Aurelian Giugăl

Despre știința națiunii în periferiile capitalismului

Motto: „If we do not follow Western Europe, we shall have no alternative but to go back to Asia.” / Halil Pașa, 1830

În epoca modernă, spațiile Europei centrale și de est s-au individualizat ca semi-periferii și periferii ale Occidentului industrializat. Pentru Iván Berend aceste popoare sunt ultimele venite în istoria Europei. Țările din Balcani au fost portretizate ca geografii deraiate sau societăți incomplete. Industrializarea vestului european a dat tonul schimbărilor economice, politice și sociale din întreaga lume (challange and response – Arnold Toynbee). Tot ce se întâmplă în lumea europeană, și nu numai, toate procesele economice, politice și sociale sunt intim interconectate cu acest clivaj economic, i.e. industrializare (core capitalism – Europa de vest) versus înapoiere economică – cu preponderența agriculturii (în periferiile central-est europene).

În toate țările ce au încercat să urmeze modernizarea occidentală au apărut și s-au răspândit idei economice menite să grăbească industrializarea țărilor rămase în urmă. Spre exemplu, secolul al XIX-lea este martorul ideilor economice protecționiste. În Germania, în opoziție cu liberalismul lui Adam Smith sau David Ricardo, gânditori precum Fichte sau List considerau că ideile economice liberale, „mâna invizibilă” a pieței – Smith, nu sunt potrivite pentru rezolvarea problemelor din țările înapoiate. Astfel, în multe din aceste semi-periferii și periferii, „ideologii ale rebeliunii” (Berend), precum mișcarea Völkisch, narodnicismul sau mișcarea népies, au fost foarte importante în Germania, Rusia sau Ungaria¹.

În Germania, spre exemplu, știința și tehnica au fost angrenaje prinse în suprastructura proiectului de dezvoltare a națiunii. În Politische Geographie (1897), Ratzel, părintele geografiei politice, spunea că statele, asemenea organismelor vii, se află într-un proces continuu de expansiune teritorială. Extinderea teritorială a fost formalizată în conceptul de Lebensraum (spațiu vital). Ideile lui Ratzel, dar și cele ale lui Kjellen, au fost diseminate mai apoi în Germania interbelică  de geograful și militarul Karl Haushofer în Zeitschrift für Geopolitik.

Pe lângă interesele din zona geopoliticii, știința națiunii din Germania secolului al XIX-lea însemna și cunoașterea poporului, înțelegerea în profunzime a problemelor din teritoriu pe care le are națiunea. Așa s-a născut sociologia națiunii, una menită să ofere cunoștințele necesare pentru inițierea procesului de reformă a statului. La mijlocul secolului al XIX-lea, Riehl a fost promotorul unor campanii de cercetări sociale, unele care să aducă la lumină detalii privind cultura claselor sociale, aspecte despre locul în care trăiesc, discută și gândesc oamenii din popor. Sub influența unor profesori precum Dahlmann și Arndt, acesta a insistat pe importanța specificul cultural național în înțelegerea politicii2.

Unul dintre acești cercetători, unul din părinții psihologiei poporului (Völkerpsychologie), a fost Wilhelm Wundt. Prin Völkerpsychologie modelele culturale regionale erau analizate comparativ, cu interes inclusiv pentru dezvoltările istorice ale acestor modele³. Pentru o scurtă perioadă de timp, Wundt a fost implicat politic, fiind ales deputat într-un land german. A încercat tot timpul să-și păstreze pe cât posibil neutralitatea științifică; fără a fi un partizan al democrației, o expresie a mediocrității după formularea-i, Wundt credea că ordine socială este intrinsec legată de construirea unor legături solide între lumea educată și mase.

Wundt este important aici pentru că prin el vom muta discuția către Dimitrie Gusti și Școala Sociologică de la București. În timpul studiilor din Germania Gusti a fost studentul lui Wundt, acesta coordonându-i teza de doctorat. La fel ca mentorul său, Gusti a activat politic (Partidul Național Țărănesc).

Încă o mică acoladă; și România interbelică a fost spațiul în care au circulat idei economice favorabile construirii unei economii bazate pe capital autohton – la începutul secolului al XX-lea, investițiile străine din industria autohtonă ajunseseră la 90% din total. Virgil Madgearu, Mihail Manoilescu, Mitiță Constantinescu, Victor Slăvescu sau Ștefan Zeletin, cu toții s-au exprimat în acest registru. Spre exemplu, Zeletin, scria că doar formarea unui capital domestic poate reprezenta o garanție în sensul industrializării, modernizării generale⁴.

În prelungirea acestui tablou general, în perioada interbelică, s-a inserat Școala Sociologică de la București sau Școala Gustiană (de la mentorul și inițiatorul acesteia, sociologul Dimitrie Gusti). Asemenea mandarinilor birocrați din Germania celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, preocupați de situația țărănimii de atunci, și membrii Școlii Gusti și-au îndreptat preponderent atenția către lumea rurală. Similar Germaniei, și în țara noastră țărănimea reprezenta marea masă a populației (la sate locuiau peste 80% din cetățenii României interbelice), iar economia depindea în mare măsură de munca lor. Gusti preia ideea științelor națiunii, transformând sociologia într-o știință a națiunii menită să ajute la consolidarea națională și modernizarea socială într-un stat periferic.

De moștenirea cultural-istorică a școlii gustiene se ocupă un grup de cercetători grupați în jurul „Cooperativei Gusti”. La două decenii de la demararea acestui proiect de cercetare, în 2020, a fost publicat un volum ce cuprinde studii publicate în diverse reviste academice domestice – Sociologie Românească, Polis sau Revista Română de Sociologie. Experimental și marginal⁵ , volumul la care vom face referire în rândurile următoare, cuprinde o serie de articole publicate inițial în aceste reviste de specialitate.

De ce un volum despre Școala Sociologică de la București?

Pentru că anumite subiecte din zona istoriei sociale, a sociologiei nu sunt (încă) desțelenite. Editorii volumului cred că despre Școala Sociologică de la București se știe mult mai puțin decât îndeobște se crede, iar „conversația științifică despre acest fenomen social și cultural al trecutului recent este, încă, deficitară, tributară mitologiilor, anacronismelor, stereotipurilor și practicilor de cunoaștere și consacrare specifice câmpului științific actual” (p. 7).

Marginal și experimental?

Grupul Cooperativa Gusti este unul marginal pentru că acesta nu are anumite trăsături organizaționale, o infrastructură de cercetare sau de editare, pe scurt, este fără sprijin instituțional constant. Mai mult, în opinia editorilor, marginal înseamnă și refuzul tuturor revizionismelor, reducționismelor, distorsionarea proceselor istorice. În acest cadru, experimentalul se traduce prin acea încercare de a înțelege istoria în datele contextuale ale timpului ei și de a opera cu o știință a nuanțelor și a circumstanțelor ce au influențat proiectele intelectuale de atunci ale școlii, chiar biografiile membrilor Școlii Sociologice de la București (p. 8).

Da, după cum Leo Strauss se exprima, „pentru a-i înțelege pe greci, trebuie să încercăm să-i gândim așa cum se gândeau ei înșiși”⁶, tot așa, pentru a gândi interbelicul va trebui să încercăm să gândim în contextul vremii. Să înțelegem epoca, problemele ridicate și modalitățile de rezolvare. Aici suprastructura mare este parte a acestui angrenaj central și est european dat de subdezvoltare, eforturile de modernizare întreprinse în ultimele spații europene venite pe tabloul modernități. A gândi sociologia școlii gustiene cu grila secolului al XXI-lea înseamnă că refuzăm, conștient sau nu, să înțelegem chestiunile economice, politice și sociale ale timpului respectiv. Iar Berend, spre exemplu, ca un istoric ce a înțeles suprastructura lumilor europene, explică foarte clar cum (ni) s-a petrecut istoria.

În această logică, a lămuri dacă Gusti a fost un ministru tehnocrat sau a fost cercetător atașat de ideile țărăniste⁷, reprezintă doar un detaliu necesar înțelegerii corecte a epocii. În logica distincției capitalism central versus capitalism de periferie, la pachet cu toate proiectele puse în mișcare pentru a reforma sistemele înapoiate din lumile estului, știința națiunii, observația, metoda critică dezvoltate de Școala Gusti se opuneau improvizației haotice, hazardului ca metodă de guvernare⁸.

Sigur, volumul cuprinde texte eclectice. De la concepția lui Gusti despre război (Antonio Momoc), Enciclopedia României ca mecanism de propagandă politică (Dragoș Sdrobiș), analizele lui Stahl despre obștile agricole (Alina Juravle) sau ridicarea satului prin el însuși (Dumitru Sandu), paleta tematicilor este una cât se poate de diversă. Toate pot fi prinse ca un mănunchi într-un snop mai mare, după cum Sandu se exprimă, ideologiile și practicile interbelicului românesc. Sau, după cum a fost gândit în cadrul dezvoltării-subdezvoltării, care-i drumul modernizării în țările preponderent agrare, economic retardate în comparație cu țările din vestul Europei. În acest limite, a lămuri în ce măsură membrii marcanți ai școlii gustiene au fost „«în slujba» lui Carol al II-lea sau în slujba statului, încercând să folosească resursele financiare și instituționale ale regalității”⁹ este mai degrabă o problemă legată de limitele modernizării și schimbării sociale într-o colonie balcanică (Chirot), o periferie a capitalismului central.

__________________

* Butoi & Salamon – editori (2020). Experimental și marginal. Cooperativa Gusti: două decenii de cercetare în istoria sociologiei, București: Eikon, pp. 523 sau despre știința națiunii în periferiile capitalismului

¹ Berend, Iván (1986). The crisis zone of Europe. An interpretation of East-Central European history in the first half of the twentieth century, Cambridge: Cambridge University Press.

2 Pentru detalii vezi suplimentare, a se vedea Smith, Woodruff (1991). Politics and Sciences of Culture in Germany, 1840-1920, Oxford: Oxford University Press.

3 Ibidem, p. 115.

4Zeletin, Ștefan (1925). Burghezia română. Originea și rolul ei istoric, București: Editura Cultura Națională.

5Butoi, Ionuț, Salamon, Martin Ladislau (2020). Experimental și marginal. Cooperativa Gusti: două decenii de cercetare în istoria sociologiei, București: Eikon.

6În Karnoouh, Claude (2021). „Cancel Culture. Câteva remarci scurte asupra gândirii istoriei, politicii şi culturii”. Argumente și Fapte, 29 aprilie. Disponibil online la: https://www.argumentesifapte.ro/2021/04/29/cateva-remarci-scurte-asupra-gandirii-istoriei-politicii-si-culturii/. 

7 Vezi Rostás, Zoltán (2021). „A fost Dimitrie Gusti (doar) tehnician în guvernul țărănist?”. În Butoi, Ionuț, Salamon, Martin Ladislau,op. cit., pp. 9-26.

8 Butoi, Ionuț (2021). „Natură și cultură în Școala Gustiană. O analiză conceptuală a primelor scrieri programatice ale lui D. Gusti”, op. cit., pp. 27-47.

9 Sandu, Dumitru (2021). „«Ridicarea satului» prin el însuși: ideologii și practici în interbelicul românesc”,op. cit., pp. 83-107.

***

Sorin Mitulescu

Destine postbelice chinuite ale sociologilor din vechea Școală

Trecuți deja de borna celor 20 de ani de când se apleacă asupra fenomenului Școlii monografice, membrii și colaboratorii Cooperativei Gusti ne delectează cu un nou și masiv volum de contribuții  la ceea ce acum câțiva ani, regretatul Vintilă Mihăilescu numea cartografiere „la firul ierbii” a „arhipelagului gustian”¹. Numai că în acest volum  nu va mai fi vorba despre completarea acelui „puzzle interbelic”, ci se va trece dincolo de el, către perioada neagră a regimului comunist pe care au străbătut-o cu stoicism, mai mult sau mai puțin supraviețuitorii școlii sociologice de la București². Semnează în acest volum, alături de Zoltán Rostás, colaboratori mai vechi ca Ionuț Butoi, Alina Juravle, Irina Năstasă Matei, Dragoș Sdrobiș și alții mai puțin obișnuiți – Corina Doboș, Balázs Telegdy, Levente Székedy, sau Bogdan Popa precum și autori din țări vecine fost comuniste. Volumul se bucură și de contribuția deosebit de prețioasă a profesoarei Sanda Golopenția. Deși adunând împreună atâția autori, lucrarea se bucură de o coerență remarcabilă, fiind vizibilă însușirea de către cea mai mare parte dintre contribuitori a unei paradigme comune, aceea de a urmări fenomenul cercetat prin „aprofundarea condițiilor socioculturale relevante și strategiile prin care actorii istorici analizați au căutat să dea sens precarității ivite în viața lor” (p. 15)

În paginile cărții pot fi  urmăriți în efortul lor dramatic de a se adapta (atât cât a fost omenește posibil) la condițiile vitrege oferite la sfârșitul războiului,  mai mulți membri marcanți ai școlii, de la șeful ei, la asistenții principali ai profesorului dar și exponenți ai altor orientări cum ar fi sociologii maghiari de la Cluj sau sociologi din țări învecinate (Ungaria, Cehia și Slovacia, Bulgaria), toți având de-a face cu prigoana însuflețită de  ideologia stalinistă. Aceasta  nu putea accepta sub nici o formă viziunea echilibrată și bazată pe fapte a sociologiei în general și a sociologiei gustiene în particular.

Narativul construit de autorii studiilor cuprinse în volum este unul de adevărat thriller cinematografic, înfățișându-ne o pleiadă de intelectuali conștienți și conștiincioși, pasionați de profesia lor, surprinși de un adevărat tsunami ce vine către ei dinspre Moscova și se prăvălește fără a le lăsa nici o posibilitate de scăpare, cel puțin într-o primă etapă. Evident că cei care deja aveau o vârstă înaintată, cum era cazul profesorului Gusti, nu au mai putut apuca perioada de relativă revenire a toleranței regimului față de sociologie (anii ʼ60-ʼ70), după cum alții ca Vulcănescu și Golopenția nu au putut supraviețui închisorii și anchetelor securiste.

Una dintre primele întrebări care îți vin în minte citind despre modul în care au fost distruși sau marginalizați acești intelectuali de mare valoare,  este de ce nu au fugit din calea dezastrului, de ce nu și-au căutat cât mai devreme un refugiu pe alte meleaguri. În cazul unora ca Dimitrie Gusti sau Golopenția acest lucru ar fi fost posibil, pentru că s-au aflat cel puțin o vreme în lumea liberă de după război și au fost sfătuiți să rămână acolo. Totuși ei au revenit în țară, sperând că vor putea să continue într-un fel activitatea științifică începută, spre binele lor dar mai ales al țării de care erau legați afectiv, la modul absolut. Alții au rămas aparent cel puțin,  impasibili, cufundați în continuare în lucrările lor, iar când au fost amenințați nemijlocit, au sperat că au suficiente argumente pentru a  îndepărta orice acuzație s-ar ridica împotriva lor (cazul Vulcănescu); doar că s-au lovit de o justiție nu atât oarbă cât mai ales surdă la orice justificare rațională  și inimaginabil de obedientă față de comanda politică primită. În cazul altora, ca Tr. Herseni, Gh. Retegan sau Ernest Bernea este urmărit efortul de adaptare și coabitare cu noua ordine politică și intelectuală din anii ʼ50 și ʼ60 și chiar până către sfârșitul dictaturii comuniste. Din păcate, firul vieții nu a putut fi atât de lung pentru sociologii formați în interbelic încât să mai apuce epoca de libertate de după 1990, iar din punct de vedere intelectual, oricum nu s-ar mai fi putut face mare lucru.

În anii tulburi de după încheierea războiului, care din păcate premerg nu normalizarea ci dezastrul, vedem cum sociologii par să continue impasibili  să facă ceea ce știu mai bine, adică să cerceteze, să scrie și chiar să publice cu speranța că efortul lor este util.

• Dimitrie Gusti continuă activitatea sa organizatorică pe multiple planuri: la Academie, la ARLUS și totodată la Amicii Statelor Unite și mai ales în lumea largă de după război, pregătind Institutul Social al Națiunilor Unite;
• Vulcănescu  schițează planurile unor lucrări dedicate problemelor economice ale României postbelice, se preocupă de aprofundarea marxismului și chiar găsește timp și dispoziție pentru a traduce poezie germană;
• Anton Golopenția își desfășoară ultimele lucrări și proiecte în perioada 1945-1951. Activitatea lui la direcția Institutului Central de Statistică și ulterior după ce a fost dat afară, rămâne extrem de intensă. Este activ atât în țară (unde conduce ultimele, pentru o bună bucată de vreme, cercetări de teren în județul Mureș) cât  și în afara țării (transmițând către occident și către cei plecați mesaje de supraviețuire, ca de pe un vas aflat în derivă);
• H.H. Stahl publică împreună cu fratele său Șerban Voinea un Manual de sociologie adaptat la ideologia marxistă, dar care contrazice schema dogmatică a dezvoltării societății în etape obligatorii. Autorii prefigurează posibilitatea de a integra cercetarea sociologică în noul proiect social, dar gândul lor e mult prea avansat pentru anii ʼ40 și ʼ50.

Autoritățile comuniste sunt atât de cinice, încât se folosesc de acești intelectuali până în preziua anchetării lor dușmănoase, a punerii sub acuzare , a arestării (care poate avea loc chiar la biblioteca Academiei, cum i se întâmplă lui Anton Golopenția) sau a eliminării. Pe Dimitrie Gusti îl acceptă să fie membru în comisia academică însărcinată cu modificarea legii organice a Academiei, pentru ca peste 10 zile să fie adoptat Decretul de înființare  a noii Academii Române, din care același Gusti nu mai face parte. Și multe alte asemenea exemple care te îngheață, ne oferă autorii urmărind soarta crudă a sociologilor gustieni.

O grupare oarecum aparte se constituie în paginile cărții din acei sociologi care după ani grei de închisoare și aflați sub supravegherea aproape neîncetată a Securității încearcă să revină la preocupările lor profesionale și să se integreze ca atare în noile angrenaje. În aceste cazuri, oamenii care au trecut prin purgatoriul suferințelor carcerale și prin anchetele nesfârșite și extrem de violente pășesc cu mult mai multă precauție, își adaptează pe cât pot mesajele la sensibilitățile instituționale comuniste. Strategiile de supraviețuire ale unui Gheorghe Retegan, Ernest Bernea, Traian Herseni, parțial Iacob Mihăilă și Octavian Neamțu sunt prezentate cu acuratețe și empatie.

Dincolo de foștii membri ai Școlii Gusti care fac obiectul prezentărilor detaliate, două personaje (devenite în timp legendare) par să influențeze din umbră soarta mai tuturor componenților școlii gustiene: este vorba despre Lucrețiu Pătrășcanu și de Miron Constantinescu. Primul manifestă bunăvoință față de câțiva sociologi, pe unii mai tineri îi propune să plece la burse în Occident. Din păcate, pe câțiva dintre cei mai valoroși îi trage fără voia lui, în hățișurile procesului care i-a fost intentat și care le este deopotrivă fatal (cazul lui Anton Golopenția cooptat în delegația română la tratativele de pace de la Paris, alături de Pătrășcanu). Miron Constantinescu, ajuns în poziții de frunte, reușește să dezamăgească pe cei mai mulți dintre foștii colegi de școală sociologică (inclusiv  pe profesor) care, aflați în disperare de cauză își pun speranțe în el. Doar că el nu mai vede nimic altceva decât interesul politic al grupării comuniste din care face parte, iar empatia cu vechii colegi  scade la cote minime.

În concluzie, lucrarea coordonată de profesorul Zoltán Rostás, prezentându-ne „o întreagă panoplie de rezistențe, ajustări, adaptări, conformări, reprimări, anihilări, ca posibile reacții și răspunsuri care se concretizează la joncțiunea dintre contexte semnificative și strategii personale și de grup” (p.15) se înscrie ca o contribuție solidă, nu doar la istoria Școlii Gusti ci la mai buna înțelegere a evoluțiilor postbelice românești.

__________

1 Dilema Veche nr. 666 din 24-30 noiembrie 2016

2 Zoltán Rostás (coord.), 2021, Condamnare, marginalizare și supraviețuire în regimul comunist. Școala gustiană după 23 august 1944, Ed. Cartier, Chișinău, 453 p.

[Vatra, nr. 5-6/2021, pp. 163-167]