Ne-a părăsit, în această primăvară, profesorul Mircea Anghelescu. Autor al unor volume excepționale de istorie literară românească (Preromantismul românesc – 1971, Introducere în opera lui Gr. Alexandrescu – 1973, Literatura română şi Orientul – 1975, Scriitori şi curente – 1982, Ion Heliade Rădulescu: o biografie a omului şi a operei – 1986, Lectura textului – 1986, Clasicii noştri– 1996, Cămaşa lui Nessus. Eseuri despre exil – 2000, Literatură şi biografie – 2005, Mistificţiuni– 2008, ed. a doua – 2016, Poarta neagră. Scriitorii şi închisoarea – 2013, Lâna de aur. Călători şi călătoriile în literatura română – 2015, Am fost martor – 2017, O istorie descriptivă a literaturiiromâne. Epoca premodernă – 2019), editor, filolog, profesor universitar la Universitatea din București, Mircea Anghelescu este o personalitate de referință a vieții noastre științifice, despre care nu se poate vorbi la trecut.

Tot astfel cum studiile sale constituie atât referințe obligatorii pentru cercetători, cât și – datorită unei clarități ideatice remarcabile – titluri recomandabile în bibliografiile academice destinate studenților noștri. Cărțile lui sunt lecturi esențiale, capabile să facă ordine în arealuri tematice dificile și să inițieze în cercetarea literară. Aș putea scrie, eu însămi, despre importanța volumului său consacrat Preromantismului românesc în configurarea bibliotecii mele interioare despre dificilul nostru romantism pe care „azi îl vedem și nu e…”, despre biografia lui Heliade Rădulescu – volumul care m-a împăcat definitiv cu Heliade și, pe cale de consecință, cu toate „haractirurile” dificile din istoria noastră literară, despre pasiunea ironică din Mistificțiuni… despre atâtea altele. Deschid cărțile lui Mircea Anghelescu, de peste patru decenii, cu siguranța cu care aș înainta pe un viaduct, deasupra nisipurilor mișcătoare.

Dar acum, încercând să mă obișnuiesc cu ideea că a plecat dintre noi și că, niciodată, nu voi mai primi din parte-i replicile acelea ironice și reținute, cu care să mă așez la locul meu știind că acolo „e bine”, acum nu despre cărțile profesorului Anghelescu vreau să scriu. Ci despre bogăția de umanitate pe care ne-a oferit-o, discipoli direcți sau adoptați datorită circumstanțelor (ca mine, care nu i-am fost, oficial, studentă), despre generozitatea cu care ne-a lăsat să-i stăm aproape și să învățăm de la el o pedagogie discretă și eficientă, pe care apoi, la rândul nostru, să o dăm mai departe, studenților noștri. Profesorul Anghelescu se mișca în amfiteatrele Almei Mater cu o distincție aparte – la ea contribuiau și calitatea atenției acordate tinerilor săi interlocutori, și densitatea ideilor transmise lor, acolo, dar și eleganța reținută, ironia discretă, gestul încurajator sau emoția bine temperată. Conferințe, sesiuni științifice, examene, susțineri doctorale, concursuri pentru posturi universitare, polemici (mai mult sau mai puțin) colegiale, prin toate acestea Mircea Anghelescu trecea cu o signatură unică, a personalității sale: cei ca mine o priveam, mereu, admirativ. Despre această parte a personalității sale – și despre impactul ei asupra mea vreau să scriu. Alegând câteva scene din ceea ce aș numi „videoteca mea subiectivă” – valoroase nu doar prin statutul lor mărturisitor despre prezența profesorului Anghelescu, acum, când tocmai prezența sa ne este refuzată, ci și prin pliul de umanitate în care se așază, în marginea amfiteatrelor academice, evocând ceea ce, altminteri, știm bine că „scapă” discursului istoriei literare.

Mircea Anghelescu a fost primul autor (necunoscut mie, dinainte) care a ținut să mă cunoască personal, în 1987, spre a-mi mulțumi pentru cronica pe care o publicasem, în „Tribuna”, la volumul său despre Heliade Rădulescu. Eram un cronicar literar tânăr, e-adevărat, dar nu lipsit de experiența relațiilor vieții noastre literare „la firul ierbii”: știam bine cum ți se poate impune să scrii despre ceea ce nu vrei sau cum poți fi amenințat pentru că nu ai scris pe placul cui trebuie („tremur viața mé”, firește, dar încercați asta la 23 de ani, navigând într-o societate dictatorială, închisă…). Tocmai de aceea, mulțumirile elegante ale profesorului Anghelescu, ca și atenția sa la modesta persoană ce eram, veneau ca dintr-o altă lume: o lume unde puteam vorbi despre interesele și planurile mele de studiu, primind sugestii substanțiale și inițiind, aveam să constat mai apoi, o relație academică ce se va toarce, neîntrerupt, vreme de mai bine de trei decenii. În numele acelei prime întâlniri (se întâmpla la un colocviu al revistei „Transilvania”, unde eu eram un mic participant invizibil, iar profesorul – unul dintre invitații principali, dar atitudinea lui față de mine a făcut să dispară, imediat, această diferență „de rang și nume”), Mircea Anghelescu avea să continue să îmi scrie, invitându-mă, apoi, să colaborez la revista Societății de Științe Filologice sau oferindu-mi, mai târziu, resurse bibliografice altminteri inaccesibile, la noi, unui tânăr doctorand din anii ʼ90 ai veacului trecut…

Îndrumându-mă, „colateral”, în realizarea cercetărilor mele doctorale (era editorul studiilor literare ale lui Caracostea, despre care scriam, într-o vreme în care recuperarea interbelicilor ne-călinescieni nu era deloc „cool”), profesorul Anghelescu mi-a intermediat întâlniri esențiale, precum aceea cu „miticul” Zigu Ornea, care mi-a citit (la rugămintea lui) teza, înainte de a o preda eu unui editor și … nu mi-a găsit nici o greșeală de informație! … Îmi amintesc că am serbat asta, cu profesorul Anghelescu, bând o cafea în curtea văratecă a Fundației Culturale Române, unde el era vicepreședinte, pe-atunci, și bucurându-ne de verdictul lui Ornea ca de un triumf la fel de important ca susținerea doctoratului însăși. Cu aceeași generozitate fără egal, profesorul acceptase că nu va face parte din comisia de susținere, deși ar fi fost cel mai îndreptățit să fie acolo, datorită unor daraveri de clopotniță ale coordonatorului meu științific. Și atunci am înțeles că, alături de profesorul Anghelescu, oricâtă aguridă vor fi mâncat profesorii mei, mie nu mi se vor strepezi dinții. Ceea ce s-a dovedit cu asupra de măsură cu ocazia concursurilor mele universitare de mai târziu, unde referatele profesorului Anghelescu, departe de a fi formalități superficial întocmite, constituiau tot atâtea lecții despre bunele practici academice, despre etică și despre – să-i spunem pe nume, căci ea există și, când există, se dovedește esențială – despre o înaltă eleganță a prezenței unui universitar în mijlocul „lumii dezlănțuite”.

Atent la interesele științifice ale interlocutorilor săi mai tineri, Mircea Anghelescu știa să îi pună pe aceștia în legătură cu cărțile și cu specialiștii de care aveau nevoie pentru a construi un dialog al ideilor. Devenise, între noi, subiect de glumă modul în care mă încurajase, încă din anii ʼ90, să îl descopăr, atent, pe D. Popovici (fără ale cărui studii, azi, nu prea știu să mă închipui), care, susținea el, „mi se potrivește”. Avusese dreptate. Dar „apărarea lui Popovici”, așa cum o construia în discuțiile noastre Mircea Anghelescu, era, pentru mine, un alt moment inaugural – ca și acela al mulțumirii pentru cronica din „Tribuna”: așa se apără ideile, așa se construiește o filiației. Râdea rar (avea mai degrabă un icnet oftat, când își reprima în public ironia), dar râdea explicându-mi că se considera discipolul lui D. Popovici fără să-l fi avut, firește, profesor, și că asta făcea din el și un „clujean prin adopție”, fiindcă e mai important să vrei să fii discipolul cuiva, decât să te pună soarta oarbă în descendența unui profesor. Cam așa v-aș putea explica, la rândul meu, că sunt discipolul lui Mircea Anghelescu. Va veni ea și motivația de detaliu a acestei adopții retrospective, cândva.

În sfârșit, mai vreau să evoc o scenă amicală, fugitivă, minoră – și plină de sens cum numai scenele minore pot fi, când le citim ca pe niște metafore. În timpul șederii mele ca bursieră „V. Pârvan”, la Academia Română din Roma, cu ocazia unui colocviu științific, veniseră acolo numeroși universitari bucureșteni, între care și profesorul Anghelescu. Pregăteam, pentru grupul prietenilor mei, o cină informală în mica bucătărie mobilată socialist, a apartamentului unde locuiam, la Academia Română. Mobilă de formica, aragaz de Satu Mare, veselă desperecheată, compensate cu trufandale italiene și cu o vedere aparte spre grădina din spate și spre Villa Borghese. Eu puneam masa și, peste capul meu, suna veselă discuția fumătorilor, din pragul ușii spre grădină, cu cei rămași înăuntru. Sprijinit de canatul ușii de către holul întunecat, profesorul, impecabil dar frânt de oboseala zilei, participa la zarva generală. Deodată, discret dar vizibil, s-a oprit din vorbă și s-a înecat de emoție, luându-ne prin surprindere pe toți. În primul moment, n-am înțeles ce făcusem de i-am atras privirea, îndeplineam gesturile de rutină ale aranjării mesei. „Ai făcut o cruce pe pâine, nu? Bine-am văzut?”, a întrebat profesorul, cu vocea schimbată, mi s-a părut mânios, de fapt – îl vedeam, ca niciodată, foarte emoționat. M-am dezmeticit și, cred, mi-am privit mâna cu cuțitul – și burta pâinii – aproape cu spaimă: ce făcusem, unde greșisem? Profesorul avea lacrimi în ochi. A mai zis, cu dicția lui mereu impecabilă, ceva sibilinic: „Asta e, asta ne trebuie de fapt, cineva care să știe unde trebuie pusă crucea…”, și apoi s-a dus, smucit, prin coridorul întunecat, în partea cealaltă, în patio-ul elegant al clădirii. Pe când a revenit, ca și cum nimic n-ar fi fost, eram deja la masă. Cu pâinea tăiată și împărțită tuturor.

Să fie de sufletul lui.

[Vatra, nr. 5-6/2022, pp. 112-113]