1. Turnura contextualistă

La sfârșitul anilor ʼ60, pe când Quentin Skinner își publica epocalul său articol Meaning and Understanding in the History of Ideas, nori negri începeau să se adune asupra universului intelectual al Războiului Rece și se pregătea o turnură epistemică serioasă, o schimbare de paradigmă care avea să marcheze decisiv pentru următoarea jumătate de secol tot câmpul anglo-saxon al istoriei ideilor politice. Revoluția epistemică contextualistă, asociată convențional cu așa-numita Școală de la Cambridge – deși nici un fel de asemenea școală, în sens propriu sau figurat, nu există și nu e recunoscută ca atare de autorii asociați cu ea, adică trio-ul Skinner, J. G. A. Pocock, John Dunn, iar mai târziu și Anthony Pagden, Istvan Hont și Richard Tuck – avea o dimensiune puternic polemică. Țintele ei predilecte erau idealismul, esențialismul trans-istoric și preferința pentru metodele internaliste de lectură a textelor ale istoriilor tradiționale ale ideilor (Arthur Lovejoy, cu teoria ideilor-unități transmise practic nealterat de la o epocă la alta din Marele Lanț al Ființei devenea un celebru cal de bătaie, iar alături de el și Leo Strauss, cu teoria lui ezoterică despre intențiile și mesajele ascunse ale marilor texte); marile narațiuni despre istorie și modernitate, iluminism și romantism ș.a.m.d. (de tipul celor ale lui Paul Hazard, iar mai târziu Steven Pinker ori Jonathan Israel); lecturile istorice deformatoare pe care se întemeiau filosofii politice șubrede (ca de pildă viziunea despre liberalism pe care-și baza Isaiah Berlin teoria celor două tipuri de libertate); istoria Whig, cu teleologia ei mulțumită de sine (și botezată „Whig” într-un eseu critic al lui Herbert Butterfield¹, devenit mai apoi el însuși un clasic); asumpțiile că ar fi existat niște corpuri doctrinare coerente de lungă durată (ca „realismul politic”, de exemplu, care s-ar fi transmis viu și intact de la Tucidide încoace); istoria marxistă a ideilor (cel puțin în versiunea ei vulgar-deterministă, în care ideile ar fi fost niște simptome ale marilor mișcări tectonice sociale și mai ales ale înfruntărilor între clase – o versiune greșită de contextualism, am putea deduce).

Practic, noua mișcare contextualistă era un revizionism care ataca diversele forme de mari narațiuni istoriografice dintr-un unghi epistemic bine cuirasat.

Una peste alta, mișcarea contextualistă fusese într-o primă instanță o turnură lingvistică. Pentru Skinner, ideile politice nu puteau fi înțelese dacă nu erau mai întâi reconstituite ca parte a unui context, iar acest context era unul semantic. Pentru Pocock, autorii erau membri ai unor comunități discursive dominate nu atât de reguli gramaticale, cât de convenții și semnificații moștenite, care le circumscriau aria opțiunilor posibile. Mai precis, textele erau nu mesaje de fum adresate cititorilor din viitor despre niște probleme filosofico-politice eterne, ci gesturi performative, intervenții în real, într-un sens împrumutat de la J.L. Austin și de la al doilea Wittgenstein: în anii ʼ60, Skinner își scria articolele metodologice puternic influențat de filosofia analitică a limbajului, preocupat fiind de clarificarea raportului între semnificație, referință și adevăr – tocmai pentru a restitui istoricitatea textelor filosofiei politice într-un mod care submina puternic anistorismul filosofiei politice postbelice și al științei politice. Iar această istoricitate însemna mai ales că autorii participau la jocuri de limbaj, că emiteau acte de vorbire, că făceau politică cu textele lor care, la distanță de secole, puteau apărea ca forme pașnice de contemplație, de teorie. 

Skinner și Dunn și Pocock fuseseră foarte marcați de munca de editare întreprinsă de istoricul Peter Laslett pentru scrierea Patriarcha a lui Robert Filmer și mai ales de modul în care răsturnase Laslett interpretarea curentă la cele Două Tratate despre Guvernare ale lui Locke în introducerea sa la ediția Cambridge din 1960 restituind mult mai precis, cu instrumente istorico-filologice, momentul redactării lor: Laslett demonstra că Tratatele fuseseră compuse cu un deceniu înaintea publicării și că erau deci niște reflecții despre așa-numita „Criză a excluderii” (stârnită de mobilizările pentru excluderea de la tronul englez a urmașilor catolici ai regelui), iar nu o reacție favorabilă la Revoluția Glorioasă, cum se crezuse până atunci. Surpriza era că Locke nu era un liberal revoluționar. Redesenarea contextului aducea astfel o mutație la nivelul înțelegerii textelor, iar în acest caz particular, și o semnificativă destabilizare a narațiunilor teleologice despre ascensiunea inexorabilă a liberalismului.

Câteva decenii mai târziu, principiul de bază al acestei metode a ajuns practic incontestabil: e foarte improbabil ca cineva să fie luat astăzi în serios în profesia de istoric al ideilor dacă susține că înțelegerea textelor și a ideilor politice nu depinde de o descifrare prealabilă a contextului formulării lor (ceea ce nu înseamnă nici pe de parte că interpretarea s-ar reduce la această reconstituire). Firește, ce anume e definitoriu pentru context a putut fi disputat, nuanțat, revizuit și de nucleul primei generații, și de alții. Victoria Școlii de la Cambridge nu s-a transformat într-o ortodoxie metodologică. Dar câmpul studiilor de istorie a ideilor politice s-a modificat iremediabil (și nu doar a celor politice, fiindcă o turnură istoricistă își face simțită prezența peste tot). O urmă vizibilă și o resursă permanentă a rămas seria excelentelor ediții Cambridge din clasici și mai puțin clasici ai gândirii politice (Cambridge Texts in the History of Political Thought), prezidată printre alții de Skinner însuși, și din care transpare dorința de-a transforma canonul, de a-l deschide tematic și de a-l face să nu se mai restrângă la bărbați albi cu o viziune eurocentrică asupra culturii și politicii. Însăși ideea de context care modelează azi istoria intelectuală e o lovitură la adresa viziunii ierarhice și elitiste a canonului tradițional al gândirii politice (canon format practic la rândul lui printr-un proces metaistoric de tip Whig): ea presupune o regândire și o densificare a contextului, în care autori considerați până recent ca minori sau ignorați complet au jucat de fapt câteodată roluri semnificative prin participarea la același câmp semantic și aceleași întrebări cu „marii autori”.² Avem deci aici o recuperare a figurilor așa numit secundare nu atât din rațiuni politice de dreptate restitutivă, ci în primul rând din motive de completitudine epistemică.

În același timp, s-a deschis ușa unor metareflecții bazate pe arheologia contextelor despre modul în care s-au format canoanele istoriei gândirii politice: cum, în ce circumstanțe, de către cine și de ce, din ce fel de resorturi acum uitate, pentru ce scopuri adesea circumstanțiale au fost selectați sau uitați, traduși, comentați, importați sau șterși autori și autoare din marea conversație academică și din manualele de școală?³

Ce-i drept, e un atentat la inocența canonului. Pe de altă parte însă, să nu se sperie nimeni, nu e nici o moarte a Marilor Autori, Marii Autori sunt doar mai puțini solitari și singulari în acest curent puternic de texte politice editate și reeditate semnate de niște personaje a căror importanță și consistență a fost redescoperită.

Mai curând, logica prestigiului s-a reprodus printr-o mutație și e mai probabil astăzi în acest câmp ca scrisul și publicatul de cărți și monografii despre marile nume ca Platon, Hobbes, Machiavelli, Rousseau să fie privilegiul marilor istorici ai ideilor politice. Ca tânăr academic, e preferabil să găsești o nișă neexplorată, un autor căruia nu i s-a acordat niciodată destulă atenție, un corespondent uitat al lui Hume sau Benjamin Constant, o autoare neglijată, și să lași operele de speculație și reflecție, ori reinterpretările clasicilor albi și bărbați celor care au deja cel puțin încă o carte, un post permanent, un nume prestigios. Dar mai multe despre transformarea canonului și curriculei și câteva comentarii despre strategiile de carieră în câmpul istoriei intelectuale ceva mai încolo.

2. La ce bun istoria? O relație tensionată între istoria intelectuală și filosofia politică

Descifrarea contextului a rămas deci o condiție nedisputată pentru înțelegerea textelor politice, orice ar însemna acest context. O infuzie salutară de empirie într-un domeniu mult prea ușor de livrat schemelor ideologice. Mai puțin incontestabilă s-a dovedit tendința inițială a lui Skinner (împărtășită ceva mai puțin de ceilalți părinți fondatori⁴, dar totuși foarte de impact) de-a pretinde că, istoria ideilor politice fiind practic o reconstituire a unor contexte separate ce-și au centrul de greutate în ele însele, ar fi putut fi demagogic sau filistin să-i căutăm prea mult „relevanța” pentru ideile politice cu care suntem contemporani, să ne întrebăm prea mult  „la ce folosește” sau „ne folosește”.⁵ Fiindcă filosofii politici din trecut nu se gândeau la noi, nu încercau să rezolve problemele culturii politice moderne de după război, ci-și aveau propriile probleme de interogat și soluționat, astfel că nu ne rămâne decât să ne gândim la ale noastre pe cont propriu. Practic, Skinner risca să reaprindă tradiționala ostilitate între istoricii erudiți și cei filosofi, în care primii îi acuzau pe ceilalți de superficialitate, grabă și aplecări excesive către speculație (uneori ilegitim doctrinară), și se trezeau la rândul lor acoperiți de dispreț pentru irelevanța muncii lor anticărești, care ar fi fost doar o colecție prăfuită de curiozități și anecdote după modelul vechilor doxografii. Și mai ales risca să dea apă la moară diviziunilor disciplinare postbelice, în care știința politică (ce pretindea că funcționează într-o logică mai degrabă pozitivistă și neutră valoric), filosofia politică și istoria ideilor ocupau fiecare etaje diferite și abia dacă se mai încrucișau în pauze la aceeași cafenea din campus.

Una peste alta, dacă turnura începută în anii ʼ60 demonstrase irevocabil că ideile politice nu erau eterne și esențiale, ci că aveau și erau istorie și istoricitate, ea nu putea totuși să împiedice eterna reîntoarcere a discuției despre raportul complex între gândirea politică actuală și istoria ideilor politice. Firește, puteau și trebuiau să fie deconspirate diversele moduri greșite, manipulatoare, reducționiste, falsificatoare în care textele clasice erau citite și făcute să servească nevoilor retorice ale prezentului. Falsele genealogii legitimatoare⁶ trebuiau arătate cu degetul, mai ales atunci când miza lor ideologică prezentă era imediată – așa cum a fost, de pildă, demascată lectura originalistă, care pretindea că interpretarea Constituției americane trebuie să respecte întocmai „intenția originară” a părinților fondatori și semnatari, iar nu valorile actuale ale societății (și permițând astfel argumente în favoarea inegalității formale între femei și bărbați, a dreptului de-a purta arme, incriminării homosexualității ș.a.m.d. Desigur, polemica între „originaliști” și adepții teoriei „constituției vii” nu a fost nicidecum tranșată de istorici, ci e în continuare foarte aprinsă la nivel politic și de drept constituțional.) Aici, istoria intelectuală nu făcea decât să prelungească vechea funcție deconstructivă și revizionistă a istoriei critice, acel veșnic inamic al ideologemelor continuatiste, esențialiste; până ca filosofia însăși să-și destrame metafizicile și marile narațiuni despre istorie, istoria critică se îndeletnicise cu critica filologică a Bibliei, a istoriei teleologice pe care biserica și-o scria singură, cu erodarea narațiunilor dinastice scrise de istorici de casă, iar mai târziu cu combaterea diverselor forme de naționalisme, etnicisme esențialiste, ideologii ale întoarcerilor la origini, aflate adesea în inima unor powertrips politice foarte periculoase. (Versiunile ei mai radicale și mai nominaliste insistau să denunțe și natura convențională și arbitrară a altor ficțiuni istoriografice – de pildă, entități ca „Europa”, dar și decupajele periodizatoare – „Renașterea”, „Early modern” ș.a.m.d.).

În această privința, tocmai ca hartă a rupturilor și discontinuităților între trecut și prezent era relevantă și eliberatoare istoria intelectuală.

Skinner însuși avea să abandoneze poziția radicală a rupturii. Într-o prelegere din 1997 despre existența unui al treilea tip de libertate, libertatea republicană (prin care dorea să revizuiască viziunea reducționistă a lui Isaiah Berlin), el încerca să corecteze impresia că ar fi îmbrățișat senin irelevanța practică a istoriei ideilor. Miza teoretică și politică a istoriei gândirii politice era, spunea Skinner aici, și în alte intervenții ulterioare, adâncirea câmpului nostru vizual, un efect necesar de perspectivă distanțatoare, care să reziste îngustării imaginarului despre ceea ce a fost și/sau este posibil în organizarea politică a oamenilor: altfel spus, studierea istoriei ideilor politice arăta că modernitatea politică cu seturile ei lexicale și semantice ar fi putut arăta altfel și că nimic nu era o fatalitate.

3. Istoria lungă și reabilitarea prezentismului

Astfel spus, istoria intelectuală nu e singura sursă de autochestionare a imaginarului politic și limitelor sale autoimpuse, dar e una din cele mai solide și mai pline de resurse.⁷

Pe de altă parte, nici genealogia înțeleasă ca studiu al unor procese continue și de lungă durată nu și-a spus ultimul cuvânt. Simplu: „Nu putem înțelege unde suntem astăzi fără să înțelegem cum am ajuns aici, ideile, practicile și instituțiile care au modelat lumea și relațiile noastre cu ea.”⁸ Iar asta cu toate că, după cum scrie istoricul David Armitage într-unul din articolele sale în care încearcă să depășească modelul Cambridge al discontinuităților seriale, „Istoria intelectuală, cel puțin în lumea anglofonă”, „se va concentra asupra sincronului și asupra temporalităților scurte, nu asupra diacronicului și a duratelor lungi.” Îngrijorarea lui Armitage aici e că istoria intelectuală se separă, ba chiar se percepe în opoziție cu istoriile de tip longue durée.⁹ Iar o altă critică foarte serioasă la adresa modelului e că acesta nu a insuflat istoricilor ideilor doar o bine venită modestie epistemică, ci și, prin decupajele discontinue, prin asumpția că toate configurațiile ideologice sunt contingente, a tins să deresponsabilizeze prezentul, deconectându-l de un trecut care poate fi privit și altfel decât cu neutralitate axiologică.

Desigur, în măsura în care istoria intelectuală e o eliberare de trecut, o eliberare a prezentului pentru construcția de sine – o idee ce rămâne una din marile moșteniri ale modernității politice –, ea nu răspunde totuși la chestiunea fundamentală a responsabilității trecutului pentru relele (și bunele) prezentului. Nu e îndeajuns de mult o genealogie (adică o explicație critică) a prezentului și a configurațiilor sale în care inegalitățile de tot felul, consecințele exploatării și sclaviei, ale imperiului și colonialismului sunt încastrate în identitățile statelor moderne, iar a susține că „trecutul e trecut” poate părea o manifestare de rea-credință.

Or, pentru a înțelege aceste raporturi genealogice care leagă prezentul de trecut, simplele descifrări ale contextelor lingvistice devin vădit insuficiente.

David Armitage – unul din cei mai influenți (intelectual și instituțional) istorici intelectuali de astăzi – oferă o ieșire din modelul Cambridge, asumând însă mai departe necesitatea de-a lucra plecând de la contexte. Armitage crede că dezavantajele înțelegerii secvențiale, separate a momentelor istorice – care rezultă astfel uneori ca impermeabile unele la altele – ar putea fi corectate prin reanimarea unei vechi tradiții a istoriei de lungă durată, abandonată de metodele ieșite de sub trena contextualistă. Trebuie reabilitată mișcarea, procesualitatea, crede Armitage – fără să amintească însă că nu doar vechile tradiții istoriografice franceze fuseseră marginalizate de metodele Școlii de la Cambridge, ci și istoriografia marxistă, care punea accent tocmai pe procese și pe transformări de lungă durată – și chiar și pe relațiile globale și imperiale, dar despre asta iarăși ceva mai încolo. Principiul pe care-l formulează Armitage¹⁰ e tot bazat pe o analiză a limbajului politic și a transformărilor lui: „Această istorie transtemporală va proceda în mod necesar prin niște contextualisme seriale. Prin aceasta înțeleg o secvență de contexte diferite în care niște agenți identificabili foloseau strategic limbajele existente pentru a atinge niște obiective identificabile ca, de pildă, legitimarea și delegitimarea, persuasiunea și disuasiunea, construirea unui consens și inovarea radicală.”¹¹

Or, așa cum istoria intelectuală s-a definit pe sine, cel puțin într-o primă fază¹², ca o cercetare a ceea ce e sincronic și funcționând pe durată scurtă, nici „big history” nu a fost prietenoasă cu chestiunile legate de sens, crede Armitage: versiunile ei tradiționale, ca istoria practicată de școala Analelor, erau în general reducționist-materialist fie într-o direcție biologistă, fie într-una economistă, iar pentru ambele perspective macro, chestiunea ideilor era un epifenomen irelevant.¹³ Opoziția între cele două ar urma să fie sudată prin istoria intelectuală a duratelor lungi.

Una din limitele modelului Cambridge se reproduce însă și la Armitage: fiindcă și aici, chiar dacă urmărită pe durata a secole sau chiar mai mult, politica din istoria gândirii politice apare ca o luptă pentru semnificații, iar articularea între limbaj și celelalte nivele sau sfere ale realității rămâne invizibilă, enigmatică și nebănuită. Cu toate că progresul intelectual și afirmarea teoriilor noi și îndrăznețe se bazează adesea pe nedreptatea de-a reduce adversarul la o caricatură, a echivala tradiția analizei marxiste cu versiunile ei reducționiste și mecanice, așa cum făceau decanii curentului contextualist, nu elimină întrebările marxiste sau nemarxiste privind rolul contextelor mai largi și mai profunde – economice, imperiale, inter-statale – care nu pot fi transsubstanțiate niciodată complet în texte, dar care influențează profund și jocurile de limbaj, și mizele politice de ansamblu ale disputelor de idei.

În orice caz, Armitage propune ca noile istorii ale duratelor lungi – care nu trebuie să înlocuiască istoriile bazate pe un zoom in – să combine mai multe tipuri de metode și să fie ajutate de instrumente de telescopare de tip distant reading, care să distileze cantități serioase de surse, mulțumită „revoluției digitale”. (Ce nu spune el e că acest tip de întreprinderi intelectuale modifică forma de auctorialitate, fiind mult mai realizabile ca proiecte colective cu voci multiple și nevoi financiare mai substanțiale, și modifică implicit și relațiile de putere din cadrul câmpului producției istoriei intelectuale).

O a doua ieșire, ceva mai provocatoare, din consensul format în jurul principiilor de bază ale contextualismului de tip Cambridge o sugerează Armitage într-un articol în care reevaluează ceva ce funcționase mereu ca un cuvânt de ocară: prezentismul¹⁴. Reluând întrebarea despre raportul dintre istorie și prezent, istorie intelectuală și gândire politică, Armitage refuză șantajul cu anacronismul (oroarea istoricilor dintotdeauna), cu filistinismul ș.a.m.d. și-și propune să repună istoria intelectuală „în slujba împlinirii umane”. El inventariază cinci tipuri de prezentism, unele irecuperabile într-adevăr – cele prea inocent-teleologice, Whig, cele în care prezentul apare ca peste măsură de satisfăcut de sine, dar și cele care trădează o preocupare prea limitată pentru epoca recentă, pentru ceea ce e apropiat și asemănător –, altele însă mai conștiente de sine, mai dispuse să-și asume propria inevitabilitate relativă – ca la Walter Benjamin sau la E.H. Carr, ca la Benedetto Croce, pentru care orice istorie e istorie contemporană, ori ca la Collingwood, pentru care istoria e un reenactment al trecutului în mintea istoricului. Practic, miza lui Armitage e înlăturarea unui tabu, dar și punerea istoriei la lucru – fiindcă simpla ținere la distanță a anacronismelor e o fundătură.¹⁵ Mai curând, prezentismul e parte integrantă din regimul de istoricitate al modernilor¹⁶, pentru care trecutul contează mai puțin în termenii lui; în spiritul lui François Hartog (și al filosofului Augustin), trebuie asumat că „împlinirea umană (…) e simultan centrată în prezent, orientată spre viitor și dependentă de trecut.”¹⁷ Dar prezentismul din regimul de istoricitate al modernilor trebuie el însuși relativizat, pus în contrast cu cel al altor epoci, înțeles în specificul lui, nu asumat necritic, fiindcă altfel toată munca istoricului a fost în zadar.

4. Tentațiile parohiale ale istoriei globale.

Într-o direcție oarecum diferită, „istoria globală” e probabil cea mai recentă turnură în studiile de istorie a ideilor politice din lumea anglo-saxonă. Denunțată recent de Pocock¹⁸ cu oarecare stupefacție ca incompatibilă cu contextualismul, fiindcă ar ignora forța localului și ireductibilitatea contextelor, civilizațiilor și idiomurilor, care au origini distincte și formează un fel de limbaje-lumi puternic autoreferențiale, afirmarea „istoriei globale” sugerează simultan o dorință firească de înnoire a câmpului, dar și o repolitizare puternică a lui. Istoria globală e un efect al forței curentelor critice față de eurocentrismul astăzi patent al sistemelor de cunoaștere hegemonice (în eseul lui polemic, până și Pocock recunoaște că modelul originar Cambridge se făcea vinovat de asta).

Înfruntarea între paradigme nu trebuie să ascundă că ceea ce se numește „global intellectual history” nu e tocmai ceva coerent. Chiar volumul coordonat de Moyn și Sartori încearcă să inventarieze înțelegeri diferite pe care le poate lua termenul și obstacolele de care se lovește căutarea unui cadru comun – și aceste alunecări de sens și de referent sunt centrale și în polemica dintre Pocock și López. Or, dacă pentru Pocock contextualismul rămâne valabil ca metodă și după asimilarea criticilor care atacă montajele eurocentriste, el trebuind doar să-și extindă aria de cercetare și instrumentele și sursele lingvistice, lucrurile sunt mai puțin clare în cazul acestei istorii cu ambiții de noutate, despre care nu e clar în ce fel poate fi exportabilă spre alte perioade, contexte și spații.

Mai precis, așa cum observă Frederick Cooper în excelentul său eseu rezoneur care încheie volumul, uzurile oscilează (în studiile reunite aici, dar și în general) între o semnificație soft a termenului de istorie intelectuală globală și una hard. Ce face practic cea dintâi e să corecteze niște insuficiențe, extinzând domeniul cercetărilor: să includă ceea ce a fost exclus de îngusta vedere periferică occidentală¹⁹. Versiunea hard însă schimbă cu adevărat paradigma, pentru că adresează întrebarea realității efective – și a geografiei, și a istoricității – acestei globalități. Ce anume este globalul? E un termen nativ sau e o categorie operațională a istoricului de astăzi, sau poate e o meta-categorie, ca istoria universală? Riscul cel mai mare aici e, pentru Cooper, reflexul modernist – și el o formă de centrare culturală nombrilistă: a crede că globalul depinde de modernitatea europeană, pentru că ar fi o creație singulară a ei. Capcana modernistă se vede de pildă acolo unde existența unei lumi globale e asociată cu universalizarea lumii și a logicii capitaliste – și, eventual, ca în textul lui Sartori din volum, poate cel mai influențat de marxism dintre toate, pusă în legătură cu apariția obiectului și formei de cunoaștere pe care o reprezintă economia politică. Or, „poate că lumea lui Sartori nu era atât de «globală» pe cât ar dori el s-o creadă. Și poate că există și alte moduri în care diverși gânditori și autori au formulat diverse imagini ale unei conectivități extinse, poate chiar mai extinse, chiar mai vechi decât cele generate de vasta, însă inegala răspândire a relațiilor capitaliste?”²⁰ Teoria lui Sartori riscă să refacă ideea excepționalismului european, chiar dacă în negativ, ca sursă – vinovată, desigur – a globalității capitaliste nivelatoare, imperialiste la nivel material și epistemic și opresive. Pe de altă parte, desigur, dacă această conectivitate extinsă la care se referă Cooper are de-a face cu transferurile culturale masive dintr-o cultură în alta, cu schimburile, traducerile, migrația, atunci întrebarea e ce mai păstrează specific istoria intelectuală globală, ce anume o mai distinge de vechile metode de studiere a transferurilor de idei ș.a.m.d.

În ciuda unor asemenea critici, ori poate tocmai datorită incoerenței și pluralității practicilor sale, și a permeabilității sale la metode și subiecte, istoria intelectuală globală rămâne cel mai vizibil efort de aducere la zi a preocupărilor critice și autocritice ale culturii academice  din ultimele decenii. Probabil nu s-a vorbit niciodată atât de mult despre imperiu, imperialism, colonialitate, construcție politică a categoriilor rasiale, nedreptate epistemică ș.a.m.d. Tocmai de aceea, turnura globală care se hrănește din această conversație arborescentă trădează, la un anumit nivel, paradoxul unui câmp de cunoaștere tot mai puțin ierarhic și autoritar la nivel de conținut, care-și rescrie permanent canonul²¹ pentru a-i corecta sexismul, rasismul și eurocentrismul care i-au stat la bază, dar care, cu fiecare mișcare, adâncește raporturile de asimetrie între un centru activ al producerii de cunoaștere și o pluralitate tot mai extinsă de obiecte de studiu native. E relevant, de pildă, că Moyn și Sartori nu menționează aportul altor școli istoriografice, cum e cea franceză a Analelor, ori pe cel al antropologiei istorice, contribuțiile lor la logica, metodele și întrebările de cercetare ale istoriei globale.²²

În acest sistem el însuși global al cunoașterii, rețelele de cercetători au devenit într-adevăr transnaționale și mult mai extinse și mai variate lingvistic și tematic decât au fost vreodată, dar centrul lor e mereu un nod din rețeaua anglo-saxonă a celor câteva instituții de cercetare sau universități prestigioase (probabil resursele financiare disponibile aici nu sunt tocmai o cauză marginală a acestei disimetrii). Or, dacă existența unei lingua franca e de un enorm ajutor pentru producerea și pentru accesul la cunoaștere și o sursă reală de democratizare a ei, existența unui pol de legitimare academică care se întărește în urma acestei circulații e un fenomen cu mult mai puțin democratic. Firește, problema nu e centralitatea limbii engleze, cât inevitabilitatea medierii prin această limbă unică, limba nativă a locurilor autorității în producția de cunoaștere – catedrele universitare, revistele academice, editurile, rețelele de recenzenți. Dacă limbile-sursă, cele responsabile cu data mining-ul, sunt mai multe ca niciodată, limba literaturilor secundare nu e alta decât engleza. În afara rețelei anglo-saxone (termenul „eurocentric” e deci desuet), restul lumii e o lume-obiect, nu una subiect, o lume a cărei existență e mediată de participanții la legitimitatea centrală.²³ Șansele ca cineva de la „centru” să facă eforturi pentru a citi literatură academică secundară în limbi non centrale sunt mici, dar nu la fel de mici sunt șansele ca cineva să facă eforturi pentru a descifra un autor obscur de secol XIV sau XVII. Energia disponibilă pentru prima operațiune e invers proporțională cu enorma cantitate de texte din sistem, iar pentru a doua e direct proporțională cu necesitatea structurală de-a găsi terenuri necultivate, țărmuri noi pentru colonizare prin studiu.

„Global intellectual history” e un curent care are toate șansele de-a produce cunoaștere excelentă și autoreflexivă la toate nivelele. Dar el nu funcționează mai puțin ca o serie de departamente (French/Atlantic/Eastern European/Gender Studies) reunite în aceeași universitate din Ivy League. Descentralizarea conținuturilor e performată semantic în mod complex, într-un sistem de limbaje care se dezvoltă și modelează reciproc. Dar poate tocmai această performativitate radicală politic arată și limitele modelului lui Skinner: nu ne putem uita doar la ce vrea să facă prin ce spune, fiindcă, indiferent cărei filosofii a globalului îi răspunde, „istoria globală” e un agregat de istorii ordonate de un principiu extern nivelului semantic al conținutului și care nu poate fi dislocat prin autocritică. Indiferent de ce anume spune istoria intelectuală globală, locul din care vorbește ea și raportul de subordonare pe care îl consolidează rămân aceleași, iar acumularea de putere epistemică continuă neabătută.

________________________

¹ Ironia face că Butterfield avea să scrie aproape două decenii mai târziu o istorie a științei moderne perfect încadrabilă în narațiunea de tip Whig, adică teleologică și foarte selectivă, despre un trecut glorios al științei care i-ar fi pregătit prezentul glorios – anticipând faptul că în istoria științei acest gen de logică avea să se conserve mult mai multă vreme decât în istoria ideilor politice.

²Titlul inițial al eseului lui Skinner, „Meaning and Understanding in the History of Ideas”, era „The Unimportance of the Great Texts in theHistory of Political Thought” (Richard Whatmore. „The History of Political Thought”. Apple Books.)

³Pentru o discuție despre transformarea radicală a ideilor politice ale liberalismului în urma rescrierii ideologice a canonului, în timpul Războiului rece, de către istoricii și filosofii filo-americani, vezi prelegerile Carlyle ale lui Samuel Moyn din 2022 (https://www.history.ox.ac.uk/event/the-carlyle-lectures-2022-the-cold-war-and-the-canon-of-liberalism). O cercetare despre formarea canonului filosofiei politice în România ar fi de asemenea foarte bine venită.

⁴„Dunn moved decisively towards political theory after his first book, The Political Thought of John Locke (1969). Pocock, for his part, reports that he ‘was once a political theorist as well as a historian’, yet more recently prefers the descriptor historian of political theory, or, alternatively, a historian of discourse and a historian of historiography. Istvan Hont, perhaps the most influential Cambridge historian after Skinner, styled himself as a political theorist first and foremost, especially in later works.” (Danielle Charette, Max Kjönsberg, State of the Field: The History of Political Thought, History, 2020 p. 6)

⁵Din frământările lui Skinner „Among my own critics – a distressingly numerous group – several went so far as to accuse me of lapsing into scholarly antiquarianism, of failing to see that such an approach can only hope to satisfy «the dustiest antiquarian interest». You may feel that this kind of response presupposes a depressingly philistine view of historical enquiry. We are being told that a knowledge of the past is only worth having if it helps to solve the immediate problems of the present. One might feel inclined to retort that Hobbes’s Leviathan is no less an artifact of seventeenth-century culture than Purcell’s operas or Paradise Lost. But no one supposes these latter works of art to be any the less valuable for being unable to tell us how to conduct our lives in the face of the new millennium. Perhaps this essentially aesthetic response is the right one, and perhaps this is the true sensibility of the historian, the redeemer of lost time. But I confess that I have never felt comfortable with it. We ought, I think, to be prepared to ask ourselves quite aggressively what is supposed to be the practical use, here and now, of our historical studies.” (Quentin Skinner, Liberty before Liberalism, Cambridge University Press, 1998, p. 107)

⁶Genealogia istorică în sensul ei modern e un proces ce scoate în evidență mai curând rupturile și nonidentitatea cu originile, nu continuitățile, ca genealogia dinastică tradițională. Pentru un comentariu despre funcțiile filosofice și etice ale procedeelor genealogice, vezi splendida carte a lui Bernard Williams, Truth and Truthfulness: An Essay in Genealogy, Princeton University Press, 2022.

⁷„The history of political thought is thus a doubleedged sword. It highlights the contingency of contemporary vocabularies and can enrich contemporary debates, but it can constrain rather than liberate, trapping us with notions that may be outmoded. Just as contemporary political theorists should consider historical paths not taken, so too scholars following those historical paths should consider recent developments. Bold claims about the value of history of political thought risk submerging important contemporary ideas. Indeed, defenders of genealogy sometimes state that historical research is needed to think differently and develop new conceptions, or imply this by failing to mention that we can also think ideas afresh today (Dunn 1996, 13; Geuss 2005, 10; Hanson 1989, 86; Skinner 2012, 195; Tully 2008, 31). Yet past ways of thinking did not always exist: they had to be invented. We should not imply otherwise for today.” – observă Adrian Blau într-un eseu consistent în care clasifică și analizează diverse moduri, legitime sau nu, fertile sau mai puțin, în care istoria poate fi blocată într-un recipient steril de laborator sau, dimpotrivă, pusă la lucru pentru producerea de idei politice în prezent. (Adrian Blau, ”How (Not) to Use the History of Political Thought for Contemporary Purposes”, American Journal of Political Science, 2021, p. 369.)

⁸Duncan S. Bell, „Political theory and the functions of intellectual history: a response to Emmanuel Navon”, Review of International Studies, 2003 (29), p. 152.

⁹David Armitage, „What’s the Big Idea? Intellectual History and the Longue Durée”, History of European Ideas, 2012, p. 496. Pe de altă parte, curentul Begriffsgeschichte cu care e asocial Koselleck, care a ajuns și el cunoscut și explorat în istoria intelectuală anglo-saxonă – unul din puținele curente sau metode venite din afara acestui spațiu cultural care s-au bucurat de un asemenea interes – și care se revarsă și el în curentul turnurii lingvistice din deceniile de după război, era preocupat de genealogii culturale de lungă durată. În special, își dorea să ofere o explicație a destinului politico-cultural al Germaniei în modernitate – catastrofa germană, în termenii lui Meinecke. Cu articulațiile ei de inspirație heideggeriană între trecut, prezent și viitor, istoria conceptelor se întreba în ce măsură ideile pot fi detașate de circumstanțele de apariție, pot suferi mutații și devieri rămânând aceleași. Vezi și Melvin Richter, „A German version of the «linguistic turn»: Reinhart Koselleck and the history of political and social concepts (Begriffsgeschichte)”, în The history of political thought in national context (Dario Castiglione and Iain Hampsher-Monkeds.), Cambridge University Press, 2001.

¹⁰Principiu pe care Armitage îl pune în aplicare în istoria lui longue durée despre ideea de război civil (și o pusese de fapt deja în The Ideological Origins of the British Empire din 2000).

¹¹”What’s the Big Idea?”, p. 498.

¹²Pentru că, la o a doua vedere, Armitage însuși constată că în ultimele decenii au apărut deja destule scrieri care să nu se mai înscrie în asemenea restricții făcute să fie încălcate în cel mai scurt timp.

¹³Idem, p. 495.

¹⁴David Armitage, „In Defense of Presentism”, în History and Human Flourishing, Darrin M. McMahon (ed.), Oxford University Press, 2022.

¹⁵”Confusion about the meaning and import of presentism has led to the multiple babies being thrown out with the bathwater: worthwhile campaigns to root out teleology, to refute idealism, to judge the past on its own terms, or to resist the narrowing of historical horizons to the last few decades, all under the name of presentism, have closed off productive avenues for historical research and reflection. They have effectively rendered causal explanation null, prevented serious discussion of historical epistemology, broken the ancient tradition of history as a teacher of life (magistra vitae), and until recently discouraged the emergence of a rigorous „history of the present”. This is surely too high a price to pay for professional self-definition alone.” Idem, p. 19

¹⁶Paradoxal, am putea spune, și ”eliberarea de istorie” pe care o permite versiunea mai radicală a teoriilor lui Skinner, în care contextele trecutului rămân sigilate în ele însele, implică o formă de prezentism, de posibilitate de reinventare a prezentului.

¹⁷Idem, p. 120

¹⁸ J.G.A. Pocock, „On the unglobality of contexts: Cambridge methods and the history of political thought”, Global IntellectualHistory, vol 4, nr.1, 2019. Pocock polemizează cu asumpțiile – incoerente – ale istoriei globale așa cum rezultă ele dintr-un eseu-recenzie al lui Rosario López la volumul Global Intellectual History (Samuel Moynand Andrew Sartorieds.) Columbia University Press, 2013 (Rosario López, „The Quest for the Global: Remapping Intellectual History”, History of European Ideas, 2016). López subliniază prezența retoricii înnoirii disciplinare la autorii din volum. „Global Intellectual History constitutes not only one of the first collective efforts to publish in this emerging field of study, but also a foundational work that seeks to act as a theoretical manifesto for scholars either working or aiming to contribute to that field”. Totodată însă, „As the editors argue, the problem «is far more one of theory than one of practice», and therefore the book aims at «developing plausible models of what the subject matter of such historiography ought to be».” („The Quest for the Global”, p.1)

¹⁹„The key questions are how far the range should extend and the extent to which we can do more than throw more cases from more parts of the world into the intellectual stew.” Frederick Cooper, „How Global Do We Want Our Intellectual History to Be?”, Global Intellectual History, p. 284

²⁰idem, p. 285.

²¹Iar drumul de parcurs e, totuși, unul foarte lung. Într-o sinteză recentă a situației istoriei intelectuale pe care o menționez într-o notă anterioară, absolut toate abordările și curentele de studiu al ideilor politice aduse în discuție în prim plan sau în plan secundar provin din lumea anglo-saxonă! (În mod excepțional, e menționat Pierre Rosanvallon cu niște citici pe care le aduce lui Skinner într-un articol publicat tot în limba engleză.) (Danielle Charette, Max Kjönsberg, State of theField)

²²Revista Annales oferă aici http://annales.ehess.fr/index.php?247 un grupaj de texte mai vechi sau mai noi (de la Braudel și Febvre, din anii ʼ40 și ʼ50, până la Chartier și Schaffer, din anii 2000), cu scopul de a aminti rolul esențial jucat de Annales în dezbaterile purtate în jurul metodelor de studiu ale istoriei globale.

²³Așa se face că lumea istoriei intelectuale franceze, care a rămas vreme de decenii destul de parohială și de închisă în fața evoluțiilor internaționale ale metodelor și chestionărilor intelectuale, în măsura în care se integrează astăzi în acest câmp internațional, o face în bună măsură de pe o poziție deja dependentă.

[Vatra, nr. 7-8/2022, pp. 83-89]