Sergiu Someșan – Veriga lipsă sunt eu

Pentru creaționiști, problema Omului este simplă. Într-o bună zi, Dumnezeu a văzut că Pământul este pustiu și a hotărât să creeze Omul. A luat niște lut de pe jos, l-a modelat în formă de om, a suflat Duh Sfânt peste el și a însuflețit omul. Primul om s-a numit Adam și din coasta lui a făcut-o pe Eva, apoi celor doi le-a dat drumul în lume să populeze Pământul. Problemă rezolvată. Și fiindcă în religie funcționează preceptul „crede și nu cerceta”, creaționiștii nu trebuiau să demonstreze nimănui, nimic.

Pentru evoluționiști, lucrurile erau ceva mai complicate. Fiindcă se considerau oameni de știință, aveau nevoie de dovezi palpabile pentru a-și demonstra teoriile. Ei spuneau că teoria evoluției a lui Darwin explică destul de clar cum în decursul timpului maimuțe mici și prostuțe au evoluat împinse de nevoie și s-au transformat în oameni. Ba veneau și cu schelete care treceau frumos de la o etapă la alta conform teoriei și demonstrând evoluția. Craniile deveneau tot mai mari și capabile să cuprindă creierul viitorului homo sapiens. Și totuși, între scheletele primatelor și scheletele oamenilor există un loc gol. O verigă lipsă în scara evoluției abil exploatată de către creaționiști, care, deși „credeau și nu cercetau”, cereau evoluționiștilor dovezi și se bucurau când o asemenea pleașcă le cădea din cer.

Dar nici evoluționiștii nu s-au lăsat mai prejos și, deși nu aveau nicio dovadă pentru asta, au introdus în ecuație extratereștrii. Asta, mai ales după ce a fost prezentat un film în care se vedea autopsia unui extraterestru căzut cu nava lui la Roswell, New Mexico. Ipoteza lor a fost că extratereștrii ori au ajuns aici cu scopul precis al umanizării maimuțelor antropoide, ori, pur și simplu, au venit aici cu alte treburi și le-a plăcut de maimuțele noastre și le-au inseminat. Dubioasă treabă, dar nu prea le-a păsat celor care defilau cu teoria asta Și uite așa, deși acum se găseau numai fosile de maimuțe antropoide, după numai câteva sute de ani au apărut brusc fosile de oameni.

Oricum, problema va rămâne neelucidată cel puțin până când nu se va inventa mașina timpului, să se ducă cineva personal acolo și să vadă care este treaba.

Cei care vor cerceta trecerea de la OM la SUPRAOM nu vor avea această problemă, fiindcă răspunsul este simplu: veriga lipsă sunt eu. Între scheletul unui om modern și al unui supraom nu există nicio diferență, așa că în mod sigur mulți se vor întreba cum s-a trecut în așa scurt timp de la OM la SUPRAOM? Nu există nicio explicație și nicio dovadă, așa că dați-mi voie să vă spun ce s-a întâmplat și cum s-a făcut această trecere. Povestea mea este singura mărturie, așa că citiți-o cu atenție, dar trebuie să vă spun că așa cum sexul a fost cel care a făcut să se treacă de la maimuțele antropoide la homo sapiens, tot așa sexul este cel care a făcut trecerea de la OM la SUPRAOM. Așa că nu ar trebui să blamăm așa de mult sexul decât atunci când se face exces de zel. Sexul în sine este un lucru normal și ar trebui să fiți convinși că fără sex eu nu aș fi ajuns să scriu aceste rânduri, iar voi nu ați fi putut să le citiți, din motivul foarte simplu că dacă părinții noștri nu ar fi făcut sex, noi nu am fi existat. Deci să nu ne mai ascundem după degete și să facem pe pudibonzii, că nu este cazul.

Iar trecerea de la OM la SUPRAOM s-a făcut dintr-un motiv simplu și anume pentru că eu am vrut să fac sex cu fata din cuva patru. Bine, au mai fost câteva motive auxiliare, dar ăsta a fost principalul și de la el au venit celelalte.

Dar ca să înțelegeți mai bine despre ce este vorba, cred că ar trebui să o iau de la început și să vă spun mai întâi câteva lucruri despre mine. Toți colegii mei de muncă, mă refer la cei de la Hala 3, ar putea să jure despre mine că sunt idiot. Nici alții de la celelalte 19 hale nu aveau o părere mai bună despre mine, așa că probabil aveau dreptate. Din cauza asta, atunci când lucram în tura de noapte, ceilalți trei colegi ai mei se duceau în vestiar și dormeau și mă lăsau pe mine să am grijă de cele 200 de cuve de procesare. Părerea lor era că oamenii deștepți trebuie să doarmă, iar cei proști să lucreze. Îi suspectez că mai aveau și alte locuri de muncă peste zi, că prea dormeau adânc, dar mie nu îmi păsa de asta. La urma urmei, nici nu era ceva așa de greu ce aveam eu de făcut, fiindcă cuvele erau complet automatizate și se îngrijeau, ca să zic așa, aproape singure. Din când în când, mai suna câte-o alarmă și trebuia să acționez manual comenzile ca să le aduc în parametri. Nimic grav, fiindcă chestiile mărunte se reglau de la sine, iar cele cu adevărat importante apăreau o dată la câteva zile, dar chiar și așa idiot cum eram, mă puteam descurca fără să-i trezesc pe colegii mei de muncă și mai ales pe șeful de tură, care era destul de neam prost mai ales atunci când era trezit din somn.

Cele 200 de cuve erau așezate câte 50 pe patru rânduri și mie îmi plăcea să mă plimb printre ele și să citesc specificațiile. În cele două săptămâni până erau gata, practic le învățam pe de rost specificațiile. Aproape la toate scria cu litere mari „muncitor agricol”, dar în unele cuve numai muncitori agricoli nu se procesau. Asta era politica firmei, iar noi, ăștia mai mici, nu aveam niciun cuvânt de spus, mai ales că, înainte de a porni cuvele, echipe întregi de specialiști setau cu grijă specificațiile pentru a corespunde cu dorințele celui care făcea comanda. Se pare că din cauza legislației în vigoare, muncitorii agricoli erau cel mai puțin impozitați, așa că toată lumea comanda în neștire muncitori agricoli. Și tot din cauza legislației, IQ, adică indicele de inteligență, era setat la numai 74 de puncte la toată lumea.

Mulți dintre colegii mei s-au distrat pe seama mea când, la fel ca toată lumea din halele de procesare, mi-am făcut și eu testul de inteligență: mie mi-au ieșit 84 de puncte, exact cu zece mai mult decât cei din cuvele de procesare.

— Ai grijă să nu aluneci în vreo cuvă, mi-a spus la un moment dat șeful de tură, spre amuzamentul celorlalți, fiindcă pentru numai zece puncte diferență parcă te și văd ambalat și trimis spre vreo plantație îndepărtată!

Am tăcut, ce era să zic, fiindcă nu mă puteam exprima foarte ușor, așa că preferam să nu mă angrenez în dispute pe care știam sigur că le voi pierde. Așteptam să se facă noapte bine și ei să se ducă la culcare, iar eu să mă plimb ca un faraon printre sarcofagele supușilor mei. Aveau o cămăruță-vestiar la capătul halei, unde își amenajaseră trei paturi improvizate și dormeau nonstop de pe la 12 noaptea la 6 dimineața, fiindcă la 7 le venea schimbul de zi.

Având atâta timp liber, la un moment dat în viața mea a reapărut o mai veche pasiune, care însă nu se împăca deloc cu indicele mic de inteligență. Pe vremuri, îmi plăcuse la nebunie istoria și în special istoria Imperiului Roman, dar acum îmi plăcea matematica, numai așa, la nivel de amator, iar tot ca un amator ce eram am încercat multă vreme să demonstrez o mulțime de teorii despre care matematicieni de renume spuseseră de secole bune că este imposibil să fie demonstrate. Una dintre ele era cuadratura cercului, despre care sunt sigur că fiecare dintre voi a auzit. Este o problemă simplă și ea constă din a construi doar cu rigla și compasul un pătrat care să aibă aceeași arie cu un cerc de rază dată. Încă din anul 1882, Ferdinand von Lindemann a demonstrat că din moment ce pentru a afla aria cercului folosim un număr transcendent, adică pi,atunci ar trebui ca și latura pătratului să fie tot un număr transcendent, de unde rezultă că un asemenea pătrat nu se poate construi. Simplu ca bună ziua, numai că nu și pentru mine. Poate, colegii mei nu ar fi trebuit să îmi zică numai idiot, ci să folosească o definiție mai complexă, ceva de genul idiot încăpățânat, fiindcă ajunsesem într-o vreme ca jumătate din salariul pe care îl luam să-l folosesc pentru a cumpăra topuri de hârtie din care să construiesc cercuri și cerculețe și de a încerca imposibilul – cuadratura cercului. Când în cele din urmă mi-a trecut pasiunea pentru pătratul neconstruibil, mi-au rămas pasiunea și interesul pentru pi. Da, mi s-a pus pata la modul serios pe bietul număr transcendental pi. De ce naiba este el transcendental? Și, mai ales, dacă este raportul dintre circumferința cercului și diametrul lui, de ce apare din atâtea formule care nu au legătură cu cercul și nici măcar cu geometria? Simțeam că aici este o mare enigmă și mereu neglijam că am un IQ de 84 și îmi spărgeam capul cu problema asta prefăcându-mă că uit că matematicieni de renume au tranșat de mult problema lui pi. Am găsit pe undeva un citat care spunea că marii inventatori au fost cei care, deși toată lumea știa că un lucru nu se poate face, ei nu știau asta și astfel au făcut marile descoperiri. Mă mai încurajau notele mici obținute de Edison și de Einstein la școală. Plus faptul că dacă te iei după un test care presupune cățăratul în copaci, peștii ar pierde din start competiția. Cam la fel de inadecvat mi s-a părut și testul IQ pe care am fost pus să îl dau, dar nu îmi păsa. Aveam o ocupație care îmi plăcea, un venit bunicel (mai mult datorită sporului de noapte decât salariului de încadrare), așa că aveam timp să mă ocup de obsesiile mele.

A mai fost un lucru care m-a dat peste cap și care a avut consecințe nebănuite. A fost din nou nemernicul de pi care a reapărut în viața mea tocmai când începusem să uit de el. Fiecare cuvă avea un ecran tactil de unde se introduceau de la bun început, atunci când începea procesul de sinteză, parametrii „muncitorului agricol” care urma să fie creat acolo. De obicei, veneau specialiștii și setau constantele conform specificațiilor celui care dăduse comanda. Noi, cei care supravegheam procesul, nu prea mai aveam de ce să intervenim decât în cazuri extreme, când se deregla ceva sau apăreau modificări ulterioare în specificații, fiindcă mai apăreau și asemenea cazuri. Ei bine, dacă toate specificațiile se introduceau de la ecranul tactil, pentru IQ era un buton separat. Și oricât ar părea de curios, era un buton gradat pe care punctajul de IQ era practic împărțit la o sută față de cum îl știam noi, astfel că limita de 74 de puncte IQ apărea pe gradația butonului rotativ la 0,74. Ba mai mult decât atât, probabil tot la solicitarea unor organizații care luptau pentru drepturile muncitorilor agricoli, butonul pentru IQ era fixat mecanic cu ajutorul unui șurub la gradația de 0,74. Chestia asta dădea poate bine la televiziuni, dar nu oferea niciun pic de protecție, pentru că și mie dacă mi-ar fi trecut prin cap, mi-ar fi fost ușor să desfac șurubul. Este adevărat că eram controlați la intrarea în hale să nu avem obiecte metalice la noi, dar șurubul putea fi slăbit și cu un card bancar, dacă chiar ar fi vrut cineva. Asta era o prostie la fel de mare ca și stabilirea limitei de IQ la 74 pe considerentul că dacă omul nu este deștept, el nu conștientizează așa de multe și deci nu suferă prea mult când este folosit ca sclav, pentru că de fapt asta erau, nicidecum muncitori agricoli.

La problemele mele de până atunci s-a mai alăturat una atunci când am văzut că la toate butoanele pentru stabilirea coeficientului de inteligență limita maximă era de, țineți-vă bine, 3,14. Nemernicul de pi apărea iar în viața mea și oricât am încercat să aflu amănunte despre acest buton, toată lumea lua apă-n gură când venea vorba de el. La începutul procesărilor oamenilor pentru munci agricole și de altă natură, a fost, se pare, un mare scandal pe tema asta și lucrurile au fost îngropate, în cele din urmă. Teoretic, cică s-ar putea procesa oameni până la un IQ de maximum 314, dar de ce numai până acolo nu știa nimeni. Cică se prăjea ceva în creiere, dacă se forțau limitele, dar de ce 314 și nu 300 sau chiar 400?

Toate nopțile, după ce am aflat asta, nu mă mai gândeam deloc la altceva. Mai ales că nu înțelegeam de ce din ceva perfect, cum era un cerc, apărea brusc acest nemernic de pi transcendent, care era o anomalie, după părerea mea. O anomalie, o pată pe frumusețea lumii.

Mă plimbam cu mâinile la spate și mă gândeam cum să rezolv problema mea. Cum să aflu adevărul.

Rezolvarea a venit de la sine, dar mai întâi, ca să înțelegeți despre ce este vorba, trebuie să vă povestesc câte ceva despre procesul de generare a oamenilor în cuvele de sinteză. Sunt sigur că ați văzut multe reportaje pe tema asta la televizor, dar una este să vi se arate ce vor corporațiile și alta este să vă spună cineva care participă direct la așa ceva.

La început, toate cuvele sunt pline cu un lichid limpede ca apa de izvor, dar care este, de fapt, un amestec de lichide nutritive. Specialiștii introduc cu ajutorul interfeței specificațiile oamenilor ce vor lua naștere în cuvă pe baza comenzilor primite.

În prima zi, pare că nu se întâmplă nimic, dar modificări subtile apar totuși, pentru cineva care știe unde să se uite. Procesul seamănă oarecum cu tipărirea cu vechile imprimante 3D, numai că aici nu se vedeau capete de imprimare. Ele erau înlocuite de electrozi aflați pe marginea cuvelor, care transmiteau curenți fini exact în locurile unde era nevoie de ei. Apar la început firișoare subțiri cât firul de păr, de diferite culori care, pe măsură ce trece timpul, devin tot mai consistente și, uite așa, zi după zi, apar noi și noi modificări. Mai întâi, apar organele interne, pe urmă oasele, de care se inserează mușchi care, spre sfârșitul celor două săptămâni cât durează sinteza, se acoperă cu piele.

Urmează părul și, fix la 14 zile de când a început sinteza, omul comandat este gata. De obicei, ieșirea din cuvă se întâmplă dimineața pe la ora 9, ca să fie prezenți cei din comisia de recepție, și durează până la ora 3 după amiază, fiindcă nu sunt programați să iasă toți la aceeași oră ca să nu bulverseze comisia. Și un lucru foarte important este că, în caz de urgență, procesul de sinteză poate fi accelerat fără ca asta să dăuneze produsului din cuvă. Am văzut oameni generați și în trei zile, dar erau cazuri de urgență pentru armată. Dar nu știu ce fel de soldați ieșeau din oamenii ăia cu IQ de 74. Poate, erau doar carne de tun, că pe noi nu ne ținea nimeni la curent. Oricum, li se inserau tuturor cunoștințele minimale unei inserții sociale normale.

Sincer să fiu, mă gândeam iar la nemernicul de pi, când în noaptea aia am ajuns în dreptul cuvei 4. Era ora 3 din noapte și simțeam că sunt aproape de o explicație a transcendentalului număr, când ochii mi-au căzut pe fata din cuva 4. Urma să iasă dimineața la ora 9, dar practic ea era deja finalizată. Era o fată de o frumusețe nepământeană și, când am văzut la specificații că urma să fie folosită ca muncitor agricol, parcă s-a răsucit ceva în mine. Prețul unui asemenea exemplar era cam cât o sută de salarii de ale mele și precis nu mi-aș putea permite așa ceva niciodată în viață. Minunăția din cuvă avea să ajungă la vreun latifundiar bogat, care avea să o folosească ca sclavă sexuală, iar ea ce putea să facă decât să se supună, fiindcă așa fusese programată, să fie ascultătoare și supusă.

Declicul în mintea mea cu un coeficient IQ de numai 84 de puncte s-a produs atunci când privirea mi-a căzut pe butonul care stabilea inteligența fetei. Înainte să îmi dau seama ce fac, am scos din buzunar cardul pe care îmi încasam salariul și care era aproape gol, am desfăcut șurubul care limita butonul la 0,74 și, cu o mișcare bruscă, l-am mutat la 3,14. Tot atunci, am setat timpul de extracție la ora 4, adică peste o oră.

Două au fost motivele pentru care am procedat așa și, chiar dacă îmi este puțin rușine de ele, trebuie să vi le spun, ca să înțelegeți despre ce este vorba mai departe.

Poate că am fost puțin gelos pe frumusețea ei care urma să fie pângărită de vreun latifundiar bătrân și libidinos, așa că oferindu-i din start un IQ de 314 îi ofeream și o șansă să scape de soarta asta. Eram sigur că va găsi o cale să-l fenteze. Tot din motivul acesta, aveam de gând să îi inserez toate cunoștințele de care dispunea biblioteca virtuală atașată cuvelor.

Al doilea motiv a fost că atunci când va ieși din cuvă, peste o oră, am să-i explic de ce am făcut-o: eu, cu salariul meu modest, nu voi putea niciodată să aspir la vreo noapte de dragoste cu o fată așa de frumoasă ca ea și că speram să fie recunoscătoare și să vrea să facă sex cu mine. Deci așa cum am mai spus, trecerea de la OM la SUPRAOM tot un motiv sexual a avut, așa cum cred și cei care susțin intervenția extratereștrilor în formarea omului.

Am făcut rapid o trecere în revistă a celorlalte cuve și m-am întors lângă zâna din cuva 4. Activarea butonului deja dădea rezultate, pentru că IQ se afișa pe ecranul tactil în timp real și am văzut că a ajuns deja la 132. Corpul fetei se împlinise și, simțindu-mă ca prințul din Albă ca Zăpada, am deschis capacul cuvei ca să o pot vedea mai bine. Părul îi unduia ușor, iar sânii îi avea mai rotunzi decât la oricare altă fată pe care o văzusem, chiar și prin fotografii din revistele erotice. Am privit atent în jur, deși știam sigur că la ora aia din noapte nu era nimeni acolo, și, ca un hoț de frumusețe, am introdus mâna în cuvă. Lichidul amniotic era călduț și, după ce m-am obișnuit cu el, am prins în mână sânul minunat al fetei, gândindu-mă dacă visul meu era realizabil.

Cu sânul fetei în mână, nici nu am observat cum a trecut timpul. Doar îl mângâiam și visam. Când m-am uitat iar la ecranul tactil, am văzut că punctajul IQ trecuse de 250 și creștea în continuare.

În timp ce priveam indicatorul care urca văzând cu ochii, am mai descoperit un motiv pentru care voiam ca fata asta să fie cea mai deșteaptă din lume: aveam să o întreb despre discrepanța între perfecțiunea cercului și amestecul în intimitatea frumuseții lui a unui număr atât de imperfect ca transcendentalul pi.

Nu am apucat să mă gândesc mai mult la modul în care îmi voi formula întrebarea, pentru că s-au întâmplat două lucruri în același timp. Mai întâi, am auzit clinchetul care mă anunța că IQ-ul a ajuns la punctul stabilit, iar cel de al doilea a fost că fata din cuvă a mișcat mâna și și-a pus-o peste a mea, cea care îi strângea lacomă sânul.

A mai durat un minut și, în timp ce eu priveam înmărmurit la ea, am văzut-o că deschide ochii și că îmi zâmbește. I-am răspuns la zâmbet fără să vreau și aproape că nici nu am observat că a expirat ora pe care o stabilisem pentru ieșirea din cuvă. Cu coada ochiului, am văzut cum cordonul ombilical se desprinde de buric, iar locul se cicatrizează rapid. În același timp, s-a ridicat în șezut în cuvă, apoi, prinzându-se de mânerele de deasupra cuvei, s-a ridicat în picioare și a pășit afară din cuvă. Lichidul amniotic se scurgea rapid de pe ea, iar cel care mai rămânea se resorbea rapid în piele și am văzut că într-adevăr este cea mai frumoasă fată din lume. În spatele fiecărei cuve era un dulap cu hainele pregătite pentru fiecare om ieșit din cuvă și un prosop absorbant. S-a șters bine cu el și, fără să se îmbrace, mi-a întins mâna și mi-a spus:

— Eu sunt Atena și, da, voi face azi dragoste cu tine, dar mai întâi mai am câteva lucruri urgente de făcut.

M-am bâlbâit și am vrut să întreb de unde știa ce aveam de gând, dar mi-a pus un deget pe buze:

— Dragul meu, fără să știi, ai deschis azi cutia Pandorei. Nimeni nu știe, pentru că studiile privitoare la coeficienții ridicați de inteligență au fost interzise prin tratate internaționale. Așa că pot să îți spun că la un coeficient de 280 se activează puterile telepatice și de asta am ghicit, încă de când eram în cuvă, ce vrei. Iar la un IQ de peste 300 se activează telekinezia plus alte câteva beneficii colaterale, printre care și premoniția și… ce mai am nevoie pentru a cuceri lumea.

A făcut un semn spre celelalte cuve și am văzut cum șuruburile de la butonul de limitare a coeficientului IQ sar ca niște gloanțe prin hală. S-a încruntat un pic și a spus:

— Am urgentat și în cazul lor ieșirea din cuve, fiindcă în curând se vor întâmpla lucruri mari pe aici și o să avem nevoie de aliați.

Apoi mi-a arătat spre canapeaua de la capătul halei, unde de obicei mă mai odihneam când eram prea obosit:

— Hai acum să mă achit și de datoria față de tine, fiindcă fără atracția ta sexuală pentru mine nimic nu s-ar fi întâmplat.

Eram buimăcit, dar m-am achitat onorabil și, după ce ne-am ridicat, mi-a spus:

— Știu că ai multe întrebări, dar la multe dintre ele o să îți poți răspunde singur, fiindcă mă gândesc la o metodă prin care și tu să ajungi la un coeficient de 314. Tot prin scufundarea într-o cuvă, bineînțeles, numai că am să-i stabilesc eu parametrii finali. Și voi schimba și compoziția lichidului amniotic, ca să poți respira prin el și să nu mai fie nevoie să respiri prin cordonul ombilical. O să te îmbunătățesc și din alte puncte de vedere, fiindcă dacă oamenii obișnuiți pot folosi cel mult 10% din capacitatea creierului lor, pe tine o să te setez să folosești 98%.

— De ce nu sută la sută sau măcar 99%? am întrebat eu nedumerit.

— Pentru că sută la sută nu cred că se poate, iar 99% mi-ai setat fără să vrei mie. Și nu vreau să fii mai deștept decât mine.

A spus asta cu cel mai șăgalnic surâs, așa că am iertat-o. A rămas câteva clipe pe gânduri, apoi a completat:

După cum ți-am spus, am căpătat și capacități premonitorii, așa că pot să îți spun câte ceva din viitorul nostru comun. Fiul nostru se va numi Hadrian și va ajunge într-o bună zi împăratul unui mare imperiu galactic. Eu voi fi regina-mamă, iar tu, prințul consort, dar mai este până atunci. Avem de pornit o revoluție.

— O revoluție cu un singur om? mi-am arătat eu îndoiala. A mai fost o revoluție pornită de un singur om. Mă refer la Lenin și, din câte știu, nu a reușit prea bine.

— Știu că îți place istoria și din cauza asta ai și insistat ca băiatul nostru să se numească Hadrian. Ești obsedat de istoria Imperiului Roman. Dar eu nu la Lenin mă refer, ci la o altă revoluție, pornită în urmă cu multe mii de ani.

Cum am făcut ochii mari fără să înțeleg a adăugat:

Mă refer la Dumnezeu și la prima lui creație, Adam. Este o coincidență cam mare că și pe tine te cheamă tot Adam, nu ți se pare?

M-a luat de mână și m-a împins către cuva din care ieșise ea:

Hai să te deșteptăm puțin și pe tine, apoi mă duc să îmi setez toți supușii la un coeficient corespunzător de inteligență și pe urmă eu mă voi ocupa de noua noastră revoluție. Dar ca să fiu sigură pe ceea ce facem, o să le setez că eu sunt regina lor și tu prințul consort. Ai grijă să te comporți ca atare.

Am simțit cum lichidul cuvei mă învăluie și mi-am adus aminte că am uitat să o întreb despre pi,dar cred că mi-a simțit gândurile, fiindcă a spus, cumva telepatic, deoarece urechile îmi erau sub nivelul lichidului și niciun sunet nu răzbătea până la ele:

Nu îți spun, pentru că în curând o să poți să îți răspunzi singur la toate întrebările!

A durat aproape o oră până când Atena m-a extras din cuvă și parcă toate se schimbaseră în jurul meu într-un mod aproape imperceptibil. În primul rând, păreau mai luminoase. Regina, fiindcă va trebui să mă obișnuiesc să-i spun și eu așa, se îmbrăcase cu o rochie albă și vaporoasă de in și dădea ordine scurte și precise celorlalți oameni ieșiți între timp din cuve. Indiferent de sex, când ajungeau în preajma mea se înclinau ușor, cu palmele lipite în față.

I-a trimis în celelalte 19 hale, care aveau tot câte 200 de cuve, cu instrucțiuni să modifice la toți la 299 coeficientul de inteligență și să le inducă la toți setările despre rolul pe care urma să îl jucăm eu și Atena.

După ce toți au plecat, s-a apropiat de mine și m-a ajutat să mă îmbrac, apoi, zâmbind enigmatic, m-a întrebat:

— Ei, acum ți-ai răspuns la întrebări?

Am zâmbit:

— Mi-am răspuns, mi-am răspuns, dar tot nu termin să mă minunez cât adevăr este într-o vorbă veche.

— Care?

Telepată fiind, probabil că știa la ce mă gândeam, dar poate că îi plăcea să mă asculte vorbind, așa că i-am răspuns:

— Păi mă gândeam la vorba aia care zice că „unde dai și unde crapă”. Eu voiam doar să fac sex cu tine și uite cum dintr-o dorință atât de firească și normală se va naște cândva un imperiu, deși mie parcă tot nu îmi vine să cred.

— Crede, crede, fiindcă nu uita că eu deja văd viitorul. Puțin mai mult decât tine și alții. Mi-am rezervat numai mie plăcerea asta, fiindcă unde am ajunge dacă fiecare ar putea vedea ce se întâmplă?

Am dat din cap și am aprobat în tăcere spusele ei, dar ea mai avea ceva de întrebat:

Dar cu enigmaticul pi, cum este? Te-ai lămurit?

Am început să râd și am zis:

— Păi dacă ești telepată, se presupune că știi ce gândesc.

— Știu, dar vreau să aud cum o spui tu, cu vorbele tale.

— Am să o spun, cu toate că nu sună prea măgulitor pentru mine, cel care eram înainte cu un coeficient IQ de numai 84 de puncte. Frumusețea și eleganța cercului se relevă oricui, dar numai spiritele superioare pot vedea frumusețea unui număr transcendental așa cum este pi și care face legătura între om și Univers. Într-un fel, în acest mod ni se relevă că frumusețea Universului se reflectă într-un cerc. Sau într-o picătură, cum spunea cândva un filozof.

Și în timp ce eu am lăsat-o să caute printre sinapsele creierului meu după bătrânul filozof care a spus asta, m-am dus să îmi trezesc cei trei colegi din tura de noapte și să le dau vestea că începând din clipa aia vor deveni supușii mei.

Când o să am timp și o să fiu mai bine dispus am să vă povestesc și cum, alături de Atena, am pornit să construim practic de la zero cel mai mare regat terestru și care s-a transformat apoi într-un imperiu galactic.

[Vatra, nr. 3-4/2022]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.