Una din năzuinţele celor ce au predat la Facultatea de Litere din Cluj a fost să scrie o sinteză (istorie, panoramă etc.) despre literatura română din Transilvania. N. Drăganu, D. Popovici şi Ion Breazu au încercat în scrierile lor să ofere o imagine de ansamblu asupra producţiei beletristice publicate de-a lungul timpului dincoace de munţi, în reviste sau în volume. Iar dintre criticii formaţi după al Doilea Război Mondial, cel ce a rezonat mai adânc la acest ideal a fost Mircea Zaciu, autorul unei cuprinzătoare lucrări în domeniu, Ca o imensă scenă, Transilvania…, lucrare tipărită în 1996, adunând rodul unui efort ce se întinde pe treizeci de ani. Autorul a scris mult şi profund pe această temă, a revenit în repetate rânduri asupra marilor figuri ardelene (Agârbiceanu, Goga, Blaga,  Rebreanu), a atras atenţia asupra scriitorilor din al doilea plan şi a încercat să definească şi să ilustreze un aşa-numit „spirit transilvan”. Mircea Zaciu a stăruit asupra anumitor scriitori, a cercetat îndelung anumite orientări, a aşezat într-o lumină puternică anumite opere, dar nici una din problemele mari ale literaturii din această parte a ţării n-a rămas neatinsă, toate au fost observate, astfel încât la sfârşitul lecturii imaginea întregului apare cu claritate pentru fiecare cititor.

Sinele

Critica literară practicată de Mircea Zaciu este aceea a unui critic implicat, a unui critic predispus la confesiune, dezvăluindu-şi printre rânduri chipul şi biografia, motivându-şi uneori biografic opţiunile şi preocupările. Aflăm, de exemplu, că atracţia pentru scrisul ardelenilor a apărut într-un moment precis al vieţii sale şi a reprezentat o cotitură în evoluţia lui intelectuală. În vremea studiilor liceale, viitorul critic era fascinat de Arghezi, citea cu pasiune literatura română de avangardă şi – cine ar crede? – îşi râdea de tradiţie. Visul său era pe atunci să se înscrie la Universitatea din Bucureşti şi să studieze cu G. Călinescu. S-ar părea că existau nu puţine lucruri care îl despărţeau pe tânărul Mircea Zaciu de spiritul transilvan şi de literatura scrisă în Transilvania. Împrejurările de după război, deloc favorabile, îl vor sili să se înscrie însă la Universitatea din Cluj, unde va întâlni câţiva mari savanţi şi profesori, precum Ion Breazu și D. Popovici, ale căror studii asupra fenomenului transilvan îl vor cuceri treptat. O parte însemnată din scrisul lui Mircea Zaciu se clădeşte pe fundamentele puse de iluștrii săi înaintaşi: „Lor – dar şi altora încă, din domenii înrudite cu istoria literaturii – le datorez trezirea şi întreţinerea preocupărilor mele pentru cultura transilvană, mai veche şi mai nouă, pentru înţelegerea semnificaţiilor ei profunde, în conexiunile sale permanente cu Ţara, dar şi cu spiritualitatea şi tradiţiile maghiare şi germane crescute din şi pe acelaşi sol generos”.

Să adăugăm că întâlnirea criticului cu bătrânii scriitori ardeleni (I. Agârbiceanu, A.P. Bănuţ, Onisifor Ghibu) n-a rămas nici ea fără urmări asupra orientării sale. Căci Transilvania lui Mircea Zaciu este în mare măsură Transilvania începutului de secol douăzeci; în faptele prezentului criticul descifrează semnele acelui trecut îndepărtat și fabulos.

Esențialismul

Pe urmele gânditorilor germani din secolul al XIX-lea care au pus bazele etnopsihologiei, Mircea Zaciu crede că Transilvania se diferenţiază nu doar prin geografie şi  prin istorie, ci şi prin mentalitatea particulară a celor ce trăiesc aici. În repetate rânduri criticul vorbeşte despre un „spirit transilvan” sau despre „transilvanitate”, fiind convins că există o fire sau un suflet prin care ardelenii se disting în unitatea mai largă a poporului român. Scrierile sale tind să surprindă şi să definească această esenţă supraindividuală în care sunt înscriși toţi cei ce aparţin – prin naştere sau printr-o îndelungată şedere – spațiului ciscarpatin. Aşa cum s-a vorbit – şi se vorbeşte încă – de un „spirit al popoarelor”, s-ar putea vorbi, sugerează Mircea Zaciu, de un spirit al provinciilor, al Transilvaniei în speţă¹.

 Prima parte a cărţii are ca scop să definească modul de-a fi al ardelenilor, felul cum apare acesta în texte, căci literatura a fost întotdeauna unul din locurile privilegiate de manifestare a „transilvanităţii”. Urmărind într-un studiu motivul mării în literatura scrisă în Ardeal, criticul ajunge, inevitabil, la formula sufletească a transilvănenilor care, în viziunea lui, sunt „oameni legaţi prin toate fibrele de realitatea pământului, străini de fascinaţia navigaţiei, marea rămânând pentru ei un univers necunoscut, scrutat cu prudenţă”. Dar studiul revelator din acest punct de vedere, adunând într-un singur mănunchi majoritatea trăsăturilor definitorii pentru spiritul ardelean, este cel intitulat Semnificaţii ale Transilvaniei în literatura română,din care citez : „Conştiinţa istorică mi se pare a fi componenta dominantă a spiritului transilvan. Împreună cu ea s-a vorbit nu o dată despre eticism, militantism, predispoziţie spre intelectul benedictin, de unde subsumarea esteticului la istoric, etic, cultural etc. Vin acestea din formaţia culturală, vin ele din straturile ţărăneşti de unde cresc toţi scriitorii Transilvaniei care rămân, în fond, toată viaţa lor nişte ţărani-cărturari? Nu trebuie neglijată aici nici comunicarea permanentă cu Occidentul, refuzul spiritului «balcanic», socotit inferior şi păgubitor pentru spirit, refuzul citadinului ca formă a oprimării (căci oraşul era «străin»), dar identificarea cu tot spaţiul românesc, aderarea la o orăşenizare superioară, visul unei cetăţi-bibliotecă, loc de instruire şi afirmare cărturărească”.

Spre deosebire de mulţi care încă şi astăzi consideră că Transilvania e o provincie dezbinată (etnic, religios, politic), Mircea Zaciu crede că nu dezbinarea e modul de viaţă al celor de aici, ci coexistenţa. Criticul îi urmează – încă o dată – pe marii Bătrâni ai Universităţii clujene, citând cuvintele lui V. Bogrea despre „dorita atmosferă de sănătate şi respect reciproc între elementele alogene chemate să contribuie într-o banală convergenţă de sforţări la înălţarea prestigiului cultural al patriei comune”. În acest sens, un exemplu este acela oferit de revista „Cultura” apărută la Cluj în 1924 din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi redactată în patru limbi: română, franceză, maghiară şi germană. În descendenţa ei, propunând acelaşi model de conlucrare a conştiinţelor etnice, se situează „Echinox”-ul de astăzi, în care Mircea Zaciu vede pe bună dreptate „o confrerie civilizat colegială, prietenească, mărturisind posibilitatea reală a unui dialog şi a unei comunităţi a vocilor”.

Generațiile

Într-un Cuvânt înainte Mircea Zaciu face mărturisirea că a nutrit aspiraţia de-a scrie cândva o „panoramă” a literaturii din Transilvania. Se vede acum că n-a fost departe de-a o realiza, căci volumul pe care îl discutăm, deşi fragmentar, acoperă suprafeţe întinse din materie şi conţine o viziune de ansamblu. Preocupările autorului nu se limitează la studierea textului literar, măcar că rezultatele cele mai spectaculoase de aici apar, ci au în vedere viaţa culturală a provinciei în toate manifestările ei, instituţionalizate sau nu. De la revistele şi cenaclurile literare de odinioară până la instituţiile mari şi stabile (Opera română din Cluj, Teatrul Naţional şi Universitatea), nimic nu scapă interesului şi curiozităţii lui Mircea Zaciu. O atenţie la fel de comprehensivă dovedeşte criticul şi în cazul scriitorilor ardeleni, oprindu-se în special asupra celor mari, cărora le consacră pagini întinse de exegeză, neuitându-i însă pe cei „mici”, recitindu-le şi acestora opera şi fixându-le locul într-o eventuală istorie a literaturii române. Câteva din studiile cuprinse în volum intră în categoria „revizuirilor” (termenul apare într-un articol despre Octavian Goga), unul din obiectivele autorului fiind acela de-a răsturna vechile interpretări şi de-a propune altele noi, uneori în formulări aparent paradoxale („Coşbuc, asemenea lui Virgiliu, a fost un citadin”, scrie criticul, pornind de la o idee a lui Vladimir Streinu). Pe Mircea Zaciu îl interesează însă nu doar scrierile ardelenilor, ci şi destinul lor, biografiile lor, şi de aici pasiunea cu care citeşte volumele de corespondenţă sau paginile memorialistice. Pentru un critic care nu pierde niciodată din vedere contextul istorico-literar, ideea (veche de acum) că „autorul a murit” este dacă nu falsă, atunci lipsită de interes.

Viziunea de ansamblu asupra literaturii ardelene este una de tip istorist, urmând o periodizare după criteriul generaţiilor literare². În Transilvania s-au perindat mai multe generaţii scriitoriceşti, dintre care criticul aminteşte, pentru început, pe aceea constituită în jurul revistei „Familia”, avându-l ca animator pe Iosif Vulcan. A fost o generaţie ce s-a remarcat în domeniul epicului și a scris o proză inspirată din istorie, cu multe note romantice, dar şi cu unele trimiteri înspre realităţile ardelene ale acelor ani. Cea de-a doua generaţie s-a format în jurul lui Ioan Slavici şi al revistei „Tribuna” (1884-1903) de la Sibiu, numărând printre reprezentanţii ei nume cunoscute precum Ion Pop Reteganul sau Popovici-Bănăţeanul. Scriitorii acestei generaţii au mers în direcţia realismului și au cultivat „nuvela ţărănească sau povestirea folclorică”, fără să abandoneze cu totul filonul romantic al predecesorilor. Următoarea generaţie, a treia, pentru care Mircea Zaciu a avut o aplecare deosebită, s-a grupat la revista „Luceafărul” (apărută la Budapesta în 1902) și a dat literaturii române o pleiadă de scriitori, între care câţiva cu adevărat mari: Octavian Goga, Ion Agârbiceanu şi Liviu Rebreanu. (E o greşeală a istoriografiei mai vechi şi a celei mai noi de a-l aşeza pe Rebreanu între scriitorii generaţiei interbelice, neglijând că prin vârstă, debut şi formulă epică el aparţine generaţiei anterioare, a „luceferiştilor”). Un rol hotărâtor în cristalizarea specificului transilvan l-au avut, în concepţia criticului, scriitorii aceştia de la revista „Luceafărul”: „Modelarea unui crez estetic nou îşi asociază şi comandamente naţionale: arta, pe lângă asumarea implicită a unui «specific» etnic, în stare să ne distingă în tabloul european, trebuie să fie şi o declaraţie explicită a unor năzuinţe istorice de eliberare şi autodeterminare naţională. Scriitorul este exponentul unei etnii, el are o misiune etico-etnică, este solul, mesagerul colectivităţii. Concepţie mesianică, de inspiraţie romantică, puternic colorată de curentele de idei ale pragului de secol. Gruparea de la «Luceafărul» o exprimă programatic şi o ilustrează exploziv prin poezia lui Octavian Goga”.

Literatura ardeleană a intrat într-o nouă etapă odată cu apariţia lui Lucian Blaga, acesta simţind nevoia, curând după debut, să se detaşeze de „climatul transilvan tradiţional, unde voiseră să-l fixeze primii săi comentatori”. De altfel, când scrie despre autorul Poemelor luminii, Mircea Zaciu nu-l raportează atât la înaintaşii ardeleni, cât la ceilalţi mari scriitori români interbelici şi la scriitorii europeni şi americani. Constatarea generală şi evidentă este că „poezia ardelenilor de după Unirea din 1918 se organizează curând în sensuri diferite de îndemnurile de la 1905”. Generaţia tânără de după Unire, trăind într-o epocă de împlinire a idealului naţional, a fost atrasă de modernismul blagian, cu unele excepţii, desigur, precum acelea ale lui Mihai Beniuc sau Ion Th. Ilea. Tinerii ardeleni grupaţi la revista „Abecedar” (1933-1934) l-au acceptat şi chiar l-au urmat pe Tudor Arghezi, au recunoscut simbolismul şi pe Emil Isac, au apreciat scrisul modern al lui Anton Holban şi Camil Petrescu. A fost una din marile cotituri pe care scriitorii de aici au trăit-o, şi ea a fost legată, crede Mircea Zaciu, de numele şi de opera lui Lucian Blaga.

Mitologia

Pe lângă aspiraţia, de la început mărturisită, de-a realiza o „panoramă” a literaturii ardelene, cartea implică şi o dorinţă, pe jumătate ascunsă, de-a scrie o Mitologie a Transilvaniei. Apar momente când stilul lui Mircea Zaciu capătă accente retorice, tonul se înalţă timbrat de o discretă fervoare, ceea ce ne face să bănuim că autorul şi-a gândit articolele – cel puţin pe unele dintre ele – ca pe nişte laudes Transsylvaniae. Ardealul care îl fascinează e un Ardeal „ce nu mai există”, e Ardealul „scufundat în memorie” şi reînviat pentru o clipă în paginile cărţii. Evocând figurile câtorva din supravieţuitorii acelui Ardeal istoric, pe care – tânăr fiind – a avut norocul să-i întâlnească, Mircea Zaciu e de părere că ei fac parte dintr-o adevărată „mitologie a Clujului” şi că „ar fi timpul să se scrie această Mitologie cu zeităţi în carne şi oase”. Nu e doar ştiinţa istoricului literar aici, e şi o artă a evocării ce ne poartă pe nesimţite într-o lume îndepărtată, pe cale de-a se pierde în legendă și mit.

_________________

¹ Ideea transilvanismului a fost lansată în 1921 de arhitectul și scriitorul maghiar Kós Károly, căruia Mircea Zaciu i-a consacrat un articol în volumul Bivuac, Editura Dacia, Cluj, 1974, p. 143-147. Despre transilvanism au scris Ion Chinezu, Aspecte din literatura maghiară ardeleană, Editura revistei ”Societatea de mâine”, Cluj, 1930, p. 14-19; Nicolae Balotă, Scriitori maghiari din România: 1920-1980, Editura Kriterion, București, 1981, p. 523-527; Gavril Scridon, Istoria literaturii maghiare din România: 1918-1989, Editura ProMedia Plus, Cluj-Napoca, 1996, p. 18-19. O sinteză a discuțiilor pe această temă, la Nagy Imola Katalin, Interferențe culturale româno-maghiare, Editura Scientia, Cluj-Napoca, 2015, p. 63-169. Într-o scrisoare din 1975 către Ion Pop, Mircea Zaciu a respins ideea transilvanismului (vezi ”Vatra”, nr. 5-6, 2021, p. 16-19).

² Mircea Zaciu a preluat în mod tacit periodizarea literaturii române din Transilvania făcută de Ion Breazu în cursurile lui de la Universitate. Prelegerea despre Generațiile literare ale Transilvaniei s-a păstrat, dactilografiată, în arhiva lui Ion Breazu de la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj, sub cota C1436.

[Vatra, nr. 10-11/2021, pp. 117-118]