Antonio Doda s-a născut la 20 martie 2001 în Alba Iulia, județul Alba; elev în clasa a XII-a la Liceul cu Program Sportiv din Alba Iulia; a debutat cu poeme în revista Discobolul.

fucked up

mă trezesc mahmur

beau cafea de pe trupul tău

umplu melancolia

cu vinul din sticla răsturnată

dimineața ta e machiată

cu trei straturi

ca hârtia igienică

șansele să vin la shopping

sunt mai mici decât veridicitatea unghiilor

șansele de a face dragoste

sunt mai mari decât șirul discuțiilor tale la telefon

scriu până mi se termină bateria

trupul tău e încărcătorul

serile ies în parcul pustiu

încarc inspirația

tu aştepți să ți se încarce telefonul

plângi că viața ta are 5% baterie

mă întorc printre cuvinte

despre despărțiri ale vedetelor

haine scumpe

operații estetice

poeții nu sunt ca tine

din plastic

sunt din cuvinte şi oase

vorbesc cu nimeni

doar poemele lor vorbesc

vei vedea asta când adio minute

în ochii tăi sunt un corp astral

care doarme

citeşte

scrie

bea

e fucked up

nu mai încapi în singurătatea mea

*

am fost numit

simultan

adun aprecierea unora

ura altora

răutatea

m-a dus la eșecul cu mine

bunătatea

la eșecul cu alții

cei care spun

„încerc să mulțumesc pe toată lumea”

pierd timpul

cum un prieten

pierdea banii la păcănele

mi-am dorit o viață liniștită

până când

am început să spun adevărul

nu mai scriu despre copaci lacuri munți

natura din jurul nostru e tristețea și frustrarea

oamenii care au dispărut

că așa au avut chef

îmi lipsesc cel mai puțin

nu scriu

despre greutățile trăite

n-am chef să aud

„nu mai inventa atâtea fraiere”

am fost numit

nebun

dubios

pentru că am propriile opinii

prost

pentru că am rămas corigent la matematică

needucat

pentru că am înjurat oamenii

ce o meritau din plin

viața îmi zgârie mintea

mai des decât pisica mâinile

Stephen Hawking nu putea să meargă

doar să gândească

la mulți e invers

aplicațiile rezolvă tot

viscolul acoperă satul

crengile înghețate

se freacă de geamuri

lătratul câinelui

singurul semn de viață

bătrânul cu haine rupte

se târăște prin zăpadă

să-și îmbrățișeze nepotul

geacă roz

blugi rupți

papuci strălucitori

15 inele

5 ceasuri

piese trap în căștile cu urechi de pisică

se uită pe internet la filme despre război

în timp ce bătrânul

îi spune cum a fost pe front

taie lemne

cu ultimele puteri

îi spune să nu se mai chinuie degeaba

are el o aplicație ce imită sunetul focului

se plânge de boală

sărăcie

singurătate

îi spune să stea pe instagram

story-uri că l-au trimis părinții la țară

mesaje de la iubi

site-uri de haine

date nelimitate

un vârstnic trist

privește un zombie

cu cearcăne în formă de snapchat

unul dintre ei

visează să-și cumpere cauciuc la bicicletă

celălalt

un lamborghini

pe care n-o să-l dețină niciodată

anii trec la fel

până când

împrejmuit de plânsete

preoți

gropari

îi curg lacrimi

știind că aplicațiile

nu îl mai pot ajuta

*

cartierul

copiii scot limba la tanti de la parter

propulsează cârja spre biciclete

roagă poștașul s-o aducă

să meargă după țigări și pișcoturi

sunetul roților

umple casele abandonate

discuțiile vecinilor proaspăt căsătoriți

și momentan fericiți

flutură pe scara blocului

ca mantia lui andi

(copilul care se crede superman

în timp ce dă cu capul de mașini)

corcodușele atârnă de crengile din plastic

câinii vagabonzi

se dau la pudelii cu bigudiuri

stăpânele-i îmbracă de firmă

îi duc la coafor

le pun nume dubioase

precum maibuncasoțuʼ

a picat internetul

un cor de copii zbiară

ca haitele de lupi

gălăgia

umple urechile cartierului

până când noaptea golește străzile

și felinarele încep să bârfească

*

coșmaruri

oasele mele

norii pictați cu albastru

din jurul lunii

am privire de copil fericit și adult trist

mă scurg în canalizare

departe de societatea posibilităților materiale

ce poluează aerele oamenilor

bolnavii mor

deconectați de la aparate

eu de la cuvinte

comunic cu oamenii prin coșmaruri

ei îmi apar mie

eu le apar lor

*

homeless

târăsc după mine o pungă

în care zace toată povara

capsez de stomac o foaie udă pe care scrie

„n-am nevoie de nimeni”

cuvinte se înghesuie pe cablurile electrice

oamenii vorbesc

despre banalitatea ce se agață de trupul murdar

aruncă nepăsare la picioarele desculțe

stările devin una

frica duhnește a singurătate

amintirile

filme horror

m-am retras printre animale şi gunoaie

orașul înjură

plânge

țipă

stratul de murdărie mă distanțează

de aerul îmbâcsit

ce dă viață populației

realitatea e jocul video cu grafici proaste

aerul miroase a fabrici

sunt înconjurat

de panică și nebunie

sunt strigoiul trist care se sperie de chipurile inocente

[Vatra, nr. 5-6/2021, pp. 190-191]