(Interviu acordat revistei Elipsis din Ecuador)

1. Credeți că poezia dvs. ar fi putut lua o altă direcție dacă nu ar fi fost impus realismul socialist creatorilor români și, în general, ai Europei de Est? Cum v-a afectat scrisul faptul că opera dvs. a fost interzisă de trei dictaturi comuniste?

Mi-am pus și eu uneori această întrebare care, de fiecare dată, îmi dădea un fel de perplexitate, în sensul că descopeream că nu am destulă imaginație ca să mă imaginez evoluând într-o lume căreia nu eram obligată să mă opun. Nu mă refer la realismul socialist, care a fost refuzat de întreaga mea generație, devenise ridicol și își pierduse puterea de reprimare care funcționase dramatic în primele decenii de după război. Mă refer de hărțuielile cenzurii în mijlocul cărora am crescut și m-am format și care, în mod evident, m-au influențat. Paradoxal însă, această influență nu a fost de natură să-mi diminueze elanul creator, nici forța vitală descărcată în scris, ci mai curând aș putea spune că le-a potențat, în sensul că represiunea a declanșat împotrivirea și m-a obligat să continui și să nu renunț.

Asta nu înseamnă că poemele și paginile mele au fost – cu câteva excepții devenite populare – polemice, ci doar că ceea ce n-a reușit să mă distrugă a reușit să mă întărească. Chiar și cele trei interdicții au fost perioade în care deprimarea a fost învinsă de încăpățânarea de a nu renunța și de a continua să scriu chiar dacă nu mai aveam nici destul optimism, nici destulă fantezie ca să îmi imaginez când voi publica ceea ce scriu. De exemplu romanul „Sertarul cu aplauze” a fost scris de-a lungul unei asemenea interdicții cu sentimentul că scriu o carte care va fi postumă. Mi-e greu să-mi închipui că toate aceste lucruri n-ar fi existat și nu sunt sigură că, în lipsa nevoii continue de a le apăra, libertatea nu ar fi devenit leneșă și capacitatea mea de a-mi păstra entuziasmul (en theos) nu ar fi obosit.

2. Poezia dvs. este foarte intimă și personală, dar în același timp profund filosofică și universală. Credeți că se poate vorbi despre intim fără a descoperi în ea rezonanța întregului? Considerați că poezia dvs., în acest sens, este și esențialmente politică, combativă, rebelă?

Eu ca persoană, eu ca intelectual, sunt interesată de lume și țară, de social, istoric, politic, sunt combativă și poate chiar rebelă, trăsături pe care omul care sunt a încercat să le treacă în poezia pe care a scris-o. În mod ciudat însă, fără să mă întrebe și oarecum împotriva voinței mele, poezia și-a creat un filtru atent să elimine tot ce era prea legat de contingent, tot ce era prea trecător și prea terestru, mișcările prea bruște și muchiile prea ascuțite, păstrând din istorie doar durerea, din luptă doar revolta împotriva răului și din scurgerea timpului doar eternitatea.

3. Vorbiți-ne despre importanța simbologiei creștine ortodoxe în concepția dumneavoastră despre lume și în scrierile dumneavoastră. În acest sens, cum a influențat povestea tatălui dumneavoastră vocația literară?

În noțiunea de creștin ortodox primul tratament este mult mai important decât al doilea. Cu cât este mai aproape de Christ, cu atât mai esențial, creștin de dinaintea rupturii dintre catolici și ortodocși, dinaintea rupturii Reformei, dinaintea rupturilor nenumăraților reformați. Pentru mine a fi creștin înseamnă a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți și tot ce decurge de aici nu numai în transcendență, ci și în istorie. Ortodoxia m-a marcat nu prin dogme, ci prin stil și tradiții, devenite populare, și reprezentând legătura cu strămoșii și cu poporul căruia îi aparțin. În ceea ce privește influența tatălui meu, ea a funcționat pe arii mult mai largi decât religia, pe arii culturale, istorice, politice și, mai ales, prin felul în care își trăia toate ideile și înțelegea să răspundă pentru ele. Nu știu dacă talentul lui oratoric, capacitatea lui de a ține sub puterea cuvântului și credinței sale oamenii din biserică are legătură cu talentul meu literar, dar e clar că el apare adesea ca personaj și model în paginile mele, după cum e clar că atât obsesia libertății, cât și intransigența, puțin exagerată, a ideilor morale de la el o am.

4. În Variațiuni pe o temă dată, în tranzitul său spre moarte, persoana iubită traversează granițele timpului și ale spațiului și ne determină să punem sub semnul întrebării noțiunile de eternitate a timpului și de tranzitivitate a vieții. Se poate spune că moartea resignifică absența granițelor în lumea lichidă de astăzi? Ce granițe sunt cu adevărat necesare?

În mod evident pandemia a readus în prim plan noțiunea de frontieră și utilitatea ei. Mai mult, s-a putut trage concluzia că noțiunea de frontieră poate fi nu numai ceva ce se opune drepturilor omului, ci și ceva care îi apără și le poate salva viața. Așa cum evoluția arhitecturii a fost de la chiliile medievale la apartamentele moderne fără pereți, (deși prețul mereu în creștere al energiei sugerează ironic altceva) politica încearcă să deseneze hărți fără granițe, în timp ce istoria se pregătește să reinventeze migrația popoarelor. În ceea ce privește însă lumea cealaltă, împărțită egal la cele două capete ale vieții între înainte de naștere și după moarte, lucrurile mi se pare că stau pe dos. Totul nu e decât o convenție inventată de oameni care să poată să înțeleagă mai ușor și să fie în stare să gestioneze misterul. Este însă o convenție gândită numai pe jumătate, lipsită de echilibru. De 700 de ani ne mișcăm prin arhitectura imaginată mistic și administrativ de Dante, uitând că de cealaltă parte a vieții se află, neexplorată, pata albă a neființei primordiale.

Dar nu ar fi mai simplu să acceptăm că suntem asemenea plantelor care trec din sămânță în floare, din floare în fruct, si din nou în sămânță odihnită-n compost, fără frontiere trasate-n misterul, oricum de nepătruns?

5. Opozițiile par să joace un rol fundamental în opera dumneavoastră. Este posibil să concepeți poezia fără antagonisme sau creația poetică este posibilă doar din opoziții? Ce discrepanțe considerați fundamentale în conceperea universului dumneavoastră poetic?

Nu m-am gândit niciodată, la ceea ce am scris în acești termeni, dar întrebarea Dvs. mă pune în situația de a accepta că este firesc să fie așa, din moment ce mi-am petrecut toată viața în opoziție: până în 1989 față de dictatură, represiune, minciună, manipulare; azi, față de cancel culture, corectitudine politică, woke, față de ceea ce se numește progresism și este de fapt o regresiune spre ceea ce am cunoscut până în 1989: dictatură, represiune, minciună, manipulare.

Poezia nu face decât să preia această continuă împotrivire și să o transforme în ceva mai profund, mai misterios și mai de neexprimat, în spaima în fața răului, care cuprinde timpul devenit istorie, ca o pată de petrol care se întinde fără oprire pe suprafața oceanului planetar.

6. Este foarte clar că temele pe care le abordează în opera sa și modul în care o face constituie o căutare a libertății creatoare și o revendicare a libertăților individuale și colective. Credeți că aceasta este o caracteristică a poeziei românești de astăzi? Este aceasta moștenirea poeziei Anei Blandiana?

Mi se pare firesc să fie așa din moment ce mai mult de jumătate din viață am trăit într-o societate în care libertatea era visul secret și de neatins al fiecărui. Pentru că libertatea este o noțiune vectorială, ea strălucește mai ales pe drumul înspre ea și există cu adevărat doar în mintea celor care luptă să o dobândească. În rest, după ce o ai, când nu mai e amenințată, când nu mai ai nevoie de curaj pentru a fi liber, libertatea devine leneșă, valoarea ei de întrebuințare scade, iar o libertate  care nu e întrebuințată este un păcat de moarte. Sunt convinsă că aceste idei și aceste sentimente au aparținut tuturor colegilor mei de generație, dar nu sunt sigură că ele au trecut neschimbate la generațiile următoare care s-au născut libere si pentru care libertatea este un dat fără importanță, aproape invizibilă.

7. Ce are în comun eseista Blandiana cu poetul?

Legătura este una complementară. Eseistul încearcă să analizeze și să înțeleagă ceea ce poetul face urmând legi neformulate sau, poate, porunci divine. Poetul simte universul, eseistul îl gândește.

8. De ce să scrii poezie astăzi și, mai ales, de ce să o citești?

Pentru că poezia poate salva lumea, iar oamenii – chiar dacă printr-o infimă minoritate – simt acest lucru. Faptul că în deceniile de după ocupația sovietică, în închisorile pline de deținuți politici din România se rezista – nervos și chiar fizic – compunându-se poezii care se transmiteau prin alfabetul Morse și, în lipsa creionului și a hârtiei, se învățau pe dinafară; faptul că, în lipsa de speranță a anilor ʼ70-ʼ80 ai secolului trecut, în toate țările comuniste tirajele volumelor de pozie erau astronomice și poeții cunoscuți asemenea cântăreților de rock; faptul că sunt decenii de când numărul festivalurilor de poezie a crescut exponențial în încercarea oamenilor de a se apăra de excesul de consumism și materialitate; sunt dovezi ale salvării prin poezie sau cel puțin a visului legat de o asemenea soluție.

______________

¹ Titlul e extras de redacție din interviu.

[Vatra, nr. 9/2022, pp. 7-8]