Christian Moraru – Șaizecizarea optzecismului. Contemporaneitate și decontemporaneizare în literatura română de azi

Am ezitat o vreme să fac publică această intervenție. Unul dintre motive a fost atașamentul sentimental față de proiectul cultural al generației mele, în special așa cum a fost el rearticulat și clarificat odată cu nașterea revistei Contrapunct în decembrie 1989 și renașterea ei ca Observator cultural. Ion Bogdan Lefter și alții au extins atunci acest proiect în direcții mai pronunțat politice, multiculturaliste, antinaționaliste și antibigote, cu opțiuni răspicate privind problematica identității individuale și colective și referințe indispensabile la gender, sexualitate, religie, etnie, pluralism, minorități, internaționalism, tradiție, formarea istorică a canonului literar și alternativele la cel moștenit, monist și muzeal. Dar chiar în forma ei originală și dincolo de ce a însemnat ea practic în ultimul deceniu comunist, agenda optzecistă a fost – și oricum, a vrut să fie de la început – una critică în sens criticist-transformator. Ea exprima o aspirație de schimbare și conținea rudimentele unui program care a rămas pentru mai bine de zece ani insuficient tematizat. Eram sau ne simțeam în quasi-totalitatea noastră nu numai marginali și indezirabili social, politic și cultural în anii ʼ80, dar chiar opozanți. La limită, unii dintre noi, ce-i drept, puțini – Dan Petrescu, de pildă – pot revendica statutul de disidenți în regimul Ceaușescu. Literatura, critica și teoria pe care o scriam documentau, larg vorbind, această poziție. Ea poate fi calificată drept „anti-sistem”, deși – iar aceasta rămâne o ciudățenie a socialismului târziu în fostul Est – atitudinile de acest tip au fost frecvent sponsorizate de sistemul însuși într-un mod deloc necomparabil cu capitalismul care, din nou și din nou, produce, încorporează și se regenerează din propria-i critică.

Dincolo de mecanismul acestei cooptări perverse, reacțiile oficiale ale culturnicilor, cenzurii și aparatelor de stat a căror misiune era monitorizarea și canalizarea producției culturale de dinainte de 1989 în direcția dorită au fost elocvente. Controlul și persecuția aveau ținte precise și dovedeau că partidul-stat nu conta – dimpotrivă, suspecta – pe noii scriitori, care erau neserioși și aveau lecturi dubioase în engleză. În cel mai bun caz ambiguă și în cele mai multe cazuri adversarială, relația acestor poeți, prozatori și critici cu sistemul era înscrisă în ADN-ul lor, ca să zic așa, și trecea, în formele posibile atunci, din acest cod de comportament politic în cel estetic. Cu alte cuvinte, era codificată în felul în care acești autori scriau și, adaug imediat, publicau. Pentru că posibilul pe care îl invoc aici era sinonim cu publicabilul, cu ce se putea publica atunci, iar ceea ce eventual apărea în formă tipărită și difuzată era controlat, supravegheat și cenzurat. Apoi, cum se știe, cenzura implica auto- și pre-cenzură. Acestea acționau nu doar în expresie, în scris și în ceea ce în engleză se numește, interesant, submission – ce gândeai, ce scriai, ce trimiteai la publicat și ce se tipărea erau lucruri diferite –, ci și în felul în care textele noilor autori încorporau „tradiția orizontală”, anume surse nelocale, ca de pildă poezia americană și întreaga literatură, filozofie și critică vestică de după 1968, a căror asimilare în Romania a fost însă din nefericire depolitizată. De aici, sau și de aici, impactul politic limitat al tinerilor scriitori, ineficiența „anticomunismului” lor sub comunism – și e desigur un alt paradox, acesta, al unui anticomunism diluat tocmai de ignorarea politicii anticapitaliste din sursele literare și teoretice externe ale generației.

Și totuși, aceasta a perceput literatura ca o armă. A nu „da din mână” această armă, ca să evoc un îndemn oral al lui Eugen Simion din acei ani, a fost un principiu la care mai toți autorii generației ’80 au subscris. Dar, evident, o armă sau instrument „știrb” politic, ca să traduc un alt termen englez, nu putea fi realmente mordant dincolo de sfera literarului. „Revoluția” avea să fie deci una „cu alte mijloace”, literare, și avea să aibă loc în literatură, deși obiectivele nu erau doar literare. Și asta a și fost: o revoluție sau, mai modest spus, o insurgență împotriva paradigmei hegemonice din modernismul românesc târziu. Spectaculoasă în start, aceasta rebeliune sau opoziție a devenit, după cum sugerez mai jos, frustrantă ca execuție și rezultate în noul mileniu. Mai mult decât expresia acestei frustrări, articolul de față este un argument pentru o anumită narațiune istorico-literară, analiza și critica unei involuții ai cărei actori au fost și continuă să fie scriitorii optzeciști. Mai jos, descriu această involuție ca pe o „decontemporaneizare”, explic mecanica ei literar-politică și îi evaluez, pe scurt, consecințele. 

Complexul șaizecist  

Modernismul la care mă refer mai sus avea un vector politic și unul estetic. Primul era cel al unui socialism din ce în ce mai despotic într-o Românie pretins destalinizată și desovietizată. Reflexie artistică a celui dintâi, cel de-al doilea era, cum Andrei Terian a demonstrat, „modernismul socialist” românesc de după socialismul realist, un modernism cu o prezență dominantă de necontestat în literatură si critică1. Un timp, acestea două au fost relativ sau, mai bine spus, aparent paralele. Apoi, au intrat în sinergii și complicități care au dus la crearea a ceea ce eu numesc complexul politico-estetic și instituțional „șaizecist”, în care până și scriitori care vedeau arta lor ca pe o „armă” anti-regim erau de facto privilegiați ai acestuia, fără ca pentru asta să și trebuiască să-l susțină explicit. Las deoparte autorii care serveau fără rezerve socialismul și, ulterior, socialism-naționalismul. Dar în operele literare și critice din ultimele două decenii și jumătate ale Războiului Rece omologiile, continuitățile și compatibilitățile dintre literatura „legit”, nepropagandistică publicată de Ana Blandiana, Fănuș Neagu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru și alții ca ei, pe de o parte, iar pe de alta politica oficială erau evidente, astfel încât noii scriitori ai anilor ’80 desemnau, peiorativ, drept „șaizeciste” atât aparatul politic și retoric al Ceaușismului, cât și estetica generației literare ’60, una coagulată și ajunsă „mainstream” după venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu. Se cunosc cazurile de scriitori șaizeciști care au intrat în Partidul Comunist după invazia sovietică a fostei Cehoslovacii, care au fost membri ai Comitetului Central al P. C. R., au avut funcții importante în diferitele aparate de stat etc.

Există desigur excepții și asimetrii, dar nu insist acum asupra lor. Ceea ce vreau să trec în revistă rapid este setul de trăsături principale ale complexului șaizecist, unul preponderent în literatură și critică dar captând de asemenea stilistica operațional-comunicațională a „ceaușismului” – altfel spus, modul în care se „exprima” aparatura politic-administrativă a socialismului românesc în faza lui ultimă. Aceste caracteristici se știu. Mai bine zis: aceste trăsături, așa cum le enumăr mai jos, sunt cele pe care criticii cândva tineri le-au formulat ca atare, din rațiuni atât descriptive cât și polemice și au fost vizate direct în programul optzecist, așa inconsecvent și ineficient aplicat cum s-a dovedit el retrospectiv. Puține dintre ele sunt sau au fost controversate, deși e probabil ca pentru criticii viitorului ele să devină astfel. Important e însă că în anii ’80 ele erau locuri comune, de la sine înțelese pentru mulți dintre noi și ca atare invocate ritualic în cercurile tinerilor scriitori și ocazional, și mai voalat, în textele pe care ei reușeau să le publice, mai ales în reviste din „provincie”, unde vigilența șaizecismului de partid era mai redusă. Dau mai jos o listă incompletă, într-o ordine în care literarul și politicul merg în linii mari mână în mână și unde, de fiecare dată, elementul definitoriu șaizecist este urmat de o scurtă descriere a reacției provocate de acesta la scriitorii afirmați după 1978-1980:

1) „estetismul” și respingerea lui de către optzeciști printr-un întreg repertoriu de ironii critico-teoretice la adresa unor concepte, stiluri și practici identificate drept „estetism,” „metaforism” și „modernism,” acesta din urmă înțeles ca mișcare estetică revolută, o artă pretins-apolitică a nebulozității convenabile și a transcendențelor dubioase;

2) ruda mai politică a estetismului, „evazionismul,” de unde și contra-opțiunea tinerilor pentru un „realism” și o poetică metonimică de natură să reînscrie în reprezentare ceea ce metaforita eluda, anume „cotidianul” și universul lui material, mizeria, penuria, precaritatea de tip socialist („sărăcia lucie”), teroarea, tortura soft de zi cu zi a frigului și înfometării, „limba de lemn” (o altă sărăcie, programată, a limbajului);

3) solemnitatea, grandilocvența, rigiditatea (toate derivate din sau compatibile cu retorica propagandei), cărora autorii tineri le răspundeau cu ironii și stil jocular („ludic”), tot atâtea „subversiuni” ale metafizicului și construcțiilor pompoase, nereceptive la realitate, fie că era vorba de „discursul puterii”, unul complet separat de ecologiile materiale ale socialismului târziu, fie că vizat era metaforismul escapist, diafan, decontingent, unul nu degeaba încurajat de revistele literare exprimând puncte de vedere oficiale și chiar ale Securității (Luceafărul, Săptămâna și Suplimentul literar al Scânteii Tineretului, toate din București);

4) hipercentralizarea, naționalismul xenofob și fabulatoriu, pseudo-internaționalismul „statelor frățești” și alte „șaizecisme” politice de acest tip cărora, în conversații informale dar, în măsura posibilului definit mai sus, și în practica literară, tinerii autorii le opuneau anti- și inter-naționalismul, unul care a acționat ca reflex instinctiv, definitoriu și reparator cu atât mai mult cu cât românii trăiau în echivalentul național al arestului la domiciliu, fără posibilitatea de a călători, de a se informa și de a face parte din lumea de dincolo de granițele militarizate ale țării;

5) antisemitismul si contrareacția anti-antisemită, prezentă la început în dialoguri private și foarte rar în documente publice, pentru că ceaușismul a fost un antisemitism; dacismul, protocronismul, „chtonismul” (o marotă politică a Luceafărului – de fapt „cod” pentru autohtonism și „rădăcini”), ortodoxismul;

6) minimalizarea de către „autoritățile” șaizeciste foiletonistice a criticii academice, deși unele dintre acestea erau universitari – reviste și edituri destinate unui scholarship autentic nu existau sau dacă existau, două-trei și mai mult cu numele, ele erau disprețuite de autoritățile în cauză. De aici și interesul crescând la criticii afirmați în anii ’80 pentru practicarea unei critici academice adevărate, la zi metodologic, competitivă internațional, implicată în viața diferitelor comunități transnaționale de specialiști și prin urmare mai puțin dependentă de atât de cenzuratele săptămânale și de naționalismul vetust al conceptului de istorie literară cu care ele operează până astăzi. Dacă mai toți criticii optzeciști au făcut critică jurnalieră și cronică literară, asta a fost pentru că, așa cum am spus, practic nu existau journals în România pre-’89 sau din dorința de a nu renunța la ceea ce era perceput, ziceam, ca o „armă” într-o „luptă literară,” o intervenție fie și esopică într-o conversație transliterară;

7) autocanonizarea confortabilă a autorilor generației ’60, instalarea lor, obscenă în contextul dat, în privilegii și pe diferite piedestale socioculturale și acumularea lacomă de capital simbolic – iar ca reacție, pledoaria, fără succes, a noilor scriitori pentru democratizarea sistemului literar-cultural românesc ca structură de instituții date, existente ca atare: Uniunea Scriitorilor, reviste, edituri, universități, doctorate, cercuri, cenacluri, festivaluri etc. Aceasta era, adevărat, o pledoarie pro domo, în măsura în care scriitorii generației ‘80 se doreau recunoscuți ca atare, ca figuri importante, cu „operă,” fie și în condițiile în care cărțile lor apăreau greu sau deloc, mutilate de cenzură sau eliminate sistematic din reviste și faimoasele „planuri,” iar autorii lor nu erau acceptați nici măcar ca membri ai restaurantului Uniunii (exista de fapt o asemenea afiliere și, cu puțin noroc, puteai deveni membru „cu legitimație” nu al Uniunii Scriitorilor, ci al restaurantului din sediul de pe Calea Victoriei, așa încât să nu fii umilit și dat afară din „local,” cum i se mai întâmpla lui Mircea Cărtărescu);

8) în fine, osificarea șaizecistă în statu quo, obținerea de către scriitorii și criticii generației mature a unui statut public și apărarea lui obstinată, ca și a viziunii lor despre literatura și cultura română, care imagine concomitent justifică și presupune această poziție de prestigiu. Aici, reacția optzecistă poate fi rezumată la noțiunea că literatura și istoria literară sunt ambele entități dinamice, în mișcare, erodând și reordonând în mod natural și continuu ierarhiile și establishment-ul, căutând instinctiv noutatea, producând-o și oferindu-se acesteia cu riscul ca în confruntarea cu ea să-și descopere limitele. Derivată din această înțelegere este o alta, fundamentală, anume a contemporaneității ca praxis literar-cultural si politic relevant. Relevanță aici înseamnă, simplu spus, aderența la o istorie fără precedent, în desfășurare, un simț al prezentului și a ceea ce în el este nou, emergent, în curs de formare și promite să spargă ciclul repetitivității.

Antinomiile de mai sus simplifică, deși cred ca ele nici nu demonizează şi nici nu idealizează. Oricum, la mijloc e o simplificare deliberată, „tactică.” E adevărat că în realitatea cultural-politică maniheismul sugerat aici a conținut o doză importantă de simbioză, în special în zona criticii literare, unde șaizeciști cu „autoritate” (asta va rămâne o obsesie a generației) au sponsorizat și chiar servit ca mentori viitorilor lor contestatari. E la fel de adevărat că unii sponsori au sperat într-o dezamorsare a antagonismelor tată-fiu (folosesc marker-ul de gender deliberat) dacă nu în beneficii mai puțin abisale, în timp ce, spre cinstea lor, alții, precum Nicolae Manolescu, nu și-au făcut asemenea calcule. Dar nu asta e important, anume nu cât de acut—cât de real—a fost conflictul dintre platforma optzecistă și complexul șaizecist. Ce contează e faptul că opoziția în sine a organizat autopercepția ultimei generații de autori ieșiți la scenă în timpul Războiului Rece, o generație ulterior intrată ea însăși într-un proces de „instituționalizare” (cum se spune cu un termen amuzant), și de „canonizare” (ditto) spre sfârșitul anilor ’90.

Contemporaneitatea: postmilenialism şi post-postmodernism

Acest proces s-a intensificat după perioada „tranziției,” care în România și în alte arii geoculturale a coincis cu amurgul postmodernismului, pe de o parte, iar pe de alta cu nașterea unei noi paradigme, pentru care s-au propus mai multe denumiri. Istoric vorbind, această paradigmă este postmilenială. Ea cuprinde, adică, autorii și operele care au apărut după 2000, cu precizarea că în critica românească operează distincția dintre „douămiiști” (autori și autoare afirmate în prima decadă a mileniului trei) și „postdouămiiști” (scriitori și scriitoare impuse după aceea).

Indiferent de cum va arăta această distincție mai târziu, deocamdată ea justifică în linii mari tratarea întregii perioade post-postmoderne (a postmilenialității istorice) în România și în alte părți ca o entitate aparte, o unitate suficient de coerentă și de bine definită de analiză istorico-literară. Acest continuum este era—noua eră—contemporană. Avem de-a face aici, odată ce pășim în noul mileniu, cu o contemporaneitate mai „tare,” contemporaneitatea noastră, una ceva mai bine marcată stylistic, tematic și cultural decât cea pe care Istoria lui Mihai Iovănel o acoperă și decât ceea ce am descris acum mai bine de zece ani drept intervalul contemporan, adică perioada de după Războiul Rece. Literatura produsă de fracturiști, de mizerabiliști gen Dan Sociu, de antropologi ai mediilor subalterne cum e Adrian Schiop și, dincolo de clasificări, grupări și manifeste, de excepționale poete și prozatoare precum Ruxandra Novac și Lavinia Braniște, apoi, în fine, discuția acestei producții literare înseși în operele criticilor afirmați după 2000 sunt domeniul coagulant al unei noi estetici. În literatură, ca în alte arte, această estetică este noua dominantă culturală. Ea este estetica noii contemporaneități. Așa cum a reieșit și de la a patra ediție a Institutului de Teorie Critică de la Păltiniș (30 iulie-4 august, 2022), ea marchează o cotitură și conține o serie de trăsături individualizante și originale.

De la primele luări de poziție fracturiste, aceste caracteristici au fost și au rămas ireverent non-postmoderne. Nu e necesar să le recapitulez aici; și ele se cunosc. Voi spune, cum s-a spus de altfel, doar că acest ultrarealism non- și anti-postmodern trebuie înțeles ca un anti-optzecism. El e, cu alte cuvinte, o respingere, câteodată brutal-polemică, a mediației livrești și jocular-ironice, a distanței pe care postmodernii români efectiv au în-scris-o între realitate și reprezentare. Odată acoperită această distanță, o nouă estetică devine posibilă. Ea este, pe scurt, aceea a unui nou „pact” cu realitatea contemporană și cu problemele ei urgente: precarizarea postcomunistă galopantă, pauperizarea endemică, insalubritatea materială și politică din spațiul public, „fițele” intelectuale ale pseudoelitelor gen GDS, suferința nemaiîntâlnită a animalelor, abuzul domestic, machismul românesc de doi bani, oprimarea și marginalizarea minorităților și, mai general, desconsiderarea ignară a rolului capital jucat de minoritar și de vectorii identității, de la gender și sex la regiune, etnie, rasă și abilitate, în performativitatea socială, expresie, profesiuni – pe scurt, în viață. Literatura română postmilenială este deci de trei ori contemporană: apare după 2000; este succesoarea unui postmodernism care, epuizat și autorepetitiv, nu mai poate acroșa și schimba prezentul; și ocupă acest „acum” cultural cândva survolat de postmoderni dar lăsat „vacant,” și-l apropriază și îl cartografiază îndeaproape, dând seama de granularitatea lui socială, de textura sferei private, intime, de multiplicitatea și politicile subiectului uman și nu numai, pe scurt, de concretețea multivalentă și profund politică a viului în secolul 21.

Și din aceste motive, care au de-a face cu poziționarea postmilenialismului românesc în și față de contemporaneitate, apariția noii literaturi de după 2000 a fost primită cu ostilitate de cei mai mulți dintre scriitorii și criticii optzeciști, care, se poate spune, până în prima decadă a secolului nostru au întruchipat ei înșiși noul în literatură și receptivitatea față de contextul ei istoric. Sigur, conflictele intergeneraționale sunt omniprezente în literatură, dar ce s-a întâmplat și continuă să se întâmple în România merită o notă specială: ceea ce această confruntare dezvăluie și într-o importantă măsură determină este regresiunea politică, estetică și critică a optzecismului pe aliniamente tot mai conservatoare. Această involuție a devenit din ce în ce mai accelerată și mai vizibilă în ultimii ani. Pe de o parte, ea lărgește constant distanța dintre postmilenialism și optzecism, și asta în ciuda compatibilităților și continuităților dintre cele două modele culturale și politice, elemente care, atât cât există, reies, cred, din descrierile lor sumare de mai sus; pe de alta, ea edulcorează, trivializează și retractează elemente politice și literare definitorii și transformatoare ale platformei postmoderne românești, apropiind foștii rebeli și reformatori de foștii lor adversari și ducând la o efectivă șaizecizare a optzecismului.

Niciodată implementat pe deplin sau adaptat în versiuni ad usum Delphini, parțial, fără armătura lui politică și teoretică originală, care nu a fost dezbătută public și nici predată cum trebuie în universități, postmodernismul, unul preponderant dacă nu exclusiv literar pe sol românesc, e astfel pe cale de a fi reabsorbit în „modernismul lung” al unui șaizecism marcat, la fel de neimaginativ în 2022 ca și în 1992, de anticomunism în politică și de estetism în literatura și critica literară2. Și anticomunismul și estetismul, cel puțin în întrupările lor românești, sunt forme de conservatorism politic; și unul și altul sunt, în 2022 dacă nu acum trei decenii, simptome de anistoricitate, de decuplare de la realitatea contingentă a contemporaneității; amândouă sunt de fapt pași înapoi pe drumul istoriei, inclusiv al istoriei literare; și ambii pași sunt făcuți acum și de foști exponenți ai postmodernismului românesc. Un număr de critici, majoritatea activi după 2000, au sesizat această regresivitate cultural-politică în poezie și proză. Istoria lui Iovănel conține capitole de-acum clasice pe această temă.

Despre decontemporaneizare

A venit însă timpul de a numi neașteptata șaizecizare a optzecismului pe numele ei adevărat și de a-i evalua efectele. Acest lucru ne stă finalmente la îndemână pentru că în ultima vreme ea s-a accentuat și dezambiguizat în luări de poziție publică explicite în social media dar și în print, mai ales în revistele Uniunii Scriitorilor, față de care, dacă îmi amintesc bine, colegii mei de generație cândva s-au dezis zgomotos. Dar asemenea contraste acum se estompează tacit, marile dezacorduri d’antan se aplanează și rândurile se strâng în jurul unei ideologii literare cândva ironizată subțire, cu citate obligatorii din Caragiale. Pentru mine cel puțin, reieșea clar din reacțiile optzeciste la dezbaterile din Contrapunct de acum aproape douăzeci de ani în jurul cărților lui Horia-Roman Patapievici, de exemplu, că generația nu era nici măcar majoritar „liberală”, ca să nu spun tentată de social-democrație, și nu am exclus la vremea respectivă ca teste similare să o oblige, odată cu trecerea timpului, să-și arate adevăratele „culori” politice și estetice.

Nu m-am așteptat însă ca proiectul postmodern, așa cum a fost el, să fie practic abandonat. Dar el a fost până la urmă. Lefter, unul din principalii lui arhitecți în critică, a devenit tot mai izolat odată cu îndepărtarea lui de la Observator cultural, în timp ce influența cartelului cvasi-prezidențial Humanitas-ICR-Institutul Europa-Dilema-România literară a devenit tot mai disproporţionată. Acesta a fost contextul în care a apărut o nouă generație de scriitori, cu care – și asta merită repetat – dialogul lui și al altor critici și scriitori optzeciști ar fi fost cu putință și chiar necesar, dar nu a avut loc. O serie de idei avansate de Lefter la începutul anilor 2000, de la gender politics la multiculturalism și de la culture wars la rolul BOR în societate și la political correctness ar fi putut constitui puncte de plecare reale în această conversație, punți pentru un trafic intelectual în ambele direcții si catalizant pentru sfera publică. Am notat simbioza ’60-’80 mai înainte și aș invoca acum, cu o metaforă similară, „comensualitatea” pe care autorii optzeciști au ratat – sau nu au vrut – să o formeze cu noii scriitori și critici, adică o relație din care primii, optzeciștii, ar fi beneficiat mai mult decât ceilalți și a cărei inexistență le dăunează doar lor.

Mă gândesc totuși că nu ar fi fost exclus ca sinergiile critic-teoretice ale unei asemenea dezbateri să fi putut grăbi progresul conceptual și metodologic de ansamblu și prin eliminarea, încă din anii tranziției postcomuniste, a confuziilor care încă persistă în jurul noțiunilor, unele perimate, de tipul „estetism”, „sincronism”, „protocronism”, „autocolonizare” și „periferie”. În același spirit, mai adaug – ca o simplă ipoteza als ob – că nu e de neimaginat ca o solidaritate autentică să fi ajutat chiar și pe noii critici să reziste mai bine presiunilor asimilaționiste exercitate de componenta instituțională a șaizecismului ajuns la putere în neocomunismul FSN-ist – mai limpede spus, de rețeaua de „cercetare” a Academiei care, sub patronajul lui Simion, obligă în continuare critici dintre cei mai talentați din România să facă muncă de arhivari și să participe la proiecte naționaliste datate metodologic și revolute din punct de vedere canonic și larg-cultural. Ce s-a produs, în schimb, împotriva cursului istoriei culturale și politice, a fost o reapropiere a optzeciștilor, după 2000 și frecvent ca o reacție adversă la literatura și critica douămiistă și post-douămiistă, de poziții estetice și politice pe care cândva ei le-au respins programatic. Avem de-a face, mai precis, cu o adeziune retroactivă la complexul șaizecist cândva dezavuat. Exemplele abundă, așa încât voi ilustra succint și selectiv.

Evidentă mi se pare în primul rând, repet, izolarea în care un lider de opinie și de „mișcare” precum Lefter continuă să se afle. Criticii și eseiștii generației nu au fost puțini, dar au dispărut aproape cu toții. Unii au decedat – Radu G. Țeposu, Val Condurache, Luca Pițu, Gheorghe Crăciun si Alexandru Mușina, de pildă. Cei mai mulți fie au renunțat la scris, fie practic au abandonat critica după 1989 (Ioan Buduca, Radu Călin Cristea, iar mai târziu și Dan Petrescu) în favoarea comentariului sportiv sau politic și a jurnalismului în genere, unde impactul lor rămâne discutabil. Alții, precum Sorin Antohi, au eșuat în alte feluri, mai penibile. Ca și Antohi, Petrescu, Vasile Popovici și alții au ales o vreme o carieră publică. Pițu, în schimb, ajunsese să facă „glumițe” nu tocmai inocente despre „iudeologie”3. Cel mai mult dezamăgește însă degringolada unora precum Traian Ungureanu și Mircea Mihăieș. Ultimul, fost demnitar ICR, a devenit pamfletar ultraconservator și cruciat anti-corectitudine politică (PC) în perpetuitate la România literară, unde între timp dreapta literară a prosperat și, deloc întâmplător, talente politice gen Sorin Lavric și-au făcut vocalizele în recenzii. Ca și Orizont, care e actualmente condusă de Mihăieș, sau ca 22, unde eseiști subțiri se exersează în rusofilie și indignare împotriva comunismului din S. U. A., Romania literară s-a transformat într-o tribună antiliberală, în sensul american al liberalismului. Prezența aici, fie și ocazională, a lui Lefter mă nedumerește, cu atât mai mult cu cât, în fieful patriarhal care se întinde de la rubrica lui Manolescu până la cea a lui Alexandru Călinescu, cititorul e delectat cu anateme neobosite împotriva acestei halucinații colective numite PC, descrise obsesiv dar banal drept o nouă formă de cenzură comunistă, neostalinism sau, cu un termen folosit de Simion într-un speech anul trecut, „nou sovietism.”4. Cu același prilej, criticul ataca „literatura ca lume” (World Literature?). Aceasta, explica el pe înțelesul tuturor, „înseamnă că nu mai contează elementul național, rădăcina națională, nu mai contează nici elementul estetic,” și ca atare pe tinerii critici („pe care,” mărturisește el ingenuu-paternalist, „am încercat o vreme să-i țin lângă mine”) „nu-[i] mai interesează dacă o carte e valoroasă sau nu, îi interesează doar dacă aceasta vorbește despre minoritățile naționale, despre homosexualitate, despre globalizare, despre feminism etc.”5 Enumerarea e simptomul unei înțelegeri primitive a literaturii și culturii în general. Ea opune, pe de o parte, una din fixațiile centrale ale modernismului șaizecist, anume valoarea estetică, iar pe de alta gender, sexualitate și etnie, ca și cum cele două serii ar fi inerent incompatibile și nu s-ar afla dejatoujours déjà, ar insista criticii francezi atât de dragi lui Simion – într-un raport de co-implicare literalmente vitală, genetică, în și pentru opera însăși.

Doar că nici pentru Simion și nici pentru Mihăieș această corelație nu există. Altminteri, unul dintre criticii severi ai naționalismului proiectelor finanțate de Academie și supervizate de Simion, Mihăieș a făcut o carieră jurnalistică din veștejirea asiduă a „studiilor” literare americane, pe care ține să le prezinte ca pe o aberație intelectuală deja „depășită” (de cine? unde? cum?), o amenințare PC la adresa libertății de gândire și de expresie. Nu contează că ele constituie, pur și simplu, felul profesionist, universitar și ne-amatoristicde a citi literatura azi peste tot în „lume,” nu doar în S. U. A. Puțini comentatori literari și culturali din România detestă mai visceral decât el această modalitate critică. Spre deosebire de Andrei Pleșu și alți Băsescu groupies care glosează subtil pe subiecte în necunoștință de cauză, Mihăieș cunoaște literatura și cultura americană, calitate care probabil i-a adus și numirea la ICR. Dar această aversiune academică a fost de rigueur în cartelul numit mai sus și a rămas așa la unul din cioburile lui, România literară, unde Manolescu ne-o împărtășește în editorial după editorial.

E probabil, mă gândesc, ca puțini cititori tineri să realizeze cât de anacronic, cultural vorbind, este să o regăsim în 2022 la un optzecist, la două-trei pagini distanță de rubrica lui Manolescu6. Și totuși această proximitate, ca să nu zic identitate de perspectivă, e în curs de rapidă generalizare și produce „tovărășii de drum” acolo unde cu decenii în urmă existau diferențe „filozofice” în materie de literatură, critică și politică sau măcar aparența acestor dezacorduri. Devenită un fel de litmus test la România literară, alergia la „studii” și disprețul față de subiectele și autorii lor l-au apropriat astfel în anii din urmă pe Mihăieș și de Simion, de formalismul estetist șaizecist și chiar de naționalismul șaizecismului mult mai mult decât el își imaginează. S-a spus repetat, și pe bună dreptate, că fetișizarea estetică a formei literare și transformarea acesteia în absolut decontingent decurg direct din conceptul naționalist de „tradiție.” Asemenea afirmații sunt de mult locuri comune, răspunsuri la întrebări de mult puse și soluționate. A le adopta, în teorie sau în practică, nu e o chestiune de modă, cum nu e nici una de „gândire de grup” sau, zice Simion, de „pierdere a sentimentului național.”

 Ṣaizecizarea: retorică si politică

Toate aceste pseudo-obiecții aparțin unui timp revolut în istoria intelectuală și culturală. Matricea lor retorică este interjecția, în forme superficial temperate și prelucrate stilistic cum ar fi diatriba, pamfletul, „impresia,” editorialul. Toate acestea se află la o distanță astronomică de „argument” și toate ar fi – din motive retorice, dar și de pur conținut, ridicol în sine – imposibil de publicat la absolut nici o editură și în nici o revistă cât de cât serioasă, cât de cât „peer-reviewed” din „lumea” de care se teme Simion, fie că prin revistă înțelegem magazin sau journal. De aici și interesul multora din România de a menține scrierea, analiza și evaluarea literaturii în circuit închis, controlat oligarhic de modele discursive-evaluative, limbaje și actori „de pe altă lume.” În această altă lume, a aduce vorba despre sexualitate, vârstă, abilitate, sărăcie și clasă socială apropo de literatură sau comportament public înseamnă „americanism” și amenințare a libertății individuale.

Un sindrom șaizecist, această ecuație egalizantă a devenit un reflex optzecist definitoriu și un subansamblu retoric de bază al aparatului ideologic care actualmente controlează constituirea, pe deasupra vechilor divergențe de „program,” a unui redutabil „corp comun” transgenerațional în câmpul cultural românesc de după 2000. Poziționarea acestei coaliții nu este doar „conservatoare”; ea poate fi și de multe ori este de-a dreptul reacționară. Acest reacționarism transpare în repetatele ironii la adresa inclusivității sociale, a minorităților și entităților socioeconomice și rasiale subalterne, cât și în invocarea mecanică a libertăților constituționale și a presupusului lor analog literar, autonomismul estetic al literaturii. Acestea ar cauționa, suntem informați, abuzuri verbale incalificabile a căror condamnare – o chestiune de etică și, aș argumenta, de estetică, nu o problemă juridică, sau nu întotdeauna una juridică – e la rândul ei condamnată ca o îngrădire a libertății individuale. Într-un interviu luat nu demult lui Iovănel, Cristian Teodorescu se referă și el la „unii” care văd in PC o „cenzură” și nu e greu de ghicit încotro se îndreaptă simpatiile prozatorului optzecist.7 Oricât ar încerca Iovănel să explice că nu e vorba de ceva adăugat sau retras abuziv identității, ci de recunoașterea necesară a unor drepturi și parametri fundamentali ai subiectului, care țin de gender, sexualitate, rasă, clasă și de participarea acestora inerentă la autoexpresie, tratarea chesiunii la marea majoritate a scriitorilor și eseiștilor generației ’80 e identică cu poziția lui Manolescu și a altor șaizeciști, critici și poeți. De curând, Ana Blandiana a dat, neprovocată – nici măcar de întrebarea care i s-a pus într-un interviu public – un spectacol grotesc de șovinism si heterosexism.8 Cândva, suspectam cu toții metaforismul diafan al poetei de penumbre dubioase, dar nu bănuiam că ele ascund un antiminoritarism atât de visceral. Acum însă avem dovada, la modul declarativ, și nu am nici un motiv să sper că pe scena de la Iași Blandiana a fost mai puțin exponențială pentru generația ei decât în restul operei.

Mai îngrijorător este că poeți optzeciști despre care cu decenii în urmă nu se putea spune că adorau felul ei de a vedea lucrurile și de a scrie acum vorbesc ca ea. Va fi oare și opera lor recitită așa cum opera Blandianei ne obligă să o recitim acum? Festivalurile de literatură rămân, se pare, ocazia acestora preferată de a călca în străchini, dar nu e vorba – asta e din ce în ce mai evident – de benign faux pas, ci de „ideologia” atât de insistent și atât de impropriu cândva denunțată la alții. Și în acest caz, social media au popularizat cu promptitudine panseuri politice similare, unele aparținând lui Florin Iaru, dacă ar fi să luăm de bune ce aflăm pe Facebook. Există însă altele în același spirit, asumate în print, cum ar fi un articol publicat acum câteva săptămâni de Liviu Ioan Stoiciu în Expres cultural. Textul urmează rețeta șaizecistă care combină revelator ingredientele cunoscute: ironiile gratuite anti-LGBTQIA, elogiul mecanic al „gustului,” „valorii,” „talentului” și al altor imponderabile din estetica diafană a șaizecismului, cultul „criticii de întâmpinare” și al instituției (Uniunea Scriitorilor) ale cărei reviste publică doar așa ceva și, în fine, ridiculizarea scriitorilor și criticilor de după 2000. Aceștia, aflăm, nu au – din nou – ori talent, ori operă.9 În cel mai bun caz, ei, sau ele, sunt promisiuni; în nici un caz nu vorbesc, nu au cum vorbi, cu autoritatea maeștrilor, fie ei sexagenari sau octogenari – a noilor „optzeciști,” cum Lefter îl numește, iarăși atât de elocvent, pe Manolescu cu ocazia împlinirii vârstei de optzeci de ani.

Minimalizarea si trivializarea scrierilor celor mai tineri, care vin „după noi,” refuzul de a-i numi chiar când te referi la ei reprezintă ceva recent dar endemic la optzeciști și o altă lecție repede învățată de la generația lui Simion. A saluta acest nou, cum face, cu argumente, Magda Cârneci într-un răspuns la o Anchetă din Vatra din 2021, e, crede Stoiciu, un fel de trădare. Cârneci, susține el, ar fi trecut în tabăra adversă „cu arme și bagaje.”10 Dar Cârneci doar ia notă de ce vede în jurul ei. Nu e întotdeauna de acord cu ce observă (cine e?), dar nici nu se face că alții din jurul ei nu există, nu pretinde că nu au operă sau că sunt cantități neglijabile. Această deficiență optică autoindusă trădează o lipsă de „elementară civilitate.”11 Expresia e a lui Manolescu, care pleda mai deunăzi pentru revenirea la civilitate, nota bene, în raporturile dintre maeștri și „ucenici,” dar el și în special Simion, care e mai puțin sedus de asemenea finețuri, sunt cei care au perfectat tehnica cvasi-magică de reducere a oponentului, a celui căzut în dizgrație, a autorului recenziei doar 99% flatante etc. la inexistență, la „neant” (termen drag și lui Mihăieș și tot în situații beligerante). Persoana în cauză fie rămâne nenumită, cum spuneam, fie este prezentată ca parte dintr-o turmă amorfă și gălăgioasă, fie nu are operă, fie e „netalentată” – toate acestea sunt modalități retorice de aneantizare și toate au fost adoptate de critici și scriitori optzeciști într-o formă sau alta în referințele la cei mai tineri decât ei. Efectul e tot retoric, pentru că nu de substanță e vorba aici. Cei la început de carieră sunt, nu-i așa, inexistenți, deși ceea ce au publicat există și a schimbat felul de a scrie și concepe literatura, exact așa cum Aer cu diamante și Desant au făcut-o la timpul lor (si numai cei răuvoitori susțineau contrariul). Prin contrast, cei aflați la sfârșitul sau apogeul carierei, maeștri sau aspiranți la acest titlu, sunt clasici în viață, prin care se mișcă solemn, ușor aplecați sub sublima povară a operei. Ce e nou e fie inferior, o decădere a standardelor și a calității, fie repetitiv („fumat” de mult) și de aceea vremea nu trebuie pierdută cu salutarea și cântărirea lui, ci cu îmbălsămarea trecutului apropiat sau îndepărtat. Fetișul „tradiției” face – cine ar fi crezut? – cu ochiul lui rece din această încremenire nostalgică într-un proiect fără obiect sau al cărui obiect este autopatrimonializarea, conservarea de sine, tot mai puțin analitică și tot mai omagial-ceremonială a generației maeștrilor.

Spun „generație” pentru că, de câțiva ani buni, aceasta a devenit una singură prin repetatele deziceri de sine ale scriitorilor și criticilor optzeciști – de sinele optzecist, de radicalitatea lui originară, cât și cum a fost ea. Această dezicere, renegarea practică a programului inițial recapitulat mai sus, poate fi folosită ca un fel de litmus test pentru identificarea coeficientului de optzecism autentic, efectiv-transformator din textele optzeciste indiferent de data publicării lor. După părerea mea, procentajul e redus și în scădere rapidă pe măsură ce referințele incriminante la homosexualitate, feminism și minorități etno-rasiale devin deja contexte obligatorii pentru oricine va reciti operele Blandianei sau ale lui Simion, dar și ale lui Stoiciu și ale altor optzeciști. Această repliere pe poziții învechite sociologic, filozofic și etic e tot mai decuplată de realitatea secolului 21. Ea arată tot mai mult ca o sinucidere culturală și, dincolo de asta, ca o ieșire din timp, ca o decuplare de la prezent și de la tot ce înseamnă și cere de la noi acest „acum” în România și în „lume.” Numesc, de aceea, această decuplare decontemporaneizare și definesc logica retro a acestei dezangajări din prezent ca pe o șaizecizare cultural-politică. Ușa care s-a deschis acum patruzeci și ceva de ani se închide acum, nu cu un „bang”, ci cu un scârțâit.

Note:

1 Conceptul de „modernism socialist” a fost definit și folosit de Andrei Terian în context românesc într-un eseu capital, “Socialist Modernism as Compromise: A Study of the Romanian Literary System,” în Primerjalna književnost vol. 42, no. 1 (2019): 133-147. După cum reiese de mai sus, eu folosesc termenul într-o accepție parțial dar inevitabil modificată de argumentul de față. Îi mulțumesc lui Alex Goldiș pentru observațiile critice făcute pe marginea versiunii inițiale a acestui articol și lui Ștefan Baghiu și Teodorei Dumitru pentru referințe bibliografice.

2 Christian Moraru,„Noi nu am fost niciodată postmoderni. Despre alfabetizarea critică,”în Vatra 6-7 (iunie-iulie) 2018, pp. 86-88, traducere de Alex Ciorogar.

3 Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane: 1990-2020 (Iași: Polirom, 2021), 221.

4 Simion, „Lucrul cel mai grav care se petrece, în societatea românească, este pierderea sentimentului național!” În Linia întâi, 1 iul. (2021). https://linia1.ro/academicianul-eugen-simion-lucrul-cel-mai-grav-care-se-petrece-in-societatea-romaneasca-este-pierderea-sentimentului-national/.

5 Eugen Simion, „Lucrul cel mai grav care se petrece, în societatea românească, este pierderea sentimentului național!”.

6 Nicolae Manolescu, „O singură critică literară?” în România literară 24, 2022, https://romanialiterara.com/2022/06/o-singura-critica-literara/.

7 Mihai Iovănel, „Îmi displac polemiștii dilatați, polemiștii tranca-fleanca, polemiștii ce numără ticăit căcăreze pe zeci de pagini.” Interviu luat de Cristian Teodorescu în Cațavencii, 10 martie 2021. https://www.catavencii.ro/mihai-iovanel-imi-displac-polemistii-dilatati-polemistii-tranca-fleanca-polemistii-ce-numara-ticait-cacareze-pe-zeci-de-pagini/.

8 Ana Blandiana, interviu la FILIT, Iași, octombrie 2021, https://www.youtube.com/watch?v=yq0JYorFSbA&t=6906s.

9 Liviu Ioan Stoiciu, „Gustul critic și ideologia literară,” în Expres cultural vi, nr. 7 (67), iulie 2022, p. 3. https://exprescultural.ro/wp-content/uploads/2022/07/wp-1658502309464.pdf.

10 Stoiciu, „Gustul critic și ideologia literară.”

11 Nicolae Manolescu, „Despre civilitate,” în România literara 29 (2022). https://romanialiterara.com/2022/07/despre-civilitate/

[Vatra, nr. 9/2022, pp. 10-16]

Un comentariu

  1. Ar trebui spus: în timp ce o bună parte din generația 80 s-a rătăcit în conservatorismul acesta oligarhic, o aproape completă excepție e reprezentată totuși de Bogdan Ghiu, care a tradus teorie și a scris cât 10 optzeciști la un loc și are puncte de vedere publice destul de progresiste, chiar dacă a fost unul dintre optzeciștii privilegiați pe care Dinescu i-a strecurat în Blocul Scriitorilor. E interesant faptul că Mircea Cărtărescu ar fi putut avea o evoluție foarte diferită dacă nu ar fi devenit autor Humanitas în anii 90…

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.