Adrian Mielcioiu – M E G A N E

Prima dată când i-am auzit că vor să mă vândă a fost când aveam în jur de o sută şaizeci de mii de km. EL a deschis discuţia, pe drumul către Câmpulung, într-o sâmbătă, când am ieşit toţi patru la plimbare. Era vară şi pluteam pe şoseaua netedă ca-n palmă, când le-a zis c-ar fi timpul să schimbăm maşina. Am crezut că-mi scuip pistoanele prin capotă când l-am auzit, şi n-am coborât sub 7000 rpm decât după ce s-a legat de mica mea sincopă emoţională ca să-i convingă că are dreptate. Și eu care credeam că ţine la mine şi că nu mă mai ducea EL la spălătorie şi la service doar pentru că avea multă treabă! Quel imbécile j’étais! Iar puştiul lor, mai mare decât mine doar cu câteva luni, practic a crescut odată cu kilometrajul meu, ȋn loc să se roage de EL să nu mă vândă, l-a întrebat, simt că mi se descarcă bateria doar când mă gândesc, dacă pot să cumpere o Lada Samara la mâna a doua! Quelle humiliation!

Trebuia să m-aştept la una ca asta!, pentru că de mic a fost atras de tot felul de vechituri pe care ceilalţi copii nici nu le observau. Nici nu mai ţin minte de câte ori l-a pus pe taică-su să oprească „namana” când vedea pe marginea drumului câte o caţănă sau sipiniţă, cum numea el lămpile lunguieţe cu farfuriuţă de tablă ruginită deasupra, care atârnau pe stâlpi de iluminat, mâncaţi de carii, de pe vremea lui Pazvante Chioru’. Degeaba protesta maică-sa că poate să le facă poze şi din mersul maşinii, taică-su mă trăgea brusc pe dreapta, fără să semnalizeze, şi fi-su cobora în claxoanele maşinilor care ne depăşeau şi îşi aţintea telefonul BlackBerry Curve 9320 spre creatura aia ciudată din vârful stâlpului. Să-l fi văzut cât de dibaci îşi glisa degeţelul pe butonul de trackpad al telefonului ca să se apropie cu zoomul digital de lampa aflată la o înălţime ameţitoare pentru el! Dacă te uitai în telefonul lui, nu găseai decât poze cu caţăne şi sipiniţe, atât de fascinat era de aceste corpuri vechi de iluminat! La cât de mult a fost frecat de ăsta mic, într-un final, butonul de trackpad al telefonului a cedat, moment în care taică-su a vrut să-i cumpere şi lui un telefon nou cu touchscreen, cum aveau toţi copiii. Dar cu cine să te înţelegi, că ăsta mic voia tot antichitatea lui cu butoane, aşa că taică-su s-a dat peste cap şi i-a făcut rost de unul identic de la un coleg care nu predase nici el telefonul vechi de serviciu după ce îl primise pe cel nou. Când l-a stricat şi pe-acesta era deja la şcoală şi se învăţase să facă poze de pe bancheta mea din spate. Au urmat ani care i-au adăugat în meniul preferinţelor specialităţi dintre cele mai neobişnuite, anunţurile de pe marginea drumului cu „vând piatră şi montez” înlăturându-mi orice îndoială că puştiul are ceva ieşit din comun. În ultima vreme îi bate la cap pe ai lui că vrea să înveţe limba rusă ca să înţeleagă mai bine înjurăturile cu care ruşii se salută în trafic. N’est-il pas très spécial?! Asta i s-a tras de când a intrat o autoutilitară în Loganul lui bunică-su’. De atunci tot caută pe internet să vadă accidente şi cu ocazia asta a învăţat toate mărcile ruseşti de maşini din filmuleţele postate de ruşi pe youtube. De asta vrea să mă înlocuiască cu rabla aia rusească, după doişpe ani în care l-am purtat pe bancheta din spate! Tel père, tel fils! Dacă nu le închidea EA gura, le dădeam eu motiv să mă schimbe, pe loc! Să-i fie recunoscători amândoi c-au ajuns atunci în siguranţă acasă!

Ce-i drept, de la EA mă aşteptam să-mi ia apărarea. Sunt şapte ani de când facem şaizeci de km pe zi împreună şi niciodată n-am lăsat-o în drum. Și nu mi-a fost deloc uşor pentru că, de la Piteşti până în localitatea unde face EA naveta la locul de muncă, drumul trece peste o mulţime de dealuri care îl fac să semene cu un montagnes russes sinuos, abrupt şi plin de hârtoape. Am avut noroc şi cu EA pentru că are un stil de condus delicat şi cursiv care nu mă bruschează nici când calcă frâna sau acceleraţia, nici când schimbă vitezele. Cu EA la volan am impresia că sunt doar o prelungire a EI, atât de bine mă simte! Pe drum ascultăm muzică franţuzească şi Europa FM, iar când ajungem şi mă parchează în curtea şcolii ador să-i văd pe copii cum se adună în jurul nostru, ca puii pe lângă cloşcă, şi încep să piuie veseli, „Bonjour madame professeur!”. Până apucă să intre în şcoală, toţi ţâncii de la Pregătitoare se reped la EA să o strângă în braţe ca pe mămica lor, şi nu ştiu cum se întâmplă, dar de fiecare dată când asist la o scenă ca asta duzele de apă ale ştergătoarelor îmi stropesc emoţionate parbrizul. Sunt momente în care regret că sunt doar o maşină, dar îmi trece după ce mi se răceşte motorul.

Uneori, în timp ce stau şi-o aştept să se întoarcă la mine în parcare, îmi imaginez că sunt un Autobot, ca cei din Transformers, care i-ar putea clona identitatea sub forma unui avatar robotizat. M-aş folosi de ADN-ul nostru stilistic comun să fiu la fel de chic şi elegantă ca EA, şi de puterea EI persuasivă, să fiu o mână de fier într-o mănuşă de catifea. Cel mai mult m-a impresionat cu talentul ăsta al EI când mi-a luat apărarea şi i-a convins pe cei doi ingraţi ai familiei să mă mai păstreze o vreme, folosindu-se doar de câteva vorbe şi gesturi bine alese cu care m-a uns pe suflet mai mult decât tot uleiul Elf care mi-a lubrefiat motorul de 1,6 până atunci.

Numai că, după ce-am mai făcut încă treizeci de mii de kilometri, Madame Chic a cedat rugăminţilor LUI şi a acceptat să se despartă de mine pentru o necunoscută, care la momentul acesta prinde contur în uterul unei fabrici din Saxonia Inferioară. Până acum ar fi trebuit să fiu vândută deja, dar am reuşit să-i împiedic, fără să le pun vreun moment viaţa în pericol. Cu ocazia asta, am aflat că airbaguri din 2009 încă pot funcţiona şi în 2021. Mai bine să fiu dezmembrată bucată cu bucată într-un centru Remat de casare, decât să mă conducă altcineva! În felul acesta ne despărţim doar o dată, altminteri ne-am fi uitat cu jind unii după alţii prin trafic când întâmplarea ar fi făcut să ne întâlnim şi, s’il vous plaȋt croyez-moi, nu aş fi suportat să-i văd, mai ales pe EA, la bordul unei nemţoaice mătăhăloase cu care nu au nimic ȋn comun.

Plăcere mortală

Dependent de plăcerea pe care o resimţea de fiecare dată când făcea abdomene, Arni se dezbrăcă în camera lui de la etajul zece şi se întinse cu spatele pe salteaua albastră de izopren aşezată în dreptul ferestrei deschise. Cu mâinile depărtate de corp respiră profund de câteva ori, extinzând şi contractând abdomenul pe fiecare timp al respiraţiei. Apoi îşi aduse mâinile deasupra capului şi începu să-şi flexeze corpul din talie ca pe un briceag, pe care-l închidea şi-l deschidea cadenţat ridicându-şi mâinile şi picioarele până când ajungeau să se-atingă, după care le depărta tot mai mult revenind progresiv la orizontală. Toată maşinăria corpului era implicată în această mişcare semicirculară, contribuind indirect cu alte grupe de muşchi la echilibristica menită să-i tonifice abdomenul.

În timp ce număra în gând repetările, Arni se concentra cu ochii închişi pe vizualizarea contracţiei muşchilor, fără să poată vedea arcul de lumină pe care corpul lui în mişcare îl alcătuia în aerul cald din fotonii care se lipeau nenumăraţi de pielea lui transpirată. După ce ajunse la capătul seriei, Arni nu se opri decât din numărat, având sentimentul că poate să continue exerciţiul la nesfârşit, fără să obosească, ca un perpetuum mobile care se alimenta din plăcerea nesfârşită pe care i-o provoca propria funcţionare. Nu îşi amintea să se fi simţit vreodată atât de puternic şi nu se miră când mintea îl dezlegă din mănunchiurile de frânghii ale muşchilor, care continuau să-i plieze corpul rămas pe saltea, şi îl puse să tragă de o halteră cu multe discuri la un aparat pentru biceps.

Sprijinit de banca tapiţată a aparatului, care gemea sub el presată între braţe şi piept, Arni nu-şi mişca decât antebraţele, lăsând toată greutatea halterei să-i cadă numai pe bicepşi. Cu ochii închişi, se concentra să menţină tensiunea în ei pe toată cursa mişcării ca să-i pompeze cu şi mai mult sânge. Mintea lui era la fel de încordată, ca şi cum i-ar fi coborât în bicepşi şi ar fi tras odată cu ei de haltera grea pe care o ridica la fiecare repetare până la nivelul umerilor, după care o cobora lent oprind-o atent înainte să-şi întindă complet braţele. Pe măsură ce muşchii i se umflau, întărindu-se ca piatra, efortul făcut ca să-şi îndoaie braţele, pe care se îngroşa o reţea proeminentă de vene, era tot mai mare, iar pielea care le învelea devenea din ce în ce mai strâmtă, ca mânecile unei bluze supraelastice cu câteva numere mai mici. Arni simţi în bicepşi o senzaţie puternică de arsură, dar nu se lăsă şi mai forţă încă o repetare. Înainte să ducă mişcarea până la capăt o usturime atroce îi străbătu braţele, ca şi cum ar fi trecut peste ele tăişurile ascuţite a zeci de lame de ras.

Șocul durerii fu atât de real că Arni se întoarse instantaneu pe saltea şi nu mai îndrăzni să facă nicio mişcare. Fiori de groază îi traversară tot corpul la gândul că braţele lui s-ar putea să nu fie în regulă şi că plăsmuirea cu haltera le-ar fi afectat şi în realitate. Îşi aminti că visase o dată că fumează şi când se trezise avea în gură un gust pronunţat de tutun. Un ţiuit puternic îi răbufni în urechi acompaniat imediat de zvâcnetul tâmplelor sub bătăile de ciocan ale inimii.

Arni respiră profund să se liniştească, după care îşi ridică braţele şi deschise temător ochii. Când descoperi noua realitate se făcu alb ca varul. Ochii aproape că îi ieşeau din orbite cercetând îngroziţi găurile căscate în pielea ce semăna cu o ţesătură roasă de molii. Cele mai mari despicături le avea pe faţa anterioară a articulaţiei cotului unde rupturile mai mici se lărgiseră până se uniseră între ele formând şanţuri lungi pe care ghearele minţii lui diabolice le săpaseră adânc în piele scoţând la iveală fibrele musculare de dedesubt.

Arni se ridică în fund şi îşi trecu înfrigurat degetele peste pielea ciuruită care îi sluţea braţele. Când ajunse la umeri descoperi cu oroare rupturi noi ramificându-se şi pe piept. Era doar o chestiune de timp ca aceste rupturi să înainteze şi să-i destrame pielea de pe toată suprafaţa corpului. Dar Arni nu voia să mai aştepte până atunci. Se ridică imediat în picioare şi se aruncă pe fereastră.

1993, fază terminală

Poate că am exagerat cu petrecerile astea de majorat la care mă târăşte Carina aproape în fiecare weekend. Eu aş mai sări peste câteva, cel puțin peste cele ale cunoştințelor ei cu care nu suntem colegi de clasă, dar ce să mai zic când vine şi mă anunță, cu sclipiri de fericire în ochi, că putem să ne mai petrecem încă o noapte împreună. Mă predau imediat şi mă duc, bombănind în sinea mea că ştie bine că noi doi nu prea stăm împreună la chefuri. Timpul efectiv în care stăm unul lângă altul e mai scurt decât cel pe care ni-l petrecem fiecare cu ceilalți colegi. Sunt sigur că şi-a făcut şi ea calculul ăsta, dar nu mi-a reproşat niciodată că stau prea puțin timp cu ea. Se mulțumeşte să mă aibă alături de ea de câte ori se poate, amăgindu-se de fiecare dată că se va putea toată noaptea. Poate şi pentru că pot conta pe tactul ei delicat, nu fac mari eforturi să stau mai mult cu ea la petreceri. În schimb, trag de mine cât pot să-i întrețin iluzia acestor întâlniri de o noapte.

Participarea mea concretă la un chef se reduce la câteva apariții fugitive în sufragerie, care au loc pe fondul unei absențe îndelungate în dormitorul rezervat amatorilor de metale grele. Ținând cont că petrecerile sunt disciplină obligatorie la şcoala vieții, aş putea spune că iubita mea, împreună cu majoritatea colegilor noştri, participă la cursuri în sufragerie şi ies în pauză la mine în dormitor, iar eu chiulesc de la cursuri în dormitor, ajungând în sufragerie din joi în Paşti. Aşa stând lucrurile, nu e de mirare că în materie de chefuri sunt corijentul clasei. Şi cum la acest capitol Carina excelează, fiind de departe premianta clasei, e evident pentru toată lumea că noi doi ne potrivim perfect.

Dacă pentru colegi comportamentul nostru la petrecerile de majorat nu mai e demult un secret, pentru cine nu ne cunoaşte el se dovedeşte uneori o adevărată capcană. La început mă deranja când mai venea câte unul la mine să verifice dacă sunt, într-adevăr, prietenul Carinei. După ce mă scuzam politicos că tipa aia plină de şarm, care i-a picat lui cu tronc doar după câteva dansuri, e chiar prietena mea, ne dădeam frumos mâna şi discuția se încheia amical. De vreo două ori însă le-am spart fața unor masochişti care şi-au dorit mângâierea mea cu tot dinadinsul. Acum, după ce am dezamăgit atâția admiratori ai Carinei, mi se pare chiar amuzant să mă dau drept fostul ei prieten şi s-o las să se descurce cu ei cum poate ea mai bine. Nu intervin decât atunci când mai dă peste un cap pătrat căruia îi vine greu să priceapă că dacă e dispusă să danseze cu el, nu înseamnă automat că nu are prieten.

Scurtele noastre apropieri la un chef, când ne vizităm reciproc zonele de confort, se prelungesc uneori pe teritorii neutre. Pentru că majoritatea sărbătoriților locuiesc la bloc, locurile de refugiu unde chiulim amândoi în toiul petrecerii sunt de obicei balcoanele, casa scării de la etajele superioare sau băncile din fața blocului. Rar ne aventurăm mai departe, pe acoperişul blocului sau prin vreun parc, dacă e unul prin apropiere. În funcție de ambianța de la fața locului, escapada noastră nocturnă atinge culmi erotice mai mici sau mai mari. De exemplu, dacă ne refugiem pe balcon, ne sărutăm până ne amorțesc fălcile, dar dacă noaptea e caldă şi ajungem, să zicem, pe bloc, ne răsplătim efortul ascensiunii cu un set complet de mângâieri temeinice.

Destul de des, rămânem singuri şi în dormitor. E suficient să stea mai mult Carina în brațele mele pentru ca toți cei prezenți să se simtă şi să plece invocând diverse pretexte. Când se mai găseşte câte un deştept care ne închide ostentativ lumina înainte să tragă uşa după el, Carina îl complimentează amuzată pentru că a scutit-o de un drum până la întrerupător.

Faza cea mai tare este că rămân complet singur în toiul petrecerii după ce Carina se duce şi ea în sufragerie. De obicei genul ăsta de solitudine e de scurtă durată pentru că am colegi care au şi ei alergie la muzica pe care se dansează în sufragerie şi nu întârzie să-şi facă apariția în rockoteca din dormitor. Dar sunt şi momente, ca acestea, când revenirea lor în dormitor se amână mai mult, pentru că unul dintre ei vrea să agaţe o tipă şi pune o baladă mai lungă, cum e „November Rain” care se aude acum.

Cine ar fi crezut că puştii ăia timorați care se evitau prin clasă la începutul liceului se vor lega atât de mult până la sfârşitul lui? Dacă le pui o baladă rock şi le stingi lumina, se iau în brațe cât ai clipi. Obraz lângă obraz, se leagănă pe muzica lentă, strâns lipiți unii de alții, ca celulele unui organism care mai are puțin de trăit.

Mai avem doar câteva luni de petrecut împreună. În ʼ89, când ne-am trezit colegi de clasă, PCR ne pregătise patru ani de realizări mărețe de care n-am mai apucat să ne bucurăm, pentru că, după doar trei luni, Revoluția l-a asasinat pe mult iubitul nostru conducător. Rămaşi fără părintele nostru spiritual la o vârstă atât de fragedă, odată cu uniformele ne-am lepădat şi de învățăturile lui prețioase. Liberi să ne alegem rolul pe care să-l jucăm, fiecare a intrat în pielea personajului care i se potrivea cel mai bine. În laboratorul MTV-ului britanic, uteciştii avortaţi dintr-a noua s-au transformat, începând cu a zecea, în rockeri, depeşari şi rapperi. 1991 a fost un an de excepție pentru rockeri. Premiul perfect că trecusem cu bine de treapta a doua, Metallica ne dăruie „The Black Album”, iar Guns N’ Roses dublul album „Use Your Illusion” pe care este şi „November Rain”. (Sunt curios cu cine dansează Carina). Tot în ʼ91, în primul trimestru din clasa a unşpea, la laboratorul de informatică, cât timp învățam versurile de la One, un fan Queen intră vijelios în sală şi ne anunţă că a murit Freddie Mercury. Mi se pune un nod în gât, în timp ce textul din faţa mea este traversat de un tremur ca o unduire uşoară de ape. Megadeth nu se lasă mai prejos şi scoate, toamna trecută, „Countdown to Extinction”, reamintindu-ne că suntem în clasa a doişpea şi pentru noi numărătoarea inversă a început.

Numărăm weekendurile, majoratele, episoadele din „Beverly Hills, 90210” care au mai rămas până la BAC. E o întreagă isterie cu serialul ăsta. Mai mare decât a fost cu „Twin Peaks” anul trecut. Toată lumea îşi trăieşte adolescența prin delegație. Am colege care se strigă prin clasă Brenda, Donna, Kelly. Până şi eu mă suspectez că am luat ceva din stilul lui Dylan.

„Sometimes I need some time on my own

Sometimes I need some time all alone”

Mă simt puţin ciudat să-l aud pe Axl cântând despre motivul pentru care stau eu singur în dormitor, în timp ce toţi ceilalţi îl ascultă împreună în sufragerie. Dacă n-aş fi sigur că băieţii au pus cântecul pentru ei, aş înclina să cred că e o dedicație făcută special pentru mine, atât de mult mă reprezintă balada asta în aceste momente.

E o potrivire atât de mare între povestea din videoclip şi ceea ce se întâmplă acum, încât îmi vine foarte uşor să-mi imaginez că eu am ieşit afară din capelă, în timp ce colegii mei au rămas să participe în continuare la ceremonie; că eu mă văicăresc din Gibson-ul lui Slash în mijlocul deşertului („Cause nothing lasts forever / Even a cold November rain”); că partitura mea solitară în culisele petrecerii nu este altceva decât un priveghi la căpătâiul relației noastre de liceeni în fază terminală; că vom renaşte în studenţie la o viață nouă în care vom fi unii pentru alții doar o amintire; că atunci când te desparte de amintire doar un perete, coarda melancoliei vibrează neasemuit de plăcut.

[Vatra, nr. 7-8/2021, pp. 135-137]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.