Otto Kruch – Amintire

(12 iunie 2022)

În acea dimineață de toamnă care sosise din senin m-am trezit pe holul auster al unei clădiri igrasioase. Eram picat din lună. Construcția veche ca duhorile ce le emana adăpostea un liceu care fusese botezat de o minte cu siguranță răvășită, cu numele: Ungro-Valahul.

Era neprietenoasă și oarecum alunecoasă. În ea aveam să poposesc o perioadă bună de timp, iremediabil pierdută.

Fața îmi era plină de o acnee rebelă care mă ținea ascuns și rușinat de fetele cu forme pline cumplit de provocatoare. Din bărbie îmi răsăriseră firișoare roșcate de păr, lungi și rebele. Vocea mi se schimba în timp ce vorbeam, devenind ba sugrumată de cocoșel opărit, ba chiar baritonală de fumător înrăit.

Fără a mă trage ața ajunsesem târându-mă în interiorul unei săli cu podelele îmbibate cu motorină. Mi-am aranjat părul împingându-l cu degetele după urechi iar chica lungă de la spate am vârât-o sub gulerul ridicat al hainei din material aspru de uniformă cu steag american cusut pe buzunarul interior de la piept.

Pe scările interioare, urcau sărind câte două trepte adolescenți purtând cu mândrie chipie cu cozoroace negre, înfundate pe cap, trase până peste urechi. Numere matricole brodate cu fir auriu pe o stofă dreptunghiulară roșie cusută pe umărul hainei de uniformă dădeau un spor de culoare vestimentației cazone. Elevele erau pieptănate cu breton. Fire rebele decolorate cu perhidrol le ieșeau de sub cordeluțele albe, fixate să nu alunece, din loc în loc, cu agrafe de păr. Erau provocatoare iar fustele mini lăsau să li se vadă și desuurile, adevărate miniaturi, croite ca pentru păpușile cu gene care spuneau: Mam-mma. Materialul ușor dantelat dispărea cu nevinovăție, într-o zonă întunecată. Domnișoarele țopăiau, vociferau, țipau în timp ce împărțeau lovituri galeșe cu coperțile cartonate, tari ca de tablă, ale manualelor școlare. Țestele puberilor excitați jubilau pline de adrenalină.

În pauze, dispăream pe scările ce se terminau în strada umbroasă cu arbori îmbibați de parfumuri și povești fantastice. Miile de pietre albe și nisipoase ale bisericii care umbrea școala, uneori amenințătoare, erau finisate cu îndemânare. Printre ele erau presărate cu o anumită strategie elementele ornamentale șpițuite și gradinate ca niște dâre ale unor sănii într-o zăpadă pufoasă. Decolorați de ploi, bolovanii leneveau înmărmuriți în cele mai stranii poziții de cuplare, urcând până pe creasta șarpantei, aproape de cer, unde se terminau în fantezii doldora de bestiare, de vărsători cu chipuri stranii, din ale căror guri imense explodau șiroaie de apă în zeci de jeturi, sporindu-le misterul. Iedera ascunsă de frunzele teilor exploda.

Interioarele înalte aveau ogive care se terminau în chei de boltă. Pe la jumătatea înălțimii lor se mai rătăceau liliecii care dormeau ziua ascunși în scorburile putrezite ale castanilor din curte. Străbăteau cerul cu aspectul lor drăcesc împielițat, apoi se repezeau ca niște bombardiere, traversând ferestrele abulici, luând curbe bruște în unghiuri drepte urmate de picaje precise aterizând în podoabele buclate ale domnișoarelor îngrozite.

Iarna clădirea era încălzită cu sobe din teracotă cu cahle smălțuite verde închis, lucioase. Pe colțuri erau plasate, până spre tavan, torsade și coloane canelate terminate cu capiteluri corintice. În spatele lor, adăpostiți în castele fantastice, cavaleri încinși în armuri dârlogeau cai harnașați pregătiți pentru turnire. Fundalul îndepărtat te lăsa să citești donjoane cu ferestre înguste și înalte din dosul cărora te priveau chipuri de prințese cu părul lung, despletite, lăcrimând strașnic, încinse cu monstruoase centuri de castitate oțelite.

Gazul metan înroșea figurile sculptate pe care le stropeam cu buretele pentru șters tabla de scris, îmbibat cu apă, stârnind aburi de ceață în imaginile ieșinde din teracotă. La capătul coridorului principal se afla afumătoarea, refugiul celor cărora le curgea prin vene sângele bărbăției adevărate. Acolo scuipam, trăgând cu nesaț fumul țigărilor fără filtru și râncede.

Veceurile aveau patru pisoare și trei separeuri despărțite între ele cu uși înalte. Se închideau cu rigăluri care acuma erau rupte. Pe uși se zgâriau desene înfățișând organe genitale gigante, se incizau versuri, rugăciuni disperate și blesteme.

Incizam cu sârg Back in U.S.S.R .Oh let me tell you, honey

Hey, I’m back!

I’m back in the U. S. S. R

Ha hahahaaahhhaaaa, un hit al Beatle-șilor îndrăgit, la urma căruia zgâriam numerele de telefon ale domnișoarelor amatoare de legături neortodoxe, însoțite de precizări detailate a ceea ce ți-ar face în caz de aterizare între brațele ori cracii lor. Pentru a putea filigrana inscripțiile confecționasem scule ascuțite la orele de atelier. Fără capace și fără rame, closetele erau întotdeauna crăpate și se clătinau gata să se prăbușească. Neinspiratele încercări de ușurare se terminau deseori cu fracturi și tăieturi. Closetele serveau doar la aruncarea chiștoacelor, a carnetelor de note ori a extemporalelor. Prezervative rar folosite și ambalajele de biscuiți Eugenia umpleau chiuvetele la care apa curgea ruginită continuu.

Ungro-valahul de la care venise denumirea liceului era perceput ca o ființă care semăna cu sătenii satelor din cartierele mărginașe ale orașului, fiind apariții matinale în piața de cârpe și țoale vechi, scoase la mezat înaintea zilelor postului mare. Făptura cunoscută astfel de generații de elevi întruchipa pe deoparte imaginea românului sătul, bărbatul bine legat, încleștat de gâtul unui corp al cărui cap era străjuit de doi ochi mari, exoftalmici, de poet ftizic. Cei doi deveniți unul erau personaje sudate de politica administrației autonome locale.

Năluca bizară era condusă de doi directori de etnii diferite.

Bucătăresele erau și ele tot două. Cucoanele erau hiperponderale, iar pentru accesul lor la dulapul cu veselă al cantinei, portarul împreună cu un fost elev și un pedagog al internatului dărâmaseră peretele portant aflat sub sala de lectură a internatului. Alte două spălătorese se îngrijeau de spălatul hainelor de pat și a lenjeriei intime a elevilor interni. Fuseseră transferate de la un azil de bătrâni, care dispăruse înghițit împreună cu vechea capelă catolică, de inundațiile devastatoare din vara anilor ʼ70. Femeile spălau kilometrii pătrați de chiloți si cearșafuri, cu mâna, în coveți zincate așezate pe câte un scaun fără spătar. Rufele se frecau cu săpun de casă pe o placă lemn dreptunghiulară, cu denivelări. Cele două angajate au dispărut așa cum și apăruseră odată cu achiziția primelor mașini de spălat semiautomate de pe piață.

Noi auziserăm că ar fi fost arestate și apoi după un proces simulat acuzate de fetișism și vârâte la pușcărie. După câțiva ani am aflat că de fapt trăgeau la măsea cu elevii din anii terminali în podul școlii, unde duceau rufele la uscat. Apoi se zvonește că se lăsau încălecate de către șapte opt băieți puberi interniști aleși pe sprânceană și care ar fi fost câștigătorii concursului Caleașca de Aur. Concursul consta în tragerea paturilor metalice pe pavimentul din mozaic, agățate cu o ață ori o sârmă moale din cupru, înfășurată de prepuț. Secretul era ca ața să fie frumos înfășurată în jurul propriei axe, să fie unsă cu ulei ori o cremă oarecare, ca să se înmoaie, să fie apoi făcută laț și trecută peste capul acoperit cu pielea care nu ar fi trebuit să fie lăsată bine trasă, bine belită. Campionii Caleștii aveau pielea lungă care căpătase o elasticitate incredibilă și în care se ascundea timid penisul. Femeile fuseseră denunțate de un profesoraș care, îndrăgostit lulea de unul dintre elevii semifinaliști dotați de la mama natură cu o sculă talentată și pe măsură de bine crescută, se răzbună din gelozie în acest fel destul de mârșav. La rândul său plecă în aceeași vară pe litoral, unde într-o dimineață fusese văzut că se avântă în largul mării. Câteva săptămâni mai târziu corpul său umflat, gata să pleznească de apă și putregaiuri marine, era descoperit pe o plajă turcească. De brâu avea agățată o sticlă de Pepsi Cola care conținea un bilet prin care-și mărturisea turnătoria și iubirea.

Tot în această clădire mai existau două infirmiere, una crăcănată, o bestie care fierbea seringile și acele groase pentru injecții, într-o cutie nichelată pe plita reșoului electric al cabinetului medical, iar cealaltă o arătare păroasă care ne măsura febra doar anal, proptindu-ne de perete cu picioarele depărtate, și cu pantalonii pe vine. Cum eram întodeauna câte doi sau trei care doream să chiulim, ne trezeam cu fața la perete, cu izmenele lăsate pe vine, și așa priponiți cu termometrele înfipte în dos rămâneam în văzul acelora care intrau și ieșeau din cabinet. Bruta ne depista fără a da greș, prin metode inexplicabile, pe cei care înghițiserăm praf de cretă, care să ne crească febra.

Internatul, cu aspectul său de pușcărie de la pașopt, era străbătut în toate anotimpurile și în toate încăperile de un miros de gogonele și varză murată într-un amestec de spori albi de mucegai și de podea îmbibată cu motorină. Curtea liceului era împărțită de un gard rahitic, în două părți inegale ușor de sărit. Partea care corespundea pe întreaga lungime cu cea a navei principale ale bisericii cu orgă fusese transformată în pistă pentru alergări. O groapă pentru sărituri în lungime, cu nisip greblat, trona mai mult nefolosită, în partea opusă. Pietrișul fin inhala aburii supelor transparente ce răzbeau prin plasa de sârmă a ferestrei bucătăriei administrate de uriașele femei, stimulând săriturile în lungime ale elevilor sportivi, veșnicii maratoniști cu burți goale.

Noi ăștia, băieții de oraș, purtam suspensoare care costau 23 de lei și care ne confereau siguranță, chiar și ceva protecție, bărbăției încă nesigure. Fetele alergau prin curtea Ungro-Vlahiei, proptindu-și în palmele făcute căuș mamelele crescute de la o zi la alta, zdruncinate de odiosul galop din jurul terenului de sport ori de nemilosul mers al piticului cu mâinile așezate pe ceafă. Chiloții negrii, tetra, intrați între buci, arătau inhibant, ascunzând doar uneori părțile rebele care, nerase, rânjeau golănește. După cursuri, dădeam o tură plini de evlavie în biserica reformată, veșnic deschisă, să mulțumim sfinților trecerea cu bine a zilei.

În punctul care corespundea centrului geometric al navei catedralei era locul din care se auzea ecoul multiplicat de șapte ori al unei monede căzute pe pavimentul din marmoră. Pe răcoarea navei centrale în acest loc se organizaseră nenumărate concursuri de râgîieli. Întreg alfabetul trebuia rostit dintr-o simplă exgurgitare a aerului înghițit care era împins cu o mișcare a epiglotei în burtă. Această tehnică se exersa zi de zi. Ea consta în încordarea mușchilor abdominali iar prin presarea aerului cu diafragma înapoi către esofag spre gură se obțineau rezultate remarcabile de până la trei alfabete râgâite. Încheiate cu două vânturi și o întoarcere 180 de grade urmată de pleznirea călcâielor pantofilor și un salut milităresc, dat la capul gol, confereau statutul mult râvnit de Ungrovlah.

Isus cel costeliv și plin de pânze de păianjen, așa oripilat cum era, ne-a rămas martor alături de toate blazoanele grofilor agățate de pereți. Concursurile ne-au fost întrerupte din nefericire de către un domn, o făptură hilară, organist și clavecinist sas, care l-a caftit cu sălbăticie pe campionul en titre la râgâieli al internatului, lăsându-l apoi să zacă cu o coastă ruptă întreaga noapte închis în wc-ul turcesc al parohului bisericii. Mardeala avusese loc după ce sasul falsase bine la una dintre fugile lui Bach pe care o executa încercând să se imprime pe un magnetofon Maiak. Nenorocirea se abătuse din cauza tsunami-ului de râgâieli ce se izbiseră în tuburile orgii, ecourile suprapunându-se cu pocnelile agitate din călcâi, terminate în  triluri de vânturi. Concursurile de râgâieli se întrerupseseră în căutarea unei noi bazilici, noi golanii continuând cu partide de jocuri cu monede de diverse valori pe care le aruncam la un perete, de la o distanță de cinci metri. Apropierea cât de mică a bănuțului față de zid determina câștigarea tuturor monezilor aflate în joc.

Duminica în pușcăria școlii era zi de voie, se bea ceai cu brom din vailinguri aflate la discreție, se moțăia prin paturi iar elevii interniști își împlineau netulburați erecțiile pe la dușuri. Se scriau scrisori părinților la țară.

Sasul bătăuș renunțase la fugile lui Bach, dispărând prin Germania de Sud.

Dinspre cartierul cu macarale, răzbătea glasul lui Ion Minoiu. Goool. Nuuu.

Pedagogii internatului se aflau în acele zile ușor amețiți în parcul cu bărci și lebede, pipăindu-se cu fetele venite la oraș să lucreze la casele domnilor și doamnelor.

Lista bunurilor moștenite de la partea „Ungro” era evidentă, iar partea cu paturi suprapuse, din fier, vopsite în ulei, veceurile lunecoase, chiuvetele înfundate și ferestrele cu zăbrele, erau moștenirea lăsată de „Valah”, elevilor cu tunsoare zero. Clopoțelul care ne trezea zi de zi  la realitate era agresiv și uscat la sunet, confecționat fiind dintr-un un mosor și sârmă de cupru înfășurată, în care o limbă mobilă izbea capacul unei sonerii de bicicletă. Fusese meșterit de omul bun la toate al școlii după ce i se mărise salariul cu 15 lei.

Într-o bună zi Ungro-Valahul s-a americanizat.

A fost o surpriză națională chiar și pentru organele competente care terminaseră cu scatoalcele distribuite cu dărnicie alături de promisiunile cu exmatricularea și casa de corecție urmată de armata la un batalion disciplinar propuse unui elev blând, bun la matematică și încă virgin. Amărâtul îi scrisese lui Cornel Chiriac la radio Europa Liberă să-i dedice melodia aia cu Je tʼaimemois non plus Dorinucăi, colega sa de bancă, de care era îndrăgostit lulea. L-au prins iute căci pusese scrisoarea la cutia poștală aflată pe clădirea școlii. Scrisul i-a fost recunoscut fără probleme de dirigintele clasei. Virginul a fost strâns cu ușa de organele competente. A fost găsit rece, cu trei gloanțe în spate, plutind agățat de un tub de oxigen pentru sudură. Se întâmpla prin zona Cazanelor mari, exact în seara în care noi răcneam Gaudeamus Igitur-ul, ținându-ne de braț, ușor piliți de Curaçao, la pas pe Bulevardul Lenin.

[Vatra, nr. 7-8/2022, pp. 135-137]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.