Iulian Boldea – Ficţiunea şi adevărul memoriei

Opera lui Nicolae Breban se caracterizează, ca expresie şi dicţiune narativă, prin spontaneitate şi naturaleţe, chiar dacă, în adâncul său, se bănuiesc articulaţiile unui program ce valorizează un set de lecturi esenţiale din care nu lipsesc Dostoievski, Nietzsche sau Thomas Mann. Arhitectura operei e susţinută de o tensiune a contrariilor din care se naşte individualitatea ei; e vorba de o tensiune între vitalitatea scriiturii energice, dominatoare şi luciditatea, pesimistă sau sceptică, a percepţiei lumii. Francisca, În absenţa stăpânilor, Animale bolnave, Îngerul de ghips, Bunavestire, Drumul la zid, Don Juan sunt cărţi exponenţiale pentru proza noastră postbelică, romane reprezentative prin substanţă, stil şi construcţie narativă, în tradiţia prozei interbelice, dar şi în siajul orientărilor literare mai noi. Într-un text cu caracter programatic, De ce scriu?, Nicolae Breban rezumă propria poetică a prozei, expunând rosturile şi resorturile scrisului, văzut ca urmă salvatoare şi edificatoare: „Scriu pentru că mă «împinge ambiția», dar și pentru că nu pot altfel. Nu m-aș suporta altfel, fără scris, viața mea (și în general viața) mi-ar apărea ca insuportabilă, ca nedemnă de a fi trăită. Mai mult încă: defectele mele, erorile în care recad cu o tenacitate misterioasă (într-adevăr, ce puțin didactică este experiența!), răul, antipatia pe care o produc în jur (cu vanitatea mea, indiscutabil!) umbra pe care o arunc pământului etc., nu le-aș putea accepta fără puntea, scândura salvatoare a scrisului”.

Cărţile lui Breban sunt structurate dintr-o simbioză între latura ficţională, neverosimilă, anatomia şi fiziologia trăirilor umane, prin care se conferă o turnură dinamică scenariului epic. Rolurile personajelor sunt atent înscenate, înscriindu-se în limitele unui destin capricios, ferm sau sinuos. Pe de altă parte, scriitura corporalităţii are un rol determinant, narativitatea asumându-şi aura revelatoare şi predispoziţia mimetică, iluzia ficţionalului şi pregnanţa notaţiei naturaliste. Captând, în arhitectura densă a textului, relieful polimorf al universului, metamorfozele cotidianului şi proteicele înfăţişări ale viului, prozatorul este fascinat de iregularităţile existenţei sau de raporturile dintre corporalitate şi idee. Printr-un efect controlat de resemantizare a lumii, concretul pare să fie relativizat, prin exces de detalii, scriitorul exprimând oroare de certitudini, astfel încât ficţiunea însăşi este, în fond, o formă inedită de nuanţare a cunoaşterii. De altfel, romanele lui Breban sunt prin definiţie problematice, fundamentate pe dezbatere şi dialog ideatic, asumându-şi o cunoaştere aluvionară, prin redimensionarea palierelor limbajului epic, în funcţie de substanţa narativităţii şi de temperamentul paradoxal al scriitorului. 

Evoluţia scrisului lui Nicolae Breban a cunoscut, în timp, meandre, modulaţii şi avataruri, de la romanul cronică (Francisca), naraţiunile de atmosferă şi imaginar alegoric (În absenţa stăpânilor), la explorarea dimensiunii existenţiale abisale şi la surprinderea freamătului emoţiei insesizabile (Animale bolnave). Prozatorul îşi expune implicit, în aceste romane, traseul devenirii, propria viziune epică problematică, sugerând irizările identităţii sale autentice şi profunde. Criticul I. Negoiţescu observă, în comentariul dedicat operei lui Breban, realismul detaliilor, dar şi statura himerică a unui personaj ambiguu, plasat între imaginar şi realitate: „Odată cu Animale bolnave, N. Breban revine […] la realism, într-un roman cu acţiune vie, palpitantă, cu personaje clasic conturate, de la detectivi la profeţi, roman ce nu-şi refuză scene de maximă violenţă, anchete brutale, violuri, crime şi, în acelaşi timp, prefirat subtil cu elemente suav halucinatorii, urme ale antirealismului vizionar de care se arătase mânat pentru a izbuti să împlânte, cu o vigoare epică puţin obişnuită, în această ţesătură un personaj pur halucinatoriu, de o unică identitate în literatura română”. Explorarea transformărilor psihologice şi emoţionale ale personajelor este realizată în Îngerul de gips (1973), radiografie a degradării şi disoluţiei, dar, în egală măsură, tablou al cunoaşterii şi autocunoaşterii, într-un stil narativ ce impune prin vibraţia ideii şi intuiţia trăirilor-limită. Meritele romanului Bunavestire sunt abundenţa şi plasticitatea epicului, nedeterminarea viziunii, releele unei narativităţi aluvionare, semnificaţiile simbolice şi textura ideologică substanţială, plasate sub auspiciile filosofiei lui Nietzsche. Romanul Bunavestire dovedeşte, observă Nicolae Manolescu, „un amestec de nietzscheanism şi «trăirism» românesc din anii ’20-’30, un elitism reacţionar care împarte pe oameni în stăpâni şi slugi şi visează construirea unei utopice lumi dictatoriale”. Romanele de mai târziu, Drumul la zid (cu un personaj exemplar, Castor Ionescu, trăind o criză a cunoaşterii, simbol al „luptei purtate în numele vieţii şi al cunoaşterii de sine”),  Don Juan (1981) şi Pândă şi seducţie (1991) reînnoiesc obsesia prozatorului pentru relaţia individului cu sine, cu lumea, cu puterea deghizată în forme din ce în ce mai alambicate.

Don Juan, Amfitrion, Ziua şi noaptea, Voinţa de putere reprezintă structuri narative ample în care este exprimat metabolismul unui cotidian diform, labirintic, prin strategii epice variate (realismul obiectiv, configurări suple ale eseisticii, etica dostoievskiană, reunind spiritualitatea şi proiecţia vizionară în alcătuiri arborescente etc.). Teme corelative, puterea şi seducţia, exprimă unele nuanţe etice prin reprezentarea unor cupluri „care se devoră” (Eugen Simion), dar şi prin polarizarea unor afecte, emoţii şi pulsiuni desprinse din dualităţi antinomice paradigmatice (masculin-feminin, stăpân-slugă etc.). Să mai menţionăm faptul că Nicolae Breban refuză expresia calofilia, ornamentica stilistică sau retorica narativităţii, valorizând, prin profilul personajelor (Grobei, Castor Ionescu, Rogulski, Marchievici ş.a.) o lume de posedaţi măcinaţi de crize, paradoxuri şi trăiri convulsive. Există în aceste romane personaje dinamice sau fragilizate de relaţia cu istoria, prozatorul transcriind energii şi tensiuni, reflexe ale corporalităţii, miasmele ale instinctualităţii abisale sau adieri ale transcendenţei.

Desigur, Breban nu e un scriitor comod, un interlocutor agreabil sau un intelectual conformist, scrisul său contrazicând adesea, în mod radical, cutumele, poncifele sau tiparele încremenite ale epocii sale. Romanele sale relevă o formă de scriitură plurală şi relativizantă uneori, alteori nonconformistă şi energică, prin care construcţia şi deconstrucţia se află într-un necontenit echilibru al discursului epic. Criticul Valeriu Cristea observă specificul operei lui Breban, subliniind o anume coeziune valorică, o incontestabilă unitate tematică şi stilistică: „Nu credem că se pot stabili deosebiri prea mari, nici de valoare şi nici de substanţă, între romanele lui Nicolae Breban, variaţiuni minime pe aceeaşi temă. Având coordonate identice, ele par mai degrabă subdiviziuni enorme, născute din pasta aceleiaşi obsesii, ale unei naraţiuni orbitale, rotindu-se în jurul unui punct fix, care e o idee. Dar o idee organică. în aceasta constă de altfel superioritatea lui Nicolae Breban faţă de mulţi dintre tinerii lui colegi, care vântură ideile ca pleava, dar nu se aleg până la urmă (şi cititorul pe lângă ei) cu mai nimic.”

Relaţia individului cu societatea şi cu istoria, ideea posesiunii, mirajul puterii sau fascinaţia relaţiilor cu celălalt, sunt teme relevante valorificate de Nicolae Breban în romanele sale, în textele eseistice, sau în scrierile cu amprentă autobiografică mai pronunţată, în care îşi găseşte expresia temperamentul vehement, radical, orgolios al prozatorului, dar şi vocaţia problematizării printr-o artă a pedagogiei subtile încorporată în cărţile sale care sunt, de altfel, un autoportret în palimpsest al scriitorului prins în vârtejul unor vremuri tulburi, neprielnice, infructuoase.

Nicolae Breban a publicat, în ultimii ani, trei romane dintr-o trilogie inspirată din primul deceniu al comunismului românesc (Singura cale, Jocul și fuga, Frica), o carte de eseuri (Trădarea criticii) şi un volum autobiografic (Viața mea). Nuvelele lui Nicolae Breban din volumul Act gratuit (2020) poartă amprenta expresivă a prozatorului, cuprinzând un repertoriu tematic îndelung exersat (timpul, memoria, ratarea, erosul, individul şi istoria, relaţia dintre maestru şi ucenic etc.). Sunt toposuri relevante, încorporate în structuri epice dense, omogene, energice. Cele şase nuvele (Act gratuitSubiect banalBeachboySimetrie, În apărarea dictaturii și Romanță neagră într-o țară roșie) configurează destinul unor personaje dilematice, contradictorii, indecise, situate în contexte paradoxale, cu destin revelator, aporetic, redate prin discurs confesiv, policrom, ludic sau patetic, realitatea fiind plasată într-un chenar stilistic al oralităţii şi timbrului ironic. Personajele au şansa redescoperirii de sine, confruntându-se cu trecutul, în nuvela Act gratuit, alteori sunt înfăţişate mecanismele agresivităţii, ca în Subiect banal, sau reverii intelectuale modelatoare, în proza În apărarea dictaturii. Demne de atenţie sunt şi revelaţiile cronologiei afective ce modelează substanţa naraţiunii, în Simetrii, după cum ilustrative sunt tipurile umane configurate în nuvele (tipul seducătorului în Beachboy, sau al idealistului în Romanță neagră într-o țară roșie), tipuri ce se definesc prin relaţiile cu timpul, cu istoria, cu memoria.  

Temporalitatea e semnificativ reprezentată în aceste naraţiuni, timpul fiind redat din unghiul volatilităţii sale, a aspectului imprevizibil, eroii resimţind, de multe ori, registre diverse ale devenirii: trăiesc în prezent, se întorc în trecut, au destine fragmentate sau distorsionate, în corelaţie cu raportările la timp, la istoricitate, la dislocările cronologiei: „Nu toți oamenii trăiesc mereu același timp și aceleași vremuri, unii fug înainte, alții privesc în urmă sau refuză chiar prezentul și o fac cu un farmec indiscutabil”. Trecutul este astfel problematic, eroii întorcându-se spre propria istorie personală, analizându-şi traumele prezentului, redefinindu-se identitar, redescoperind formula autentică a sinelui propriu. Tema memoriei din Subiect banal subliniază modulaţiile anamnetice ale fiinţei ca fundament al trăirii, dar şi interogaţiile cu privire la „contemplarea trecutului”: „Mai sîntem noi, se întreabă el, «proprietarii» lor, așa cum sîntem îndemnați, cu o îngîmfare prostească, să credem că posedăm ceea ce «ne aparține»? Ei bine, iată, la prima calmă contemplare a trecutului, el se înstrăinează subit, ne scapă și, dacă mai sîntemcît de cît vii și sensibili, simțim cu spaimă cum ne invadează o neliniște, un fel de angoasă care nu seamănă cu nimic și, ca mirosul care ne duce brusc pe culoarele copilăriei, această spaimă, ce pare firavă la început, apoi tot mai insistentă, mai acaparatoare, deșteaptă în noi un «copil» care am fost, bîntuit altădată de fantasme pentru care însă se pare că era cu mult mai bine pregătit decît sîntem noi «azi».“

Reverberaţiile în prezent a ceea ce s-a petrecut cândva subliniază pregnanţa personajelor, care sfidează logica obişnuită, comit „acte gratuite”, căutând să se elibereze din captivitatea prezentului prin incursiuni recuperatoare în propria conştiinţă, astfel încât retragerea din prezent, reacţia la insolitul lumii, modelarea de sine prin confesiune, adaptarea sau neadaptarea la real, „patosul distanței“ reprezintă laitmotive ale nuvelelor din acest volum. În acest sens, emblematice sunt cuvintele unui personaj care meditează la diversele modulaţii ale temporalităţii: „Noi, muritorii, spune el, sîntem ființe născute din timp, el, timpul, este alimentul existenței noastre, el ne hrănește, ne împinge înainte, mereu înainte și, bineînțeles, el ne ucide, despovărîndu-ne de un trup uzat, obosit, și de memorie, apăsătoare, care uneori devine cel mai mare dușman.”

Plasate sub zodia timpului, a cronologiei, nuvelele lui Nicolae Breban subliniază rezilienţa personajelor la intemperiile istoriei, confruntarea lor cu provocările destinului, în căutarea identităţii proprii, existând, astfel, în subtext, un germene caragialian (situaţii tipice, referinţe textuale, resurse ironice, atmosferă, oralitatea abundentă, percepţia grotescului şi miza textuală a sarcasmului): „Ați zis că e revoluție, dar asta fusese la nenea Iancu Caragiale. Literatură, mă! Ce știți voi!”; „Exact ca în celebra nuvelă a lui Caragiale Două loturi, deși comparația este deplasată”; „O mare calitate, simțul și organul sarcasmului! Îl aprecia, de fapt, enorm pe Caragiale”; „Iată că vorbesc și eu ca Mache sau Lache, clovnii lui nenea Iancu!”.

Dincolo de unele recurenţe tematice şi de pregnanţa unui stil plastic, nuvelele sondează avatarurile destinului, explorează relaţia dintre „servi şi stăpâni”, înscenând în acelaşi timp un regim narativ al aşteptării („Păi… nu vorbeam de servi și stăpâni? De stăpâni și sclavi? Stai, și încă n-am ajuns la… călăi și victime! Sau la maestru și ucenic, o idee care-mi stă pe limbă și pe inimă, dar… ce știe ea?! Și… așteptarea, ce, am uitat de așteptare, mare maestră a psihicului, a omului, de oriunde?!”), în perspective epice multiplicate, cu simetrii, imersiuni în abisal şi prelucrări ficţionalizate ale prezentului. Un personaj scriitor rezumă o poetică a scrisului („Noi, scriitorii, dar chiar și poeții, nu pierdem nimic din ceea ce găsim, întâlnim sau ni se oferă și oricât ar fi de mărunte sau banale, noi prelucrăm aceste «lucruri» și le vindem apoi cu mare preț și, indiscutabil, acompaniindu-le cu o vorbărie umflată și obositor de colorată…”), în care discursul se transformă în confesiune, dar şi în coşmar al întâlnirii cu istoria, căci destinul scriitorului este „să retrăiască ceea ce inventa tocmai în ceasul acela”. Pe de altă parte, „istoria noastră” la care se referă naratorul din nuvela În apărarea dictaturii rescrie tensiunea polemică, insolită şi insolentă, dintre eu şi realitate, formă inedită de asumare ficţională a unor reprezentări posibile: „Noi am arătat totdeauna preferința mai degrabă pentru «posibil» decât pentru «probabil». Fiind astfel într-un activ și dramatic dezacord cu lumea.” Dacă prezentul are un aspect eleat, imobil, remarcă naratorul, memoria se regăseşte sub egida paradoxalului, naraţiunile fiind articulate prin prisma unor valorizări ideatice şi a unor perspective psihologice dedicate infirmităţilor memoriei sau deconstrucţiilor identitare, forme ale neîmplinirii şi ale ambiguităţilor ontice, redate prin metafora oglinzii care este „mai veche decât propria ei memorie”. Seducătoare, problematice, polemice, cărţile lui Nicolae Breban relevă calităţile dintotdeauna ale prozatorului: luciditatea, fascinaţia povestirii, obsesia trecutului, a idealului şi anarhiei, precum şi o retorică a adevărului peren al fiinţei fixată în desenul sugestiv al epicii.

Referinţe critice

Boldea, Iulian, Ficţiunea ca adevăr al vieţii, în revista „Contemporanul. Ideea europeană”, nr. 2, 2019; Boldea, Iulian, De la literatură la viaţă, în revista „Apostrof”, nr. 9, 2021; Boldea, Iulian, Ipostaze și lecturi critice. Secvențe de literatură română,  Ed. University Press, 2019; Buciu, Marian Victor, Zece prozatori exemplari. Perioada comunistă, Editura Paralela 45, Pitești, 2007; Malița, Liviu, Nicolae Breban. Monografie, Editura Aula, Brașov, 2001; Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism. Proza, Editura Fundației Pro, București, 2006; Ungureanu, Cornel, Proza românească de azi, Editura Cartea Românească, București, 1985; Glodeanu,  Gheorghe, Dimensiuni  ale  romanului  contemporan, Editura Gutinul, Baia-Mare, 1998; Holban, Ioan, Profiluri  epice  contemporane,  Editura  Cartea  Româneasca, Bucureşti, 1987; Manolescu,  Nicolae, Istoria  critică  a  literaturii  române, Editura  Paralela 45, Piteşti, 2008; Niţescu,  M., Atitudini critice,  Editura  Cartea  Româneasca,  Bucureşti, 1983; Pavel, Laura, Antimemoriile  lui  Grobei. Eseu  monografic despre  opera  lui Nicolae  Breban, Editura  Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997; Petraş,  Irina, Literatura  română  contemporană, Editura  Ideea  Europeană, Bucureşti, 2008; Regman,  Cornel, Patru  decenii  de  proză  literară  românească,  Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004; Simuţ,  Ion, Reabilitarea  ficţiunii, Editura  Institutului  Cultural  Român, Bucureşti, 2004 ; Ştefănescu, Alex, Istoria literaturii române contemporane, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2005; Zaciu, Mircea, Cu cărţile pe masă, Editura Cartea Româneasca, Bucureşti, 1981.

[Vatra, nr. 5-6/2022, pp. 103-105]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.