Destul de stăpânit debutul Teonei Galgoțiu din Mă uit înapoi și dispare, care scrie o poezie ce lasă impresia rigorii montajului. E, de altfel, prima și cea mai evidentă pentru o poetă care mizează pe construcții precise ca fiind principala strategie de coordonare a poemelor sale, ca mod de „îmblânzire” a lor.

Fără să abuzeze de o recuzită arhitecturală impresionantă, rulând imagini încărcate mai degrabă de un minimalism abstract, cam în felul ăsta funcționează poemele-obiect ale Teonei Galgoțiu. Dacă nu epatează prin decorativism, chiar în ciuda predispoziției insistente pentru artefact, textele ei o fac, mai ales în prima parte a volumului, printr-o stilizare coșmarească dublată de un repertoriu difuz-fantezist, care întreține un soi de misteriozitate dark. Decoruri vag sumbre, cadre tăiate scurt și câteva detalii care să șocheze – cam în zona asta se învârt textele de genul ăsta. Cum se întâmplă în transparent, un poem care punctează foarte bine substratul dramatic, încărcat de premoniții negative, al acestui debut: „sus sub vârful muntelui de sticlă/ dorm suspendați prietenii mei/ fugiți de acasă/ prietenii mei cu semne pe tălpi gâturi/ și încheieturi/ dorm demult nemișcați și luminoși/ înăuntru e cald, oxigen destul/ frunzele din tavan se fărâmițează lent,/ se așază pistrui pe fețele/ lor în gurile lor albastre/ în hainele lor împăturite aranjate date/ animalelor de pe cealaltă parte/ a muntelui/ curați și goi suspendați/ se văd prin sticlă, dar sticla e groasă// sunt în siguranță/ unul dintre ei tușește în somn/ unuia îi curge un fir de sânge subțire din nas// nu pot să salvez/ pot doar să mă alătur”. Încadrarea strictă a imaginii, alternarea secvențelor și frazarea minimalistă dau senzația unui tablou suprarealist, cu un puternic impact vizual, oricum. Cam peste tot în pasajele de genul ăsta montajul frazei alunecă într-o zonă de irizare cinematică – poemele Teonei Galgoțiu au capacitatea asta de a derula niște secvențe cu cât mai esențializat-negative, cu atât mai tributare unui decorativism filmic. Rămân câteva imagini în minte în felul ăsta după epuizarea lecturii, semn că stăpânește bine registrul imagistic, știe să-l echilibreze în așa fel încât să-l ferească de excese.

Tendința asta de a-și supune poemele unui examen arhitectural calculat se vede și prin modul în care se joacă cu modulațiile textelor sale, nu o dată prin apel la rimă, dar care nu ține aici de ludic și ironie a construcției, ci mai degrabă de un ritm intern al colajelor în care-și antrenează poezia. Altfel, discursul se păstrează mereu într-un perimetru afectiv destul de restrictiv, pentru că poemele nu-și deconspiră mai nicăieri în mod direct angoasele, ci le sugerează – o modalitate foarte la îndemână aici, cu care Teona Galgoțiu operează frecvent. Indiferent că survolează asupra filmului erotic (vis versace), se joacă cu un biografism nostalgico-ironic (ultimul vasile), sau stilizează pe marginea melancoliei mileniale (foarte forever), își supune poemele unui regim de abstinență sentimentală și tratament „la rece” care le transformă în mici demonstrații de subtilitate: „simt plăcerea abruptă când mă dau jos/ din pat/ și observ că marele copac din grădină/ a pătruns cu o creangă groasă pe fereastră/ a distrus mult în jur/ lumina saltă pe fața ta în schimbare// […] acum suntem în tren, ne zdruncină plăcerea/ abruptă din șine/ chinuiala din cap ne incită pentru că doar ea/ e infinită/ ne întindem brațele pe geam și observăm că/ nimic nu e mai salvator ca plăcerea abruptă// mersul ritmat al oamenilor pe care îi văd/ din tren/ îmi amintește de deciziile bune/ pe care le-am luat uneori/ decizia rea se apropie lent de fundul apei/ reci pe care o vizitez în memorie”, plăcerea abruptă. La limita dintre retorism calculat și confesiune ținută în frâu, debutul ăsta are câteva momente de sclipire notabile, pe care le decantează sub forma unor firide încordate; aproape solemn în felul în care își gestionează stările, Mă uit înapoi și dispare e și un volum care nu prea face concesii în ceea ce privește dinamica lui atent calculată, cu o execuție reușită a liniilor de forță, adică, și un control al frazei permanent.

Altfel spus, sunt credibile filmele cool ale Teonei Galgoțiu, chiar și-n ciuda faptului că preferă detaliul de construcție uneori în detrimentul filtrului emotiv.

_____________

* Teona Galgoțiu, Mă uit înapoi și dispare, Editura OMG, Alba Iulia, 2020

***

o cană de noviciok la bătrânețe face o notă distinctă, între debuturile mai recente, prin felul în care își asumă exhibiția biografică, total și fără rezerve, adică. Lena Chilari rupe aici cu modele poetice de orice fel și propune o poezie în care fibra confesivă „trădează” un repertoriu de traume familiale de zile mari, cu un „pachet” cel puțin generos de mommy issues.

E aici un soi de afectivitate intensă moldovenească pe care poeta și-o pune la bătaie aproape cu o mândrie a obștii, o etalează drept blazon sentimental profund asumat, pe fondul căruia își etalează repertoriul convulsiv, întreaga ei „colecție” de traume: „ştia Cehov că Republica Moldova/ e o sorginte de oameni/ de dureri şi neajunsuri mascate/ în culoarea jinului de casă?, incantație vs. „ţara unde tata m-a adus pe lume se duce încet de/ râpă/ iar infrastructura inimii mele se dărâmă/ cu fiecare anexă fără recuperare/ am o ţeastă ieşită din partea stângă a pieptului/ şi tot bat în ea să pulseze sub ritmul jocului/ copilăresc/până n-a murit definitiv/ din 1991 încoace”, ieri a ars Filarmonica Naţională „Serghei Lunchevici”. Prelucrând, deci, o astfel de sensibilitate neaoșă, aproape fiziologică, poemele Lenei Chilari își decantează angoasa biografică printr-un soi de ceremonie a neputinței. E multă fervoare aici, în felul în care poeta vorbește despre disfuncționalitatea relației cu mama, refugiul în partea tatălui, ori recunoștința postumă dedicată bunicii, între alte linii de genul ăsta. Încărcate până la inflație de reverii melancolizate, pe care le tratează, însă, în cheie lucidă, textele au un amestec de sinceritate și directețe a confesiunii aplicate uneori sub forma unor medalioane afective (bunica mea e dumnezeul meu; ziua în care am plâns împreună cu tata).

Neajunsurile și lipsurile biografiei fac carieră în poemele astea, în care tensiunea vine din amploarea relatării autoreferențiale, a proiectului identitar la care se „înhamă” poeta: „ştiu c-o să mă iubeşti şi o să vii într-o zi/ la casa mea, iar eu o să te trag de obraji/ şi-o să-ţi dau zâmbind părul lung la o parte/ o văd pe mama ta în tine şi-l văd pe tatăl meu/ în mine/ te văd alergând desculţ în zăpadă/ iar tu mă vezi spunând poezii pe scăunelul bunicii/ suntem atât de frumoşi nişte copii de aur/ reci şi plăpânzi isterici şi înfometaţi/ îl vezi în ochii mei pe tata împletindu-mi/ stângaci cosiţa ruşinoasă despletită şi luată/ în bătaie de joc fiindcă e făcută de/ mână de bărbat nu de o mamă/ iar eu te văd plângând amarnic/ îmbrăcat la costum trimis după tatăl tău/ la vecină de mama ta alcoolică să-l aduci acasă/ suntem rodul dinţilor noştri de lapte/ şi a 8, 9 luni de gestaţie umană/ suntem aduşi pe lume din egoism/ amestecat cu pasiune – cine suntem cu adevărat/ atunci/ când ne privim unul pe altul întruna/ numai noi doi ştim”, e de-ajuns să privesc spre tine. Franchețea asta candidă, cu un ușor aer de tânguială, nu e limitată strict la poemele de factură strict biografică, deci, merge și în direcția desenului amoros, ale cărui futilitate și eșec sunt regizate cu multă vervă de Lena Chilari.

De fapt, cam la ecuația asta se reduce volumul: din insecuritățile derivate din sechelele familiale și din amoruri ratate se naște o poezie cu un discurs vorace în toată melodrama lui paradoxal discretă, una care insinuează, din loc în loc, și intemperiile propriului demers poetic: „poezia mea nu e cuvânt frumos şi rimă/ poezia mea e trăire apoi durere/ apoi cerneală apoi tastatură/ apoi agonie apoi plăcere/ şi în sfârşit vindecare”, Poem ∞. Neliniștită și sensibilă la tot soiul de derapaje, cu miză socială chiar în câteva locuri, o cană de noviciok la bătrânețe e o plachetă care punctează foarte bine tensiunea milenială a erotismului difuz, căutările & fricile din camera de cămin și bagajul emoțional de acasă. Aici e punctul de maximă ardență al poemelor, în linii de genul ăsta, derulate cu o emoție stăpânită. Chiar fără subtilități stilistice, pentru că nu ține de „programul” lor și poemele Lenei Chilari curg firesc, transparent, uneori aproape cu modulații ludice, debutul ăsta convinge în termeni de eficiență poetică prin felul în care își problematizează trăirile. Fără poze mișto, dar cu o vibrație vie.

_________

* Lena Chilari, o cană de noviciok la bătrânețe, Editura Tracus Arte, București, 2020

[Vatra, nr. 7-8/2021, pp. 49-50]