Andreea Pop – Millennial blue

În ciuda titlului, debutul lui Alexandru Higyed e cum nu se poate de personal. Există, în nimic personal (Casa de Pariuri Literare, 2021), o neliniște a recuperării biografice, funcționează aici o confesiune extrem de tare și incredibil de aproape, echivalată printr-o contabilitate discret melancolică, mai mult jucat nepăsătoare, care acaparează întreg materialul poetic al lui Alexandru Higyed.

Tonul deprimant, aproape nihilist, în câteva locuri, dublat de claritatea și calmul frazării, echivalează, în poezia asta, cu un soi de cronică hăituită care își deconstruiește vulnerabilitățile prin decuparea graduală a zonelor afective din jur: „la 22 de ani diferența dintre calitate și claritate e mai mult/ decât un typo cauți să ai ce e mai bun să te descotorosești/ de gustul de pâine cu pateu să obții independența unui/ apartament doar al tău să îți permiți un taxi pe săptămână și măcar/ o semnătură pe peretele penitenciarului un gust amar în gură/ la telefon atunci când te sună tușa să te felicite/ că ai absolvit acum un an facultatea de litere istorie și teologie/ că trebuie să explici ce faci de fapt// la 22 de ani ești la fel de transparent ca vitrina unui magazin/ second-hand/ unde se oprește toată lumea pentru că așa se găsesc cele mai bune/ oferte/ o barbă neîngrijită un tricou șifonat mâini tremurânde o spinare/ ruginită/ peste care trec ore nesfârșite de stat pe scaun/ buze rupte de la atâtea aroganțe și glume de nimic// 5 lei orice produs reduceri din timpul petrecut împreună ai nevoie de/ prea multă atenție/ un lucru atât de apocaliptic încât fără ea s-ar topi ghețari/ încălzi pături înroși ochi risipi oportunități”, second-hand news. Un mizantrop sensibil, mascat printr-un aer blazat-boem, care își filtrează viziunile cu suficientă ironie & detașare încât să lase impresia că la asta s-ar rezuma, de fapt, întreg spiritul volumului.

Sigur că poza asta de tip Bukowski – poate cel mai bine surprinsă în poemul sunt împăcat cu gândul că poate n-ai să mă surprinzi: „în condiții prielnice/ că o să fiu mereu depresiv și douăzeci la sută pe altă lume// o să-ți vorbesc despre cât de mult/ nu mai vreau să merg acasă și cât de mult/ îmi place sticla de ballentine’s// îmi imaginez că te uiți la mine oricât de naiv aș suna/ nu te cunosc așa bine încât să pot da un verdict/ prefer distanțarea față de cei ce au ceva de zis/ cei care suprapun regretele/ cu plăcerea și rămân precauți” mai temperează ceva din nostalgia intimistă care, vrând-nevrând, acaparează treptat poemele – localizată undeva la intersecția dintre self-neglect și lâncezire pe stare ușor depresivă. E doar o strategie, însă, un camuflaj care îi lasă lui Alexandru Higyed loc de manevră pentru repertoriul lui altfel cum nu se poate de sensibil. Micile sale momente de rebeliune, de aparentă nepăsare, își irizează în substrat, de cele mai multe ori, fibra delicată, captările ei fragile. E un labirint al stărilor din care poetul nu poate să iasă, chiar și atunci când pare că nu-l ating prea multe lucruri din jur. Într-un fel, e cam inutilă distribuția volumului pe secvențe („condiții prielnice” / „nici dylan nu știa să cânte” / „bătăile inimii înainte de umilință” / „să rămână și pentru data viitoare”), pentru că peste tot, poemele lui Alexandru Higyed operează cu același soi de nuanțe, prin redirecționarea melancoliei de fond, adică, spre deconspirarea luptelor zilnice – cu sine, întâi și întâi, și mai apoi cu lumea din jur. Aici e, până la urmă, miza cărții, în încercarea de a tempera ceva din asperitățile existențiale – iubirile, scenele de familie, episoadele de introspecție etc., nu scapă nimic de radiografia atentă a poetului.

Un loner timid cu nostalgia apropierii e Alexandru Higyed, până la urmă, („cel mai bine e să înveți singur/ cum să te ascunzi în debara/ ca un copil care miroase/ cearta încă de pe holurile școlii// liniștea e mereu urmată de zâmbete/ iar cu zâmbetele/ e mereu o chestiune de nuanță”, copiilor ar trebui să li se dea un discount). O poezie aproape emo, fără să implic aici conotații negative, în sensul că dă pe dinafară de sentimente. Le ține bine în frâu, totuși, mereu ai senzația că un soi de timiditate funciară îl obligă pe Alexandru Higyed la o selecție destul de hotărâtă a fluxului sentimental, sau, mai bine zis, a felului în care îi dă drumul. Un debut curat și onest.

__________   

* Alexandru Higyed, nimic personal, Casa de Pariuri Literare, București, 2021

*

Debutul lui Valeriu A. Cuc e, cap-coadă, o declarație anti-establishment difuză, un blues citadin deprimat și neliniștit despre supraviețuirile zilnice de tot soiul. Poemele (OMG Publishing, 2021) „suferă”, în întregime, de o răzvrătire emoțională, duc un război al intimității purtat cu multă hăituire – e, cred, unul din sentimentele definitorii ce răzbate din volumul ăsta.

Și cu multă luciditate, în același timp, pentru că nimic din textele sale, prinse între nostalgia neputinței și manifest, nu merge spre exces, nu construiește pe reliefuri prea dure. Altfel zis, cu tot bagajul ei emoțional tough, poezia lui Valeriu A. Cuc are o lejeritate a frazării în tot discursul ei încărcat, e o relaxare în demersul ăsta, altfel destul de prigonit, care răzbate la tot pasul. Microcosmosul în jurul căruia gravitează textele vorbește despre insecurități și frici prin tonuri și inflexiuni care modulează cu o melancolie reținut-cerebrală nuanțele delicate ale biografiei – indiferent că-i vorba de momente sentimentale, post-breakup, decupaje ale vieții în Orașul care alienează (și care, în treacăt, ating și-o doză de critică socială de stânga de primă mână, așa cum se vede și-n zeropoem), plimbări & stări în și despre Oraș, în fine, mici insule de iluminare biografică, în care confesiunea ia o notă ușor sobră, aproape melancolică uneori, mereu cu o claritate a perspectivei, însă. Și cu un rafinament al viziunii, aș zice, pentru că funcționează aici excelent un soi de maturitate a privirii care temperează orice fel de protuberanțe.

Ba mai mult, una care dă în poeme niște imagini cinematografice, cu efecte vizuale tari: „noaptea caldă de primăvară în care m-ai electrocutat/ nu avea nimic din promisiunile unei lumi noi./ operatorul setase lumina pe nightshift când ai zis:/ «nu credeam că mi-ai văzut dinţii vreodată»/ iar eu, idiot: «nicio problemă, casa mea este pe stradă»./ în noaptea caldă de primăvară în care m-ai electrocutat/ am văzut cu claritate sfârșitul lumii:/ e moartea, undeva în spatele unui garaj din Mărăști/ în care se aruncă fructele vechi sau puţin lovite/ de la Lidl.” (cluj 2) vs. „Iar lampa mea luminează exact cum luminezi tu,/ iar puful din faţa blocului e părul tău.” (filme) Pentru că ce e reușit, în astfel de pasaje, e modul în care poemele lui Valeriu A. Cuc funcționează la nivel vizual, ca niște filme, sau, mai bine zis, filtre aplicate cu suficientă îndemânare încât să rezulte de aici niște imagini cel puțin memorabile, de un soi de apocalipsă a privirii & simțirii, o sfârșeală care se consumă, însă, într-o notă chill și informală, fără pretenții sau sentimentalisme excesive, ca-n poemul cartier: „Roads no longer lead to places, they are places/asta am citit amintindu-mi toate locurile pe care le-am/ vizitat împreună. absentă/ pe canapeaua Fundaţiei Cartier, te gândeai probabil/ la el, la o scăpare./ eu încercam să mă păstrez serios în faţa expoziţiei/ cu mașini, iar fiecare fotografie/ îmi amintea de un moment al nostru pe care nu l-am/ avut. totul se duce dracului/ iar amintirile mișto se combină cu ce ţi-ai dorit./ nu mi-am dorit/ niciodată mașină, însă te-aș fi luat să fugim cu un bax/ de bere în portbagaj,/ să facem dragoste, să fim lejeri și simpli, cum ne/ imaginam,/ râzând de fraierii care cred că ne pot atinge. relaţia/ noastră/ ca o casetă încurcată pe care înregistram cea mai mișto/ melodie/ și toate creioanele cu care aș fi putut-o repara/ pe terminate/ sau rupte de tine/ sau rupte de tine.” Descrierile sunt arta lui Valeriu A. Cuc din Poeme, aici se pricepe cel mai bine, la a construi episoade cu o combustie internă atât de puternică încât transpuse pe pagină, să se lase cu câteva instantanee instagramabile de zile mari. Nu-i de dat la o parte nici muzicalitatea textelor sale, pentru că ele au o linie melodică subtilă, de la un cap la celălalt al volumului, care completează materialul poetic și îl nuanțează.

Reușește, astfel, să capteze foarte reușit și cu multă precizie un sentiment general de inadecvare, cred că pe aici se situează cel mai bine poezia sa, unul dublat și de o stare de alienare personală. E aici o încercare de înțelegere a lumii prost configurate, a asperităților deopotrivă personale & cu bătaie ceva mai lungă. Altfel, nu mai zic, la nivel de stil îi iese cam totul – și tonul ușor afectat, fără să cadă în extreme, cu care își deapănă singurătățile, și joaca ocazională (viața mea), are, adică, mână și pentru experimente stilistice, nu doar pentru construcții vizuale. Un debut extrem de personal și imposibil de confundat, chiar dacă adună vecinătăți mai vechi și mai noi (Ștefan Baghiu meets Vlad Drăgoi meets Cătălina Stanislav).Cinematic și fluid, curge cu o lentoare & sinceritate neobosite.

_____________

* Valeriu A. Cuc, Poeme, Editura OMG Publishing, Alba Iulia, 2021

[Vatra, nr. 5-6/2022, pp. 38-39]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.