Iulian Boldea – O călătorie spre punctul sensibil         

Cărţile lui Vasile Popovici (Marin Preda – timpul dialogului, Eu, personajul, Lumea personajului. O sistematică a personajului literar, Rimbaud) s-au bucurat în timp, pe bună dreptate, de o receptare critică de excepţie. Recenta carte Punctul sensibil. De la Eminescu la Mircea Cărtărescu. Eseuri (Cartier, 2021) cuprinzând douăzeci de eseuri despre scriitori români din epoci diferite consolidează postura eminentă a criticului, pentru care punctul sensibil e reprezentat de spaţiul de comuniune între hermeneut şi text, desemnând „terenul comun și intim“ în care „criticul și scriitorul se întîmplă să se întîlnească“, prin resorturile nuanţate ale distanţei şi identificării, ce permit revelatoriile întâlniri cu cogito-ul creaţiei.

Semnificativă este coloratura livrescă a imaginarului critic, obiectivat în texte diverse: „Ai încercat și tu, confuz, experiența oglinzii eminesciene; ai bătut cu piciorul teritoriul extrem-continental ieșit din visul matein; ai locuit tu însuți, aievea, în mintea omului ce a scris ciclul bănățean deschis de Țara îndepărtată; despre tine anume e vorba în poemele Ilenei Mălăncioiu, altfel n-ai vibra atît de intens la muzica lor funebră; și tot despre tine e vorba în romanele lui Cărtărescu“. Eseurile lui Vasile Popovici se disting, cum remarca mai demult Marian Papahagi, prin „credibilitatea și originalitatea ipotezei teoretice“, dar şi prin vocaţia nuanţei, ce legitimează un punct de vedere distinct, căci, observă Paul Cornea, eseistul combină „cu dexteritate instrumentația teoretică și grația scriiturii”.

În eseul consacrat lui Maiorescu, mentorul junimist e perceput în ipostaza sa de „înaintemergător”, din postura celui care a „introdus exercițiul critic în cultura noastră înainte ca marea literatură să existe“, a celui care a relevat importanţa marilor clasici care „ies direct din matricea spiritului critic infuzat cu exigență de Titu Maiorescu în societatea românească”. Aceasta se întâmpla, precizează eseistul „cu cel puțin un deceniu înainte ca literatura română, așa cum se prezenta ea atunci, să fi justificat apariția acestei forme infailibile de analiză, evaluare și selecție, care a fost critica maioresciană. Credința că spiritul critic urmează creației literare, aceasta fiind, cu alte cuvinte, «materia primă» a criticii, se dovedește, prin Titu Maiorescu, completamente falsă. Marii noștri clasici au fost precedați cu multă vreme înainte de primul dintre ei, criticul ce a pregătit terenul și i-a pregătit pe scriitori să-și scrie opera sub incidența spiritului critic integrat“. Punctul sensibil al întâlnirii dintre marele critic şi spaţiul literaturii vizează, în fond, plasarea acesteia sub zodia conștiinței de sine, ce permite asumarea propriei identităţi: „Dar ce sînt în definitiv critica literară și spiritul critic? – Nimic altceva decît conștiința de sine a literaturii, după cum o spune tot Oscar Wilde, cel anterior menționat“. Spirit „matricial” şi anticipator, Maiorescu ilustrează mai ales benefica întâlnire cu operele lui Eminescu şi Caragiale. Pe de altă parte, eseistul observă „efectul sanitar al criticii aflate în plin marș”, relevând semnificaţiile tonului profetic maiorescian, a cărui operă „s-a topit în mare parte în opera celor care au fost anunțați și educați de el, fiindcă spiritul său critic s-a aliat invizibil cu spiritul critic al creatorilorși cu opera lor, într-o continuitate pînă azi neîntreruptă”.

În eseul Eminescu, imersiunea în oglindă, Vasile Popovici valorizează un Eminescu „lăuntric”, „de uz personal“, la care se poate ajunge pe o „cale scurtă“, aceea a accesului personalizat spre nucleul tematic germinativ al textului. Raportarea exegezei la opera eminesciană este „complicată”, în măsura în care „Eminescu își intimidează criticul, îl ține la distanță, și, așa cum a spus-o în versuri celebre, pare chiar să-l disprețuiască”. Intrarea în spaţiul operei se produce, în acest eseu, prin intermediul temei oglinzii, ce favorizează acoladele unei hermeneutici avide de sens şi de simbol: „Aș deschide aici o veche ușă eminesciană, inevitabilă și familiară. Ca tot ceea ce ține de poezia sa, și intrarea asta a fost de nenumărate ori desigilată, deși cu o oarecare neglijență. Este vorba despre tema fundamentală, la el, a oglinzii“. Revelarea şi redefinirea articulaţiilor temei conduce la valorizarea unui „punct nodal” revelator: „Există în cifrul oglinzii eminesciene un punct nodal, pe care îl putem numi «simbol al simbolurilor» (cum și este oglinda), vid reflectant creator de iluzii, în care lumea își pierde consistența și devine fantasmă, expresie a negativității interioare, spre care el a alunecat pînă la pierderea de sine“. Punctul sensibil eminescian este „imersiunea în oglindă” accesibilă prin intermediul unei hermeneutici a adâncurilor germinative ale creaţiei: „Cu cât Eminescu își stăpânește mai bine mijloacele poetice, cu atât imaginarul său se definește mai exact, și cu cât imaginarul se definește mai exact, cu atât dimensiunea simbolică se prelungește într-o profunzime insondabilă”. La Eminescu, „ceea ce se vede, lumea vizibilă, stă integral sub semnul oglinzii”, căci „a vedea, a scrie, a resuscita necesită a plonja în oglindă”, oglinda fiind centrul de greutate simbolic al imaginarului. Tema oglinzii are, crede eseistul, un „rol copleșitor în imaginarul lui Eminescu”, ca obiect, sau substitut acvatic raportându-se la „domeniul cunoașterii superioare, cu magica ei virtute de a vedea în spații siderale, in aenigmate”, scrisul însuşi având ca echivalent oglinda și oglindirea ce „însoțesc de la un capăt la altul imaginarul eminescian, cu o constanță pe care puține alte teme o au”.

Romanul lui Mateiu I. Caragiale Craii de Curtea-Veche este perceput ca o „splendidă descriere a unui mod de a fi unde extrema decădere coexistă în același spațiu și timp cu extrema elevație, stări aflate într-o relație de continuă și fatală înlănțuire”. Particularitatea stilistică cea mai frapantă a acestei naraţiuni este structura oximoronică, romanul fiind o „expresie a totalității contradictorii”, cu toposuri culturale diverse, întrezărindu-se aici, de pildă, „visul lusitan al unui scriitor situat la cealaltă extremitate a spațiului latin, viziunea cuiva ce n-a văzut niciodată Portugalia cu propriii săi ochi, dar și-o închipuie ca paradis terestru”. Eseul Mihail Sebastian – scrisori către Nadia are ca punct de plecare corespondenţa unei doamne exilate în Occident în anii ’40. Cele douăsprezece scrisori ale lui Sebastian către admiratoarea lui indică temerile intelectualului evreu ce trăieşte într-o societate impregnată de totalitarismul antisemit: „Am trăit aici zile de groaznică tensiune. Poate le bănuiești. Nici n-am îndrăznit să rămîn singur acasă. Am dormit pe unde s-a nimerit, am mîncat cînd la unul, cînd la altul. Nu știu de ce mă simțeam fugărit. Astăzi, m-am întors în sfîrșit la mine, obosit, dornic să mă simt acasă. Am să mă culc mai devreme, am să dorm, am să uit”.

 Eseul Spini, nu flori evocă raporturile lui Vasile Popovici cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, „unul dintre cele mai frumoase și mai sudate cupluri” pe care autorul a avut ocazia să îl cunoască în timpul misiunii diplomatice în Franța. Este evocat „spațiul lor aristocratic din rue Pinton”, unde eseistul e primit de Virgil Ierunca cu aceeaşi replică „marcată de surîsul lui autoironic și ceremonios” („Iar ați adus flori ?! Spini trebuia să aduceți, nu flori!”). Dialogurile cu Monica Lovinescu sunt substanţiale şi edificatoare: „Cu ea am stat de vorbă uneori zilnic, la telefon, cîte o oră, mai ales cu ea se purtau discuțiile cînd le treceam pragul. Și cu ea mă simțeam în largul meu. Atașamentul profund, sufletesc, cu ea îl aveam”. Bătrâni, marcaţi de boli, cei doi intelectuali de elită recurgeau la aceeaşi tonalitate empatică „probabil pentru că oamenii nu comunică prin vorbe, în primul rînd, ci prin stări care nu se văd și nu se exprimă direct, mai tari decît sedativele ce alină durerile și perturbă luciditatea, iar asta trece și prin receptorul telefonului, ca un fluid ce se transmite fără greș”.  

Semnificative sunt eseurile structurate în jurul unor profiluri sau voci ale literaturii române contemporane, în care punctul sensibil e generat de afirmaţia/ admiraţia empatică. Profunzimea este considerată calitatea esenţială a criticii de identificare a lui Lucian Raicu, punctul de convergenţă al interpretării fiind derulat „detaliu cu detaliu”, cu semnificaţie „extrasă din umbra operei și din șirul micilor evenimente biografice, proiectată pe alt ecran, așezată printre întîmplările care zguduie conștiința și declanșează energiile creatoare“. Emoţionantă este portretizarea Soniei Larian, de la avatarurile „fiinţei originare” („Pentru mine, Sonia acelor zile a fost ființa originară peste care s-au clădit toate celelalte chipuri ale ei”) la „eliberarea de corp” ca punct limită al trăirii („Azi omul care rîdea nestăpînit e iarăși în lumina acelui moment de fericire, eliberat de bietul său corp”).

Alte eseuri de tip portret pun în lumină versatilitatea destinului lui Edgar Papu, spirit erudit confiscat de regimul comunist, sensibilitatea intransigentă a Ilenei Mălăncioiu, vitalitatea epică a lui Livius Ciocârlie în romanul Clopotul scufundat, („o carte vitală” în care „paginile pline de umor abundă, ai spune că nota dominantă e chiar jovialitatea”, sau excursul comparatist rafinat şi  erudit al Adrianei Babeți din cartea Amazoanele. O poveste: „Mozaic, covor, tapițerie, broderie, stromate înfățișînd pe mari dimensiuni scene de bătălii, imaginate pe baza unui desen anterior figurînd detalii, frunze, animale, peisaje, fiecare cu locul lui prestabilit, răspunzînd unui detaliu din alte planuri ale ansamblului, această muncă nu putea ieși decît dintr-o îndelungă visare a obiectului de studiu, dintr-o intimitate deplină cu tema, dintr-o filare calculată a ansamblului, cu o lentoare mereu egală, generată de emergența îndrăgostită a operei finale, ce s-a născut după atîta gestație complet echipată, în toată splendoarea finală”.

Ultimul eseu e consacrat lui Mircea Cărtărescu. Sunt comentate, în grilă tematică şi psihanalitică, Orbitor, Melancolia şi Solenoid, eseistul remarcând configuraţiile simbolice ale unor teme precum visul, metamorfoza şi transfigurarea. Romanul Solenoid, ce întrupează „lumea lui Kafka populată cu mii de ieșiri”, se remarcă prin  coexistența dintre „spiritualitate, sens și corporalitate”, figurând într-un text dens şi autentic „expresia lumii noastre hidoase, din care ieșim într-o lumină mistică. Este, negreșit, unul dintre chipurile lui Mircea Cărtărescu și sîntem noi, și e toată lumea împreună cu noi, prizonieri ai condiției noastre umane și evadați din ea printr-o mie de uși”. În naraţiunile din volumul Melancolia este descifrată arhitectura aleatorie a spaţiului oniric, fluctuant şi derutant, în care se desluşeşte „o rană vie cu fiecare cuvînt”, fiind expuse aici „sentimentul pierderii definitive, al derelicțiunii, al singurătății iremediabile, smulgerea sufletului pe viu, fără anestezic, fără strop de divertisment, paliative sau substituite”. Orbitor exprimă, pe de altă parte, o „tentație a metamorfozei”, un „tropism fundamental al sufletului uman și un combustibil inepuizabil pentru trecerea în spiritual”. Topos privilegiat al operei lui Cărtărescu, figura simbolică a metamorfozei e „profund personală”, după cum fluturele întruchipează „miracolul ce se reproduce mereu și mereu în trecerea de la un stadiu la altul”, revelând mirajul înălţării metamorfice: „În literatura lui Mircea Cărtărescu transfigurarea e însăși substanța visului său intim, strat fertil de unde se ridică nenumăratele variante ale măririi ce populează proza sa. Și e în același timp resursă de plăcere mereu reînnoită. În mod evident, visul metamorfozei totale i-a însemnat copilăria, în afara oricărei conotații livrești, așa cum se vede în atâtea scene onirice de călătorie inițiatică prin miile de pagini pe care le-a scris. Fantasmele înălțării și metamorfozei l-au bântuit la toate vârstele, de vreme ce, într-o mulțime de variante, le regăsim în tot ce a publicat. Literatura, întâi de toate, este înțeleasă ca o formă de salvare majoră, expresie a transformării de sine, a scrierii și rescrierii de sine, instrument de recompunere a destinului și de magnificare”.

Erudiţia, verva, luciditatea şi empatia în contact cu textul sunt însuşirile valorizate de Vasile Popovici, aflat în febrilă căutare a „punctului sensibil” care „vibrează la limita indescriptibilă dintre voluptate și durere, dintre excitație și repulsie, dintre viață și moarte. Acolo e ceva de căutat”. Convingătoare, fascinate de esenţialitate, eseurile din volumul Punctul sensibil. De la Eminescu la Mircea Cărtărescu înfăţişează un scenariu al îndrăgostirii de text, al interpretării ca emoţie, iradiere şi revelaţie a freamătului inefabil al operei literare. Pentru Vasile Popovici lectura e cea care produce o „uriașă dilatare interioară”, remodelând arhitectura intimităţii fiinţei, căci „teritoriul nostru interior se mărește cu fiecare pagină ce activează punctul sensibil, despre care n-ai ști să spui dacă pre-există în pagina mută și inertă, în tine însuți sau în spațiul dintre ea și tine”. Călătoria lui Vasile Popovici spre punctul sensibil al literaturii este revelatorie şi fascinantă precum o călătorie spre centrul propriei fiinţe.

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 162-164]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.