Am înțeles și eu, după atâta vreme

Undeva, în spatele casei, niște copaci al căror nume nu-l știu,

Ailanthus altissima?, pare-se, au înflorit.

E o floare bătută, solzoasă, cu petale de aluminiu ca niște unghii date cu ojă subțire,

Care se crapă în timpul verii și devin de cupru, în toamnă.

Mari copaci cu ficați și plămâni sângerii,

Cu ceainice și ibrice pe ramuri, cu șosete de lână, cu mănuși groase,

Cu tuse seacă

În crengi, la orice adiere.

Cumva, așa eu trăiesc.

Un nume vag ce-și urcă-n vârf un fel de rod,

Știuleți de ceară la care nimeni nu se îndeamnă,

Nici măcar păsările curții,

Nici măcar albina stelară,

Luna, nu-i pâlpâie printre crengi.

Copac ce crește pe firul de praf,

Nu l-au plivit la timp și, azi, își ține viața deasupra și crește în pervazul ferestrei,

Pe tighelul subțire al morții,

Al vieții,

Al sorții.

E un copac orfan, în păduri și în locuri cât de cât îngrijite,

N-ai cum să-l vezi.

A crescut cu cheia la gât printre blocuri,

S-a julit la genunchi, a alergat după tramvaie și după camioane din care curgea nisip ud.

Șansa lui de a crește a fost indiferența

Și bunăvoința primarului.

Nu are boli, nu veștejește, nimic nu-i strică.

Nici poluarea, nici umbra de la copacii al căror nume e vestit, nimic.

Doar crește și se întinde în loc viran și în paragini.

Romanul vigorii lui vegetale îmi dă fiori.

Cum poate fi ceva atât de viguros și atât de insistent în asaltul lui

Asupra orașului, pornit din crăpătura asfaltului, din neamuri proaste de salcâmi,

Din curțile neîngrijite, din glodul mărginaș al piețelor de salate,

Din orizontul crenelat și prăfos al intrărilor în oraș?, mă întreb.

I-am gustat frunza. E un amar scârbos, un melc de iod și mentă,

Ce se târăște întors pe cerul gurii, 

O clisă ce îți umflă buza ca mușcătura unei curve.

Pute, dacă îl frângi. Din lemn îi iese măduvă uscată, firimitură

De existență.

Cei mai săraci nu-l pun pe foc,

Nu poți să-ți faci nuia din creanga sa.

Nici frunzele nu-i dau din muguri,

Ci i se cațără pe crengi

Asemenea maimuțelor ferite de păcat,

Cu ochii mari, întorși.

*

Cum plouă și nu plouă bacovian, ci nepermis de mult

M-am gândit că e un prilej să aflu cât mai ține acoperișul Palatului de Cristal.

E încă intact. Dar străzile s-au umplut de ape și stăruie o vreme de toamna în timpul verii,

O vreme ca la munte, în mijlocul câmpiei prin care bântui

Și fug de orice fel de altă vreme decât de vremea care s-ar cuveni să vină.

Să vină vremea mea, pe strada mea, în casa mea, la patul meu!

Sentimentul acesta al unicității, ideea că tu ești altfel și că ești protejat de orice

Probabil că este ceva genetic,

Și chiar dacă, rațional crescuți, știm că n-ar fi așa,

E mai puternic decât noi.

Dar nu-i nimic, există remedii, homeopați ce ne caută leacul cu sila.

Și cer ca-n fiecare casă, din fiecare sat,

Să se facă odaia de la drum

Și eu să vin spre seară, multiplicat, să bat la porți,

Să întreb dacă e loc și pentru mine, pentru sărmanul meu cap o pernă

Pe care să-și pună tâmpla. Și-n timp ce candela mi seaprinde

La cap de arătări din care au mai rămas

Doar șorțul și un batic de lână,

Să fie cineva în fiecare casă care să știe unde să sune să vină să mă ia

Și să mă ducă din ăst timp în cel ce va să vină.

Așa gândeam eu la faptul că unii oameni sănătoși și-au închipuit

Că boala stimulează literatura. Frumoasă imagine, atrăgătoare idee

Și eu ca un personaj al acestor autori,

Oameni sănătoși, energici și cu dorință de câștig.

Sper că au observat că m-am tot schimbat, că am devenit mai realist

Că pun mai multe virgule și

Încep versurile cu literă mare,

Că mă strădui să respect Gramatica Academiei și, în curând, voi scrie

Negru pe alb, cu rimă.

*

Așadar, dacă luăm în brațe dicționarele și gramatica

Și vom scrie întotdeauna versurile de la capăt și cu litere mari,

Un răspuns la întrebările tale ar putea fi acela că derridienii nu sunt chiar plini de bube.

Au ochii mici și răi, sunt verzi și ca niște melci vii lasă peste lucruri

O spumă, mileuri.

Mileuri mari pe monitoare, pe case, pe zgârie nori, pe ceruri,

Pe fiecare vârf de munte, dar ce spun eu?, 

Pe fiecare lucru și, până la urmă,

Pe fiecare atom.

Dar asta, crede-mă, nu e ceva despre limbaj,

Și nici ceva metafizic.

Și cum unii oamenii nu au altceva la îndemână pentru a face metafizică

Decât, poate, uneori, cum să zic, metaforele,

Dar mai ales atunci când nu le au nici pe acestea,

Așa cum ne spun precupețele și marii intelectuali,

Care se udă singuri de dimineață cu stropitoarea la rădăcină,

Se sparie gândul

Și-l nedumerește pe autorul tău preferat, Derrida.

*

Chiar ai început să crezi în ceea ce predici?

Mă întreba ea, ridicându-și năsucul în vânt, din cărțile lui Derrida, parcă adulmecând ceva.

De fapt, aflase cu o zi mai devreme de demisia redactorilor de la Cațavencu,

O revistă umoristică ce se pleoștise în ultima vreme

Dar care jucase un oarecare rol în primii anii de tranziție,

Opunându-se regimului Iliescu.

Pe atunci, când cei care îl urăsc astăzi în mod oficial îi aduceau sacoșele de la piață

Plină de brojbe și ceapă proaspătă de aprilie,

Ion Iliescu, ca și Radu Câmpeanu, Patriciu și ceilalți, își făcea piața proletară, zilnic,

Chiar aici, lângă blocul meu vopsit de Vanghelie,

Și uneori mă întâlneam cu el dimineața, foarte de dimineață,

Pe la șase de obicei, când eu ieșeam să fac turul de alergător anticomunist

În jurul pieței și pe câteva străzi mai lăturalnice, unde nu ajunseseră încă

Investitorii imobiliari.

Îl vedeam pe Iliescu dându-se jos din Mercedesul oficial, cu cei doi bodigarzi

Sărind din mașină direct în neant,

Ascunzând-și cu greu kalașnikoavele sub fulgarine.

Încadrându-l imediat, ăștia doi se atașau ca niște aripi, cu priviri ucigătoare,

De umerii lui Iliescu.

Și Iliescu zbura dând din cei doi securiști, acuma aripi, pe deasupra Pieței Crângași

Pe deasupra Lacului Morii, iar apoi venea pe Virtuții, până la semafoare,

Pe unde este astăzi Tip – Top, dar, pe atunci, un chinez vindea direct în stradă,

Ziua și noaptea, covoare de Orăștie.

Securiștii, deși nu erau  întotdeauna aceiași,

Aveau aceeași privire ucigătoare.

Nu mai era nevoie de altceva decât de privirea asta a lor,

Ca nimeni, nici măcar pasărea cerului, să încerce să se apropie de Iliescu.

Vezi, dragă, mi-a zis Iliescu, într-o zi, atunci când deja mă știa cât de cât,

Am ținut întotdeauna, și așa vreau să țin și acum, legătura cu masele.

Lui Iliescu îi plăcea să țină legătura cu masele dis-de-dimineață

Și mă alesese tocmai pe mine, om din popor.

L – am aprobat, desigur.

Eram speriat, nu atât de Iliescu, cât de cei care veneau cu sacoșele în urma lui,

Dând din cap aprobator și rostind ca pentru ei:

Când Iliescu apare, Soarele răsare.

De frică, începusem să o înțeleg și pe ea,

Pe măsură ce ajunsese să mă critice și să mă ironizeze din ce în ce mai des,

O iubeam și mai mult.

De aceea, m-am uitat la ea cu ochi mari, să creadă că o înțeleg

Și am continuat să vorbesc singur, bătând aerul cu mâinile.

*

Acum sunt în noaptea mea și privesc

Duşumeaua cum saltă nisipoasă

Ca un gheb de cămilă sub un orizont ascuţit şi tăios.

Tu vezi gura ascuţitorii, o gură de leu în care cineva ne răsuceşte,

Creioane din care pier straturi subţiri de grafit,

O pojghiţă dintr-un asfalt în deşert pe care tu vii şi eu plec

În noaptea ce vine.

E un du-te-vino în noaptea ce vine, aşa cum nu fu niciodată,

O romanţă în mijlocul căreia plâng.

Stau în mijlocul minţii mele şi plâng, între versuri şi ele plîngând, povestind:

Era o toamnă târzie, eram într-o cireaşă putredă,

Un vierme grăsuţ şi gălbui, rămas într-un colţ al buzelor tale

Ca într-un trandafir bătut.

Eram grăsuţ şi gălbui, ţeseam în gogoaşa mea mătasea eşarfei pe care

O vei lăsasă-ți cadă apoi chiar pe peronul Gării de Nord.

La nesfârşit ţeseam mătasea, kilometri de borangic erau norma mea,

Borangic pentru fireturile unui majur în infern.

Plânsul meu, părăsit la colţul gurii tale, ca o rană uscată,

Ca o coajă ce cade de la sine,

E nimfa mea,din care ies.

Sunt fluture pe floare de cireș

În părul tău, în poza ta și în cosiță,

Rezemat de malul unui râu mă văd,

În pieptul unei romanțe,

În coşul pieptului tău ca un suspin al unei dimineţi la Videle,

În camera de la subsol, unde magnetofonul nostru rusesc învârte romanţa

În mijlocul căreia stau eu, la umbra morții, vara.

*

Dimineața, zilele nenumărate și numărate

Se tot adună.

În amintirea mea s-a pus un fir de plop,

Un cub înalt pe care se așază alt cub și altă zi,

Și altă soartă în care stau chiar peste drum

În altă casă, cu alți plopi la gard, mai singuratici

Și alte voci în casă cerând răgaz.

O casă neînvecinată cu nimic.

Mă chemi din casă, casa noastră îmi stă în urmă,

Ca o nevastă, cu un pas în urmă, pășește

Și mă lasă

Să vin din nou de dimineață

Să cer răgaz

Pe altă voce ce îmi răsare direct din piept.

În casa de peste drum,

E un al doilea ce-și numără zilele, nopțile, anii,

Fără dimineți, fără zori, fără ceașcă de ceai,

Tristul ceai al amiezii, fără luciul oglinzii pe el,

Mai adânc în căușul lui decât suspinul tău.

Un papă înalt, în adidași, în Vatican,

Pe cealaltă parte a lumii, tocmai se trezește

Și duce mâna la gură.

El l-a zărit abia acum pe cel de peste drum

Și-i face el ceaiul cu luciul oglinzii, încăpător

Și îi întinde ceșcuța lui cât un capac de ceas

Sub care se clatină luciul dintâi.

*

Plouă acum în completarea acestei primăveri neașteptate

Nimeni nu mai gândea primăvara pe meleagurile noastre.

De ani de zile, iarna era urmată de o vară scurtă, călduță,

După care venea anotimpul căldurilor mari, al prafului gros de pe frunze,

Al aerului condiționat și al sudorii,

Al fetelor înghesuite în tramvai și al vânzătorilor de țigări în maieu,

Exact în gura pieței.

Această ploaie de primăvară cade, acum, pe un trup sec.

În casa mea surpată, cu pământ pe jos,

Crește Veneția cu străzi de apă mică, până la glezne,

Ca la inundații,

La gară, noua Lucca pe ale cărei turnuri

Nu scrie libertas și nici nu sunt vreunii care ar dori să scrie,

Copii mutanți își lasă scrisul lor pe turnuri

Și se strecoară prin crăpături imense

În neant.

*

În urma lor se întunecă, deocamdată

Klee, îngerul istoriei deschide valijoara sa cu trompete

Și aspiră cu una din ele, nici măcar cea mai nouă,

Lucruri și oameni.

Apoi își deschide valijoara sa cu baghete

Și se arată pe Oberbaumbrücke și în Lunca Siretului.

În baloanele sale de săpun, vezi lucruri și oameni,

În străinătatea lor albăstruie, cum își duc copiii la școală.

Alții merg la biserică, unii pleacă la război pe biciclete.

În balonul meu de săpun,

Toamna vine de sus și din neant.

Ah! În neant, cântă un bărbat smead și subțire ca ața

Aplecându-se peste un țambal mic, cât un laptop,

Iar din scânteia corzilor lui cade

Funingine peste Lunca Siretului.

*

Iar tu îmi spui să fiu vesel, să umblu înainte

Să fiu plin de încredere și să țin vârsta de douăzeci de ani îndreptar

Pentru tot ce nu sunt. Paharul de vin chilian,

Singurul vin care noaptea se ieftinește,

Aici, în țara aceasta, în care anonimatul mă trece direct în neant.

Cât aș fi vrut să fiu eroul, să fi luat eu steagul redutei, să fi plecat

De smintit în fața copiilor cu buzele fripte, cu mațele ieșindu-le printre nasturii tunicii,

Cu ochii uscați ca mătasea porumbului, fărâmicioși,

Dar ieșind la atac, la baionetă, numai în izmene, numai cu săbii ce li s-au dat,

Numai cu săgeți, numai cu tunuri de cireș, din care nemții n-ar face nici focul!

Ai, cum aș fi vrut eu să-i fi dus la atac, să fi băut cu ei un pahar de tărie, seara,

Să le fi vorbit despre ce îi așteaptă!

Și ei să mă fi privit cu ochii stinși, cu mucuri de țigări între dinți,

Să mă fi ascultat. Dă-l încolo, să fi spus, vorbește și ăsta să se audă singur!

Să se fi bucurat de paharul de spirt, și așa,

Așa să-și fi trecut moartea ca un chiștoc, ca ultimul chiștoc, de la unul la altul!

Aș fi vrut eu să-i fi tras după mine, să-i fi scos din tranșee,

Să le fi arătat zarea, să-i fi îmbăiat cu răsăritul, cu apusul soarelui,

Să le fi dat apa vieții fiecăruia și fiecăruia să le fi pus la buze paharul ispitei!

Tot eu să-i fi dus, apoi, după război, pe ei toți, la curve, în cabarete luxoase,

Toți să fi urât art nouveau, să fi fost, Doamne, să fi fost suprarealiști,

Băieți de bani gata, autori ai noului roman, să fi fost o mie nouă sute șaizeci și opt,

Să fi fost Breton, Cocteau, Jean Marais, Robbe-Grillet!

Să fi fost ei și cu mine, să fi umblat tot secolul prin cafenele,

Prin ateliere, prin cârciumi, prin mahalale, prin grădini suspendate, prin metrouri,

Să fi făcut contrabandă cu whisky, să fi fost ei Al Capone, în acei ani,

Și tot ei să fi fost Incoruptibilii și James Bond, să fi fost ei primii hipioți luați de poliție,

Să fi cântat ei în baruri din Liverpool și primii să-și fi facut poze pe Abbey Street,

Să nu fi auzit de lepră, de tovarăși, de Comitetul Central.

Să nu fi știut de neant!

Și numai neantul să-i fi hrănit.

Cât aș fi vrut, Doamne, cât aș fi vrut,

Să fi eu redactorul, corectorul, opinia publică, cenzura,

Să fi fost eu ce-l care-i lua, după ce publicau poeme invectivă, să-i bag la zdup,

Printre catifele, puștoaice, pere zemoase, perne mai mari ca salteaua,

Șaluri lungi cât cearceaful.

Să-i fi căutat dimineața, apoi toata ziua, până spre seară, când galaxiile, toate se rânduiesc!

Să mă fi dus, acolo, la vreunul, să-i fi dat un pachet de Carpați, morfină,

Căci se găsea în orice farmacie, și dacă nu, să-i fi strecurat o lamă lungă de cuțit fără mâner,

Să facă ceva, să capete gloria, harisma frunții de ceară!

Cât aș fi vrut să le fi fost învățător, pedagog la cămin, profesor de istorie,

Caporal în regimentul de gardă, sublocotenent,

Să le fi dat bilete de voie duminica, să-i fi lăsat de Crăciun să se ducă acasă,

La neveste, la iubite, la mame, la surori, la tați și la frați, la prieteni.

Cât aș fi vrut să mor o dată cu ei.

Întors pe dos, ca o mănușă, ca un bolnav de ficat, sidefiu,

Să stau în halatul meu ros, gros, lângă tăciunii stinși,

Să-i privesc de după ochelari cu rame grele

Și să le spun,

Hai, băieți, doar acum putem muri cu folos!

Să fi fost eu profetul anemic și să-i chem la mine prin parcuri, prin case conspirative,

Să le fi predat doctrine politice, sociologie americană, când toți în jurul nostru s-ar fi franțuzit.

Ah, cât aș fi vrut să fiu eu cel cu barba de-o zi, cu privirea fixă, cu loden,

Cu părul lins, cu blonda fardată până la sânge la braț,

La sindrofii, în care ei, cu nevestele și copiii murdari,

Să fi stat așa, pe un gazon englezesc care nu se mai termină, la mesele lor cu trei picioare,

Pe scaunele lor cu trei picioare, îmbăiați numai vara, la gârlă,

Dar îmbrăcați în fire de tort și mătase.

Umbra mea rămăsese mai încolo, încolăcită

Și nu mă urma.

Se gudură o vreme pe lângă noul stăpân

Și se întinse ca un covor prelung pe care apusul și răsăritul coboară.

Voi rămăseserăți numai piele și os, erați numai oase și aer,

Ca în istorii scrise de domni cu burtică, de oratori cu dinți de cristal.

*

E bine să știm, asta e granița

Când se lovește de ea,

Gândul meu nu face cucuie, ci simte pielea subțire a oului

Pe care se adună vânătăi mici.

Nu se văd, nu aud, numai își întorc

Nervurile către lumină,

Ca o busolă ce arată Principiul Nordului.

Iar în cerul vânătăilor mici, din burta mamelor lor,

Toți își țin bardul lor, ecuatul ce știe să le pună pornirea în cânt,

În adâncuri, spun ei, adică în lumi interioare de care nici ei nu știu,

În abisuri pe care le numesc eu,

Se așază zburătoare și târâtoare cu aripi,

Elitre ce se alătură de trupul potrivit

Și îl ridică până la buza cerului

De unde bardul îl ia și-l cântă, îl varsă tuturor în inimi.

Acolo, în inimi, stau și păcatul și virtutea,

Din virtuți se face un terci de dimineață pentru nevoiași,

Iar din păcat se scoate rodul nou, unu și zero,

Materii cerebrale scrise pe colțul mesei,

Chiar aici, pe masa din bucătărie.

*

Sunt numai eu, prima mea parte

De partea ta crește greșeala, neantul.

Greșeala mea este că, sincer fiind,

N-o să mai fiu și n-o să mai țiu eu steagul sus.

Vin turcii! Vin rușii! Vin americanii!

Spun asta a doua oară. Iată! Iată! Funcționează.

Sigur, funcționez, n-am spus niciodată că nu.

Dar ai dreptate.

Scriu greu și când trimit, îți trimit o tonă de cărți poștale.

Un tir de epistole.

Ăsta sunt eu. O tonă de hârtie veche.

Dar stai, clipă! Stai și pune-mă în fundal!

De aici n-o să plec.

Voi reveni mai vesel și cu relatări

De din vale de Rovine.

Din neant.

[Vatra, nr. 9/2021, pp. 8-14]