Cristian Iftode – Analitic / continental: o distincție depășită?

Distincția analitic/continental a fost și a rămas cât se poate de problematică, iar aceasta din mai multe motive1. Mai întâi, nu a fost niciodată clar ce criteriu substanțial poate fi invocat pentru a justifica o asemenea împărțire a filosofiei contemporane în două mari tabere. Unul dintre cei mai importanți filosofi morali britanici din secolul trecut, B. Williams, remarca faptul că a împărți filosofia în analitică și continentală „e ca și cum ai clasifica automobilele ca fiind japoneze și ca având tracțiunea pe față”2. Criteriul geografic se vădește, de la început, inadecvat, câtă vreme filosofia analitică nu s-a ivit „cu arme și scut” din capul Statuii Libertății, ci s-a născut în spațiul de limbă germană, mai precis în filosofia austriacă a începutului de secol XX.

De fapt, se pare că distincția analitic/continental ar fi fost pentru prima oară tematizată cu ocazia colocviului de la Royaumont, din 1958, consacrat filosofiei analitice (era vorba despre prima întâlnire dintre „patriarhii” filosofiei analitice și exponenți de marcă ai filosofiei franceze din acea vreme)3. În deschiderea acestui colocviu, Jean Wahl, trimițând la un articol al filosofului catalan (stabilit în America) Ferrater Mora, observa că filosofia mondială („les philosophies qui se disputent la Terre”) se împarte în trei mari curente: filosofia analitică, filosofia continentală și marxismul. Pentru J. Wahl, filosofia analitică era sinonimă cu neopozitivismul sau pozitivismul logic (o inexactitate care dădea multe de înțeles), în timp ce filosofia continentală subîntindea orientările spiritualiste, fenomenologice și existențialiste.

Nu e greu să înțelegem că distincția sugerată de Wahl avea, la momentul ei, o puternică încărcătură geopolitică4. Rămâne semnificativ, în acest sens, modul în care, pe măsura schimbării raportului de forțe în peisajul politic al finalului de secol XX, cele trei ramuri se transformă în două, presupunându-se că filosofia continentală ar îngloba și orientările neomarxiste (deși există și așa ceva precum marxism analitic, dezvoltat pornind de la lucrările lui G. A. Cohen și ale altor teoreticieni din September Group). Dar poate mai important e să observăm faptul că, prin situarea unor curente filosofice eterogene sub umbrela filosofiei continentale, J. Wahl dădea glas unui obicei de a considera „continental” tot ce nu este „analitic” în filosofie. Rezultă că avem de-a face, în fond, cu o împărțire făcută din punctul de vedere al analiticilor, iar de aici decurge imediat o problemă. Dacă analiticii ar presupune, atunci când întrebuințează sintagma „filosofie continentală”, că proiectele filosofice sunt dependente de o anumită situare, că acestea nu pot să nu își trădeze apartenența la un anumit context sau mental cultural, atare supoziție ar echivala cu acceptarea unei viziuni de factură „istoricistă”, de a cărei perpetuare pernicioasă i-au acuzat, în nenumărate ocazii, pe continentali.

În fond, K. Mulligan recunoștea în mod deschis faptul că, „în numeroase privințe, filosofia continentală este o creație angloamericană”5. De cele mai multe ori când analiticii utilizează această sintagmă, ei au în vedere o „nosologie a gândirii” (formulă împrumutată de la D. Stove), adică tabloul (eventual) complet al formelor „maladive” de a practica filosofia, departe de canonul științelor exacte: pe scurt, de la mauvaise philosophie. E limpede, apoi, că unui „continental” îi va fi foarte greu să înțeleagă ce au, de fapt, în comun orientări filosofice adesea divergente precum fenomenologia, hermeneutica, existențialismul, personalismul, structuralismul și poststructuralismul, debolismul, deconstrucția, teoria critică ș.a.m.d.

În aceeași ordine, R. Rorty remarca, într-un articol celebru, Philosophy in America Today (1981), tendința ca în universitățile americane doar filosofia analitică să fie considerată filosofie veritabilă, în timp ce autori ca Heidegger, Foucault, Derrida sau Deleuze să fie studiați numai la departamentele de literatură, arte sau cinema, unde ultimii trei devin veritabile staruri French Theory.

Există filosofi care au sugerat că dihotomia analitic/continental ar putea fi redusă la disputa dintre moștenitorii lui Wittgenstein și cei ai lui Heidegger. O asemenea observație este însă inexactă, câtă vreme anglo-americanii obișnuiesc să pună eticheta „continental” și pe orientări filosofice neîndatorate lui Heidegger. Dar dacă ne încăpățânăm, totuși, să facem din binomul analitic/continental un veritabil criteriu metafilosofic, probabil că originile disputei se cuvin plasate, după cum sugera și K. Mulligan, pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, în opoziția dintre un stil de filosofie „exactă”, „științifică”, așa cum era practicată de către Brentano și discipolii săi, și o filosofie „vagă”, „istoricistă”, al cărei prim exponent ar fi fost Dilthey. Dacă vom lua însă prea în serios această distincție, vom ajunge, de pildă, în situația de a-l considera pe Husserl „analitic” în Cercetări logice și „continental” în Krisis… Nu este, totuși, mai puțin adevărat faptul că la originea conflictului actual din filosofie stă, probabil, și insistența cu care Dilthey și continuatorii săi au pledat pentru „inaplicabilitatea logicii științifice clasice, bivalente, verifuncționale, în contextul științelor spiritului” (F. d’Agostini).

Metodele de cercetare folosite în științele exacte nu prezintă, în aceste condiții, un real interes pentru filosoful continental, preocupat mai degrabă de persistența unor focare sau zone de indecidabilitate (oarecum ironic, termenul „indecidabil” e preluat de Derrida din matematică, însă problematizat freudian, cu accent pe întoarcerea sensului „refulat”). E vorba despre zone în care, pentru a folosi o formulă de sorginte nietzscheană, logica se mușcă de coadă6: de aici și apetența pentru paradoxuri scânteietoare, dar care riscă să rămână fără urmări teoretice și practice. E vorba, mai cu seamă, despre un protocol de lectură diferit față de acela al textelor analitice, de un grad de dificultate sporit al lucrărilor considerate continentale, de necesitatea unui mare bagaj de cunoștințe suplimentare pentru justa lor înțelegere, câtă vreme trimiterile sunt adesea doar aluzive, iar lanțurile argumentative, mai dificil de reconstruit.

Conflictul dintre analitici și continentali implică mai multe dimensiuni. La un prim nivel, problema este, așa cum observa B. Williams, „cine anume ar trebui citit”. În cazul anumitor autori contemporani, continua reputatul filosof analitic, „problema nu e atât dacă ei trebuie citiți, ci unde – într-o facultate de filosofie sau în una de literatură”. Clasicii filosofiei ar prilejui, în schimb, ceva mai puține bătăi de cap: „Unele facultăți pot să studieze mai mult Hegel decât altele; chiar acelea care nu o fac, pun cărțile lui Hegel în rafturile secțiunii de filosofie a bibliotecii, așa cum ambele tipuri de facultăți pun pe aceleași rafturi lucrările de filosofie medievală pe care nici unele nu le citesc”7.

La un alt nivel, filosofia analitică propune, spre deosebire de cea continentală, un model de „a fi făcută corect” care „e luat (conștient sau nu) din științele naturii”8. Nu insist prea mult asupra acestui aspect, câtă vreme însuși Williams recunoștea că și „în domenii unde practicile științifice sunt foarte relevante, știința poate fi un rău model pentru filosofie și e sigur că ea nu e foarte utilă pentru filosofia morală și politică”. Probabil că obiecția de principiu a filosofului continental este, în această privință, următoarea: de ce ar avea nevoie discursul filosofic de vreun model? Sau, cel puțin, de ce ar avea nevoie de un model împrumutat de la o altă disciplină? Singurele modele rămân, atunci, marile opere din istoria filosofiei, iar temuta indistincție postmodernă dintre literatură și filosofie nu este o veritabilă problemă în ochii celor mai mulți filosofi continentali (adică „neanalitici”).

La un al treilea nivel (iar aici voi cita pentru ultima oară din textul lui Williams), s-ar părea că „persoanele care lucrează în sfera filosofiei analitice tind să împărtășească o teză filosofică de fond, anume că înțelegerea noastră optimă a conceptelor și gândurilor umane e cel mai probabil să fie găsită prin intermediul limbajului în care ele sunt exprimate”9.

Am convingerea că așa cum este formulată această teză, niciun filosof continental nu ar respinge-o. Însă modul în care Williams prezintă drept supoziție pe care o împărtășesc adepții unui curent filosofic ceea ce pare a fi o condiție pentru gândirea discursivă ca atare poate genera o anumită suspiciune. Nu cumva, dincolo de diferitele teorii ale înțelesului pe care le-au elaborat unii sau alții dintre filosofii analitici, au continuat cu toții să asume, în măsura în care se doreau exponenți acestei maniere precise de a face filosofie, că limbajul este,  în fond, un soi de veșmânt sau vehicul pentru sens? Cât de legați rămân, până la urmă, analiticii de visul fregean al unei „limbi perfecte”, ferite de ceea ce Greimas a numit „amenințarea constantă a metaforei”?

Luând acum în considerare faptul că dihotomia analitic/continental tinde să implice două stiluri diferite de a face filosofie, e limpede că ceea ce avem în vedere, în acest caz, sunt două tipuri diferite de scriitură filosofică. A devenit un loc comun să lăudăm maniera extrem de clară și riguroasă în care analiticii își expun argumentele. De cealaltă parte, continentalii par să prefere stilul aluziv și exprimările ambigue, ba chiar nu se sfiesc să uzeze de tot felul de artificii retorice pentru a-și persuada cititorii. (Deși sunt puțini cei care i-ar putea acuza pe filosofi precum Habermas ori Ricoeur de lipsă de claritate și rigoare în argumentație). În aceeași ordine, se reproșează continentalilor îndeosebi abundența de metafore din textele lor. Chestiunea raportului dintre metaforă și cunoaștere este, însă, departe de a fi tranșată, și rămâne un fapt că  discursul neopozitivist taxează orice apel la metafore, apel care se vădește, totuși, indispensabil funcționării discursului filosofic, inclusiv a celui neopozitivist.

Aș dori să mai ating un aspect legat de controversa dintre analitici și continentali. Ce înseamnă a face istoria filosofiei, din perspectiva filosofului analitic? Analiticii nu au ezitat să acuze faptul că întreaga filosofie de pe continent reprezintă, în fond, o „cultură a comentariului”, caracterizată printr-un spirit de „deferență textuală” ce dăunează „liberei confruntări critice”, un spirit catalogat chiar ca „tipic antidemocratic și neliberal” (iată cum substratul politic al disputei redevine manifest)10. Și totuși, se poate proba faptul că din modestia hermeneutică a filosofilor continentali (cu siguranță, nu a tuturor acestora) s-au ivit, adesea, interpretări originale care au funcționat ca sursă reală de inspirație pentru crearea de concepte noi, ba chiar pentru apariția unor orientări filosofice novatoare, în timp ce filosofia analitică nu a fost defel scutită de o dimensiune scolastică, într-un sens deloc măgulitor. Una dintre cele mai importante figuri ale practicii filosofice contemporane, Lou Marinoff, inițial un specialist respectabil în epistemologie, nu rata, astfel, să remarce, cu referință directă la filosofia academică de factură analitică, faptul că „studiile filosofice publicate iau adesea forma: «O respingere a atacului lui Smith la apărarea lui Jones a interpretării lui Brown la contestarea lui Parker a tezei lui White cu privire la filosofia lui Jackson despre X» (unde X e vreun renumit filosof mort, de regulă Wittgenstein). Iată ce numesc «filosofie teoretică»”11.

Dar aceasta nu trebuie să conducă la ideea că analiticii nu s-ar ocupa deloc cu istoria filosofiei. Ei fac și istorie, ba chiar într-un mod foarte specializat, numai că, aparent, într-o altă paradigmă. Un istoric al filosofiei crescut în tradiția analitică va fi, de aceea, mult mai sceptic decât colegul său continental cu privire la „perenitatea” unei filosofii sau la posibilitatea ca înțelegerea operei unui autor din vechime să fie de folos în contextul dezbaterilor filosofice din prezent. Și totuși, reluând concluzia unui articol publicat de Aubenque, dacă analiticii nu ar face altceva decât să epureze un text filosofic „de presupozițiile sale nedemonstrate și de erorile de logică”, demersul lor „ar risca platitudinea și nu ar trezi decât plictis. Din fericire, analiticii sunt, adesea, hermeneuți care se ignoră”12. Ei fac, de cele mai multe ori, mai mult decât pretind, adică realizează interpretări, ba chiar reconstrucții care se pot dovedi, cu sau fără voia lor, foarte interesante și utile în contextul filosofic al momentului.

Ultimele decenii par să ateste victoria „politică” a manierei analitice de a face filosofie. Asistăm la „normalizarea” cercetării filosofice prin granturi și concursuri de proiecte, prin sistemul peer-review de revizuire în vederea acceptării studiilor spre publicare în revistele indexate, acolo unde stringențele analitice sunt dominante, prin hegemonia englezei sau prin componența comisiilor de specialitate care girează premii și finanțări, comisii alcătuite cu preponderență din filosofi analitici, inclusiv în Europa. Nimeni nu îți interzice să faci filosofie de o anumită factură, dar e limpede că se produce o marginalizare implicită a anumitor forme și curente filosofice în peisajul academic. Și totuși, să nu ne grăbim cu trâmbițarea victoriei analiticilor. Poate că, pentru a relua scenariul unui banc de pe vremuri, se cuvine să afirmăm, mai curând, ceva de felul următor: Bătălia dintre continentali și analitici s-a încheiat cu victoria… pragmatiștilor!

Obișnuiesc să îmi provoc studenții de la cursul de Filosofie contemporană să facă următorul experiment mental: dacă i-am putea teleporta pe Husserl sau Heidegger de acum o sută de ani în zilele noastre și i-am expune la producțiile filosofice recente, cum credeți că le-ar judeca? Părerea mea e că peste 80% din ceea ce trece în zilele noastre drept producție filosofică relevantă ei ar socoti ca ținând de orientarea pragmatistă. Nu spun că așa e și din punctul nostru de vedere (adesea, nu vedem pădurea de copaci), dar cred că așa ar părea dintr-al lor. Pentru că trăim într-o eră în care cultul pentru reușită individuală și performanță se combină cu validarea strict pe orizontală a valorilor comunitare, ca și a adevărurilor noastre de toate zilele. Certurile noastre filosofice sunt, de regulă, certuri între neopragmatiști, iar marea alianță ce părea improbabilă în urmă cu vreo sută de ani e aceea dintre pragmatism și scientismul neopozitivist. În fine, ceea ce unii au denumit, în ultimul deceniu, epoca „postadevărului”, dând vina pe postmodernismul French Theory pentru asta, atestă, de fapt, o mutație nu doar epistemologică, ci și ontologică, dacă e să îl credem pe Agamben: problema adevărului s-a mutat cu totul spre practică și realizare, pentru că ființa însăși e gândită, în sens ultim, în termeni de „efectivitate” și „operativitate”13. Am putea chiar susține că ceea ce era considerat, în primul pragmatism american, drept criteriu al adevărului, a devenit între timp natura însăși a adevărului. Perspectivele actuale, fie ele filosofice sau științifice, se confruntă în acești termeni de efectivitate, operativitate, instrumentalitate. Și poate că acesta e momentul în care suntem părtași la împlinirea sau „consumarea” istorică (în sens dialectic) a adagiului definitoriu al modernității: Știința este putere.

____________________

1 Textul de față reprezintă, în bună măsură, versiunea revăzută și completată a unui articol pe care l-am publicat în tinerețea mea filosofică: „Observații pe marginea dihotomiei «analitic»/«continental»”, Revista cu filosofie, nr. 2, 2006, text original disponibil aici: https://www.rfil.ro/dihotomia.php

2 B. Williams, „Filosofia analitică azi”, în V. Mureșan (ed.), Ce vor filosofii?, Ed. Punct, București, 2000, p. 55.

3Franca d’Agostini, „Chi sono i ‘veri’ filosofi? La dicotomia analitici/continentali come criterio storiografico e categoria metafilosofica”, în B. Ventura (ed.), La contemporaneità filosofica tra analitici e continentali, IED, Milano, 2000.

4 De altfel, în lucrarea sa din 1959, La filosofia en el mondo de hoy, Ferrater Mora vorbea chiar despre „cele trei imperii filosofice”: „rușii”, „europenii” și „angloamericanii”.

5 K. Mulligan, „C’était quoi la philosophie dite «continentale» ?”, în vol. Colectiv Un siècle de philosophie.1900-2000, Gallimard, Paris, 2000, p. 334.

6 Vezi Fr. Nietzsche, Nașterea tragediei, în Opere II, trad. S. Dănilă, Ed. Hestia, Timișoara, 1998, p. 68.

7 B. Williams, op. cit., p. 56.

8 Ibidem, p. 57.

9 Ibidem, p. 58.

10 Barry Smith, „Textual Deference”, American Philosophical Quarterly, vol. 28, nr. 1, pp. 1-13, 1991.

11 Lou Marinoff, Philosophical Practice, Academic Press, London, 2002, p. 23.

12 P. Aubenque, „Le conflit actuel des interprétations: analytique ou herméneutique?”, în Y. Ch. Zarka (ed.), Comment écrire l’histoire de la philosophie?, P.U.F. Paris, p. 58.

13 „Din această perspectivă, operativitatea și efectivitatea definesc paradigma ontologică care, în decursul unei evoluții seculare, a înlocuit paradigma filosofiei clasice: în ultimă analiză (…), atât despre ființă, cât și despre acțiune noi nu avem astăzi altă reprezentare decât efectivitatea. Real e doar ceea ce este efectiv și, ca atare, guvernabil și eficient” (G. Agamben, Opus Dei. Arheologia oficiului (Homo sacer II, 5), trad. Alex Cistelecan, Tact, Cluj, 2016, p. 7).

[Vatra, nr. 7-8/2022, pp. 80-82]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.