Iulian BOLDEA

Forţa jocului secund

Mircea A. Diaconu s-a impus în peisajul literar contemporan prin cărţi de consistentă relevanţă hermeneutică ce desemnează traiectoria unuia dintre cei mai importanţi critici literari ai generaţiei sale: Poezia de la „Gândirea” (1997), Instantanee critice (1998), Poezia postmodernă (2002), Ion Creangă. Nonconformism şi gratuitate (2002), La sud de Dumnezeu. Exerciţii de luciditate (Ed. Paralela 45, 2005), Atelierele poeziei (2005), Calistrat Hogaş. Eseu monografic (2007), I. L. Caragiale. Fatalitatea ironică (2012), Firul Ariadnei. 10 cărţi de proză (şi nu numai) (2014), Înainte și după dezmembrarea lui Orfeu (2014), Biblioteca română de poezie postbelică. Experiențe și existențe poetice (2016), Metacritice (2018). Substanţiale, cercetări documentate cu rigoare consacrate sensurilor şi valorilor tradiţiei literare româneşti sunt valorificate în cărţile Poezia de la Gîndirea, Mircea Streinul. Viaţa şi opera sau Mișcarea „Iconar”. Literatură și politică în Bucovina anilor ʼ30. 

Dumitru Micu remarcă calităţile cărţii dedicate lui Mircea Streinul, rezumând, totodată, şi particularităţile criticului:  „Abordând biografia şi bibliografia unui scriitor controversat fără nici o idee preconcepută, cu singura intenţie a reconstituirii şi judecării exacte, sine ira et studio, cercetătorul îşi atribuie, pe bună dreptate, onestitatea de a fi opus, «măcar în intenţie», «tendinţelor apologetice, care ar putea să înlocuiască tonul denigrator», «un demers echilibrat şi lucid, descriptiv şi analitic, în acelaşi timp, departe de umorile conjuncturale». Realmente, cartea sa e un model de imparţialitate, de obiectivitate. Apariţia ei reconsacra, dacă se poate spune (după Poezia de la „Gândirea”), un tânăr istoric literar inteligent, prob, informat, stăpân pe instrumentele disciplinei şi având darul scrisului.” În cartea Studii bucovinene (2011) se regăsesc studii critice anterioare despre „iconari”, într-un exerciţiu hermeneutic riguros, dens, eliberat de pasiuni sau echivocuri, de prejudecăţi sau de umori conjuncturale. Capitolele Bucovina şi complexul provinciei, Mîntuirea prin provincie, Disocierea de sămănătorism, gîndirism şi grupul de la „Criterion”. Reacţii antimoderniste relevă cunoaşterea în profunzime şi empatie a „geografiei” literare bucovinene, criticul relevând dinamica relaţiilor dintre „radicalii” grupării (Mircea Streinul, Pan Vizirescu, Traian Brăileanu, Vasile Posteucă ş.a.) şi „moderaţi” (Iulian Vesper, Traian Chelariu). Analizele, nuanţate şi sobre, exprimă cu acuitate relieful tematic şi expresiv al textelor unor scriitori precum Mircea Streinul, Iulian Vesper, Traian Chelariu sau George Drumur. 

Cartea I. L. Caragiale. Fatalitatea ironică (2012) este „o reconstituire arheologică” a poeticii, explicite şi implicite, a autorului Scrisorii pierdute. Nucleul exegezei e reprezentat de relieful poeticii şi poieticii caragialiene, criticul fiind atent la relaţia dintre talent, artă şi artificiu, la normele compoziţiei sau la principiile execuţiei artistice, explorându-se astfel paradoxurile şi ambiguităţile textului caragialian, în capitole cu titluri sugestive (Lumea ca tehnică şi abisalitate, Realul himeric. Text şi context, Logica, acest paradis, O întoarcere în labirint, Euforia fatalităţii, Sub masca autenticităţii etc.). Problematizarea, interogarea textului din multiple perspective analitice, circumscrierea detaliilor, toate acestea sunt însoţite de o înclinaţie spre spiritul sintetic. Textul caragialian este perceput dintr-o perspectivă totalizantă şi relativizantă, cu tensiuni şi irizări semantice de o halucinantă forţă de reflexie şi refracţie a lumii. E sesizată, cu acurateţe, amploarea şi dinamica lumii caragialiene, tentaţia fragmentarităţii şi aleatoriului, recursul la empatie şi fisurile himerice în geometria cotidianului, prin care se produce o de-realizare a obiectelor şi făpturilor: „A explora, a înregistra cu minuţie, a coborî cu privirea până la epiderma realului (inclusiv temporal), aşa încât realul se descompune în fragmente, implică de-realizarea.” Universul, perceput în grilă mimetică, are adesea turnură carnavalescă, e halucinatoriu şi teatralizant, producând un halou iluzoriu: „În spatele acestei atracţii pentru farse trebuie văzută fascinaţia lui Caragiale pentru spectacol. Lumea e un spectacol, iar teatrul se joacă în viaţă. De unde, dacă nu de aici, un mai puternic sentiment al iluziei? Al butaforiei? Lumi virtuale se mişcă haotic atrase parcă de o organică speranţă a împlinirii unui sens.” Poetica lui Caragiale are, astfel, ca element coagulant „fatalitatea ironică”, care nu e, în fond, decât „o conştiinţă lucidă a inconsistenţei care capătă formă şi sens prin text”, un text expus voluptăţilor mimetice ale cotidianului, dar şi angoasei sau  frisonului „fiinţei”.

În Firul Ariadnei. 10 cărţi de proză (şi nu numai), Mircea A. Diaconu se defineşte, într-un fel, prin alţii pe sine, într-un autoportret sumar şi revelator: „Or, ceea ce caut eu într-un text epic este nişa textuală care-ţi permite să interpretezi, să fii – sau să devii – tu însuţi şi să participi la un anumit tip de angajare – care întemeiază. (…) Şi, totuşi, poate că fără s-o ştiu, peste tot este obsesia mea, că, prin urmare, interpretările propuse nu vorbesc decît despre mine”. Criticul subliniază articulaţiile hermeneutice ale „morfologiei aparenţei”, la Dumitru Radu Popa, analizează „imnul închinat deşertăciunilor” în proza lui Gheorghe Crăciun, „lumea ca spectacol”, la Petru Cimpoeşu, „romanul fantasmatic” al lui Matei Vişniec sau „cartea lecuirii” a lui Varujan Vosganian. Matei Vişniec este perceput ca un „militantism al meditaţiei asupra atrocităţii, lipsei de sens, neputinţei, asupra cinismului şi fragilităţii fiinţei umane”, criticul relevând în acelaşi timp o „etică a salvării” în proza lui Varujan Vosganian, cărţile lui Norman Manea individualizându-se prin statutul ontic incert al unui eu înstrăinat de sine. Într-un interviu, Mircea A. Diaconu îşi expune concepţia sa critică, prin recursul la dialectica biografie/ operă, sau la clivajul trăire/ ficţiune: „Mă interesează scrisul care spune ceva despre om. În spatele operei – şi, cred că fără a o trăda –, mă interesează fiinţa. Nu fac neo-biografism, nu descopăr opera prin om şi nici omul prin operă. Nu la un nivel imediat, palpabil, documentar. Dar mă interesează relaţia dintre operă şi fiinţă şi caut exemplaritatea operei tocmai prin excelenţa fiinţei. O fiinţă care se realizează până la urmă prin operă. Exemplaritate nu în sens imediat, moral. Experienţele unui scriitor sunt experienţe ale scriiturii şi ele sunt nu numai unice, ci şi la limită. Mă interesează limitele pe care le forţează un scriitor. La polul opus, sau poate nu, se află inteligenţa în scris, jocul, provocarea.”

Biblioteca română de poezie postbelică. Experienţe şi existenţe poetice (2016) e o sinteză  a poeziei de după al Doilea Război Mondial, în preambulul cărţii autorul subliniind caracterul inadecvat al unei „istorii” a poeziei, din perspectiva fragmentarismului şi relativităţii condiţiei noastre postmoderne. Criticul ne oferă un exerciţiu sistematic de evaluare a unor nuanţe, recurgând la tipologiile arbitrariului, sau la proiecţiile discursului liric în orizontul himerei, explorând „metamorfoze, deveniri, pe de o parte, tipologii, pe de alta”. Fascinat de meandrele ficţionalităţii, de lumea poeziei, de avatarurile literarităţii, criticul îşi denunţă propriile limite, incapacitatea de a înregistra cu acuitate tabloul poetic al epocii în ansamblul manifestărilor sale proteice: „Fascinat de mari ansambluri şi de detalii, criticul nu poate citi tot, nu poate înregistra tot, şi nici măcar nu scrie despre toate cărţile în care crede. Ce-i rămîne, într-o perspectivă ipotetică, decît să înregistreze pe orizontală, acea orizontalitate absolută, fapte? Mari poeţi, prin urmare, lipsesc, lipsesc mari cărţi de versuri, imaginile despre unii dintre cei prezenţi poate că sînt trunchiate ori irelevante… Rămîn doar decupaje, fotografii despre poezia română postbelică, iluzia hărţii totalizante şi nostalgia detaliului relevant. Suficient pentru a te construi tu însuţi prin ceilalţi şi printr-un edificiu rămas în stadiu de proiect, printr-o absenţă. […] Ajungând la ideea, ea singură cu adevărat întemeietoare, că textul e inepuizabil. Este şansa lui şi deopotrivă şansa criticii literare.” Atente, aplicate, ferme, analizele şi interpretările se referă la „lirica feminină” („concept impropriu şi ineficient, dar pe care par să-l întreţină deliberat în focul disputelor cîteva scriitoare”), la relaţia dintre poezie şi erotism, la destinul ingrat al premiilor literare, la avatarurile canonizării, la clişee şi programe poetice, dar şi la o necesară „politică a încrederii” faţă de debutanţi, căci nu se poate decât bănui „ce traiectorii ascunde o carte de debut (căci nu putem şti prea multe despre ceva ce încă nu există decît sub forma sîmburelui încolţit abia).”

Recenta carte Cernăuți. Obiecte pierdute (Cartier, 2021) e un colaj de texte, de stări şi de epoci. Al. Cistelecan spune că avem aici „un mozaic pornit de la o idee isteață eminent. Anunțurile decupate (și aranjate astfel încât laitmotivul obiectelor pierdute să nu fie doar o cheie muzicală a compoziției, ci și un simbol al nostalgiei nescrise) sunt nu doar transparențe spre o lume pierdută, ci chiar un mod epifanic al acesteia. O lume pestriță și extrem de vie răsare de sub fresca de anunțuri, un Cernăuți bântuit de criminali, hoți, borfași și escroci (veniți de peste tot, unul dintre ei fiind originar chiar din Oradea Mare), dar și de sinucigași din amoruri nenorocite ori de domnișoare simpatice în căutare de conversație cu un domn sau, dimpotrivă, de domni dorind căsătorie bazată pe adevăr, dreptate, egalitate și sinceritate; mercuriale pentru piețe, hoteluri și birjari, norme pentru petrecerile și plaja de la Cârdul Gâștelor, meciuri, vizite regale, spectacole etc., etc. – totul într-un vârtej care se transformă  într-o vivace poezie obiectuală”. 

Autorul însuşi relevă particularităţile cărţii, notând că „zilele și nopțile din Cernăuții interbelici fac obiectul acestei cărți”, o lume cu „edicte, restaurante, hoți, farmacii, Baia Sofia, autoturisme, crime, concerte, birje, Parcul Dominic, Gara Centrală, tramvaie și așa mai departe”. Era într-o vreme în care „La Belle Époque murise, dar ritmurile ei încă vibrau și nu, pe cât se crede, atât de vizibil agonic”, iar febrilitatea, tumultul, fervoarea eliberează un regim similioniric al trăirii, pe care Mircea A. Diaconu îl resimte cu ardenţă în straturile friabile ale unei memorii ce reconstituie emoţii sedimentate în limbaj: „Febrilitate europeană? Tumult hrănit de noile granițe și de schimbarea autorităților? Fervoare românească? Întrebări implicite care dau seamă mai mult despre ruina altor timpuri decât despre concretețea lor. Și cum nu locuiesc în Cernăuți, în acei Cernăuți – mă visez doar uneori pe strada Regina Maria sau mă bănuiesc în vreo carte poștală de-acum 100 de ani –, citind fragmente din «Glasul Bucovinei», măcar am sentimentul că locuiesc în limbaj. Marile fracturi, pe care istoria nu poate decât să le inventarieze, deși le provoacă, ajung finalmente limbaj; sunt limbaj”.

Cu această existență cotidiană transferată în sfera friabilă a limbajului, Cernăuții desenează, notează criticul, o linie care „trece prin Caragiale, Bacovia, A.E. Baconsky, Mircea Ivănescu etc. «Erau ziare, evenimente…», ar spune din nou, pe urmele lui Bacovia, Șerban Foarță. Prin urmare, tocmai pentru că nu sunt o ficțiune, Cernăuții emană o energie care, în fervoarea ei, cosmopolită și națională deopotrivă, capătă forța jocului secund: act pur gratuit, deși tranzitiv, tocmai pentru că totul se petrece la nivelul limbajului. Farmecul este să vezi în spatele limbajului lumea, devenită iluzie. O prezență devenită absență. Sau mai degrabă viceversa.” Oglindă disparată a unui univers ce glisează într-un trecut irevocabil, Cernăuți. Obiecte pierdute relevă jocul paradoxal între real şi ficţiune, între prezenţă şi absenţă, între mirajul ficţionalităţii şi faptul divers în aparenţă anodin, irelevant.

Cărţile lui Mircea A. Diaconu ne conduc, prin resorturile unei hermeneutici subtile, în labirintul cărţilor, printre epoci, figuri şi genuri literare, interpretările traducând în fond fizionomia criticului însuşi, ironic, exigent, măsurat în ton şi aprecieri, atent întotdeauna la nuanţele insesizabile ale textului şi la arhitectura de ansamblu a operei.

*

Otilia HEDEŞAN

Un postmodernism bine orchestrat

În toamna anului 2021 Mircea A. Diaconu a publicat la Cartier o carte pe cât de seducătoare pe atât de uimitoare și de intrigantă: Cernăuți. Obiecte pierdute. Este vorba despre un volum foarte frumos sub aspect grafic, alternând texte aparent versificate, care arată, cel puțin la o privire rapidă, ca niște poeme ce marșează pe o exhibare a autenticului și fotografii sugestive pentru lumea Cernăuților de acum un veac.

Într-un eseu introductiv foarte succint, autorul notează că „(…) zilele și nopțile din Cernăuți fac obiectul acestei cărți – lumea aceea cu edicte, restaurante, hoți, farmacii, Baia Sofia, autoturisme, crime, concerte, birje, Parcul Dominic, Gara Centrală, tramvaie și așa mai departe…” (p. 6), lăsând, însă, pe seama cititorului său virtual să contemple pasajele oferite și să construiască, după un fir aparte, propria imagine a Cernăuților (ori, de ce nu, imaginea propriului Cernăuți). Mircea A. Diaconu înțelege perfect cât de plurisemantice sunt textele pe care le include în carte, cât de numeroase sunt deschiderile pe care ele le permit, observând că „firește, lingviștii, politologii, specialiștii în mentalități și în jurnalism, istoricii, ori – de ce nu – antropologii pot găsi în paginile acestea un teren bun de cercetare” (p. 7), însă aceste argumente nu reușesc să saboteze miza principală, formulată cu un intens subiectivism, câteva rânduri mai jos: „(…) mă hrănesc din aceste fracturi ale istoriei, ale limbajului și construiesc pur și simplu un spațiu poetic” (p. 7).

Cum anume este produs acest text în același timp ambiguu și extrem de dens? Mircea A. Diaconu, care este unul dintre cei mai redutabili cunoscători ai arhivelor culturale din Bucovina, a selectat (presupun că aleatoriu) un număr de 163 de secvențe din presa cotidiană ori hebdomadară care apărea la Cernăuți la începutul deceniului al treilea din secolul trecut (cel mai vechi, din 3 ianuarie 1923, cel mai recent, din 14 noiembrie 1926). Aceste texte sunt redate tale-quale, ca niște fragmente separate, producând flash-uri cu referință concretă dar și cu funcție estetică. În cea mai mare parte, pasajele provin din anunțurile de publicitate minoră, adesea fiind chiar informații referitoare la „obiectele pierdute” într-o zi sau alta, la donații diverse, la furturi și scandaluri, dar și anunțuri despre concerte, serbări populare, slujbe religioase, informații utile despre hoteluri, restaurante, piețe, băcănii ori ștranduri, vizite la Cernăuți ale diverselor persoane, de la politicieni și membri ai Casei Regale la oameni de cultură sau sportivi cunoscuți în epocă.

Întrucât, așa cum am arătat deja, miza principală a autorului este aceea de a pune în valoare valențele sugestive ale acestor fragmente, poeticitatea lor intrinsecă, volumul se dezvoltă ca o succesiune de „capturi” absolut inedite din memoria Cernăuților de odinioară, așa cum a fost ea deja fixată în paginile de ziar. Singura transformare pe care Mircea A. Diaconu o operează asupra lor ține de (re)așezarea textelor în (noua) pagină, de fracturarea subiectivă a discursului, de natură să sublinieze sensuri, să intensifice tonuri sau, dimpotrivă, să estompeze semnificații virtuale. Spațiul poetic creat astfel respiră prin el însuși, ritmat de rândurile-versuri și se configurează pas la pas cu povestea de dincolo de el.

Uneori tonul este unul minor, potențat de expresivitatea involuntară a unor cuvinte sau expresii pe care le percepem azi drept învechite. Bunăoară: „Imediat / după descoperirea jafului / ce a fost comis în ziua de / 14 Octombrie 1922 / în trenul ce circulă seara / dela Cernăuți spre Grigore Ghica Vodă, / când a fost omorât casierul C.F.R. Ceaușescu, / rănit inginerul C.F.R Goldemberg / și / jefuită o casă / cu o sumă mare de bani de la Gara Lujeni, / ar fi avut loc o convorbire / între un călător al trenului acestuia cl. II / și un tânăr, / comunicându-și ambii observațiunile lor asupra a doi indivizi suspecți, / cari au plecat și ei cu trenul acesta / în cl. II și / cari sʼau coborât în Gara Mamaiești / pe partea dreaptă / în direcțiunea cursului.” (p. 14). În același sens și în același ton minor, prin rescrierea anunțului frust al micii publicități se deschide o fantă spre o lume care trăiește la limita unor experiențe neașteptate: „Român din Regat, / director și proprietar al unei societăți, / vârsta 33 ani, / dorește căsătorie cu d-șoară sau văduvă simpatică. / Dotă nu necesită. / Să știe piano sau vreun instrument. / Intermediarii excluși. Roagă trimiterea fotografiei. / Discrețiune absolută.” (p. 80).

Din când în când, anunțul minor readus în pagină capătă neașteptate funcții narative, cel mai adesea cu tușe de policier provincial, așa cum se petrece, de exemplu, în Arestarea unui îndrăzneț pungaș (p. 144 – 146), Prinderea și arestarea a doi periculoși hoți de târguri (p. 147 – 148), Furtul de la baia Sofia (p. 149), Furt de blană (p. 153 – 154) etc. Mult mai rar, tonul acestor fragmente devine patetic, pe de o parte datorită subiectelor abordate, pe de altă parte, ca efect al transcrierii lor în rânduri ample, adevărate perioade retorice, menite să transpună relieful tabloului în raport cu atmosfera cotidiană a Cernăuților, oglindită în majoritatea locurilor. Cel mai relevant pasaj, în acest sens, este Trecerea prin Cernăuți a Suveranilor (p. 74 – 77), un reportaj din anii interbelici rescris în format poematic, și care acroșează intertextual – involuntar odinioară, conștient și mizând pe savoarea relației textuale acum – o parte din schițele lui Caragiale.

Neignorând nicio clipă aceste efecte estetice, am parcurs, totuși, Cernăuți. Obiecte pierdute și cu ochiul antropologului, descoperind odată cu paginile citite un adevărat teren urban, în măsură să ofere o imagine a orașelor multiculturale intrate, după Primul Război Mondial, în România Mare. Întâmplător sau nu (aș miza, parcă, pe a doua variantă, însă e interesant oricum!), știrea – imagine care deschide volumul este chiar una care notează racordarea Cernăuților la o nouă geografie, care impune, printre altele, conexiunea cu o nouă capitală: „Cu începere de mâine, / 3 Ianuarie cr., orele 2 / se reia / circulația directă între / Cernăuți – București / prin / Mărășești – Buzău” (p. 10). În același timp, pregnanța multiculturală a orașului se lasă descoperită din numeroasele nume proprii care evocă populațiile care trăiesc aici. Aflăm, astfel, că Societatea damelor române le include pe „Popovici Aurora / Turtureanu Olimpia / Zama Eliza / Hlușcu Aurora / Ana Ghiuță / Maria Seranfincean / Viorica Bocancea / Evghenia Ostaficiuc / Maria Dr. Formagiu / Paraschiva Lachniuc” (p. 22), că există o listă a celor care fac donații pentru elevii merituoși pe care se regăsesc, printre alții, „Laub Simon, Schmez Moses, Schuz Karl, Engler Iulius, Rudich Karl, Kassner Leo, Porper Bernhard” (40), în vreme ce echipa de fotbal din Cernăuți îi includea, la un moment dat, pe „Cobilanschi, Micinski III, Croitoriu, Cernichowski II, Strugariu I, Klein, Burnat și Ghițescu” (p. 53).

Viața de zi cu zi, cu toate lucrurile sale mărunte și, la prima vedere, irelevante, se lasă descoperită și ea, cu voluptate chiar, de dincolo de aceste pagini. Cernăuți este, astfel, deopotrivă, un oraș unde concertează Enescu, unde membrii familiei regale participă la sindrofii mondene, unde se ia, deja, în discuție, problema numărului prea mare de automobile, un oraș cu universitate, care are rector și profesori, care face ceea ce am numi astăzi „achiziții publice” pentru a-și asigura buna funcționare, un loc unde se fac donații și se țin varii slujbe religioase, unde se desfășoară serbări școlare și baluri, de unde se pornește în drumeții și unde se poate merge la ștrand. Este, totodată, un oraș cu pungași și șarlatani de toate felurile, prin care trec atenți mereu la propria imagine militari și slujnice, negustori și frizeri, sportivi merituoși, liceene bovarice sau restauratori de succes.

Poate că adevăratul releveu al acestei lumi atât de eterogene este reprezentat chiar de seria listelor de obiecte pierdute care apar adesea, contrapunctând întregul volum. Potrivit acestora, mănușile fine de damă și gențile din piele elegante sunt păstrate alături de gâște și rațe rătăcite, de capre și câini, fularele sărăcăcioase alăturându-se cutiilor pompoase, cu mici obiecte decorative. Inserate cu o periodicitate laxă, după excursul prin cotloanele varii ale vieții din Cernăuți, aceste liste de obiecte pierdute permit, printre altele, și o evaluare a bogăției de cuvinte la care se poate recurge pentru a numi aceeași realitate. Astfel, culoarea închisă poate fi mohorâtă, laie, sură, murgă ori pur și simplu neagră ca, de exemplu: „1 tabachere de piele mohorâtă (p. 11), un guleraș pentru dame cu blană (mohorât negru) (p. 11), 2 curci cenușii-albe tărcate și 1 găină neagră (p. 13), o căciulă din blană laie (p. 19), Un câne fugar de coloare sură (p. 20), 2 gâște de coloare sură (p. 20), Un câne pentru vânătoare mare, de coloare mohorâtă (p. 20), 1 pătură de lână sură (p. 24), 1 pătură de lână sură-cafenie (p. 29), Un cal cu părul roib închis, / aproape murg / coama și coada neagră (p. 71)”.

De altfel, numeroase alte realități ale vieții mărunte din Cernăuți pot fi restituite din lectura atentă a altor tipuri de liste care apar, cu generozitate, în paginile cărții de față, cum vor fi fost prezente, acum un secol, prin paginile gazetelor din Cernăuți. Avem, astfel, o listă a felurilor de pește care se vindeau în piețele orașului și anume: „cegă, nisetru, morun, păstrugă, visabogzar, șalău, crap, somn, mreană, lin, știucă, văduviță, plătică, ivat, puzer, mihalți, oblet, caracude, rârjuncă, băbușcă, biban, scrumbii de Dunăre, chefal, laban, barbuni mari, scrumbii albastre, caride, rizeafcă, amșii, midii, rândunică-de-mare…” (p. 26 – 27). Avem, de asemenea, mercuriale ale piețelor, liste de meniuri ale restaurantelor, liste de hoteluri clasificate, potrivit categoriilor lor, avem liste de momente în cadrul serbărilor populare din Cernăuți… Uimitoare prin efectele paradoxale ale asocierilor, aceste șiruri de realități și obiecte funcționează și ca niște foarte bune descrieri etnografice ale lumii urbane din Cernăuții anilor douăzeci ai secolului trecut.

Mircea A. Diaconu notează undeva că această carte a sa este o „oglindă spartă” a unei lumi trecute. În ce mă privește, văd chiar în acest caracter fragmentar al său proba unui documentarism fără cusur și, totodată, a unui postmodernism bine orchestrat.

_________________

*Mircea A. Diaconu, Cernăuți. Obiecte pierdute, Fotografii de Anetta Dabija, Chișinău, Cernăuți, 2021, 272 p.

*

Liliana FOŞALĂU

Citind o carte fără sfârşit

O întreprindere culturală şi scripturală inedită, ciudată pe alocuri, seducătoare, salutară înainte de toate,  aceea pe care o propune distinsul profesor universitar şi scriitor Mircea A. Diaconu. Inedită este mai întâi ideea cărţii despre o lume şi limba prin care ea respiră, trăieşte şi supravieţuieşte, dar o carte care nu este scrisă (în sens obişnuit) de cel care o semnează, ci doar adusă la viaţă, prin transcriere. Sau prin  rescriere întru livresc a unor fragmente de viaţă şi de lume de care unii n-am ştiut, alţii au uitat, iar alţii chiar le-au trăit în miezul unor vremuri care pulsează sub freamătul speranţei, al regăsirii, al firescului de a trăi, cu bune şi cu rele, într-un Cernăuţi cosmopolit, multicultural avant la lettre, în care încă era loc pentru toţi. Aceste texte, înainte de a deveni carte întru neuitarea unui Cernăuţi aparte, fascinant prin energiile pe care le emană prin limbaj, sunt la bază nişte anunţuri şi (mai rar) mici articole de ziar, selectate din „Glasul Bucovinei”, perioada ianuarie 1923 – noiembrie 1926.

Şi cu siguranţă că a (re)da viaţă este cu mult mai important decât alte posibile acţiuni, cumva un gest devenit urgenţă a zilelor noastre marcate de instabil, incert, fragil, improbabil, totul aflându-se sub semnul distrugerii, al pierderii, al dispariţiei  mai mult sau mai puţin amânate. Se pierde o lume, s-a pierdut deja, dar ea este redescoperită cumva la limita dintre firesc şi miraculos şi salvată prin gestul creativ şi creator al scrierii. Căci scrisul este vorbire pusă la adăpost din calea stricăciunilor pe care vremurile le poartă inevitabil în ele. Iar verbul, cuvântul, fundamentează creaţia; lumea aşa s-a făcut, o ştim atât de bine!… Iar lumea pe care o descoperim citind cartea lui Mircea Diaconu emană parcă de la aceste cuvinte, fraze, enunţuri, anunţuri, fragmente de ziar. În cuvântul scris germinează sau se definitivează acţiunea, în sensul că există un înainte (Muzicale. Concertul George Enescu, Sărbătoarea Reuniunii Femeilor Române, sau anunţurile privind serbările populare şi balurile mascate, sau examenele pentru diverse diplome şi meserii, etc.) şi un după al întâmplării, al faptului-divers, sau al evenimentului (Primii fulgi, Hoţ arestat, Mersul epidemiilor în Bucovina!, Trecerea prin Cernăuţi a Suveranilor, Obiecte găsite, etc.). Textul scrie (în sensul de anticipare) realul, îl descrie sau îl transcrie. Este evidentă legătura puternică dintre lumea concretă şi limbaj. (Pasionaţii pot găsi adevărate provocări în materialul lexical, e în carte şi o sărbătoare a limbajului, marcat şi el de dorinţa de autenticitate, dar şi de căutări, de snobism sau doar de cosmopolitism).

Citind, am avut impresia că prin această carte este reînviată o lume, autorul o reaşează cumva în drepturile ei, sau ale noastre, dreptul la neuitare, la memorie, în primul rând, sau la readucere a acestei lumi revolute în foşnetul vieţilor noastre. O invitaţie la a ne mai aşeza puţin, pentru a privi sau  asculta trecutul, fie şi doar rostind nume de străzi (Regina Maria), de librării (Ostaşul Român) sau de societăţi (Societatea Doamnelor Române). Din listele de obiecte găsite (şi deci pierdute), din multitudinea şi insignifianţa lor se desprinde aproape o senzaţie concretă: anunţul unei umbrele găsite m-a transpus instantaneu pe străzile Cernăuţiului într-o zi ploioasă, eram acolo, auzeam ploaia scurgându-se pe acoperişul clădirilor imperiale, mă simţeam salvată de umbrela găsită, având posibilitatea continuării periplului cernăuţean!…

Încă două cuvinte despre efectul cărţii asupra cititorului: senzaţia că ea nu se termină la ultima pagină, odată cu încheierea lecturii, persistenţa impresiilor pe care le creează, dorinţa de a o redeschide, de a reveni asupra unor semne, cuvinte, figuri, întâmplări, virtualităţi. Am rămas sub vraja toponimelor, a numelor de străzi mai ales (Regina Maria, Regele Ferdinand, Ştefan cel Mare, Strada Română, Stelelor, etc.), dar şi sub cea a splendidelor fotografii în sepia realizate şi/ sau  colecţionate de Anetta Dabija. Poezia lor e fascinantă, intensă,  are magia evocatoare a cuvintelor din poezia unui spaţiu pe care Mircea A. Diaconu îl reconstituie, redându-I lumii şi cunoaşterii noastre în dimensiuni care pot transcende realul supus perisabilului.

Dacă n-aş fi sigură că mulţi înaintea mea vor fi spus în sinea lor (şi nu numai): „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris”!, aş spune şi eu! Şi fiindcă am simţit că autorii cărţii sunt mai mulţi, le adresez tuturor – aici şi dincolo de timp – cele mai alese mulţumiri şi toate felicitările: domnului Mircea Diaconu, pentru „paternitate”, originalitatea ideii şi generozitatea proiectului de reconstituire poetică şi recuperare literară a unei lumi, doamnei Anetta Dabija pentru splendidele ilustraţii care prelungesc şi aprofundează farmecul textului, dar  şi autorului colectiv, adică tuturor celor care la vremea de schimbare a anilor ʼ20 scriau cu întâmplările, inocenţa, metehnele şi freamătul vieţii lor filele unei lumi ce avea să recadă sub blestemul (sau fatalitatea) istoriei. Felicitări editurii Cartier pentru această admirabilă reuşită!

*

Daniela PETROȘEL

Cernăuţi. Tablă de materii

Cu ce s-ar mai putea ocupa critica literară astăzi? Nu astăzi pe vreme de ciumă sau de secetă, ci într-o vreme în care labirintul editorial iese de sub tutela oricărei ordini, iar critica, cel puțin o parte a ei, pare ori se declară neputincioasă. Nu știu dacă e cazul lui Mircea A. Diaconu, din moment ce tocmai a publicat o nouă carte, din cele serioase și grave, la editura Junimea. Un pariu de critic, totuși, serios, când citești Ion Creangă, Calistrat Hogaș, Ion Agârbiceanu & I. Negoițescu. Recitiri. În tot cazul, Mircea A. Diaconu nu mai face critică de întâmpinare; de un abandon tot e vorba. Ba, citind Cernăuţi. Obiecte pierdute (Cartier, 2021), o carte-album, ai sentimentul unui refugiu, ba poate chiar al unei metamorfoze identitare. A criticului și, cu siguranță, și a orașului-personaj. Să pătrundem puțin în acest univers al cărui titlu, sugestie deliberată, face cu ochiul spiritului național. E numai o capcană însă.

În Cernăuţi. Obiecte pierdute nu există un Cernăuţi ancorat în Istorie și cu atât mai puțin unul ancorat în Politică. Există, din fericire şi printr-un troc echitabil, un joc cu limbajul şi reprezentările, cu imaginile şi cuvintele. Chiar şi cu aşteptările unui cititor, poate nostalgic, poate doar fidel istoriei sau criticii literare. Străzi, evenimente, oameni îşi pierd materialitatea istorică şi experimentează o imponderabilitate poetică. O paradoxală imponderabilitate, dată fiind concreteţea unei lumi ce iese din pagină în sunet de claxoane (Diverse) sau cu glasuri de copii (Din Pojorâta), cu miros de brânză de oaie (Noui preţuri maximale), de rosbraten cu ceapă (Tarife pentru restaurante), sau cu pete de sânge (O petrecere cu consecinţe grave). O aglomerare ce maschează un vid, fie el politic, istoric sau fiinţial: ce există acolo unde nu mai există nimic? Există subiectul unui relativ pronominal ce nu obligă nici la prezenţa persoanei, nici la prezenţa obiectului şi care se anulează printr-un pronume negativ. Dar nu e doar nimicul care-l soarbe sau soarbe o lume, ci nimicul ce se multiplică în nimicuri, în mărunţişurile ce dau, poate, măreţie realităţii şi istoriei.

În mod sigur, Cernăuţii de aici sunt o ficţiune şi o fantasmă personală. Un proiect şi o proiecţie a unui Caragiale virtual ce s-ar putea plimba printr-un fantomatic orăşel cosmopolit interbelic şi, cu aceeaşi privire uşor amuzată ironic, ar înregistra producţia de realitate textuală a urbei. Se publică mult, se publică (aproape) orice, lumea îşi revarsă umorile, frustrările, dar şi bucuriile la gazetă. Articolul de presă, sărmanul, preia excesul de viaţă al urbei şi încearcă să îl facă suportabil textual. Îl aliniază şi încolonează, îl pune în enumeraţii, îl ordonează sau, dimpotrivă şi deopotrivă, îl combină în asocieri absurde, dovadă în plus că literatura nu e nici pe departe la fel de imaginativă ca realitatea. Articolul de presă condensează o lume ce se destinde ulterior prin ramificări poetice. Dublu filtrat, evenimentul e un punct dintr-un colaj ce refuză împovărătorul statut de hartă. Nu hartă, nu teritoriu, doar un tablou-spectacol menit să cumuleze energiile unui spaţiu. Secvența e mai puternică decât întregul, căci univocitatea unei relaţii devine polivalența fragmentelor ce se combină după o logică a hazardului. Sau poate a fatalităţii.

Dar nu doar Caragiale se plimbă prin Cernăuţi. Rătăcind şi el buimac printr-un labirint construit la graniţa dintre vis şi realitate, dintre document şi poezie, autorul, care înscenează totul, o iluzie în fond, e un visător romantic, convins – asemeni unui Dan-Dionis bucovinean – că tocmai a coborât dintr-o carte poştală de acum 100 de ani. Probabil se şi miră că nu înţelege germana, ucraineana sau limba idiş, sau orice altă limbă se va fi vorbit în Cernăuţiul interbelic. La el ajung doar ecouri din nedrepte tratate istorice, din iluzorii configurări teritoriale. Mai puţin revoluţionar şi mai mult atras de senzaţionalul micilor istorii de mahala, el trece prin urbe cu pletele în vânt, mai puţin în cazul în care în poveste intervine vreun frizer gelos. Pentru el, oraşul Cernăuţi devine prilej de reteritorializare, cum altfel decât simbolică. El se hrăneşte din nostalgia vremurilor şi a obiectelor pierdute, de aceea lista are un statut privilegiat. Ea are o logică proprie şi libertatea de a spune un hotărât nu coerenţei. Lista, culmea, sfidează ordinea şi are o intenţie subversiv politică: converteşte faimosul spirit organizatoric german în poezie românească.  

Cernăuţii devin o realitate utopică, ce se construieşte prin negocieri permanente între aşteptările ideologizate ale unui cititor ce continuă să fie bulversat de formula (dez)ordonării materialului, şi materialitatea unei lumi ce refuză oglindirea într-un singur ochi, într-un singur bob de rouă. Ruptă în fragmente şi aruncată la gazetă, viaţa cosmopolitului oraş se contruieşte din întretăierea unor linii de forţă şi registre de scriitură. Căci, de pe caldarâmul oraşului intră în litera textului descrieri liricoide despre primii fulgi de nea, despre teribile accidente rutiere (Iarăşi un accident de automobil) sau despre furturi comise în variate moduri. Se fură mult în Cernăuţi, se fură divers, se fură – cel puţin aşa reiese din gazetă – cu mult simţ poetic. Există o filosofie şi o artă a furatului pe care unii le practică într-un mod deloc amatoricesc. Nu doar ce se fură e important, deşi listele de obiecte sustrase sunt, ele însele, poezie în stare pură, ci, mai ales, când, cum şi de la cine se fură. Se fură – culmea îndrăznelii –  din centrul oraşului şi ziua în amiaza-mare, se fură lucruri de mână şi mult zahăr, se fură de la liceul ortodox de fete. Furtul e o nefericită ieşire din anonimat, atât pentru păgubit, cât şi pentru hoţ, fie el chiar unul tânăr, elegant îmbrăcat şi bine hrănit. Pentru cel dintâi, poate e şi un semn al statutului social… nu eşti destul de bogat până nu te-au călcat hoţii şi, pe cale de consecinţă, nu ai apărut la gazetă.  

În acest volum, Cernăuţi e un oraş de hârtie, rezultat din întâlniri deloc întâmplătoare. De la istorica vizită regală, la sinucideri din dragoste sau din remuşcare (Un pungaş îşi pune capăt zilelor/Sorbind lizol), pagina de ziar adună viaţă şi moarte deopotrivă. Nu e descrierea unui spaţiu, ci un spaţiu lăsat să vorbească pentru el însuşi, să se impună privirii, istoriei, memoriei, prin scene şi oameni. E, în cele din urmă, opera unui privitorul camuflat, care îşi marchează absenţa printr-o prezenţă plină a lumii descrise. Ce se pierde şi ce se câştigă în acest bazar al textelor? Dincolo de consistentele liste de obiecte pierdute sau găsite? Aproape nu contează. Efectul şi cauza, îndepărtate pe o axă cronologică imaginară, îşi pierd relevanţa într-un spaţiu ce suferă de boala prezentului, a cotidianului. Se câştigă vitalitatea unui timp trecut ce-şi refuză statutul, de vreme ce inundă un prezent poate golit de energii. Se pierde o efemeră dimensiune istoric-documentară şi se câştigă o infinită şi iremediabil tristă poezie. 

Excelent realizat şi din punct de vedere grafic, volumul Cernăuţi. Obiecte pierdute este o carte despre modul în care, în cele mai neaşteptate maniere, literatura înţelege să-şi exercite puterea şi fascinaţia asupra unui critic literar. Poate fi o hegemonie a masacrului prin verdicte critice, sau, cum este cazul aici, o paşnică şi subtilă ocupaţie, în care forma – chiar aşa ostentativ ludică – nu reuşeşte să camufleze intenţiile garantat serioase. 

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 110-118]