Acasă, într-un ținut necartat

***

Vaslui, inima Moldovei, acolo m-am născut

nu din valurile mării, dar din glodul ulițelor

adormit tradițional cu pîine muiată-n vin

bătut peste gură și la cur

de mama tata bunicu și bunica

am bătut eu verișorul cel mai mare

la gură și la cur

cu pumni în cap și șuturi în coaste

pe verișorii și verișoarele mai mici

pînă i-a bușit sîngele

mîncat dumicați gata mestecați

de mama tata bunicu și bunica

împinși cu limba din gură-n gură

ce te strîmbi

Vaslui, inima Moldovei, acolo m-am născut,

din tată rusnac și mamă moldaucă

după dealuri

după lanurile de păpușoi

după ulițele cu glodul cît roata de tractor

între oamenii frumoși 

ultimii piei-roșii neromînizați nestandardizați 

moldovenii arși de soare pe dealuri la prășit

arși de soare la coasă

obrajii cuperozați de alcool

roșii ca pătlăgelele 

putrezi

de frumoși

oamenii fără dinți fără ficați fără plămîni

Art. 1

***

la noi o ieșit dracu din om

și-o intrat înapoi, spăriet

Vaslui

bine ați venit

rău ați nimerit

Art. 2

vezi ce răspunzi dacă te-ntreabă careva la bufet la gară

de-a cui ești

s-ar putea să ți-o iei

rău 

într-o viață de om navetiștii ăștia: 

au aruncat oameni din tren 

i-au bătut pînă le-au rupt oasele 

i-au lăsat iarna în șanț în rîpă 

să degere 

au snopit fraieri care schimbau trenul la buhăiești cu accent de bucurești 

cu accent de oraș 

fraieri care intrau în crîșmă să bea o cafea 

să nu înghețe pe peron 

mai bine dîrdîiau de frig pe peron 

și-au dat ei seama mai tîrziu 

cînd cu capul crăpat cu sînge în gură se-ntrebau dacă asta a fost 

și pentru unii chiar asta a fost

ori ești de aici ori nu ești

dacă nu ești de aici atuncea nu veni

Vaslui

mîinile cît lopețile

nici nu știi cînd un țăran cu inima-lui-Stalin

te despică în două 

***

Vaslui, poezia

nu o să vezi la noi la Căminul cultural pe domnii editori de la Capitală 

să recite frumos în limba lor ascuțită la microfon 

poesii pentru adolescentele satului

nici pe domnii universitari înconjurați de savanții -ismelor la o masă rotundă 

să le explice la țărani despre omul nou și obligatoriu

iar activiștii o-en-giștii dacă vin aicea și zic:

„voi țărani defavorizați noi activiștii vă ajutăm”

apoi imediat li se face greață cînd careva face semnul crucii

sau îi put picioarele

că activiștii se știe sînt oameni curați de la oraș

și apoi ei între țărani vomează 

și pleacă

aicea rămînem noi după dealuri

la capătul drumurilor neasfaltate

între livezile din rai

la margine de pădure

în țara iazurilor mîloase

mîlul îți intră printre degete

cald și unsuros 

o rază de soare pe ochii închiși 

trec nourii alene 

și umbrele lor dodoloațe 

niște țestoase care se tîrîie peste lanul de rapiță 

la lutărie a mai căzut malul peste un copchil 

a plîns mă-sa pînă i-a trecut 

curge apa Bîrladului 

taie stepa Vasluiului 

arămiu cîmpul toamna cît vezi cu ochii 

arămie pizda pișată a bivoliței la cireadă

curge apa mîloasă a Bîrladului

cu șerpii de baltă

cu mormolocii prin papura putrezită

ce liniște e și ce bine

-n Vaslui 

departe de deștepții și deșteptele lumii

***

la Negrești la iazurile din capătul satului

poate eram eu mic de mi se păreau fără de sfîrșit,

ca marea la Năvodari în 1990

la Negrești la iazurile din capătul satului

într-o zi am înotat cu mătușa și verișorii dintr-o parte în alta

abia dacă eram la școală

acolo am văzut șobolani morți plutind

și mi s-a făcut greață de apa-n care eram pînă la gît și peste 

șerpi scurți tăind valurile negre un pic mai încolo de noi 

acolo am pășit în mîl pe orbecăite, să nu mă tai în sticlele sparte 

acolo din cînd în cînd se îneacă careva 

aruncat din lanțurile de la bîlci 

aruncat de vreun om 

sau pur și simplu 

la bîlci de Săntămărie 

la Negrești la iazurile din capătul satului 

iazurile noaptea mai negre ca cerul

la bîlci de Săntămărie

vin țăranii din toată zona

cu sula băț și pumnu-ncleștat 

vin țăranii pregătiți de bîlci

și bîlci vor face 

vată pe băț și pizdă pe pulă 

pumni în bot și mîncătorie de căcat 

la bîlci la iazuri 

în cerul gurii gustul de fier al sîngelui 

***

Ionuț N. Manea

Linești

    Era întuneric și ea a venit tiptil/  Mi-a zis: „Nu ai nevoie decât de echilibru. Fiecare forță are prețul ei.” / A dispărut în substanța vâscoasă a întunericului, ca o nălucă digitală; timpul staționa în bucătărioara din curte. Și restul se mișca haotic în bucătăria de vară din curtea bunicilor.

Întunericul, întuneric

se apropia dimineața de fereastră și mă privea curioasă

ca un pisic ud leoarcă

a rămas în bătătura casei din Linești

ca o marmură vie a unui erou din primul război

nu avem mărunt pentru emoții scurte

nu avem verticalitate

există doar amintirea caselor din luncă

Dispozițiile unui dumnezeu tânăr II

Aștept să treacă primul tren

În mahala există iubire

Toleranță

Fiecare femeie poartă-n pântec viitorul

Privesc dincolo de calea ferată

Casele se odihnesc la picioarele lanurilor de grâu

Cât vezi cu ochii pământul e galben ca o pisică

Și după ce anii trec

Aici totul rămâne neschimbat

Ca un deal de gunoaie acoperit îndeajuns de iarbă

Încât roțile și vechiul căruț abia se mai zăresc

Iar mâinile păpușilor sunt adânc îngropate

După ce ani la rând și-au făcut treaba în nisip

O icoană găsești în cămăruța impiegatului

Aici sunt doar Lingheni cătrăniți de fum

Iar din cel mai îndepărtat punct – de unde vine iubirea

Se desface orizontul și stâlpii se unesc

Doar streașina casei tremură de spaimă

Și vrăbiile ascunse la pieptul păsărarului.

Jazzul a murit

Seara este de vină și tenul tău alb

Prin care trec moliile și navetiștii/

O țigară este mai mult decât avem nevoie

Pentru a ne deschide capilarele

Imaginile se corodează și delfinii

Amorezați de umerii tăi care străpung pieptul lui dumnezeu

Poate că nu suntem reali și

Îmi permit să-ți rostesc numele

Acolo unde nu bate vântul și soarele nu răsare

Unde mor otrăvite femeile de carton

Și câteodată privesc cerul

De culoarea unui dop de plută

Și desenez pe marginea revistelor din gară.

Te cunosc și mă usuc.

Starea de spirit este apă de gură

inconsecvența emoțională

câteva străzi/ blocuri/ orașe

la un moment dat vor fi bombardate

melci confecționați din timp

se târăsc la picioarele tale

și mă roagă să iert

dar trupul meu îngropat, inert

nu mă ascultă/ nu-mi aparține

îl împart cu cei care mă-nsoțeau la pescuit.

Teenagedream

căsnicia este mâna moartă a amorezaților

tinerii sunt fluturii obezi traversând organele

ne-nchinăm după ce ne-am masturbat

tăcerea – voalul  unei mironosițe

și buzele la adăpostul pelvisului

micșorăm timpul și-l îndesăm în buzunar

inestetice formulări de budoar

plătim cu cardul și ne cărăm intestinele

în mele-uri recondiționate

și strada e o groapă perpetuă

neînvins coșmar al pământului

dust in the wind

și ne-ntoarcem în cochiliile noastre deformate

aș fi putut să-ți cumpăr Porsche Cayenne

aș fi putut fi jumătatea ta – CharlizeTheron

dar chiar nu contează

viața este o pereche de pantofi

viața este doar gaz

aș fi putut fi dansatorul cosmic

aș fi putut fi Anselmo Rojas

dar viața e doar o paiață

fluxul conștiinței

motivațional mă descurc

sunt ultima speranță a geamului blurat din autocar

II.

interese fără paravan

și vise pierdute-n van

ce contează blamează

surpriză surpriză băieții sunt acasă

orice s-ar întâmpla cu visul tinereții

amintirile celui mai trist copil din mahala

doamna cu bulane tatuate

un preot orb tras de bichon

poate că visul tinereții s-a evaporat

de frică

de oftică

și azi

prietenii cu picioare fumurii

încă mai plutesc fără să știi.

Sunt EU

                                                                                                     Teodorei C.

sunt câteva notițe în caietul de sub perna mov

câteva litere care se curbează și părăsesc camera

te caută precum tentaculele unei conștiințe rămase fără corp

și tu te-ai uscat/ ai devenit imuabilă/ rece/ superficială/

nu știu unde este poza din liceu când pe genele tale se tolănea fericirea

naivă și nesupusă/ fără cătușe/ introvertită/

nu știu unde s-au ascuns ochii negri prin care razele soarelui nu

puteau trece cu una cu două

nu știu unde ești

deși te caut în fiecare seară înainte de-a mă doborî frica.

Așa a zis ea la radio

Cel mai important e să ne păstrăm sufletul curat

așa a zis ea la radio

și am văzut cum vibrația

și-a pus capăt zilelor

viețile noastre sunt foarte expuse

așa a zis ea la radio

și am văzut cum intimitatea

a intrat în pământ de rușine

volubilă și superficială

această veșnică dansatoare

a dărîmat barierele antropologiei.

***

Miruna Mureșanu

Poeme de adormit moartea

când întunericul mă ține departe de toate

încerc să mă mișc doar prin mine

dintr-un colț ezitant al tăcerii în altul

să ascult monologu-ndoielii din poema luminii

printre rămășițele calde ale zilei trecute

plină de sincope și vrajbe

care mă scot fără să vreau întruna din timp

printr-un apocaliptic Olimp golit de cuvinte cu totul

unde cuminte tot mai încet mă destram

sub giulgiul răcoros al unui rost fără rost

dintr-un real deja (pe)trecut

încât într-o zi voi putea să mă mut

în virtualul Olimp printr-o sfioasă penumbră

umplând de cuvintele mele-nvechite

o bibliotecă a vămilor ultime

unde lumina mă (va) ține aproape de toate

printre rămășițe de visuri uitate

care se vor regăsi laolaltă-n alt timp

înainte de o altă Apocalipsă cuminte

golită din nou de cuvinte

*

golind cu totul de zgomot odaia

o tăcere egală cu sine pare complice

cu îndoiala visului ultim

îmbătrânit prematur în adâncul oglinzii

unde cândva stăteam cuibărită

între rănile nucului și frazele goale-ale vântului

rescrise în grabă de mine cu o cerneală a inimii

care la ieșirea din sine îmbătrânea prematur

prin șiru-ndelung de întâmplări și regrete

pe care-o tandrețe anume le dă acum la o parte

printre mirările umbrelor și îndoiala visului ultim

care ține încă lumina pe brațe în adâncul oglinzii

unde nu mai pot desluși/despărți

rănile nucului și frazele seci ale vântului

de urmele calde-ale zorilor

a căror tăcere complice cu visul

caută extrem de târziu o ieșire

prin chiar scrisul alb al luminii

*

noaptea aplaudă îndemnul unei umbre la tăcere

eu stau cu ochii închiși pe malul ogașului

printre arbuștii care curg din cer cum din tavan

prefăcuți de curând într-o scară

și amestec într-o beznă nesigură timid un elan

al morții care e impardonabil de singură

încercând s-o adorm chiar pe brațele mele

între pereții secundei căzuți

ea aruncă spre mine câte-o aspră privire

încât știu bine că nu mai pot s-o ignor

dar nici să mă bucur când mă trage de mână

să luăm cândva cina-mpreună

în schimb în fiecare seară cu lună vedem la televizor

umbre de oameni în coșciuge înșirate la morgă

la o graniță sobră între aici și nicicând

ea mă privește blând din întuneric

eu îi surâd la fel de blând plângând

nici nu mai știu cine e viu și cine nu

poate chiar eu sunt moartă mai demult

și doar imaginez de dincolo povești

pe care poate le-am trăit cândva

din care-ncerc să fug acum

dar călăuza nu mi-e la-ndemână

într-o lumină ce se mistuie pe drum

(ferecată-n oglinzi de-o lume aproape nebună)

eu par fericită că nu i-am uitat luminii splendoarea

și curg prefăcută în scară printre arbuștii din tavan

în timp ce moartea aplaudă cu același elan

ignorând cu o viclenie lipsită cu totul de etică

împrejurul amestecat cu o beznă frenetică

*

când moartea cu numele Tod

se insinuează acum peste tot

spovedania unui mesteacăn pare-un demers

al unui sens care umple privirea lumii de gol

în graba risipei care mă costă

întotdeauna o tristețe mai mult ca atunci

când apele cerului se loveau de uscat

săpând o cărare în stânca ochiului meu

precum un testament ritualic al vârstelor

cu gust elegiac și ispititor de lumină

din care se țese acum protocolar asfințitul

destrămându-se în parfumul culorilor ultime

prin care Mîșkin nebunul privește

întors de bunăvoie cu mine sub nuc

prin ghemul de nouri care se-ntinde placid și năuc

luptându-se timid cu ultima dintre umbrele mele

pe care tristețea o-nveșmântă trăgând-o în jos

pe malul ascuns în penumbră al clipelor

al căror testament aproape nu se mai vede

de îndoiala perpetuă a frunzelor veștede

încât riscul fiecărei morți de-a fi ultima

provoacă-n mesteceni un surâs steril și ritos

*

privind într-o oglindă a clipei deloc senzuală

încerc să trec de resemnare cu bine

printre semnele vremii anarhice

și poate să fiu mai multă vreme cu mine

să nu mă mai plțng de nimic

să nu mai judec pe nimeni

rezemată de mierla din altă grădină

să uit de promisiunile unui abis generos

dintr-un motiv al luminii care se-ascunde

ghemuită în memoria schizoidă a lumii

cum într-un sarcofag relativ și excentric al timpului

care-i pregătește lumii noul botez

când înveșmântată-n amurg eu celebrez (ne)uitarea

cum aș căuta ceva demult dispărut

în neliniștea unei vinovății presupuse

poate chiar aceea de a mă fi născut

deloc la timpul și în locul potrivit

de unde mă-ndoiesc că văd ceva sau înțeleg

privesc numai adânc în ochi pustia

într-o oglindă care de mult timp

parcă-mi refuză orice ficțiune

pe care o adoarme-anume

în țipătul convențional al unui corb

sau în bătaia unui clopot

așa încât aștept încă o zi de mâine

de care sper să trec cu bine

hrănind cu pâine aceeași-mierlă într-o tăcere

zgomotoasă

din care crește falnic doar nimicul

pe trupul vieții-mbătrânit și-aproape mut

care acum nu îmi mai ține de urât

(rezemat de mierla din nicio grădină)

încât lumina încearcă să o ia de la capăt

sub pielea de șarpe-a cuvintelor ultime

care-mi refuză orice ficțiune

*

în prundișul oniric singurătăți confesive

își caută întruna de lucru

printre silabele mele piezișe

noaptea dă semne grave de oboseală

păsări zgribulite îmbătrânesc în tinda bisericii

înfiind un pustiu trezit prea devreme

monotonia are un gust evanescent de măr putrezit

închipuind latent un imperiu al stingerii

prin zgomotul și furia tăcerii unui veac

în care fiecare moare singur

înfiind un pustiu trezit prea devreme

să semene golul ascetic în inima lumii

care fără să fi atins deloc înțelepciunea

țese întruna un crepuscul din sângele tainei

la o graniță a altui veac vinovat

de război de potop de pandemii de cutremur

încât ochiul deschis al paiaței de ceară

pe care-o lăsasem în turn ieri sau poate

alaltăieri seară

să ispitească prundișul oniric al timpului

îmi dă acum ora exactă-a luminii care apune

fără a-mi spune dacă Hristosul Iisus

a plecat din pustiul de jos în Edenul de sus

***

Isabela Brănescu

nu ne-am luat la revedere

ca să fiu sinceră tată

pe atunci nici nu-mi păsa ce se întâmplă cu tine

eram prea grăbită să ajung la muncă 

dimineață de dimineață intram pe poarta fabricii

ca într-un mecanism care se defectase

ce stranii sunt oamenii

trebuie să fi auzit de ultimul lui volum de poezie

Să nu strigi niciodată după ajutor

cititorii îl cred puternic fericit

e cea mai sinceră imagine pe care o poate lăsa

omul în această oglindă de cristal

spune-mi acolo cum vă trec zilele

insomniile sunt la fel

șahul se joacă în orb presupun

de aceea pământul macină ochi după ochi

pentru că nu mai aveți nevoie de ei

nu prinzi rădăcini mi-au spus prietenii

chiar am crezut o vreme că așa e

tu știi cel mai bine ce sunt rădăcinile

te-ai împrietenit cu ele de peste treizeci de ani

dacă ai ști câte are o femeie de rezolvat într-o viață

nu mă refer la mersul la coafor sau la cumpărături

vorbesc despre împachetat lucruri inutile

pe care le tot mut dintr-un apartament în altul

am realizat că eșecul era cea mai trainică rădăcină

cine ar fi dispus să mi-o fure ar fi nebun de legat

vreau să știi că banii pe care mi i-ai cerut împrumut

i-am dat acum câțiva ani unui bărbat care semăna izbitor cu tine

nu foarte înalt neras obosit cu ochi tulburi

i se citea în ochi nevoia

la fel ca în ai tăi

își interpreta rolul ca un actor exersat

vocea pierdută

aceleași cuvinte repetate la infinit

pierd casa

privirea fixă

pierd casa

semăna izbitor cu tine

aceeași povară

alte cuvinte

același previzibil sfârșit

sper că nu te-ai mai plictisit

de când te-am mutat din vechiul mormânt

fratele tău soția lui o nepoată

să nu uit o străină

am așezat oasele ei albe subțiri la picioarele voastre

aș fi vrut să desenez un pătrat în care să-ncapă 

odată cu ea și trecutul

cum făceai tu pe vremea în care

ne predai noțiuni matematice elementare

presupun că la început ați făcut glume porcoase

ați râs unii de alții

v-ați mirosit degetele de la picioare

poate v-ați jucat de-a moartea pe echipe…

ați pus-o la mijloc

ați legat-o la ochi

și apoi v-ați ascuns adânc în amintirile noastre

ea s-a învârtit fără să știe că nu avea nicio șansă

spune-mi

cum te împaci cu rădăcina de pin 

pe care n-am reușit să o scot

până la urmă un ciot poate aduce o stare de bine 

când ai lângă tine un frate

și asta am învățat tot de la tine

ce nu mi-ai predat

e că anii se scad din întreg

nu se adaugă 

știi că nu te-am înțeles

măcar despre asta nu trebuie să vorbim 

simțeam când mințeai 

și tu știai

altfel nu mi-ai fi spus

a fi curvă a devenit normalitate în familia noastră

ai putea să îmi mulțumești că am ales-o pe mama

nu ai fi știut cum să te porți cu fetele 

ne-ai fi tratat ca pe curve

în fond aveai nevoie de alegerea mea

ca să te pui la adăpost

las deschisă discuția

odată și odată sigur vom sta față în față 

două amintiri lucide

discutând cu sinceritate despre trecut

am fost la operă tată dacă ai auzi ce voce are Elena Moșuc

ți-ar fi plăcut

am certitudinea că ți-ar fi plăcut

la final războinicul roman și preoteasa druidă

au ars pe rug

mă întreb ce v-ați fi spus voi tu și mama

în ziua în care te-ai electrocutat 

pe mama nu pot să o întreb

de atunci tace când vorbesc despre tine

oare ce-și pot spune doi oameni care se iubesc

în ultimele lor clipe

că s-au trădat

că s-au iertat

că se iubesc

ce ar putea conta

ce-și pot spune doi oameni

mistuiți de aceeași flacără

***

Ioan Vasiu

Catrene

cu primăvara fac iară legământ

sub talpă iarba-ncepe să respire

şi-aud cum ară morţii sub pământ

să-nsămânţeze raiul cu iubire

                        *    *    *

mi-e drumul vieţii mult mai înclinat

lanţul iubirilor parcă s-a rupt

trenul cu amintiri s-a răsturnat

şi mi-a rămas speranţa dedesubt

                        *    *    *

în iubirea mea-i tot mai târziu

primăvara prin livezi mă strigă 

sunt nostalgic dar nu vreau să ştiu

şi timid ca frunza de ferigă

                        *    *    *

în fiecare zi trăiesc o sărbătoare

în fiecare zi recit un lung poem

în fiecare zi învăţ un vis să zboare

în fiecare zi te-alung şi te rechem

                        *    *    *

ca un tâlhar îţi fur câte-un sărut

ca un boier îţi dăruiesc iubire

ca un chirurg te vindec de urât

ca un poet te plimb prin nemurire

                        *    *    *

                        *    *    *

râde o muşcată roşie-n fereastră

plânge cerul peste-un câmp cu maci

râde pescăruşul pe-o mare albastră

plânge amintirea şi n-ai ce să-i faci

                        *    *    *

un pescăruş dansează-n marea calmă

un greiere îmi cântă la chitară

un nufăr alb îmi înfloreşte-n palmă

un vis se-neacă-ntr-o cafea amară

                        *    *    *

se coc iubiri pe ţărmuri efemere

se furişează toamna-n noi tiptil

se-aud cum plâng speranţe-n frigidere

se-ascunde frigu-n vis ca-ntr-un azil

                        *    *    *

miroase-a toamnă de la nord la sud

şi nucile plesnind pe ram se-aud

miroase-a toamnă de la sud la nord

merele coapte fac atac de cord

                        *    *    *

mai trece-un tren prin gara demodată

mai trece-un an şi altul va veni

mai trece-un vis la fel ca altădată

mai trece-un timp cernut prin poezii

[Vatra, nr. 5-6/2022, pp. 94-102]