uita nicicum, când m-a întrebat odată sfios

de parcă i-aș fi putut zări surâsul pe ecran, cum o mai duc

cu demersul meu de introducere a studiului conștiinței

în școli, începând cu Oprirea și Trezirea, titlurile a două

cărți de-ale mele pentru care am fost întrebat de comilitoni

de ce … le-am numit astfel,  și a surâs din nou, pesemne

în ciuda mâhnirii și-a bolii lui, care i-a cerut viața,

când eu tocmai spuneam într-un poem, „într-o zi

mi se va opri inima, să pot pleca mai departe”

și pe care el le-a așezat, drept motto la una

din ultimele lui cărți.

Au trecut ani.

și-acum, mulți au doar puncte de vedere și convingeri

pe care le împroașcă în jur, în vreme ce-n taină

se întreabă, cu ce mă aleg?

parcă nu mai suntem vii, însă

totul e să înțelegi și nu atât să dai explicații

acum, când e limpede  –   un ignorant e și cel mai

supus, iar acoliții știu asta și încearcă să aducă oamenii

de fragezi în această stare de ură ascunsă.

nu se poate iubi prin analogie, ceea ce mulți

o fac încântați și fără să-și dea seama, timpul

e liant divin, cel dăruit unuia la nevoie, cel

al aplecării cu băgare de seamă și tandrețe

asupra altuia.

Doar în timp dăruit se naște lent compasiunea

și iubirea, cum doar întru Hristos ne putem

recunoaște chipul, fiindcă

cu toții dorim să vedem, dorim să auzim, însă

ne împiedică mereu prejudecățile, convingerile

limitările, toate învăluite în teamă

oare, cât de adânc se coboară în conștiință

spre a recunoaște diferența dintre aici

și acolo, unde ești   –   oare,

de ce-mi amintesc de tine tocmai acum

când înșir toate acestea ca sub imperiul

unei necesități stringente

când simt că în spatele fiecăruia e un martor

tăcut, nezărit, care parcă urmărește

tot ce se întâmplă?

Tu însă știi acum, acolo unde ești.

aici, doar morții-s liberi, la fel cu cei

gata oricând să moară, decât să se supună

și-n jur doar cei care amenință zilnic un neam

și apoi își repun cuminți masca peste mască

cum ai spune

cetățenii sunt închiși între ziduri și-ntre timp

veneticii sosesc pe aeroporturi, în vreme ce unii

din ai noștri se îmbarcă grămadă, chemați de străini

pe alte plantații, imperial vegheate.

De și-ar întoarce cu toții chipul spre lumină,

lăsând în urmă bezna, totul se va termina

în aceeași clipă. Să fie însă posibil?

pesemne, la fel de posibil, cum e posibilă

în aceeași clipă și solidaritatea, atât de vitală

care se va ivi-n această lumină, ca de la sine.

                        –-

Și dacă cititul pune în pericol

prostia, încât liniștea și tăcerea

care-s înrudite cu lectura, trebuie

interzise, iar marea încercată digital

și dacă întrebi acum, un cunoscut ori un prieten

cu care schimbai în mod curent idei despre cărți

și titluri, bagi imediat de seamă

cum te privește ultragiat, ba chiar cu o difuză ură

cum, de-l pomenești pe bădia Mihai, ipoteșteanul

într-o redacție selectă

vei provoca doar schilodiri de zâmbete ironice

în cor de prostituare

spre deosebire de ideologiile, care odată evocate

sunt întâmpinate cu urlete și răcnete de bucurie

în cor slugarnic

și dacă se ridică prin presiune o interdicție

vine deîndată alt val, la fel cum cel lovit

cu bulanul și cizmele,

de se va ridica, va încasa lovituri mai eficace.      

 –   estimp, câmpiile pustii, chinezii ca iepurii   –

și-n loc ca mahării culți să ciulească din urechile lor

lungi, se-nchid într-o muțenie secretă, mutuală

Cândva în tinerețe trăiam

prin alcool, stări false de bine

azi, trăiesc stări adevărate de trecere sub tăcere

–   estimp, casele părăsite, chinezii ca iepurii   –

doar dezbinare, neîncredere și plafonare

în această unitatea planetară a încolonării

rafinat de cuminte, lipsită de umor, ca o scufie

purtând tușa măiastră a supunerii din dinastii

trecute, în care capetele se rostogoleau ca valurile

–   estimp, pădurile rărite, chinezii ca iepurii   –

și dacă unii din aceștia din urmă, țin să poarte

o mască și-n somn, li se va îngădui oare?

Asta îmi amintește de vorbele celebrului Will:

„Domnule, ești un ticălos!”

„Iar dumneata, un senator!”

Iar, dacă într-o asemenea normalitate politică

suntem taxați de serviciile financiare, de serviciile

funerare pentru simpla prezență, oriunde am fi?

soarta nu ni se oferă  –  o alegem noi

înșine înainte de naștere, și- atunci

soarta unui neam?

*

Liviu ANTONESEI

Adevărata istorie a veșniciei…

Atunci cînd privirea, precară cum se întîmplă acum să fie,

întîlnește razant aripa unui șoim în năvalnic zbor,

e semn sigur că se vor mai întîlni o dată –

și încă o dată, și încă o dată, și încă o dată,

pînă la sfîrșitul tuturor vremurilor. Iar vremurile se apropie.

Și nu e elipsă, nu este nici spirală, nici sfera de aur,

E doar un moment care pulsează, sistolă și diastolă,

care cuprinde în el totul. Și mă cuprinde…

Die Kehre, altcum văzută…

Întotdeauna, cuțitul cel bun are două tăișuri –

și vîrful care le încununează, le catalizează,

ca un punct incandescent, un  foc alb, care

îl aruncă, le aruncă cu putere spre înainte…

Așa am încercat să-mi duc în lume viața

și am reușit atît de puțin, atît de arareori,

încît zece degete au căzut pe podea,

unul după altul, pînă la cel de pe urmă…

Le-am ridicat de la primul la cel din urmă

și le-am pus cu meșteșug la  locul lor –

un calm nesfîrșit m-a cuprins în găoace,

o albă, suprafirească împăcare cu toate…

3 Martie 2021, în Iași

Ianuarie 1984

Iarna cumplită a celor morți în trenuri, de

hipotermie, de parcă se răcea întreg universul…

în fața cinstitei și speriatei adunări academice,

care nu mai avusese parte de asta de decenii.

stacojiu la față, că-mi era frică să nu facă vreun

atac de apoplexie, colonelul perora despre vinovăția

mea și a acuzatului vedetă de data aceasta,

dar o făcea cu repetiții, cu neașteptate volute retorice –

în cele din urmă, am înțeles că eram vinovat

că prin exemplul  meu, prin ce spun și ce fac

stric tineretul, îl abat de la drumul glorios

al construcției socialismului la orașe și sate.

Mi s-a dat în mod neașteptat cuvîntul și

am fost scurt. Înțeleg că sînt Socrate și

regret din toată inima că eu mai și scriu.

Da, era ianuarie 1984, dar asta n-am spus,

știa toată lumea, plutea colțuros și greu

în aerul somptuoasei săli a Senatului …

31 Martie 2021, în Iași

Nevăzutul care coboară

Cînd lungul amurg se va preschimba

în marea noapte de smoală topită și rece,

va rămîne lipit de degete gestul mecanic

al mîngîierii tocului inutililor ochelari –

atît de negru, atît  de neted și atît de cald

sub atingere obsesivă…

precum toiagul de măslin mîngîiat

de cel împărțit între șapte cetăți,

poate mai multe, sau rama de jos

a țiterei mereu mîngîiată în ritm…

Cîndva asta se va petrece, dar voi avea

degetele antrenate pe tocul atît de negru,

atît de neted, atît de cald, atît de zadarnic –

marile bucurii sînt fără de foloase!

4 – 5 Aprilie 2021

Trecerea unui rîu

Cînd merg la plajă, curge molatec, leșios

pe sub alb-albastra punte din metal,

umflat de primăvară, cenușiu, capătă

alură de bestie în călduri, cu spinarea

acoperită de paie, de pene, de spumă gălbuie –

puntea vibrează ușor deasupra tumultului,

vibrația îmi urcă prin tălpi către ceafă…

Umbra punții tremură deasupra apei,

tremură și umbra mea, dar tremură subțire

și umbra ta, care acum nu ești aici!

E aici dinaintea punții, dinaintea venirii mele,

era aici din adîncul erelor geologice…

Te poți oglindi de cîte ori vrei în apa unui rîu,

limpede sau tulbure fără de măsură,

va fi aici și după ce privitorul nu va mai fi…

Vieți paralele, în timp

Un om puternic, un om bogat, după măsura

locului său și a vremii sale, ca un Cressus,

și-a ridicat o casă cît vechile piramide –

visul său era să adune tot tribul de jur-împrejur…

Cei veniți s-au uitat și au plecat grabnic, uimiți,

dar poate mai cu seamă speriați de trufie…

Bogatul om se plimba nedumerit prin multele,

și largile, și goalele încăperi, rătăcea, vorbea

singur, poate cu pereții, pînă ce s-a pierdut

s-a topit în gol ca într-un labirint, fără capăt…

Înțeleptul era fericit în butoiul său fieruit,

noaptea, în vis, se simțea legănat de valurile

domol ritmate ale mării presărate de insule…

Iar dimineața, era și mai fericit, dacă vreun

 măreț al lumii nu-i fura ceea ce nu-i putea da,

lumina urcătoare a zilei care se naște…

11 – 12 Aprilie 2021

Big bangul fiecărei clipe…

Privesc prin sticla ferestrei crengile arțarului

cu mugurii gata să plesnească sub ploaie

și sub presiunea sevei ce urcă din adîncuri –

energia din miezul unei bombe înaintea

exploziei nu e alta, cum lava care fierbe

așteptînd să evadeze din piatră este la fel…

nașterea și moartea sînt fețe ale energiei,

același proces misterios și mereu altul

cu fiecare repetiție, cu fiecare revenire –

efectele mereu diferite, imprevizibile…

Și-n trupul ei seva andantino pulsează.

18 Aprilie 2021, în Iași

*

Dan DĂNILĂ 

Carne proaspătă

Nu mi-am făcut destule rezerve

de iubire pentru viitorul război

sau de untdelemn melancolic,

de cuvinte rarisime și de carne

pentru poemele care așteaptă.

La masa mea au șezut un rege

fără regat, un fiu mai rătăcitor

decât este permis în parabolă,

un porumbel intrat pe fereastră:

am vorbit cu fiecare în limba lor,

nu i-am lăsat să plece flămânzi.

Nu i-am lăsat să plece acasă

fără să guste din tristețea mea

împănată cu tăcere senină,

așa cum ne cere ospitalitatea.

Reflux

Când apele bat în retragere

cedând câțiva metri de pământ,

nu miroase a praf de pușcă,

nici a mâncare de tranșee,

doar a meduze și a delfini,

a alge sărate și desigur a trident.

Nu va fi niciodată pace, niciodată

nu se va opri foșnetul de nisip,

cineva aprinde mereu amurgurile

de la flacăra zorilor, cu mare grijă

să nu se stingă niciodată, nicicând.

Urbană

Totul devine presentiment

sau nume de stradă, afișare

de neliniști colegial-electorale,

întâlnirea cu aproapele tău:

vântul răsfoiește cartea labirintului

pe același trotuar neliniștit.

Cerul poartă o mască albastră

pe care o schimbă zilnic,

iar pe cea veche o aruncă

atunci când galaxia doarme,

când oamenii nu știu nimic.

Nu există decât certitudini,

lucruri banale, triste revederi.

Pădure

Iubesc tăcerea norilor de ploaie

ascuns după surzenia cuvintelor:

cel care își desenează singur poteca

pentru o carte aproape secretă,

ademenește florile de apă verde

și puii golași ai păsării de noapte.

N-aș fi crezut că fierul dintre noi

va rugini atât de repede – săbii

de frunze foșnesc a cruciadă,

îmblânzitorul cascadelor râde,

întrebarea lui a ajuns la țintă

dar nimeni nu înțelege runele.

Noroiul scrie un poem nou

iar toamna își astupă urechile.

Mască

Anotimpul năpârlirii va veni:

obrazul palid se întoarce mai lent

decât floarea soarelui în septembrie

scuipând semințele rodniciei

pe glia indiferentă a patriei.

Minciuna are gust de sânge,

pumnul se strânge pe ascuns –

căutați în dicționarul de semne

cum se spune corect ”iertare”.

Liniște sau vacarm, traduceri

ale curajului de a fi singur

sau de a rupe sigiliul pus la ușă,

această limbă care s-a uitat.

Arbaletă

Mai repede ar zbura cuvintele

puse într-o arbaletă nouă:

pe lângă ureche, inimă, ochi,

din milă și curtoazie, desigur.

Nimeni nu dorește moartea

ultimilor cititori de sonete.

Dimineața

Efortul luminii de a mai fi lumină

când axa lumii e prea înclinată:

pe acest tobogan au alunecat

mai multe generații de morți.

Aici se vede urma foarte clară

a unei prăbușiri accelerate

înspre nisipul care acoperă tot:

locul de joacă, globul albastru

de care ne ținem cu ghearele.

Iarna

O închidere care se închide,

altfel de cum spun filozofii:

albul este înșelător, dușmănos,

nici un înger, nici o mireasă.

Dar nimeni nu este de vină

dacă vom avea inimile reci,

dacă vom mânca zăpadă

cu sloiuri și carne de miel.

Poem

Așteptând împlinirea nuanței

de întuneric cu margini colorate

riști să amețești, ca atunci

când privești îndelung o cascadă –

ochiul minte, pictează ceva

mereu imposibil de prins,

așa cum este fiecare secundă.

Antologia vârstelor pe care le uiți

cu o bucurie prostească – viitorul

această capcană inoxidabilă,

tatuajul, anosta constelație,

zilele negre cu carnea vârtoasă.

Pești neauziți înlăcrimau apa.

Iarna va veni precis după tine,

degeaba pictezi margarete,

în zadar cultivi bumbacul

și ai pielea catifelată –

ascunzișul acesta al nostru

demult nu mai este secret.

Balanță

Tot ce cade pe umărul stâng

apleacă o balanță, așează

sâmburele uscat pe talger –

visul vechi al unei grădini,

zăpada repusă în drepturi,

andante, stoluri de corbi

și bemolul unei stinse iubiri;

vino aici în casa de fum

printre lucruri reale, să vezi

din prea multă dragoste

cum arde trandafirul roșu.

Un vers dăruit se întoarce

spre cel care nu l-a uitat,

ordalia din umbră tace

și închide ochii de fosfor –

aceasta este meseria zeilor,

închiderea ochilor, nu?

*

Alexandru Ovidiu VINTILĂ

Se vede din avion că

admiri

și disimulezi că admiri

cum ninge destul de frumos

într-un  perimetru riguros cu

certă vocație europeană:

la jimbolia

poetul petre stoica

și-a revăzut morții dragi

a scris într-o nouă gramatică

despre resorturile civilizației de nichel

și despre surâsul insolit al mării.

Iar ossip mandelștam și dinu abăluță

au privit prin golul unei menghini de tâmplărie

„cândva la brașov

nori albi și brazi ipotetici”

(au fost fericiți) și au bătut străzile

„fără niciun gând”.

Doar octavian soviany în chip miraculos

a mai fost pe acolo,

și-a pus întrebări.

„dacă berlinul ar fi un măr mare și roșu?”

și a respirat „aerul, sonor, ca o tobă de tinichea”,

fără echivoc

ion gheorghe a comentat despre platon

cum a suferit destul în republica lui

zi și noapte se topea oțel în uzine

și iarba creștea în neștire.

Și tot nu a fost îndeajuns,

sunt afinități de substanță,

solemnități care întâlnesc alte solemnități,

momente agonice iminente.

prin capitalele bătrânului continent

e o forfotă,

ce forfotă a sângelui care se ridică

împotriva sângelui!

Epoca de aur

Așteptam să irumpă o nouă epocă de aur

o bizarerie specifică și un atribut

al fricii de a nu ne mai întoarce din drum

era vremea să aprofundăm calea ceaiului

mă simțeam ocult

și prăbușit în mine

uneori

în nopțile mele lungi

am visat

însă nu am visat

din stradă niciun cuvânt

o literă două

probabil fraze întregi chestii

descrierea exactă

a turnului

de pământ roșu

sigur că toate acele lucruri străluceau

acum cinci ani

o apă sărată a curs

ore în șir

de la sine

de la vărsare spre izvor

oricum nimeni nu avea nicio grabă

până și moartea era mai răbdătoare

Sunt lucruri care nu au sfârșit

în cer

și pe pământ

la temelia de piatră a ierbii

vine întâi primăvara

într-o după-amiază

am văzut nepăsarea discontinuă

a tuturor trecătorilor

traversau inuman străzile

[Vatra, nr. 5-6/2021, pp. 120-131]