Gheorghe Perian – Critica universitară clujeană: Liviu Petrescu

Prin ultima lui carte, Studii transilvane. Coduri etice și estetice la scriitorii transilvăneni, publicată în 1997, Liviu Petrescu s-a înscris pe o linie de studiu de mare interes, inaugurată la Universitatea din Cluj de Ion Breazu și continuată după al Doilea Război Mondial de mulți dintre succesorii săi la catedră. Între prima generație de profesori ai Universității și generația următoare, din care face parte și Liviu Petrescu, a existat o filiație de preocupări și de idei, neîntreruptă până în zilele noastre. În cartea sa, criticul a ținut seama de cercetările și rezultatele la care a ajuns Ion Breazu, a pornit de la ele, construindu-și propriile interpretări pe fundamente puse de înaintașul său. A preluat de la acesta nu doar interesul pentru literatura română din Transilvania, ci și modul regional de abordare a problemelor, după model german. Cadrul general al discuției a rămas același, neschimbat, așa cum l-a stabilit, parcă pentru totdeauna, Ion Breazu, dar obiectivele pe care Liviu Petrescu și-a propus să le atingă sunt diferite1.

 Dacă predecesorul său a practicat o cercetare pe orizontală, năzuind să cartografieze întreaga suprafață (sau părți întinse din suprafața) literaturii române de dincoace de munți, autorul Studiilor transilvane a inițiat un demers de alt tip, un demers pe verticală, nu doar istorico-literar, ci și paradigmatic. Având un nivel ridicat de abstractizare, analizele sale tind spre o abordare teoretică (și chiar filosofică) a problemelor. În mod esențialist, criticul afirmă existența unui „spirit ardelenesc”, pe care încearcă să-l definească în repetate rânduri și a cărui formulă o găsim concentrată în fragmentul următor: „Spiritul ardelenesc a fructificat mai cu seamă rădăcinile noastre culturale latine, respectiv o anumită propensiune spre raționalitatea lucidă și, nu o dată, ironică (de care pot depune mărturie în primul rând Petru Maior și ceilalți mari polemiști ai Școlii Ardelene, dar și neîntrecutul geniu al parodiei literare, care a fost Ion Budai-Deleanu), precum și eticismul pronunțat pe care aveau să-l ilustreze mai târziu prozatori ca Ioan Slavici sau Ion Agârbiceanu. Așadar, stilistic vorbind, spiritul ardelean se înscrie mai degrabă pe coordonate ale apollinismului roman”.

Liviu Petrescu s-a distanțat de Ion Breazu nu doar prin faptul că a deplasat discuția într-un alt cadru, ci și prin faptul că a avut o ezitare, poate și o reținere față de abordarea literaturii pornind de la criterii geografice. Contemporan cu procesul de centralizare accentuată la care literatura română a fost supusă în anii comunismului, criticul a sfârșit prin a se arăta neîncrezător în eficiența „categoriilor strict regionale”. A recunoscut, e adevărat, existența unor „trăsături specific ardelenești”, dar a restrânge comentariul la ele, mai ales în cazul scriitorilor mari, i s-a părut a fi insuficient.

Triptic

Poetica postmodernismului, carte publicată de Liviu Petrescu în 1996, și Studii transilvane formează împreună o pereche2. În Studii transilvane autorul n-a făcut decât să translateze în plan istorico-literar câteva din principiile enunțate în urmă cu un an. A păstrat viziunea trasată în Poetica postmodernismului și a identificat, pornind de la ea, trei direcții de evoluție în proza românească din secolele al XIX-lea și al XX-lea.

 Prima este aceea a realismului tradițional, inițiată de Ioan Slavici în perioada lui sibiană și teoretizată ulterior, la București, de Titu Maiorescu și Nicolae Iorga. Dintre prozatorii transilvăneni, au urmat această direcție, mai fertilă decât toate, Liviu Rebreanu, Pavel Dan, Titus Popovici, Alexandru Ivasiuc, Augustin Buzura și Nicolae Breban3. Realismul tradițional a fost „țărănesc” la început, cu Ioan Slavici, și „citadin” după al Doilea Război Mondial, cu prozatorii melioriști.

Cealaltă direcție, a realismului mitic, e mai recentă și are multiple rădăcini, unele  în folclor, altele în cărțile biblice și în cele gnostice. Ea s-a cristalizat pe structura unor mituri, simboluri și arhetipuri, fiind reprezentată, în Transilvania, de prozatori precum Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Dumitru Radu Popescu, Sorin Titel, Tudor Dumitru Savu, Horia Bădescu și Eugen Uricaru.

Direcția metarealistă, ultima din cele trei, apărută cu puțin timp în urmă, mai precis în anii 1980, și-a găsit în rândul scriitorilor ardeleni câteva din „spiritele ei directoare”, cum au fost Gheorghe Crăciun și Alexandru Vlad, creatorii unei poetici axate pe distrugerea semnificatului, pe metaficționalitate și autoreferențialitate. Remarcabil e că Liviu Petrescu s-a numărat printre criticii, nu foarte mulți atunci, care au înțeles din prima clipă și au recunoscut schimbarea ce s-a produs în literatura română prin acțiunea postmoderniștilor: „Generația optzecistă   ̶   scrie autorul   ̶   are meritul de a fi provocat nu numai o serie de prefaceri în ceea ce privește formele discursului epic contemporan, ci de a fi determinat practic o mutație adâncă în conștiința literară a timpului nostru”.

Direcțiile amintite nu sunt neapărat ardelenești. Dacă originile realismului tradițional se află cu siguranță în Transilvania, în opera lui Slavici, nu putem ști la fel de precis, dat fiind caracterul integrat al prozei românești din secolul douăzeci, de unde au pornit celelalte două orientări. Liviu Petrescu afirmă, dealtfel, încă de la început că literatura română, scrisă în locuri și timpuri diferite, este unitară. Pe de altă parte, la o cercetare mai atentă, a constatat că prozatorii ardeleni au introdus în cuprinsul celor trei direcții unele „trăsături diferențiale”, care nu se regăsesc (sau se regăsesc prea puțin) la prozatorii de peste munți. Unitatea nu exclude, așadar, prezența unor particularități regionale apărute, în cazul prozei din Transilvania, sub acțiunea unor circumstanțe specifice de ordin istoric și geografic. Explicate în mod determinist, prin factori de mediu și de moment, ca la Ion Breazu, diferențierile n-au fost niciodată atât de apăsate, încât să provoace fracturi majore în interiorul creației epice românești. De fapt, ele (diferențierile) s-au manifestat în grad variabil: în unele epoci au fost mai pronunțate, când și polemicile s-au întețit, în altele au fost mai slabe ori au dispărut cu totul.

Reprezentanții ardeleni ai realismului tradițional, de la Ioan Slavici până la prozatorii melioriști, se deosebesc de confrații lor de peste munți, încadrați în aceeași direcție literară, printr-o însușire aparte, mult dezbătută: eticismul. Cu privire la eticism, Liviu Petrescu a ajuns la câteva concluzii proprii, unele în răspăr cu acelea ale predecesorilor săi. Părerea lui a fost că prozatorii ardeleni n-au avut și nici n-ar fi putut să aibă o atitudine favorabilă față de principiul etic al datoriei, care, în opinia lor, duce la o aservire a ființei umane și, în final, la dezumanizare. De fapt, eticismul ardelenilor, departe de-a se fi axat pe problema datoriei, așa cum s-a tot spus, are în centru una din cele trei virtuți ale moralei creștine, anume iubirea: „Eticismul ardelenesc tinde să se înscrie (contrar unei credințe îndeajuns de răspândite) nu atât pe coordonatele unui principiu al datoriei, al cumpătării și al cumințeniei (principiu abandonat în termeni cât se poate de expliciți), ci mai degrabă pe coordonatele unui principiu al iubirii”. Cu asemenea idei, Liviu Petrescu a determinat o reorientare importantă într-o discuție de multe ori aprinsă, ce părea să fi ajuns la ultimul termen și să-și fi epuizat resursele.

În cadrul celorlalte două direcții, realismul mitic și metarealismul, scrierile prozatorilor transilvăneni n-au atins un grad de diferențiere la fel de ridicat. În lipsa unor particularități regionale evidente, ele au fost prinse într-un proces mai larg de omogenizare a literaturii române, proces neîncheiat până azi, aflat în plină desfășurare.

Meliorismul. O digresiune

Cartea lui Liviu Petrescu indică o dublă situare a criticului în istoria literaturii postbelice. Încadrat, cum am văzut, în critica universitară clujeană, de al cărei spirit s-a lăsat însuflețit, autorul Studiilor transilvane aparține, în egală măsură, curentului meliorist manifestat în literatura română între 1960 și 1980. Sobru aproape întotdeauna și aulic în exprimare, Liviu Petrescu a avut totuși unele tresăriri de entuziasm ori de câte ori a scris despre operele confraților săi, colorându-și frazele cu exclamații de admirație și cu aprecieri superlative. În mod evident, literatura care l-a satisfăcut și la piedestalul căreia s-a hotărât să lucreze, împreună cu alți critici din generația lui, a fost literatura deceniilor al șaptelea și al optulea din secolul douăzeci.

Bucurându-se de la început de sprijin oficial, meliorismul a câștigat repede și fără multe pierderi bătălia cu realismul socialist și a deschis o etapă nouă, de efervescență creatoare, în istoria literaturii postbelice. Dispariția unora dintre dogmele perioadei anterioare, tot mai uzate și mai stânjenitoare spre sfârșitul anilor 1950, a întărit în rândul scriitorilor tineri convingerea că literatura e perfectibilă și că poate să înainteze rapid, în ritm cu reformele politice ale clasei conducătoare. Progresul în literatură a fost crezul de profunzime al melioriștilor și totodată cuvântul de ordine după care ei s-au condus și pe care l-au reiterat ori de câte ori au avut prilejul, atât în articole programatice, cât și în scrierile lor de ficțiune. După un îngheț ce a durat peste un deceniu, literatura a fost repusă în mișcare și a trecut printr-o serie de recondiționări succesive, în regim gradual, sub atenta supraveghere a factorilor de decizie.

E de precizat că, în cazul meliorismului, prefacerile au fost rezultatul unor acțiuni sistematice și voluntare, îndărătul cărora se afla un proiect nu numai estetic, ci și politic. A existat la toate nivelurile o voință de ameliorare și o încredere fericită a scriitorilor în șansele ce se prefigurau. Ca fapt voluntar, progresul prin diferențieri stilistice individuale nu poate și nu trebuie confundat cu evoluționismul. În evoluționism, devenirea se produce oarecum de la sine, în mod necesar, prin acțiunea determinantă a unor factori impersonali. Meliorismul însă a fost un decizionism, ca și realismul socialist, cu deosebirea că acum elitele politice au intervenit spre binele literaturii, iar nu în detrimentul ei.

Decizia a fost să se elibereze, cu măsură, energiile productive ale scriitorilor și să le fie dată acestora posibilitatea de a lucra după reguli specifice, pentru a crește randamentul estetic al creației literare. În aceste condiții, adeziunea la meliorism a fost profundă și de lungă durată, iar rezultatele n-au întârziat să apară. Nu putem ști dacă atunci scriitorii au urmat voința partidului comunist sau, invers, partidul comunist a împlinit o dorință a scriitorilor, dar este cert că pe durata meliorismului cele două voințe s-au aflat împreună, au ținut seama una de cealaltă și au urmărit același obiectiv: progresul în literatură. Decizionismul politic și individualismul estetic au găsit o cale de acomodare și au format baza de susținere a literaturii noi.

În succesiunea curentelor literare, meliorismul s-a plasat pe o poziție mediană, între optimismul silit al realismului socialist și decepționismul critic al scriitorilor postmoderni din deceniul al nouălea. Cu realismul socialist a întreținut, îndeosebi la început, când victoria noului era încă nesigură și când revenirea la dogmă încă se putea face, relații ambigue. Evidente, căci mult afișate, au fost relațiile de opoziție, dar într-un plan secund, mai puțin expus atenției publice, meliorismul a păstrat și unele relații de continuitate cu precedentul său. Realismul socialist n-a fost eliminat din genealogia meliorismului, unde avea ramificații de adâncime, puternice și numeroase, ci doar din manifestările de suprafață, strict estetice, ale curentului cel nou. O punte a existat mereu între cele două curente și mulți dintre scriitorii de seamă ai anilor ʼ50 s-au amestecat printre melioriști, făcându-și uitate sau revizuindu-și scrierile de tinerețe, tributare principiilor estetice și politice ale realismului socialist. Au fost și excepții, dar în general conformismul ideologic s-a menținut în meliorism (cu precădere în proză și dramaturgie), doar că de data aceasta el a putut fi acoperit fie prin cazuistică, fie prin artificii stilistice și compoziționale, cu cât mai ingenioase, cu atât mai greu de pătruns. Măcar că voalată, ideologizarea se întrevede, la o lectură corect orientată, nu numai în intenționalitatea politică a literaturii melioriste, ci și în preluarea din realismul socialist a unor elemente definitorii, precum conflictul politic, figura comunistului angajat în prefacerile sociale,  cuvinte și expresii din limbajul de partid etc.

În plus, cititorii pentru care melioriștii au scris cu predilecție și pe care au vrut să-i mulțumească în primul rând au fost, la fel ca în deceniul al șaselea, cei din elita intelectuală și politică a partidului comunist (reînnoită după 1965). Pretențiile acestora le-au respectat întotdeauna; bunăvoința lor s-au străduit s-o câștige cu fiecare carte publicată; după modelul lor au creat ei figura așa-numitului „cititor implicit”. Abia în scrierile târzii  ̶  și nu în toate  ̶ , chipul cititorului implicit s-a schimbat, împrumutând trăsăturile omului obișnuit, fără aderențe ideologice.

Dar mai importantă și totodată mai vizibilă decât elementele de legătură, de obicei ignorate, a fost opoziția meliorismului față de realismul socialist. Scriitorii melioriști au polemizat în repetate rânduri cu cei de dinaintea lor și n-au pierdut nici un prilej pentru a arăta, în cuvinte apăsate, ce îi desparte de aceștia și cât de mare e distanța dintre cele două curente (mai ales în poezie). Natura antinomică a curentelor s-a precizat în trei direcții principale. Spre deosebire de realismul socialist, aflat în continuitate cu scriitorii socialiști din secolul al XIX-lea, meliorismul avea o atracție particulară pentru modernismul dintre cele două războaie mondiale (drept pentru care a și fost considerat un neomodernism). Tendința lui a fost să recupereze și să integreze tot ce reprezentanții curentului anterior au respins și au cenzurat. Atașați de tradiția literară românească, pe care voiau să o prelungească în scrierile lor, melioriștii au căutat să diminueze influența scriitorilor sovietici, realismul socialist fiind privit de ei ca un curent de ocupație, un colonialism. Și, în al treilea rând, ar fi de menționat încercarea lor de-a scoate literatura română din rândul literaturilor estice, unde realismul socialist o așezase după instalarea comunismului în România, și de-a o readuce în apropierea literaturilor occidentale, unde îi fusese locul încă din perioada Luminilor. Așadar, de la primele manifestări, meliorismul s-a pus în contrast cu realismul socialist, escamotând tot ce avea în comun cu acesta și năzuind să scrie o literatură a mai-binelui, polemică față de trecutul recent.

Scriitorii de la 1960 au nutrit speranțe mari și au crezut mult timp în posibilitatea unui viitor strălucit pentru ei și pentru literatura română, luând în serios promisiunile ce li s-au făcut și lucrând pentru îndeplinirea acestora. Elanul lor venea din convingerea că dificultățile, câte au rămas, pot fi surmontate și că întârzierile, oricât de grave, pot fi recuperate. După 1980 însă, când regimul comunist a intrat în declin și a început să-i trateze cu mai puțină bunăvoință decât până atunci, ei au devenit niște nostalgici ai meliorismului, așa cum l-au cunoscut în tinerețea lor aurită. Au fost și câțiva schismatici care au îmbrățișat protocronismul, ajuns la ordinea zilei, dar cei mai mulți și-au păstrat vechiul lor crez, chiar dacă între timp acesta și-a pierdut actualitatea, fiind părăsit de clasa politică și intrând în categoria ideilor istoricizate. Promotorilor săi nu le-a rămas decât să-l regrete și să-l amintească periodic în încercările lor repetate și zadarnice de-a readuce literatura română pe o direcție melioristă.

Având ca scop să ridice creația artistică la un nivel superior de complexitate și profunzime, scriitorii melioriști au fost preocupați, în operele lor, să transpună conflictele politice, moștenite din realismul socialist, în conflicte etice sau metafizice, specifice pentru o literatură de tip anagogic, cum voiau ei să scrie. Sensul etic sau metafizic a fost gândit de către melioriști ca un sens adăugat, un suprasens aflat în prelungirea sensului politic, pe care trebuia doar să-l adâncească și să-l rafineze, uneori să-l și acopere, dar nu să-l elimine. Desigur, înțelesurile filosofice, suprapuse celor politice,  au izbutit să înalțe literatura în ierarhia valorilor și să-i dea un lustru de intelectualism, cu riscul de-a îngreuna pe alocuri lectura.

 Nu doar poezia, proza și dramaturgia au intrat într-o fază nouă, axată pe valorile înalte ale conștiinței, ci și critica literară, dornică acum să accentueze sensul plenar al operei și să-l lase deoparte pe cel politic. În comentariile lor, criticii melioriști au pus înainte performanțele artistice ale scriitorilor, au scos în evidență profunzimile lor de gândire și au atras atenția asupra abilităților lor estetice, dar au fost puțin interesați de referințele ideologice la care aceștia se raportau. Nu le-a lipsit spiritul de observație și n-au evitat judecățile de valoare, dar intenția lor primordială a fost să dea un plus de strălucire și de prestigiu scrierilor melioriste, să le facă să crească în admirația cititorilor, ca și în ochii celor ce le-au scris, ai autorilor. Procedând astfel, au fost convinși că fac un bine literaturii, că îi conferă un adaus de semnificație și îi sporesc complexitatea.

 Pentru a nu rămâne la un nivel de interpretare coborât, cum era acela al datelor simple, de interes doar sociologic și politic, au căutat în literatură problemele mari, problemele condiției umane dintotdeauna. Sensul anagogic a devenit criteriu de evaluare în meliorism și a determinat literatura să accepte o asociere, nu întotdeauna reușită, cu disciplinele filosofice și uneori cu cele religioase. Criticii melioriști au avut o atitudine condescendentă față de lectura literală a operelor, li s-a părut prea simplă, prea la îndemâna oricui, chiar și a celui mai puțin experimentat cititor. Pentru ei o asemenea lectură era doar o treaptă, prima, dintr-un parcurs hermeneutic ascendent, care se încheia, de obicei, cu descifrarea înțelesurilor simbolice, a înțelesurilor ultime. Literatura melioristă, poezia în special, a fost de multe ori o literatură ermetică, greu de înțeles, căci practica disimularea și folosea un limbaj aluziv.

 Deși aparțineau aceluiași curent literar, între scriitorii și criticii generației „șaizeciste” a existat o deosebire de metodă: scriitorii au procedat astfel încât să lege, în operele lor, înțelesurile politice de cele spirituale, în vreme ce criticii au făcut tot ce le-a stat în putință ca să le despartă. Au trecut sub tăcere pe cele dintâi, ca și cum nici n-ar fi existat, și au pus accent pe cele din urmă, oferind asupra literaturii melioriste o imagine expurgată. Nu e o imagine falsă, e doar incompletă. Necesitatea revizuirilor și a reevaluărilor, mult clamată după 1989, dar neîmplinită până astăzi, de aici provine.

Critica filosofică

În Studii transilvane, abordarea operelor literare în direcție anagogică s-a manifestat sub forma criticii filosofice, practicată de Liviu Petrescu încă de la debut, și a criticii mitice, descoperită ulterior.

Pasiunea inițială a criticului a fost să studieze literatura sub aspectul problematicii și să extragă ideile cele mai generale din scrierile supuse analizei. Condus de un simț al esențialului și de gustul său pentru abstracțiune, a citat mult din operele comentate, îndeosebi fraze ce aveau un conținut reflexiv bogat și erau în măsură să exprime concepțiile filosofice ale autorilor sau ale unor personaje cu predispoziție pentru cugetare. A reținut de preferință fragmentele discursive, unde ideile apăreau într-o formă teoretică, asemănătoare cu aceea întâlnită în dizertațiile marilor gânditori, dar s-a oprit cu interes și asupra altor elemente ale creației ficționale, cum sunt temele și motivele literare, pregătite și ele să circumscrie o viziune asupra lumii, într-un mod intuitiv.  Convins, după unele indicii, de superioritatea filosofiei în raport cu literatura, Liviu Petrescu s-a aflat în căutarea unor metode prin care să regleze decalajul axiologic dintre cele două ramuri ale spiritului. Așa se explică aprecierea lui deosebită pentru formele narative ce tind spre limbajul abstract al reflecției, cum a fost în epoca melioristă romanul-eseu (criticul a propus chiar noțiunea de „roman-studiu”).

Din punctul său de vedere, adepții criticii filosofice se confruntă în demersul lor cognitiv cu trei situații posibile. În primul rând, s-au obișnuit să constate că ideile dintr-o operă literară sunt idei împrumutate din lucrările unor filosofi cunoscuți, de obicei europeni, dar nu numai. Pornind de la acest adevăr, Liviu Petrescu și-a făcut un program din a studia literatura din unghiul influențelor exercitate de filosofie asupra ei. S-a simțit îndemnat să caute sursele de gândire ale scriitorilor și să le prezinte în termeni exacți și într-un mod inteligibil, de îndată ce le-a aflat.

 A citit însă și opere care, în lipsa unor influențe filosofice precise și recognoscibile, cuprindeau totuși intuiții și sugestii premergătoare unei reflecții coerente și organizate. Ideile păreau să aibă, în aceste opere, o existență mai mult virtuală, se aflau într-o stare oarecum latentă, prea puțin diferențiată, parcă în așteptarea unui critic care să le scoată din entropie și din indistincția lor originară, conceptualizându-le. Dacă în prima situație Liviu Petrescu s-a limitat să expliciteze influențele (sau să le identifice, în caz că nu erau deja cunoscute), de data aceasta el își face simțită prezența cu un plus de vigoare și de energie, angajându-se într-o operațiune dificilă și nesigură, aceea de-a reconstitui filosofia unui scriitor pe baza unor frânturi de gând și a unor aluzii în dispersie, necoordonate între ele. Așa cum un restaurator recompune din câteva cioburi o amforă.

Într-o categorie aparte se grupează operele în care teoria e cu desăvârșire absentă și a căror intenționalitate este orientată altfel decât în situațiile precedente. Pusă în fața unor asemenea opere, critica filosofică s-ar părea că nu-și găsește rostul și că, în noile circumstanțe, tot ce poate face este să-și recunoască inutilitatea și să abandoneze programul ce și l-a fixat. Cu atât mai mult cu cât pentru Liviu Petrescu a fost o regulă să respecte intenția scriitorului și să-și construiască interpretările în funcție de ea și pornind de la ea. Totuși, în Studii transilvane, cel puțin o dată criticul s-a abătut de la acest principiu, luându-și „anumite libertăți” față de text și atribuindu-i, cu de la sine putere, un înțeles filosofic. E drept că ori de câte ori s-a întâmplat să vadă în scrisul unui autor altceva decât acesta a preconizat, Petrescu a folosit un limbaj optativ („am putea vedea”, „poate fi citit” etc.). Critica filosofică, preocupată să evite afirmațiile ce nu se pot verifica prin intenția auctorială, riscă să devină acum o critică speculativă, una foarte ingenioasă și cu mare impact asupra cititorilor. Pe această treaptă, ultima din serie, tendința lui Liviu Petrescu a fost să stabilească o relație de autoritate cu opera literară, impunându-i ab extra semnificații și înțelesuri pe care nu întotdeauna era pregătită să le primească.

Punând literatura în interacțiune cu filosofia, criticul a urmărit să o ridice „într-un plan mai înalt”, să-i confere „o rezonanță mai vastă și un nimb august”, să proiecteze asupra ei o strălucire pe care critica impresionistă, lipsită de mijloace, nu putea să i-o dea. Părerea lui a fost că literatura nu are decât de câștigat dacă e analizată din unghi filosofic și că e în avantajul ei să fie pusă sub influența unui mare gânditor. Ceva din prestigiul și măreția acestuia se răsfrânge întotdeauna și asupra ei. Dacă și-ar fi îngăduit o clipă să fie liric, renunțând la limbajul auster și conceptualizat, Liviu Petrescu ar fi putut să scrie, după modelul lui Pindar, o odă închinată literaturii de inspirație filosofică. O singură dată în Studii transilvane a privit el dependența de filosofie ca pe o formă de aservire a literaturii și ca expresie a unui deficit de originalitate. În rest, sinichioza dintre cele două manifestări ale conștiinței i s-a părut a fi întotdeauna rodnică, demnă de a fi celebrată4.

Așa cum literatura întârzie să se despartă de filosofie, întreținând și astăzi relații strânse cu aceasta, la fel și critica literară nu pare interesată de un divorț care să-i redea autonomia pierdută. Ea ocupă în continuare un loc fluctuant între literatură și creația filosofică, apropiindu-se când de una, când de cealaltă. Și în trecut a fost secondată de filosofie și a beneficiat de sprijinul acesteia, în primul rând de aparatul ei conceptual. N-a rămas niciodată singură în fața literaturii și nu de puține ori s-a lăsat condusă de brațul mai sigur și mai puternic al însoțitoarei sale. Nu s-a putut lipsi de solidaritatea acesteia, dar nici n-a abdicat de la sarcinile ei specifice. Pentru Liviu Petrescu, critica literară a fost în primul rând cunoaștere, apoi artă5.

Critica mitică

Al doilea instrument de analiză pe care criticul l-a utilizat, cu rezultate de asemenea spectaculoase, a fost mitologia. Dacă în anii realismului socialist mitoclasmul oficial a constituit o piedică serioasă în dezvoltarea, pe această linie, a criticii românești, în perioada melioristă convergența cu mitologia a fost îngăduită și Liviu Petrescu a devenit adeptul ei. Pe urmele lui Mircea Eliade, a definit literatura ca „o reminiscență și un travesti al mitului” și a introdus în vocabularul său critic concepte noi, preluate din studiile clasice și din psihologia analitică, precum arhetipul, ritualul, mitul etc. Deși n-a renunțat la pasiunea pentru filosofie, a început să citească literatura ca un mitograf și să stabilească, acolo unde era posibil, analogii cu miturile și credințele popoarelor vechi. Ca să argumenteze subzistența mitului în literatură, Liviu Petrescu a căutat indicii de ordin textual, dar a chestionat și scrierile paraliterare ale scriitorilor, în speranța că va găsi în cuprinsul lor o confirmare a ideilor pe care le-a propus.

În cazul său, critica mitică pare să fi avut o evoluție în două direcții, nu foarte clar precizate: înspre livresc și erudiție, dar într-o oarecare măsură și înspre un sentiment al numinosului, al trăirilor de ordin religios. În numeroase exemple, referințele mitice lasă impresia că sunt niște referințe culturale ca oricare altele, desacralizate, scoase din cărți, și că rolul ce le-a fost atribuit este să întoarcă literatura spre un trecut prestigios, al clasicismului antic. Liviu Petrescu a vrut să evidențieze cultura scriitorilor transilvăneni, bogăția lor de cunoștințe în domeniul mitologiei, ca și puterea lor de-a prelucra în sens original informația mitică. Pe de altă parte, interesul său pentru narațiunile sacre ale omenirii s-a hrănit și dintr-o nevoie profundă și intimă, cum a fost nevoia religioasă, niciodată dezvăluită pe deplin. În general, Liviu Petrescu privește mitul cu ochii unui erudit, ca pe un fapt cultural, a cărui prezență în literatură semnalează caracterul doct al acesteia, dar sunt și momente când mitul e pus în relație cu sacrul, e studiat ca fapt religios, prin care opera literară tinde să-și depășească statutul profan și să câștige o semnificație metafizică. Nu întâmplător una din problemele ce l-au preocupat în mod deosebit și la care s-a întors în mod obsesiv a fost problema soteriologică, sub dublul ei aspect: ca mântuire a lumii și a individului. Referințele mitice din partea a doua a cărții provin din Biblie cu precădere; Biblia e „marele cod” nu numai pentru critic, ci și pentru scriitorii aflați în cercul atenției sale. Mitologiile vechi ale antichității grecești și latine sunt exploatate și ele, dar mai rar, poate fiindcă, de la romantism încoace, modelul clasic a pierdut întâietatea în raport cu modelul iudeo-creștin.

Liviu Petrescu a scris o dată că lectura unei opere literare se poate face la două nivele.  Primul nivel,  puțin agreat, este acela al unei „lecturi literale”, care prezintă neajunsul de-a menține literatura în sfera denotației și a unei poetici de tip realist. Tocmai de aceea devotamentul său a fost pentru o „lectură în cheie simbolică”. N-a abandonat cu totul „lectura literală”, dar a trecut repede peste ea, grăbit să ajungă la înțelesurile mitice, singurele care l-au atras cu adevărat. În concepția lui, criticul de profesie nu se mulțumește cu o cercetare empirică, de suprafață, a operei literare, cum au făcut impresioniștii, ci caută „să deslușească secretele” literaturii, să-i decodeze înțelesurile de profunzime, raportând-o la mit și la arhetip. Se înțelege de ce între preferințele sale un loc important l-au avut scrierile dificile, încifrate, scrierile hermetice în sensul larg al cuvântului: pentru că acestea se pretau la interpretări subtile, prin categoriile mitului6.

După 1980, când puterea de influență a criticii mitice s-a diminuat, Liviu Petrescu a început să se intereseze de „latura formală” a creației literare, apropiindu-se de structuralism și de poststructuralism, care dețineau poziții puternice la Universitatea din Cluj, datorită lingviștilor în primul rând. A rămas în continuare fidel celor două critici, mitică și filosofică, dar a încercat să le asocieze cu așa-numita critică formalistă, atunci în vogă, având ca obiect de studiu „procedeul literar”. Meritul său, deloc neînsemnat, este că a reușit să integreze modalitățile critice amintite într-o formulă unitară, cu preponderență filosofică, evitând în felul acesta eclectismul și lipsa unei metodologii coerente. În unele studii, Liviu Petrescu a urmărit, cu intenții aproape demonstrative, să arate cum forma în literatură este dictată de mesajul filosofic al creației respective: „structura compozițională a unui roman – scrie într-un loc criticul – trebuie să se adapteze și să reflecte proiectul ontologic fundamental”7.

Pozitivismul remanent

La origine, prin lucrările publicate de G. Bogdan-Duică în special, critica universitară clujeană a fost o critică pozitivistă, ruptă cu totul de propensiunile metafizice ale etapei anterioare (etapa maioresciană).  E adevărat că după al Doilea Război Mondial s-a îndepărtat mult de pozitivismul ei originar și de metoda lui Bogdan-Duică, dar unele reflexe scientiste s-au menținut vreme îndelungată,  până în zilele noastre. Liviu Petrescu n-a fost un critic pozitivist, n-a scris o biografie, n-a îngrijit o ediție critică, n-a publicat colecții de documente, n-a întocmit bibliografii, așa cum au făcut toți urmașii lui G. Bogdan-Duică, de la Ion Breazu până la Iosif Pervain, dar a știut să aprecieze munca benedictină a specialiștilor, a tuturor lansoniștilor, a celor care își fac timp să cerceteze arhivele și să citească revistele prăfuite din alte vremuri. Căci, din punctul său de vedere, documentele sunt „instructive”, sunt „revelatorii”, conțin „precizări importante” și pot să producă de multe ori „clarificări majore de istorie și critică literară”. A fost și convingerea lui, nu doar a pozitiviștilor, că pentru a fi credibil, un critic literar trebuie să respecte o anumită disciplină, să urmeze niște reguli de cercetare și de studiu, trebuie să evite supozițiile, impresiile fugitive, lipsite de fundament științific.

Pentru toate afirmațiile pe care le-a făcut, chiar și pentru cele neînsemnate, a căutat argumente și puncte de sprijin cât mai ferme și mai sigure, fără putință de-a fi contestate sau măcar puse la îndoială. Și unde să fi găsit temeiuri atât de solide și de neîndoielnice dacă nu la autorii înșiși? Liviu Petrescu a tratat întotdeauna cu deferență intențiile acestora, n-a trecut peste ele decât în mod excepțional și nu s-a îndoit nici o clipă de adevărul și valabilitatea lor. A vrut să arate, în studiile sale, că ele contează, că nu pot fi ignorate și că numai prin ele se validează opinia criticului. Intențiile autorilor au fost reperele după care s-a călăuzit în primul rând și tot ele au reprezentat limita, recunoscută și acceptată, a multora dintre interpretările pe care le-a propus. Înainte de orice analiză, a căutat să cunoască punctul de vedere auctorial, pentru a se pune de acord cu el, căci direcția justă de interpretare este dată întotdeauna de acesta. Un studiu câștigă în credibilitate și este ușor de acceptat dacă nu intră în contradicție cu intenția autorului și dacă află o confirmare în programul de lucru al acestuia. În aceste condiții, a vorbi, ca Roland Barthes, de „moartea autorului” nu are sens.

Au fost însă și situații, puține, când Liviu Petrescu a dat el însuși un înțeles mitic sau filosofic operei literare, fără să aibă un indiciu clar din partea autorului: nici de încuviințare, nici de respingere. A considerat, sub influența poststructuralismului, că textul e autonom și poate să conțină și alte înțelesuri decât cele voite de autor. 

Spiritul polemic și stilul

Trăsătura principală și frapantă a Studiilor transilvane  este, fără îndoială, originalitatea. În fiecare dintre ele găsim idei noi, interesante, idei pe care nimeni nu le-a exprimat înainte și care sunt de natură să ne surprindă. Criticul a fost un explorator, a avut întotdeauna un punct de vedere propriu și a scos la iveală ceea ce până la el rămăsese necunoscut. Și-a propus să privească literatura „mai îndeaproape” și în felul acesta să vadă și altceva decât văzuseră ceilalți analiști.

S-a întâmplat de multe ori ca părerile lui, foarte personale, să fie nu numai diferite, ci și opuse față de cele aflate în circulație. Liviu Petrescu a fost mai tot timpul în dezacord cu predecesorii și contemporanii săi, a avut mereu alte opinii și alte convingeri decât aceștia, a tratat problemele aproape de fiecare dată „în alți termeni” și cu alte mijloace decât fuseseră tratate înainte. Și-a căutat preopinenți în toate direcțiile, dar numai printre numele grele ale criticii românești, s-a situat în mod constant pe alte poziții și a formulat obiecții cam la toate ideile avansate de „exegeza clasică”. Desigur, au fost și cazuri când s-a simțit obligat să dea dreptate unuia sau altuia, dar nu fără unele rezerve, nu fără unele precizări și amendamente. Rămânea întotdeauna ceva de spus, ceva ce nu fusese pe deplin clarificat, existau omisiuni ce trebuiau completate și erori ce nu puteau fi lăsate fără îndreptare. Adevărul este că în planul ideilor Liviu Petrescu a fost un spirit polemic, chiar ofensiv pe alocuri, care a simțit imperios nevoia să înfrunte multe din tezele criticii actuale: pe cele nefondate să le înlăture iar pe cele superficiale să le denunțe. E de mirare că această latură a personalității lui a trecut ca și neobservată. Poate fiindcă polemicile în care s-a angajat au fost polemici de idei, fără vehemență, de o civilitate desăvârșită și cu respect pentru adversar. N-au făcut zgomot în lumea literară8.

Limbajul său critic se caracterizează prin sobrietate și prin academism. E un limbaj cizelat cu multă grijă, nu și poleit, supravegheat în toate articulațiile lui, până la ultimul cuvânt, și degrevat de spontaneitate. E și un limbaj al distanțării sociale și intelectuale, care inhibă de la început orice relație de familiaritate cu cititorul, dar care stimulează prin claritate și rigoare nevoia de cunoaștere a acestuia. Dornic să lămurească problemele până la capăt, nelăsând loc pentru contestații sau contraziceri, autorul cărții a dat cuvintelor un înțeles livresc, accesibil doar cunoscătorilor, în multe privințe diferit de înțelesul uzual, din limbajul cotidian. Cuvintele sale preferate provin din logică (postulat, principiu, teză, concept, lege, noțiune etc.) și trădează nevoia profundă și constantă de-a se ridica la un grad înalt de precizie și coerență. A  fost tentat să formuleze unele precepte, etice sau de teorie literară, într-o sintaxă concisă, preluată din aforistică: „Orice creație umană are drept țel să înalțe un edificiu obiectiv, să impună o structură”; sau: „în literatură, o simplă ficțiune intelectuală poate fi la fel de interesantă ca și o teorie pe deplin adevărată, absolut științifică”. Din când în când, mai degrabă la întâmplare decât regulat, stilul e al unui critic binedispus, care se amuză în sinea lui de ceea ce tocmai a citit, reușind numai pe jumătate să-și ascundă un zâmbet ironic. E vorba de o ironie scurtă, abia perceptibilă, ce sclipește o clipă în textul critic, înainte ca autorul să revină, parcă vinovat, la sobrietatea lui dintotdeauna. Prin eleganța nesofisticată a exprimării și prin tonul reținut al acesteia, stilul analitic al Studiilor transilvane denotă o distincție intelectuală deosebită.

Deși n-a respins critica jurnalistică, pe care a și practicat-o cu asiduitate, publicând multe cronici literare și recenzii în revistele clujene, Liviu Petrescu s-a menținut în apele mari ale criticii universitare, prin lucrările lui ample și laborioase, a căror importanță se măsoară în durata lungă a istoriei literare românești.

______________

1 Despre ”ardelenismul” structural, nu și genetic, al lui Liviu Petrescu, a scris Liliana Truță în volumul colectiv Spiritul critic la Liviu Petrescu, coordonatoare Sanda Cordoș, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011, p. 169.

2 Faptul a fost observat de Adrian Tudurachi în Dicționarul General al Literaturii Române, P-R, coordonator Eugen Simion, ediția a doua, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020, p. 321.

3 Lipsește din această înșiruire Ion Agârbiceanu, despre care Liviu Petrescu n-a scris.

4 În critica jurnalistică s-a impus părerea contrară, a lui Paul Zarifopol, că gândirea abstractă ”dă la o parte arta, socotind că o înalță deosebit prin prestigiul pompos al filosofiei sau al religiei” (Poezie filozofică, în Pentru arta literară, I, ediție de Al. Săndulescu, Editura Minerva, București, 1971, p. 157).

5 Cel care a definit critica filosofică, alăturând-o celorlalte trei forme de critică literară (cea jurnalistică, cea artistică și cea universitară), cunoscute de la Albert Thibaudet, a fost Ramon Fernandez în volumul Messages, din 1926 (vezi De la critique philosophique, în Roger Fayolle, La critique littéraire, Librairie Armand Colin, Paris, 1964, p. 338-339). Dintre criticii români, Tudor Vianu a fost preocupat de subiect într-un capitol din Filozofie și poezie, intitulat Interpretarea filozofică a poeziei (am consultat ediția a treia, cu un studiu introductiv de Mircea Martin, apărută în 1971, la Editura enciclopedică română din București, p. 69-80). Lucian Blaga a scris și el un studiu pe această temă, Critica literară și filosofia, apărut în ”Saeculum”, nr. 2, 1943, p. 3-15 (reluat în Isvoade, ediție îngrijită de Dorli Blaga și Petre Nicolau, prefață de George Gană, Editura Minerva, București, 1972, p. 49-62). Blaga a revenit asupra subiectului, dar dintr-o altă perspectivă, în articolul Despre personajul care filozofează, publicat în ”Steaua”, nr. 11, 1960, p. 26-29. A se vedea și Liviu Rusu, Eminescu și Schopenhauer, Editura pentru literatură, București, 1966, passim (carte influențată de lucrarea monumentală a lui Friedrich Gundolf despre Goethe, tradusă în limba română în anul 1971).

6 Cu privire la critica mitică, Tudor Vianu, Poezie și mitologie, în Filozofie și poezie, ed. cit., 1971, p. 29-42.

7 În 1913, Panait Cerna exprima o opinie asemănătoare: ”Elementul ritmico-muzical [al poeziei] ia naștere din trăirea afectivă a ideii” (Lirica de idei, traducere și cuvânt înainte de Marin Găiseanu, Editura Univers, București, 1974, p. 89).

8 Vezi și Călin Teutișan, Scenarii ale criticii, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021, p. 53.

[Vatra, nr. 7-8/2021, pp. 138-144]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.