Operând cu o multitudine de termeni din paradigma medicinii, Ion Simuț alege perfect subtitlul Simptome, deoarece simptomele (spre deosebire de semne) sunt caracterizate de subiectivitate. Așa se înfățișează lucrarea Pe ce lume trăim?* – o mărturie sinceră, pură, subiectivă. Volumul debutează prin trei citate și anunță încă din incipit polemica-triplă privitoare la literatura română de astăzi (și nu numai). Începând de la selecția citatelor (din Maiorescu și Călinescu) este relevat spiritul conservator al lui Simuț. Sintetizând ideea care traversează cele trei citate, societatea contemporană trebuie disecată prin imperativul „adevărului”. Utilizarea acestui concept anticipează componenta etică a discursului și încercarea de a diagnostica maladia care corodează literatura română în contemporaneitate.

În ceea ce privește problematicile abordate, sunt vizate trei „dosare”: precaritatea programei școlare actuale, așa-zisa „listă canonică” a celor o sută de opere fundamentale din literatura română și condiția revistelor literare. Acestea nu sunt abordate echilibrat în economia textului, ci din contră, ultima problematică ocupă o proporție considerabilă, fiind succedată de o serie de texte (diverse articole ale autorului, publicate sau nu) care nu au fost anunțate în ipoteză. Astfel, la o primă consultare, volumul pare o selecție arbitrară de texte, care traversează subiecte de la literatură până la politică, viața personală a autorului, conflictele sale, însă poate tocmai aici rezidă valoarea textului. Presupoziția greșită este că un text de critică literară se va rezuma doar la critica literară, întrucât literatura și contextul socio-politic sunt indisolubile. În această manieră, Ion Simuț se plasează în ipostaza criticului care trebuie să construiască un diagnostic observând îndeaproape toate palierele înrudite – educația, economia, geopolitica.

Referitor la problematica educației, așa cum anunțasem la început, Ion Simuț deplânge forma ei tradițională, înlocuită astăzi de obsesia europenizării. Sintetizând, disciplina se îndepărtează tot mai mult de ceea ce cunoșteam drept literatură și urmărește obsesiv competența de „comunicare”. Poziția criticului este clară, el se opune cu vehemență acestei paradigme, iar alegerea lui poate fi explicată prin absența oricărui spirit dubitativ (din partea celor care au un cuvânt în configurarea programelor) cu privire la acest pat procustian. Ideea de uniformizare subminează originalitatea, spiritul național. Chiar dacă societatea română a fost acceptată în Uniunea Europeană, oare a reușit ea să se integreze? Acest dosar este însoțit de un șir de discursuri neomogene în mentalitate, ilustrând părerile profesorilor sau ale elevilor. Alternativa (a înclinării spre competența comunicativă) a fost chiar îmbrățișată de anumite cadre didactice, pe când alte perspective au fost în ton cu viziunea radicală împotriva schimbărilor pe care o enunța și Ion Simuț. În ciuda acuzei de subiectivitate pe care am adus-o discursului, odată ce autorul își anunță cu fermitate poziția, el transcrie opiniile culese fără niciun comentariu, mizând pe liberul arbitru al cititorului. Discursul inventariază o paletă de păreri; mare parte din selecția de texte vine în completarea perspectivei sale, pe când altele, surprinzător, îl contrazic în totalitate. Oare prin acest Simuț încearcă să arate că nu își impune viziunea autarhică asupra cititorului sau, dimpotrivă, urmărește să marcheze faptul că opiniile contradictorii se regăsesc într-un număr atât de redus, încât ipoteza sa devine triumfătoare? Forma în care se înfățișează acest text stârnește o serie de curiozități, precum relevanța numărului de accesări menționate după fiecare articol al autorului. Desigur, gestul poate juca un rol important într-o altă problematică abordată de autor în studiul său: de ce nu mai citesc tinerii din ziua de astăzi, oare cititorii s-au mutat în spațiul virtual?

Această paradigmă a nocivității tehnologizării reiterează spiritul conservator al discursului, însă nu fără un fond bine construit. Autorul apelează la statisticile analfabetismului funcțional care circulă deja abundent prin fiecare mijloc media. În linia ideilor susținute, pentru Ion Simuț mutația de la literatura spre comunicare nu face altceva decât să potențeze analfabetizarea în masă. Atitudinea sa devine aproape o formă de responsabilizare a profesorilor pasivi, criticul însuși dând dovadă de toate trăsăturile unui om de acțiune. Își asumă în cele din urmă și postura marginală, împreună cu amalgamul de rivalități dobândite din cauza „adevărului”. Cert este că Ion Simuț este, vrea să fie în primul rând un critic sincer. În accepțiunea lui, această alăturare de cuvinte are un conținut aproape pleonastic, fapt certificat de Epilogul din mijlocul volumului care îl citează pe Călinescu și soarta nefericită a criticului. Parafrazând, un critic va fi întotdeauna detestat pentru alegerea sa de a spune adevărul ori va fi venerat de cel mult dușmanii celui criticat.

Un șir de reacții negative a fost generat de articolul (resimțit) tăios de către revistele literare. Pe scurt, Ion Simuț deplânge calitatea revistelor literare și revine la aceeași dezamăgire cu privire la absența sau cel puțin reducerea numărului de cititori. Declarația de intenție este lipsită de injurii, contrar a ceea ce i s-a imputat anterior. Remarca conform căreia revistele culturale sunt susținute de stat nu condamnă nicidecum susținerea financiară a educației, ci dorește să ofere un imbold de conștientizare menit să reanime peisajul revistelor literare. Totodată, criticul propune trei modele, dovadă că opinia sa negativă nu trebuie generalizată, însă părerile acide vin și din partea unor reviste lăudate, ca răspuns la pura subiectivitate a lui Ion Simuț. O opinie notabilă împotriva discursului brut al scriitorului este cea a Martei Petreu, care îl plasează pe Simuț în ipostaza unui Platon disprețuitor față de poeți. Articolul său a fost interpretat și răsinterpretat, însă este de apreciat că, în aceeași manieră ca în primul dosar, criticul înșiruie toate articolele fără comentarii. Chiar și la cuprins, anexele sunt inventariate după autori. În cadrul propriului său volum se pot regăsi toate reacțiile negative survenite împotriva unui articol pur subiectiv interpretat ca un atac la adresa revistelor literare. Ion Simuț nu urmărește să „își facă dreptate”, ci militează pentru afișarea acestui adevăr anunțat încă de la început, lăsând cititorul să decidă pentru sine. Inclusiv corespondențele sale sunt redate în întregime în cadrul acestui volum bogat în anexe.

Multitudinea de note personale umanizează profilul criticului, regăsindu-se în întreaga culegere de articole detalii despre locul natal, despre graiul specific județului, despre sentimentele față de respingerea de către o sumă de personalități literare. Cu toate acestea, există câteva paradoxuri în întregul discurs. Spre exemplu, în momentul postulării tehnologizării ca declin al lecturii, criticul demontează ideea că lectura este cu adevărat edificatoare. Dacă tehnologia a fost singură în măsură să dăuneze lecturii, înseamnă că aceasta din urmă nu a fost niciodată mai mult decât o manieră de a umple momentul. Tehnologia și lectura pot coexista, iar cea dintâi poate deveni un suport pentru cea din urmă, fără a fi demonizată. Totodată, în articolul care dă numele volumului, Pe ce lume trăim?, criticul propune o listă subiectivă a unor zece titluri (foarte surprinzătoare de altfel, întrucât propune titluri cu temă religioasă, psihologică, antropologică, psihanalitică, chiar și alimentară, întrunind profilul unui critic complet), menționându-l pe Eminescu în afara listei drept „semn distinctiv al unui bun român”. Autorul critica în urmă cu câteva articole clișeul poetului național atribuit lui Eminescu, reiterându-l totuși în această listă „canonică” personală. Cu toate acestea, alegerea de cuvinte poate fi justificată nu pentru sine, ci poate în speranța declanșării spiritului naționalist în rândul celor care nu citesc.

Punctul culminant este de regăsit tocmai în ultimul articol, în stadiul de nepublicat. Acesta profilează fidel criticul prezentat până acum, cel care își expune vocal, dar totuși cu un tact deosebit, opiniile. Autorul construiește o întreagă anchetă pe marginea a două comentarii de hate primite anonim, întrunind totuși similarități care indică același emițător. Ba mai mult, autorul trimite indicii în direcția unui rival din lumea literară, însă refuză să îi spună numele. Direcțiile sunt la câțiva pași distanță pentru cititorul care dorește să elucideze misterul, prin indicațiile autorului: el însuși l-a criticat în acest volum pentru utilizarea eronată a unei expresii în latină. Personajul este irelevant, dar ceea ce rămâne este ingeniozitatea cu care Ion Simuț își construiește discursul. Întregul volum poate fi citit, în fond, drept o anamneză a ceea ce autorul numește „pandemia morală”.

________________________

*Ion Simuț, Pe ce lume trăim? Simptome, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022, p. 416

[Vatra, nr. 5-6/2022, pp. 36-37]