Lorin Ghiman – Filosofia continentală: astăzi o vezi și nu e

Genul de petreceri la care merg filosofii

Sunteți invitați, să spunem, la o petrecere, la o petrecere filosofică. N-ați vrea mai întâi să aflați ce fel de petrecere va fi? Și, dacă nimeni nu v-ar spune, n-ați căuta să vă dați seama privind în jur, observând interacțiunile dintre cei prezenți? Și, descoperind sicriul undeva într-un colț, nebăgat în seamă, nu ați conchide că vă aflați la o înmormântare – în pofida muzicii, a discursurilor, buletelor de cașcaval și paharelor de vin împerecheate cu conversații sclipitoare? Și, mai departe, constatând că lumea nu pare realmente interesată de cea dispărută, comportându-se de parcă ar fi la o cu totul altfel de ocazie (colocviu, susținere publică de doctorat, școală de vară, etc.) – n-ați încerca să le deschideți ochii? Și nu ați risca să-i supărați încercând să-i convingeți să se poarte cum o cere ocazia?

Căci filosofia a murit, și acum trebuie să-i facem o înmormântare cum se cuvine1.

Moștenirea și moștenitorii filosofiei

Pentru moment e mai puțin important când și din ce pricină a murit filosofia. Fapt e că studiile și cercetările filosofice sunt înmormântarea ei, iar moștenitori îi sunt profesorii și cercetătorii de specialitate. O spune și Althusser: „filosofia nu e bună la nimic altceva decât să fie predată și învățată în școală”2 – și el nu e nici primul nici ultimul să observe asta. Ca student mă împotriveam și eu „filosofiei ca istorie a filosofiei” pe care se zvonea că o predau unii din membrii corpului profesoral – dar eram tânăr și ignorant pe atunci, și încă nu înțelesesem că facultatea noastră era un „spațiu aseptic și muzeal”3, dar, în fine, divaghez.

Orice discuție purtăm astăzi despre filosofie trebuie să fie exclusiv una despre instituții și politici instituționale; nu despre idei, nu despre ce se gândește, ci despre locul în care se gândește – căci gândirea aceasta filosofică a ajuns să fie determinată de un loc, de o poziție.

Începutul mitologic și sfârșitul administrativ al marii schisme dintre analitici și continentali

În masa succesorală a filosofiei, spune legenda, sunt o fiică și o nepoată, plus încă vreo câteva rude mai de departe. Fiica e tradiția continentală, iar nepoata e școala analitică anglo-saxonă. Nu vă mai explic, că nu știu nici eu toate detaliile; dar se pare că nepoata intrase în niște cercuri nu tocmai frecventabile la Viena, și apoi dusese rebeliunea adolescentină până la capăt plecând în Lumea Nouă, unde a făcut mare carieră, în vreme ce maică-sa a rămas să se zbată în mediocritate pe bătrânul continent – cu excepția unui turneu fabulos dincolo de ocean, cu un spectacol magnific și oribil, căruia lumea îi spune azi „postmodernism”.

Tradiția continentală și cea analitică păreau, deci, separate de o ruptură definitivă și ireparabilă. Dacă secolul al XX-lea a fost perioada marilor sinteze eșuate ale filosofiei (și ar trebui scrisă această istorie recentă a filosofiei prin eșecurile ei de unificare), niciuna din ele, cu toată ambiția, n-a încercat cu adevărat, după știința mea, să repare această schismă, ci poate, în cel mai bun caz, să stabilească niște ambasade. Dar iată că secolul în care ne aflăm a reușit imposibilul. Nu prin doctrină, ci prin politică de cadre.

Cel puțin asta e ceea ce argumentează Babich4, care relatează că, în universitățile de limbă engleză și americană (singurele care contează cu adevărat), diferența dintre analitic și continental e pe cale să fie abolită pentru că toate pozițiile academice, chiar și, tocmai, cele declarat „continentale”, sunt ocupate de filosofi crescuți în tradiția analitică care doar se întâmplă să cerceteze un material de provenință europeană. Asta duce pur și simplu la „neutralizarea filosofiei continentale”5, prin înlocuirea tipului de interogație care-i e propriu cu un altul, care-i e, orice s-ar zice, străin. E ușor de spus, atunci, că „nu există filosofie analitică sau continentală, ci doar filosofie bună sau proastă”6 – pentru că e clar cine face judecata de gust.

Postumanismul: al doilea deces al filosofiei (continentale) ca disciplină academică

Filosofia continentală de dincolo de ocean mai e afectată de politica academică și prin aceea că, din nenorocire, răzbiți de foame, partizanii ei luptă la rându-le pentru posturi în departamente. Asta face ca generații întregi de epigoni ai „școlii franceze” să se simtă obligați să fie specialiști într-un domeniu, să-și facă un domeniu „al lor”. Iar dacă lupta pentru umanioare și științele umaniste părea pierdută, atunci trebuia deschis un nou front. Așa s-au ivit studiile postumaniste. Dar asta face din postumaniști simpli chibiți ai jocului cunoașterii, pentru că orice critică ar produce nu depășește limitele înguste ale „domeniului” lor. Postumanismul nu mai e filosofie pentru că și-a făcut singur o incintă pe care n-o mai poate părăsi. Fantoma filosofiei, în loc să bântuie prin lume, s-a închis singură în cimitir, să poată râde pe simbrie de după gard de alții. Dimensiunea gafei devine vizibilă mai ales când descoperim că postumanismul nu poate proteja de invadatori nici măcar acest mărunt domeniu, după cum o demonstrează comedia tragică a relației dintre post- și transumanism. Am scris în altă parte despre asta (destul de prost), consternat nu doar de acceptarea transumanismului ca disciplină „științifică”, ci și de incapacitatea postumanismului de a răspunde nevoii de a prelua sarcina unei critici imanente a tehnologiei, care i-ar fi asigurat demnitatea pe care, poate, o merită.7 Dar postumanismul pare mai preocupat de alte bătălii, sau ajunge vrând-nevrând să fie angajat în „războaie culturale” exportate apoi în toate colțurile lumii.

„Nu mai există nimic problematic”

Nu-ți trebuie prea multă imaginație să înțelegi că, dacă „nu mai există nimic problematic” (tot Babich), nu mai e nevoie nici de filosofie. Anders observa deja demult că vastul domeniu al tehno-științei nu consideră de resortul și de competența ei să se pronunțe în privința consecințelor lucrurilor pe care le aduce la existență.8 În cuvintele lui Blixa Bargeld: „Ce e, e, ce nu e,-i posibil”, și basta. Această atitudine se multiplică în toate sferele acestei lumi a evidențelor nechestionate și nechestionabile. Și în cel al noii scolastici care a moștenit filosofia și, neștiind ce să facă cu ea, a ținut-o în universități și centre de cercetare, ca s-o protejeze de stricăciunile mediului. Lumea în care trăim nu mai cunoaște filosofia, și, de fapt, nici nu mai are nevoie de durerea de cap pe care amenință să i-o producă amintindu-i că lucrurile sunt complicate, problematice, suspecte.

Câteva propuneri simpliste contra filosofiei de școală.

În actuala situație nimic din ce ne-a învățat disciplina filosofică nu ne mai poate ajuta. Trebuie să gândim nu doar simplu, ci simplist9. Iată un exemplu de gândire simplistă, de dragul exercițiului.

Se poate gândi filosofic în universitate, acum, la prețurile care sunt? Aș zice că nu. Pentru că a gândi filosofic nu înseamnă să te iei în serios ca parte a mediului academic, nici a păstra vocația unității și universalității gândirii, a „salva onoarea numelui” dispărutei. Nu te poți lua în serios când mediul academic filosofic e atât de alb și de falic pe cât este el dintotdeauna până azi. Când „intrarea în sistem” e atât de puternic dependentă nu de independență, ci tocmai de fidelitatea față de o „școală”. Când, prin părțile noastre, cel puțin, dialogul și circulația de idei și de oameni între centrele universitare e atât de subțire (a se verifica câți din cei care lucrează în departamentele de filosofie de la noi au terminat școala în altă parte). Și ce onoare – după Auschwitz10, după aglomerarea de orori cu care se suprapune istoria gândirii filosofice occidentale?

Ca să gândești filosofic trebuie să accepți că nu merită efortul. Că acest exercițiu este inutil. Succesul gândirii filosofice se măsoară după inutilitatea ei pentru adeverirea, justificarea, sau legitimarea stării de lucruri existente. Dar asta nu trebuie să fie ceva de felul „gândirii de dragul gândirii”, nu, asta e doar masturbare intelectuală. În cel mai bun caz, „filosofică” este gândirea îndreptată împotriva administrației, insurgența instituțională.

În cele din urmă, gândirea ar trebui să se pregătească să renunțe la atributul „filosofic”, orice ar însemna asta. Nu cred că au fost gândite corect destule lucruri pentru a merita să păstrăm metodele prin care s-a ajuns la aceste adevăruri. Și nu sunt sigur că filosofii de școală sunt cei mai potriviți să pregătească terenul acestei defilosofizări a gândirii. Poate filosofii proști. Poate cei care n-au avut norocul, onoarea și privilegiul de a fi „instituționalizați” – până la urmă, ei sunt majoritatea, cei care nu au loc în universități și institute de cercetare. Să încredințăm atunci sarcina cercetătorilor neafiliați și neafiliabili, să-i lăsăm pe ei să coboare în uitare, alături de toate speranțele lor, leșul filosofiei. Sunt convins că vor face o treabă mult mai bună.

_________________

1 Împrumut această butadă a lui Steinschneider, pronunțată despre iudaism și Wissenschaft des Judentums, apud Emil Fackenheim, „Leo Strauss and Modern Judaism”, Vintage CRB.

2 L. Althusser, Inițiere în filosofie pentru nefilosofi, traducere de Iulia Dondorici, Tact, Cluj, 2016, p. 30.

3 Expresia, atribuită de unii lui Ciprian Mihali, face parte dintr-un anunț apărut la afișierul de la Filosofia din Cluj prin 2003, care îndemna la respectarea interdicției de a fuma pe coridoare.

4 B. Babich, „The Analytic-Continental Divide: «An idea No Longer of AnyUse … Superfluous … Let Us Abolish It!»”, în Borderless Philosophy nr. 5/2022), pp. 1-47.

5 Ibidem.

6 Ibidem.

7 L. Ghiman, „Necessary transgressions and possible limitations of the human condition. A plea for a critical, posthumanist approach to transhumanist issues” în Annals of the University of Bucharest – Philosophy Series, [S.l.], v. 69, n. 2, nov. 2021, pp. 103-113.

8 G. Anders, Obsolescența omului I, Tact, Cluj, 2013, pp. 323 sqq.

9 Am în minte aici expresia „plumpe sDenken” care-l extaziase pe Benjamin. M. Brady, „«Die Hauptsache ist, plump denken lernen»: Brecht’s Herrnburger Berichtans a GDR Learning Play”, în German Life and Letters, 70(3), pp. 356-366.

10 Theodor W. Adorno, Gesammelte Schriften in 20 Bänden: Band 10: Kulturkritik und Gesellschaft. Prismen. Ohne Leitbild. Eingriffe. Stichworte. Anhang, vol. 1, Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, 2003, p. 30.

[Vatra, nr. 7-8/2022, pp. 78-80]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.