Rezervația* ne arată ce se poate întâmpla atunci când Grădina Edenului cade pe mâinile oamenilor. Dar, dincolo de reprezentarea raiului în formula biblică a Vechiului Testament, cele trei nuvele propuse de George Cornilă – Rezervația, O vară cu Misha și Trecerea iernii –  surprind, luate în ansamblu, evoluția ideii de Eden de la planul fizic la cel interior.

Prima nuvelă, cea care dă și numele volumului, are potențialul unui roman. Mare parte din narațiunea acestei proze se învârte în jurul unei călătorii la Grădina Edenului, descoperită cu ani în urmă în România, la câteva ore de București. Cu toate acestea, evenimentul reprezintă mai degrabă un pretext pentru a ilustra trăirile lui Edmond față de Ilona, fata cu care merge în această călătorie, pe care o iubește și căreia îi acceptă totul, deși ea e într-o relație cu altcineva. Dincolo de triunghiul amoros ilustrat, decorul Grădinii Raiului devine un element exotic, un incident suprarealist încadrat în firescul de zi cu zi al oamenilor. Narațiunea debutează într-o atmosferă aproape magică, specifică acelui a fost o dată ca niciodată, cu aceeași nuanță melancolică, recuperatoare a unor întâmplări petrecute și rămase în amintirea autohtonă prin viu grai, asemenea poveștilor populare. Farmecul grădinii dispare însă când ea devine accesibilă oamenilor, iar ei o transformă într-o rezervație cu funcționalitatea unui bâlci. Aici se mănâncă bine, friptură de lamia sau pulpă de behemot, au loc concursuri între inorogi, ilustrați ca animale teritoriale, deloc ingenue, dar și vindecări miraculoase realizate de Luchin, cel care a descoperit locul. Adam și Eva se plimbă nestingheriți prin grădină, dau interviuri în limba adamică, deslușită de cineva cu expertiză, însă pe cât de extraordinar e evenimentul, pe atât de repede e demitizat, transformat în spectacol, iar ulterior încadrat ca fapt banal.

Cea de a doua proză surprinde prin salturi narative parcursul haotic al existenței lui Camil, un tânăr obez, dar foarte inteligent, a cărui viață se schimbă definitiv după ce o întâlnește pe Misha. Inițial, fata apare asemenea unei zâne bune în atmosfera retro a anilor nouăzeci: ,,Acolo, pentru el și cumva doar pentru el, s-a materializat, ca o entitate venită dintr-o altă lume – așa și era –, în vara de la sfârșitul clasei a opta, Misha.” Treptat, prezența acestei fete aduce influențe malefice asupra băiatului care ajunge să trăiască o existență scindată. Sfârșitul lui e unul tragic, declanșat prin depărtarea de la natura sa interioară, odată ce învață de la Misha, iubirea vieții lui, că trebuie să fie oricine altcineva în afară de el însuși. Joaca cu planurile narative, exersată în trilogia Regele Lupilor,se observă și aici, la scară mai mică, unde destinele personajelor se întrepătrund constant și un singur personaj  poate să impacteze întregul parcurs al vieții celuilalt.

Ultima nuvelă, cea mai restrânsă, relatează experiența unui bărbat care decide să-și ia un an sabatic pentru a trăi pe o insulă pustie. Prin neajunsurile ei, societatea îl ajunge din urmă atunci când acesta află, de la căpitanul vaporului care-l aproviziona,că în lume s-a răspândit un virus mortal. Izolarea pe insulă devine atât de confortabilă încât, la un an după escapada lui, gândul reîntoarcerii printre oamenii e imobilizator. Povestea amintește de filmul Cast Away din 2000 (trad. Naufragiatul), regizat de Robert Zemeckis în care Tom Hanks joacă rolul unui naufragiat a cărui nevoie de socializare se manifestă în dialogurile cu Wilson, mingea de volei transformată în personaj. George Cornilă uzează, de asemenea, de acest instrument al personajului fabulos, care apare aproape magic în viața celui principal. În cazul nuvelei Trecerea iernii este vorba de un pui de corb-de-mare, numit Egor, de care fostul corporatist ajunge să se îngrijească și căruia îi împărtășește din gândurile sale: ,,Te-ai gândit vreodată cum ar fi pentru Adam și Eva să apară deodată și să vadă ce am făcut între timp? Cât de lipsit de sens li s-ar părea totul? Te-ai întrebat ce le-am face dacă i-am întâlni?”. Referința la primii oameni nu e deloc întâmplătoare, răspunsul la întrebare fiind dat încă de la începutul volumului. Totodată, în dialogurile lor, Misha și Camil își ridică întrebări cu privire la scenariul descoperirii Grădiini Edenului: ,,Auzi, ce crezi că s-ar întâmpla dacă ar fi descoperită Grădina Raiului?”.

În acest sens, cele trei nuvele surprind diverse nuanțe psihologice conturate în jurul izgonirii din rai, ceea ce inițiază o atmosferă fantastică. În Rezervația este lesne de remarcat un fantastic explicit, cu ființe mitologice și îmbinarea a două tărâmuri, unul transformat în sursă de venit pentru celălalt. Ulterior, în cea de a doua scriere, legătura afectivă dintre Camil și Misha stă sub semnul unui fantastic abscons, poetic, dată fiind înclinația intelectuală a băiatului și alura de drăgaică a Mishei. Apoi, în Trecerea iernii, personajul care se retrage pe insulă pare mai degrabă scos cu totul din istoria lumii și din timp. Interesant e că toate aceste personaje ajung să se întrebe de veridicitatea celor trăite, iar incertitudinea ca tot ceea ce li s-a întâmplat ar putea fi un produs al minții lor consolidează atmosfera de vertij și nuanțează un fond emoțional specific nuvelelor fantastice.  

Deși ancorate într-o lume recognoscibilă, experiențele acestor personaje poartă cu ele marca stranietății, oamenii sunt împreună, dar nu trăiesc în unitate. În niciuna dintre cele trei povestiri Edenul nu-și atinge apogeul,  iar acest lucru se întâmplă întrucât ideea de rai se manifestă concomitent cu o segregare flagrantă în mijlocul comunității din care fac parte personajele. Pe de o parte, are loc o disociere între oamenii de pe pământ și izgoniții din rai. Adam și Eva nu sunt integrați în comunitate, ci devin, odată cu ecosistemul lor, un soi de spectacol pentru comunitate, fără interes din partea vizitatorilor față de bunăstarea celor priviți. Apoi, în relația dintre Camil și Misha, se observă segregarea care există la nivel de colectiv între elevi prin prisma băiatului obez, un personaj agasat și respins constant din cauza aspectului său fizic. Peisajul din copilăria anilor nouăzeci, petrecută în spatele blocurilor, este unul dureros, deloc integrativ: ,,În acea curticică se întâmplau toate câte se pot întâmpla într-o copilărie. Acolo jucau fotbal, acolo trăgeau unii după alții cu cornete, acolo își construiau grenadele cu catran și tunurile cu carbid, acolo făceau schimb de surprize, acolo Camil își lua bătaie.” Ulterior, proza de final trimite subtil la pandemia din ultimii doi ani prin ilustrarea unui personaj care se autoizolează de ceilalți pe o insulă doar a lui. Informațiile despre lumea din afară îi parvin prin ziarele pe care le primește de pe continent odată cu pachetele necesare supraviețuirii. Așadar, acolo unde există orice formă a dezbinării, promisiunea Edenului nu este posibilă pe termen lung, indiferent că raiul se manifestă fizic, asemeni unei grădini propriu-zise, sau în plan interior, generat de iubirea adolescentină, respectiv de conexiunea cu natura găsită pe o insulă.

Dacă Jorge Luis Borges își imagina Paradisul ca pe o bibliotecă, George Cornilă îl aduce ca atare în lumea oamenilor și-l lasă pe mâna lor. Imaginarul rezultat face ca Rezervația să contribuie la producția de literatură fantastică din România. În acest volum, subterfugiile fantasticului surprind lacune spirituale și emoționale ale umanității atât ca întreg, cât și la nivel individual. Prezența Grădinii Raiului pe pământ, ca eveniment extraordinar, apoi demitizat, încorporat în cotidianul oamenilor subliniază o ruptură a personajelor de planul spiritual, iar mai târziu, o ruptură la nivel de comunitate. Din această perspectivă, pare că nimic din afara vieții terestriale, nici chiar primii oameni, nici divinitatea însăși nu e mai extraordinară de urmărit decât omul în totalitatea stărilor sale, cu întreaga lui gamă de emoții și experiențe.

____________

* George Cornilă, Rezervația, Polirom, Ego Proză, Iași, 2022.

[Vatra, nr. 5-6/2022, pp. 32-33]