Ciprian Handru – Mahalaua în proza română contemporană

Studiu de caz: Raiul găinilor: fals roman de zvonuri și mistere (2004) și Soldații. Poveste din Ferentari (2014)

Ținând cont de studiile critice alocate reprezentării mahalalei în proza românească1, acestea acoperind câteva segmente din tabloul literaturii române, și anume, etapa interbelică, proza scrisă sub comunism și textele postdecembriste, se observă predilecția cercetătorilor pentru stabilirea unor repere fundamentale în literatura română de la origini până în prezent în privința mahalalei. În sensul acesta, s-au remarcat o serie de romane-etalon, care au dobândit de-a lungul timpului o „aură” canonică. Printre cele care s-au impus (existând un consens evident în această privință), pe lângă Maidanul cu dragoste a lui G.M. Zamfirescu, Groapa lui Barbu se bucură de cea mai mare popularitate, fiind considerată cel mai reprezentativ text. În lucrările recente, pe cale de „canonizare” se află și romanul Amantul Colivăresei (1994)de Radu Aldulescu, alături de Simion Liftnicul de Petru Cimpoeșu, fiind textele la care recurg studiile când vine vorba de reprezentări ale mahalalei în proza postdecembristă.

 Întrucât segmentul romanesc postdecembrist nu este (încă) acoperit în mod exhaustiv în critica literară (lipsind astfel o monografie a reprezentărilor mahalalei în producția romanescă postdecembristă), lucrarea de față propune (pe lângă cele care deja au fost propuse în critică, Amantul Colivăresei și Simion Liftnicul) încă două texte: Raiul găinilor… (2004) de Dan Lungu și Soldații. Poveste din Ferentari (2014)de Adrian Schiop.  

A. Raiul găinilor: fals roman de zvonuri și mistere – mahalagizarea fostelor cartiere muncitorești din comunism

Publicat în 2004 la editura Polirom, Raiul găinilor: fals roman de zvonuri și mistere2 și aflat la a IV-a ediție este tradus în franceză, slovenă, germană, italiană, poloneză, spaniolă, bulgară și maghiară. Romanul lui Dan Lungu reprezintă o monografie a locuitorilor dintr-un oraș de provincie din Moldova în perioada tranziției românești, aflați pe strada Salcâmilor, care „începuse să semene tot mai mult cu o uliță de sat” și unde „nimic nu mai este ca înainte”. Definită (aparent) oximoronic, această stradă regresată în „uliță de sat” manifestă o predilecție nostalgică către un trecut idealizat despre care nutrește convingeri că s-ar putea întoarce. Prin urmare, devine limpede că prin recurgerea la acest eșantion urban aflat la periferia unui oraș provincial (iată, o comunitate marginală dintr-o localitate marginală) se are în vedere o investigație sociologică a unui grup-țintă (populația rurală din timpul comunismului adusă la periferia orașelor industrializate, oferindu-le locuri de muncă și spații locative) în raport cu noul context istorico-politic din România în anii 90`. Modul în care percep aceștia noile realități sociale sunt rezumate în felul următor: „Abia acum, după revoluție, dom` Petrică se acrise. Așa cum se acriseră toți meseriașii – sudori și frezori, matrițeri și tinichigii a-ntâia – cărora li se dăduse un șut în fund, pa!, nu mai avem nevoie de voi, valea!, în șomaj. După ce au dus industria ani de zile pe umerii lor, peste toate nu mai avea nimeni nevoie de ei.”3 Acest „avort” al noii conduceri politice (tranziția spre capitalism), care devalorizează vechile slujbe din comunism, produce o reacție colectivă de repugnare, iar romanul lui Dan Lungu antologhează noile tipologii umane în „noua lume” postcomunistă. 

Radiografiind un perimetru spațial strâmt, textul surprinde o comunitate restrânsă care funcționează într-o manieră izolată de restul lumii, fie că vorbim de un topos apropiat (orașul), fie că ne referim la unul depărtat (România). Microuniversul uman surprins de narator este format de șomeri și pensionari, foști muncitori (având diferite slujbe, de la croitoreasă și învățătoare până la activist de partid și securist) în regimul comunist, trăind acum într-o pauperitate dezolantă, deziluzionați de regimul iliescian (caricaturizat, criticat, satirizat și ironizat în cuvântările lui Nea Mitu din cârciuma „Tractorul șifonat”). Cartografiind acest microcosmos periferic aflat în etapa tranziției, romanul lui Dan Lungu se înscrie în predilecția tematică (fenomenul tranziției) caracteristică literaturii române a anilor 2000, ilustrând o Românie debusolată și deziluzionată ce trăiește într-o degringoladă în „aburi de alcool și zumzet de palavră”. 

Ocupația centrală care-i unifică pe acești foști „oameni ai muncii” este predilecția obsesivă a discuțiilor (mai mult în sens de „pălăvrăgeală”), devenind o mare trăncăneală (folosind sintagma eseului lui Mircea Iorgulescu cu privire la opera lui Caragiale), un microunivers prin excelență logoreic. Fiecare personaj este ori în căutarea „fabricării” unei narațiuni legitimatoare (zvonistice, cancan, conspiraționiste sau „revelatorii”) pentru a întreține mania logopatică a străzii care „dădea în clocot ca o oală, zumzăia ca un stup”, ori în așteptarea unor știri „de ultimă oră”. De exemplu, „intriga” acestui roman este anecdota Milicăi, „primul-om-de-pe-strada-Salcâmilor-care-a-intrat-în-casa-Colonelului” și „sursa cea mai autorizată în a zugrăvi interiorul casei Colonelui”, care prin „descretizare” știrea devine sacrosantă, fiind unica „știre” despre Colonel, de pe urmă căreia personajul se bucură câteva zile de o notorietate exponențială. Ca reacție la valul de popularitate stârnit cu ocazia acestor vești inedite care alimentau o curiozitate obsesivă (casa Colonelui), unul dintre personaje (dom` Petrică) începe o „campanie” de denigrare, discreditare și deconstruire a „buletinului de știri” prezentat de Milica, câștigând (avantajat și de apartenența la genul masculin, prin „definiție” superior logosului feminin) prin aceasta monopolul asupra „cunoașterii”. De asemenea, inventarea unor narațiuni-legitimatoare de către personaje pentru a materializa o dorință imposibilă, cum ar fi exemplul Veronicăi (un soi de doamna Bovary a străzii care trăiește o iubire clandestină) care-și deconspiră sarcina („posesoarea unui embrion nelegitim”) cu iubitul refuzat de autoritatea parentală, se justifică în această microcomunitate logocentrică.

O altă figură impozantă este Nea Mitu, care prin talentul retoric și fantasmagoric (povestește anecdote despre întâlniri cu Ceaușescu într-un registru comic, satiric și ironic la adresa regimului comunist și al tranziției)  atinge o coardă exhibiționistă pe care știe să o „capitalizeze” (povestește doar dacă primește băutură). Pe de altă parte, toate discuțiile și cuvântările din roman (fie că aparțin de registrul cancanului, conspirației sau anecdoticului) sunt ca niște piese de domino, aflându-se într-o înlănțuire organică, prima piesă fiind „cancanul” Milicăi, apoi deconstrucția lui dom` Petrică ș.a.m.d., în timp ce finalul romanului surprinde extazul paroxistic al lui Radu Covalciuc (urmat de o decepție acută), care din păcate pierde ocazia de a ajunge notoriu la nivel național în urma unei întâmplări suprarealiste din propria grădină (inflația de râme peste noapte care dispar înainte de ajunge reporterul). Însă acest poate fi interpretat și ca o voce colectivă protestară (cu valențe nostalgice sau paseiste) cu privire descentrarea microuniversului periferic în perioada tranziției, în răspăr cu situația stabilă din comunism.  

În această mahala de tranziție, resemantizată și declișeizată în textul lui Lungu în sensul că este epurată de limbajul argotic și vulgar, de unele tipologii umane simptomatice (hoții de exemplu) și de dimensiunea naturalistă a descrierii pauperității tipice, accentul cade în mod expres pe unica îndeletnicire a acestui microunivers: logopatia. Recurgându-se la toposul cârciumii (recurent, central și destinat prin excelență sexului masculin în toate textele reprezentative despre mahala), în romanul lui Dan Lungu aceasta reprezintă singurul loc public în care de regulă se întâlnesc figurile masculine ale străzii. Având o istorie lungă (din vremea comunismului), cârciuma „Tractorul șifonat” a lui Ticu Zidaru (cârciumar cu tradiție) era folosită în comunism ca spațiu al discuțiilor cu privire la „bunul” mers al microsocietății de pe strada Salcâmilor. Dominanta, în perioada tranziției, este prin excelență discuțiile privitoare la memoria despre comunism, devenit cel mai „fierbinte” și controversat subiect din tranziția românească, motiv pentru care la un moment se interzice cu desăvârșire cuvântările despre în cârciumă. Cei care ajung aici nu mai sunt tratați ca în cârciuma lui Stere, împovărați de muncile grele pe care le prestau zidarii, ceferiștii etc. în Micul Paris, ci le sunt surprinse alte „slăbiciuni” cum ar fi: paseismul, căutarea febrilă a unor narațiuni și/sau anecdote pentru a se impune, anistorismul etc. Prin urmare, mahalaua Salcâmilor, deși păstrează aceeași dominantă patriarhală (vizibilă de exemplu în faptul că femeia nu putea veni la cârciumă decât în cazuri extreme), umanitatea nu mai suferă de „exploatarea” unui centru prin muncă alienantă și prost remunerată, însă s-ar părea că și lipsa unei slujbe poate duce la efecte maligne.

Pe de altă parte, mahalagizarea comunității (ilustrată mai degrabă prin regresia la o vârstă rurală a societății urbanizate și industrializate în timpul comunismului decât prin inventarierea carențelor economice și a pauperității) este efectul logopatiei, această ecuație fiind inedită în privința reprezentărilor mahalalei din literatura română. Rememorându-se istoria recentă (în capitolul III) a locului pe care își construise vila Colonelul și a comunității de pe strada Salcâmilor, aflăm de prima mahalagizare în sens barbian. Preluându-se motivul (- personaj la Eugen Barbu) gropii (loc de joacă încă fascinant pentru copii), locuitorii străzii din anii 1980 ajung să „construiască” o imensă groapă plină de deșeuri menajare chiar în vecinătatea străzii. Anunțați de către persoane neautorizate (șoferul unui camion care adusese tuburi de ciment în zonă) că va urma o demolare în masă a străzilor Salcâmilor, Imașului și Toboșarilor (toate trei vecine), locuitorii străzii intră într-o stare paralizantă și nepăsătoare cu privire la viitorul lor. Tinerii pleacă în vederea unui viitor stabil, în vreme ce restul populației cade în patima băuturii nemaiîngrijindu-se de casele și gospodăriile avute, decrepitudine care anunță pauperitatea și degradarea locuințelor. Nebuna zonei, Hleandra înconjurată de câinii vagabonzi ai străzii, singura care mai are un cuvânt de spus, întruchipare a unui Iona într-o societate comunistă, predică renunțarea la vicii (alcool, preacurvie și minciună) și adularea partidului comunist (care ar putea opri hemoragia poporului). Din (ne)fericire, demolarea nu mai ajunge pe strada Salcâmilor, iar consecința mahalagizării este chiar credibilitatea zvonurilor auzite la șoferul de camion, pe filiera fricii instaurate de regimul comunist, dar și a unei predispoziții către scenarii apocaliptice și conspiraționiste manifestate de locatarii străzii Salcâmilor. Predispoziția logopatiei duce mahalagizare. Interesantă ar fi legătura pe care o stabilește Dan Lungu între discursul puterii (singurul cuvânt al șoferului de camion fiind „SISTEMATIZARE” care a produs panică fiindcă nu știau la ce se referă) și frica (de orice cuvânt care se termină în „are”) indusă de structurile puterii, care duc la nașterea unor scenarii apocaliptice.

În privința relației mahalalei cu centrul se remarcă o trăsătură colectivă a locuitorilor Salcâmilor, și anume, suspiciunea și reticența față de personajele care vin dinspre centru pentru a se stabili în această periferie. Cele două personaje (Colonelul și Vera) sunt urmărite obsesiv de întreaga comunitate, manifestând în sensul acesta un interes maladiv (mania colectivă de a afla cum e interiorul casei Colonelui). De asemenea, singura posibilitate de a fi integrat, fără a avea, însă, garanția apartenenței totale, era surprinderea unei vulnerabilități a individului. Vera este inițiată de soacră prin înscenarea unui eșec, cauzat de necunoașterea acesteia în privința folosirii apei din fântâna doamnei Stegaru (evitată de toți care voiau să fiarbă fasole). Dacă această situație a provocat ilaritatea comunității, vestea împrăștiindu-se imediat, prilej cu care comunitatea devine mai tolerantă, însă în privința Colonelui orice încercare a acestuia (venitul la cârciumă de exemplu) de a se apropia de localnici este respinsă. De asemenea, dacă în romanul lui Barbu, Cuțaridatinde să devină un contracandidat centrului (expansiunea teritorială și demografică continuă), strada Salcâmilor poartă germenele dispariției. Dacă cârciumarul Stere întruchipa ipostaza arivistului și a micului-antreprenor care uzează de aceleași tertipuri caracteristice fostului său „jupân”, Ticu Zidaru manifestă solidaritate și înțelegere față concetățenii săi. Prin urmare, microuniversul Salcâmilor se arată a fi autonom și refractar la normele și regulile centrului, care de altfel este mereu criticat.

În concluzie, Raiul găinilor: fals roman de zvonuri și mistere aduce în prim plan o comunitate periferică formată din șomeri și pensionari (foști „oameni ai muncii”), debusolată și deziluzionată de contextul istorico-politic, a căror predilecție este trăncăneala. Resemantizată, „demachiată” (depoetizată și deliricizată cum se întâmpla în Maidanul cu dragoste și Groapa) și epurată de câteva dominante în privința mahalalei din literatura română (inventariate mai sus), mahalaua Salcâmilor cu minuțioase trimiteri referențiale mizează pe o radiografie sociologică a societății românești de la periferia orașului din perioada tranziției. Raiul găinilor devine una din soluțiile eshatologice la care se aspiră (Radu Covalciuc, care „invidiază” raiul terestru al găinii: totul este asigurat din partea proprietarului: mâncare, adăpost, protecție etc.), ca dorință de a compensa infernul tranziției. Pe de altă parte, reducerea raiului la valențe biologice/fiziologice reprezintă (și) o reminiscență din comunism (despiritualizarea umanului), un „țesut cicatrizat”, care nu se poate reface „peste noapte(a)” (revoluției). Raportată la celelalte texte reprezentative pentru literatura română a mahalalei, romanul lui Dan Lungu vine în siajul mahalalei surprinse de Radu Aldulescu în Amantul Colivăresei, ilustrând cartierele de muncitori ridicate de comuniști la periferia orașelor.

B. Soldații. Poveste din Ferentari – un marginal între marginali

Soldaţii. Poveste din Ferentari este un roman monografic, în care se descrie şi se prezintă un cartier periferic din București încremenit în anul 1990. Se conturează o societate cu propriile-i reguli şi propriile-i mecanisme de funcţionare, devenind, pe această cale, o enclavă, un stat în stat, care va aduna minorităţi etnice şi marginali: gay, homosexuali, drogaţi, beţivi, boschetari, rromi etc. De remarcat, pe această cale, diferitele reguli de „etică”, specifice membrilor comunităţii ferentare: „Sunt două reguli de bază în Ferentari – pe care le-am auzit repetate până la saţietate: prima e cam paranoică, să nu-ţi dai numele real şi mai ales să nu-ţi arăţi buletinul nimănui (de altfel, toţi se cunosc după porecle), iar a doua – să nu-ţi dai adresa exactă şi să nu bagi în casă oameni cunoscuţi la bere”4 sau „când m-am dus după bere, i-am luat și lui una – dar le-am desfăcut la bar; ceea ce e greșit, fiindcă dacă faci o bere unui străin, desfaci berea în fața lui. Cât am stat la masă cu el, nu s-a atins de berea aia”5. Iată cum, paginile romanului pun în evidenţă o conştiinţă artistică, interesată de a contura acest periplu al marginalilor într-un univers al ignoranţei şi de a-l pune în evidenţa publicului larg. E o formă de democratizare a vizibilului, prin care scriitorul va surprinde acest spaţiu al închiderii şi al excluderii, cum este cel al cartierului Ferentari.                    

„Psihologia internă a personajului, aerul autentic al întâmplărilor și morala ca ustensilă defectă (sub auspiciile unei ontologii de mahala, cum spuneam) sunt punctele forte ale unui roman care vorbește deschis despre viața României marginale”6. De aceea, Adrian Schiop se impune pe piața literaturii române drept o figură excentrică, exotică pe alocuri, prin detabuizarea unor teme/ subiecte tari venite ca o replică conservatorismului (canonului) tradițional. Pornind de la studiul coordonat de Ruxandra Cesereanu, Made in Romania…, și aplicat asupra autoficțiunii lui Adrian Schiop, se observă modul în care cartierul Ferentari este construit dintr-un cumul de mahalale. Astfel, barul (cârciuma), unul dintre toposurile reprezentative ale mahalalei, devine simbolul arhitecturii specifice periferiei. Nu întâmplător, Zeicani este spațiul, unde se consumă unele dintre cele mai semnificative episoade ale romanului. „Vara, lumea bea pe micuța terasă din curte – iarna, se înfundă în magazia de scânduri din capăt. Toamna asta au renovat magazia și au îmbrăcat-o în rigips; prin noiembrie, ceva rude ale patronului au început să bâzâie bormașinile – au adăugat ceva spoturi, un tavan fals, o imitație de tejghea de bar etc., în fine, i-au dat un pic de clasă pentru săracii care-și fac botezurile și nunțile acolo”7. În ciuda faptului că cele două încăperi sunt la orice oră înțesate de respirații, ca-ntr-un grajd, locul e plin întrucât „sărăcimea” poate să bea bere ieftină. „Fauna umană” de aici, reunea deopotrivă muncitorii între două vârste, angajații sau pensionații anticipat; femei nu sunt, întrucât locul e exclusiv pentru bărbați (după cum se va observa, găștile în Ferentari se constituie în funcție de gen); se mai regăsesc copii sau vagabonți care, de obicei, joacă la aparate. Surprinzător, barul nu are angajați, mesele fiind debarasate și podeaua măturată de „boschetarii” care prestează gratis ca să poată goli paharele care rămân nebăute de clienți. Spre deosebire de Zeicani, la Boieru, e un bar mai select, „cu vin roșu sec, două WC-uri”; înăuntru mesele și scaunele sunt de „pal melaminat bej, cu picioare subțiri de oțel cromat”; pe terasă, mesele și scaunele sunt din „șipci paluxate de lemn”. După cum remarca Daniel Luca8, locuitorii mahalalei simt o nevoie stringentă de a comunica între ei, de a discuta, de a-și etala poveștile, ori cârciuma este locul potrivit pentru a se crea legături strânse între ei (vezi relația Adi – Alberto), mai ales că înfruntă greutăți comune, dar și pentru a descoperi eventuale oportunități. Barul, în romanul lui Adi Schiop, este, fără doar și poate, spațiul cel mai frecventat, după chiar înaintea celui familial. Imaginile, conturate în incinta acestuia, sunt de un profund caracter dramatic, tocmai prin condiția marginalilor care îl populează. Spre deosebire de alte toposuri ale mahalalelor în care biserica sau chiar fabricile jucau un rol central, în Soldații acestea nici nu apar. Astfel, prin ambianța și prin descrierea barului se conturează ceea ce Ruxandra Cesereanu propunea ca fiind parte din „mahalaua arhitecturii”.

În ceea ce privește situațiile epice, specifice romanelor tradiționale, pe tema periferiei, cum ar fi nașterea, nunta, moartea, balul etc., acestea lipsesc cu desăvârșire. Există un singur episod, în incipitul romanului când Adrian participă la un priveghi. „Priveghiul se ținea într-adevăr într-un cort militar, între blocurile de acolo. Era o masă la intrare, de-aia rotundă de plastic, și niște scaune în jurul ei – și alta mai în fundul cortului, la care m-am așezat, chiar lângă un tun ruginit de căldură, alimentat de la o butelie ținută într-un lighean cu apă. Un bărbat între două vârste, o rudă a mortului, mi-a pus în față o sticlă de vin și niște salam ieftin cu pâine”9. Spre deosebire de Groapa în care „descoperim treptat, pe măsură ce avansăm cu lectura, că epica reprezintă un pretext pentru trecerea de la o zonă la alta a existenței. Și că lirismul – vaga pâlpâire de lirism – nu are altă funcție decât să justifice literar, a posteriori, această enciclopedie a mahalalei”10, o enciclopedie a mahalalei în care predomină o vastă viziune etnografică și folclorică (capitolul Nunta e documentat de-a dreptul profesionist, tot așa cum poeziile, descântecele, blestemele, cântecele de dor sau de închisoare vin direct din bogata tradiție a periferie), în Soldații întâlnim o altfel de enciclopedie, dominată, în speță, de o perspectivă lucidă asupra conceptului de homosexualitate (firul epic se axează pe relația de homosexualitate – dragoste –  dintre Adi –  Alberto), de o marginalitate etnică, de viziuni homofobe etc.

Nu întâmplător, Marius Chivu identifică, în recenzia sa despre Soldații, trei mari calități ale scriiturii: „un roman impresionant de mediu”, „un emoționant roman de dragoste” și „un autentic roman de limbaj”. Relaţia centrală a romanului, Adi – Alberto, face posibilă și ideea unui roman al iniţierii, astfel încât, cel din urmă devine iniţiatorul în mecanismele de funcţionare ale unei societăţi cum e cea ferentară. Alberto, provenind dintr-o familie de interlopi, descoperă în puşcărie că pot să-i placă şi bărbaţii, de aici şi relaţia cu Adi, un jurnalist cu înclinaţii homosexuale, mutat în Ferentari pentru a-și documenta teza de doctorat. Adi, deşi stabileşte legături cu femei, de pildă Ana (primul capitol va detalia relaţia dintre cei doi), suferă de un deficit al relaţiilor afective şi sexuale, „după ce se terminase, stătusem pe sec alţi doi ani, doi ani în care nu m-am putut extrage din obsesia aia”. Întâlnirea cu Alberto va marca, pentru Adi, schimbarea traiectoriei experienţelor şi activităţilor la nivel social, afectiv, sexual etc.

„Relaţia dintre cei doi – trupuri şi suflete pierdute, supravieţuind prin alcool, ţigări, pornografie şi manele – este ambiguă de la un capăt la altul: alternează poziţiile de dominare şi de putere, bazându-se deopotrivă pe interes şi nevoie reciprocă de căldură”11. Astfel, cu o relaţie fundamentată pe deficiențe / lipsuri din partea amândurora, aceştia vor căuta să îşi satisfacă nevoile perpetuu unul prin celălalt (Atenţii Inimioare Cuvinte Dulci – Adi prin Alberto şi Job Buletin Chirie – Alberto prin Adi), ceea ce va face ca  în final relația lor să atingă paroxismul, când Alberto îl va amenința pe Adi. „Ceea ce se anunţa a fi un roman gay este mai mult decât atât, este un roman de dragoste cu pasaje emoţionante chiar şi pentru cititorul hetero, căci, în ciuda mediului social, a tipologiei şi identităţii sexuale a personajelor implicate, povestea reia şi reface tabloul standard al elementelor oricărei relaţii: seducţie şi intimitate, dependenţă şi suspiciune, abandonuri şi regăsiri, trădări şi regrete, totul curgând lent spre implacabila degradare”12.

Alături de acestea, o calitate viscerală în stabilirea raportului centru-marginal, este dată de prezența lui Adi în Ferentari. Având în vedere mediul social, tipologia și identitatea oamenilor care populează cartierul, prezența lui Adi, în cadrul acestuia, e una a intrusului. „Eram ciudatul barului, sunt conștient de asta: prea politicos, prea bine îmbrăcat, cu gesturi prea moi pentru localul ăla murdar și fără femei”13. De aici, și reticența celor din jur de a interacționa cu acesta,  „am încercat să mă bag în seamă cu bărbatul, dar îmi dădea răspunsuri monosilabice, cu dinții strânși; clar, omul era prins în durerea lui, numai chef de turiști exotici n-avea”14. Astfel, tranziția lui Adi de la centru înspre mediul periferic al Ferentarilor presupune, mai întâi, o serie de bariere impuse tocmai dintr-un spirit de conservare din partea „băștinașilor”. Dacă în Centru, protagonistul își face pierdută diferența condiției de homosexual, printre „pațachine masculine cu blugi strâmți, metrosexuali cu umerii adunați defensiv și alte produse umane contrafăcute după originalele din Vest”15, în mediul agresiv de bărbați exclusivi din Ferentari, majoritatea se prindeau că ceva nu e în regulă cu sexualitatea sa. De aceea, când e vorba despre homosexualitate, Ferentariul devine o lume a contrastelor unde „fraierii” nu au ce căuta, dar e nevoie de ei pentru a-și reflecta restul puterea. Spre exemplu, când tatăl lui Alberto a aflat că fiul său a întreținut relații homosexuale în închisoare, acesta l-a izolat de familie: „La noi rușine mai mare nu e (…) M-a pus să jur cu popa și lumânarea că nu mai fac câte zile oi avea treaba aia spurcată.”

Dacă în periferie, orientarea sexuală a lui Alberto a fost condamnată aspru de tatăl său, prin a nu mai mânca la masă cu ai lui, prin a sta la distanță de nepoți, odată ce Adi îl scoate în Centru, acesta își celebra „Eliberarea Sexuală, fiindcă în cartier nu-și putea manifesta latura bulangie decât făcând caterincă sau pupând tovarăși pe obraji; or, ajuns în Lumea Liberă, lua toleranța băieților de Centru la treburi de-astea ca invitație”16. Prin acestea, se remarcă ideea conform căreia, condiția celor doi protagoniști este de dublă marginalizare; pe de o parte, Adi devine marginal etnic prin reticența adoptării de către comunitatea ferentară (român între rromi), cât și marginal pe criterii de orientări sexuale (homosexual în comunitatea ferentară, o comunitate cu „apucături” patriarhale); pe de altă parte, și Alberto este atât marginal etnic (rrom între români), cât și marginal pe criterii sexuale. Nu întâmplător, finalul este unul, aș putea spune moralizator, prin reducerea la aceeași categorie atât a Centrului, cât și a Mahalalei, doar că sub o altă formă – lipsa încrederii în Celălalt: „O să îmi lipsească jurămintele astea, barurile în care nu poți să-ți lași mobilul pe masă sau portofeul în buzunarul de la spate; că plec spre o lume mai sigură – dar în care oamenii, chiar dacă se bat în voluntariate și acțiuni comune, au la fel de puțină încredere și se ajută la fel de anemic, îți dau like când ceri ajutorul într-o chestie presantă”17.

Prin relația celor doi se surprinde, într-un timp real, și condiția celorlalte personaje, condiție pusă în atenția cititorului, în speță, prin criterii de tipul: „a terminat câteva clase”, „era ieșit pe afară”, „făcuse pârnaie” etc. Spre exemplu, rămâne semnificativ episodul în care Adi și Alberto mergând înspre cârciumă întâlnesc un drogat, când cel din urmă este cuprins de un puternic spirit „activist”: „Ce faci bă aici? A urlat. N-ai bă rușine? Și drogatului i-a căzut lingura din mână când l-a auzit. Morții mă-tii, a mai urlat și s-a repezit ca uliul la el. Drogatul a zbughit-o de acolo, abandonându-și seringa și lingura, dar Alberto, cu o agilitate de care nu-l credeam în stare, l-a ajuns din urmă și apucat să-i șteargă dosul cu un șpiț – iar drogatul a dispărut schelălăind”18. Condiția „drogaților” în Ferentari era una de marginalii marginalilor, întrucât, nimeni din cartier nu îi suporta, mai ales când, „se injectau” în public. Tot în această atmosferă, Vasi, colegul de apartament al lui Adi trăiește izolat; Andrei, prietenul lui Adi, este și el homosexual etc. Toate acestea, nu fac decât să întărească ideea conform căreia, romanul devine o constelație de marginali.

Soldaţii, aşadar, devine un glosar, în care sunt adunate şi prezentate defectele speciei umane, care paradoxal sau nu, deşi îşi prezintă interesul pentru cultivarea unor valori clasice, cum ar fi binele, frumosul, armonia, ajunge să facă exact contrariul, şi anume, să parceleze, să excludă, să marginalizeze, să eticheteze etc. Prin ochii relaţiei, Adi – Alberto, marginalul/ exclusul se (auto)caracterizează pe sine aşa cum (se) este. Oferirea vocii exclusului, îl face pe Adi Schiop unul dintre cei mai importanţi scriitori ai perioadei douămiiste, inclusiv al literaturii marginalului.

În prezenta lucrarea, ținând cont de textele analizate în critica literară, care acoperă trei vârste ale literaturii române: proza interbelică, proza scrisă sub comunism și proza postdecembristă, am propus două texte care nu se regăsesc în studiile recente dedicate mahalalei. În privința romanului Raiul găinilor… a lui Dan Lungu am remarcat o resemantizare și o declișeizare a mahalalei, autorul pledând pentru o comunitate periferică în care nu mai sunt inventariate sub „microscop” condiția precară și pauperă a umanului, ci sunt chestionate cauzele mahalagizării unui comunități din postcomunism. Cu privire la Soldații… se observă cartografierea unei minorități etnice prin grila unui personaj marginal atât în raport cu centrul, cât și cu periferia. 

__________________

[1] Georgiana Sîrbu, Istoriile periferiei. Mahalaua în romanul românesc de la G.M. Zamfirescu la Radu Aldulescu, Bucureşti, Cartea Românească, 2009. Daniel Luca, Tema periferiei în romanul românesc interbelic, Timișoara, Gordian, 2016. Aritina Raluca Iancu, Romanul mahalalei – de la autocentralizare la intoxicarea centrului. Istoria unei relații complicate, teză de doctorat, coord.: Prof. univ. dr. Mircea Braga, Alba Iulia, 2019.

2 Dan Lungu, Raiul găinilor: fals roman de zvonuri și mistere, Iași, Polirom, 2012.

3 Ibid., p. 113.

4 Adrian Schiop, Soldații. Poveste din Ferentari, București, Polirom, 2014, pp. 36-37.

5 Ibid., p. 27.

6 Ștefan Baghiu, „Nașterea tragediei din spiritul manelelor”, în Revista Cultura, nr. 457, 20 februarie 2014. 

7 Adrian Schiop, op. cit., p.15.

8 Luca Daniel, op. cit.,, p. 76.  

9 Adrian Schiop, op. cit., p. 17.

10 Alex Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane: 1941-2000, București, Editura Mașina de scris, p.274.

11 Marius Chivu, „Ferentari love story”, în Dilema Veche, nr. 522, 13-19 februarie 2014.

12 Ibidem.

13 Adrian Schiop, op. cit., p .19.

14 Ibidem, p. 17.

15 Ibidem, p. 26.

16 Adrian Schiop, op. cit.,  p. 166.

17 Ibidem, p. 238.

18 Ibidem, p. 73.

Bibliografie:

  1. BAGHIU, Ștefan, „Nașterea tragediei din spiritul manelelor”, în Cultura literară, nr. 457,  20 februarie 2014, https://revistacultura.ro/nou/2014/02/nasterea-tragediei-din-spiritulmanelelor/.
  2. CESEREANU, Ruxandra & Co, Made in Romania. Subculturi urbane la sfârșit de secol XX și început de secol XXI., Cluj-Napoca, Limes, 2005.
  3. CHIVU, Marius, „Ferentari love story”, în Dilema Veche, nr. 522, 13-19 februarie 2014.
  4. GOLDIȘ, Alex, „Fenomenul autoficțiunii”, în Cultura literară, nr. 517, 21 mai 2015, https://revistacultura.ro/nou/2015/05/fenomenul-autofictiunii/.
  5. GOLDIȘ, Alex, „Realismul hardcore”, în Cultura literară, nr. 485, 19 septembrie 2014, https://revistacultura.ro/nou/2014/09/realismul-hardcore/.
  6. IANCU, Aritina Raluca, Romanul mahalalei – de la autocentralizare la intoxicarea centrului. Istoria unei relații complicate, teză de doctorat, coord.: Prof. univ. dr. Mircea Braga, Alba Iulia, 2019.
  7. LUCA, Daniel, Tema periferiei în romanul românesc interbelic, Timișoara, Gordian, 2016.
  8. SÂRBU, Georgiana, Istoriile periferiei. Mahalaua în romanul românesc de la G.M. Zamfirescu la Radu Aldulescu, Bucureşti, Cartea Românească, 2009.
  9. ȘTEFĂNESCU, Alex, Istoria literaturii române contemporane: 1941-2000, București, Editura Mașina de scris, 2008.

[Vatra, nr. 10-11/2021, pp. 119-123]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.