Tiranie

Tiranul deschide ziarul

adulmecă cele șapte farfurioare de porțelan

își moaie barba în miere

destupă garafa cu sânge

îi strigă câinelui său iubit:

în genunchi!

și tu în genunchi!

Tiranul rupe ziarul

varsă garafa pe genunchi

sparge cu pumnul

imaginea sa din oglindă

le face vânt pe geam celor șapte

farfurioare tremurătoare

cântă la liră:

o, mierea tiraniei!

Ziarul urcă pe tron.

Tiranul aruncă în el cu ouă crude

își moaie pana în sânge

scrie cu litere mari:

Z Z Z

V V V

îi strigă soarelui:

în genunchi!

și tu în genunchi!

*

Înainte de noul război

Încă îi plăcea să vorbească,

mergea greu

se oprea la fiecare pas

să-și tragă sufletul,

dar găsea ușor cuvinte pentru oamenii din sat

care veneau s-o vadă

puțini tot mai puțini,

încă îi plăcea să vorbească

în al optzeci și șaptelea an de viață

Trimitea și cuvinte la mari depărtări,

ele ne găseau oriunde încercam să fugim,

ni se ghemuiau la piept

chiar dacă eram în alte orașe și țări

în alte emisfere ale pământului

Îi povestise la telefon

singurului fiu

cum au trezit-o în zori de zi

primele explozii

ale noului război,

le auzise clar

erau la fel ca bubuiturile din copilăria ei,

mai poți găsi și azi obuze vechi pe dealuri

pe piscul Țurcăniței

prin pădure

Îi spuse feciorului cărunt

să mai cumpere făină și ulei,

fidea și crupe,

să vină la tăiat via,

să nu se teamă,

vorbea cu glas hotărât la mobil,

vorbea, vorbea,

nu știa în dimineața aceea de februarie

că mai are de trăit două zile,

că va cădea în grădină

lângă bulbii de lalele

abia încolțiți

și se va zvârcoli singură

până se va liniști

Acum degetele fiului

o tipăresc ușor pe umăr,

întinsă printre lumânări

sub cupola bisericii,

ea nu ne mai poate vorbi,

parcă doarme,

doar degetele fiului pe umărul nemișcat,

oasele lui ciocănind încet la poarta oaselor ei

răsună sub cupola bisericii

*

Poem pe tulpina unui platan

1.

Când mergi încet ferindu-ți ochii de lumina amurgului,

când îți pare că stai pe loc

dar de fapt înaintezi pe alee,

de la o spărtură în asfalt la alta,

de la o deschizătură spre cer la alta,

când soarele e doar la o palmă deasupra orizontului

și la fiecare pas inima ți se zdruncină între coaste,

când începi iar și iar în minte o frază și n-o mai duci până la capăt,

când scheauni neauzit și când te aștepți mai puțin

vezi un om scriind ceva pe tulpina unui platan.

Nimeni în oraș nu scrie la ora asta,

nimeni nu ține un pix în mână,

nimeni nu așterne pe foaie niște rânduri

oricât de rare,

numai omul acesta îmbrăcat în costum

scrie ceva pe tulpina dezgolită de coajă a platanului.

Pixul ieftin albastru

nu-i tremură deloc între degete,

pe spate i se întinde o fâșie de lumină,

în față are deja un text destul de lung

scris cu grijă,

îi rămân doar câteva rânduri,

le scrie ușor

parcă ar avea o pană care scrie singură.

De jur împrejur lumină moale,

ziua se duce, vara se termină,

omul își vâră pixul în buzunar,

își ridică pantalonii ce-i lunecaseră mai jos de sacou în timpul scrisului,

își ridică toiagul și cele două sacoșe de plastic,

se îndepărtează cu pași târșâiți.

Vrei să afli ce-a scris?

Nu-i înțelegi textul?

Mai privește-l încă o dată

și încă o dată.

Ce nu ți-e clar?

Omul a scris așa:

sper că platanul mă va ține minte,

sper că cerneala din pix nu se va termina,

sper că-mi voi lua o curea nouă,

sper că mai prind și vara viitoare.

2.

Altul de fapt era

textul de pe platan:

READ DDD

DCRF Dev Deco S sonoss

– PNDVIdeks_celulaMg

all-all (0)-all (000)

Seds / inoplex 777

on ONN 777

atnouff READ UTEN

Cancels Stat A

povens A

suplys A

end DERR

Eof-Eof REAL integer

за просы

правильные

металл 777

не строго 777

отказ в:

чтение – READ

истина READ (Z056)

tronex entays

*

Eveniment

La o parte!

feriți-vă

n-ați mai văzut-o?

a mai fost,

unde erați când a fost?

vă ordon

nu vă îmbulziți

Doamne ferește să scoată vreunul telefonul

fără poze

fără video

țineți mâinile în buzunare

nu vă înghesuiți

păstrați distanța

n-am anunțat pe nimeni

de unde dracului v-ați luat?

faceți loc

lăsați-o să treacă

tu!

ce scrii acolo?!

dă să văd

„trece o umbră”

rupe foaia!

rupe-o, am zis

feriți-vă

loc!

faceți loc

trece o umbră

liniște, faceți liniște

la o parte

dați-vă naibii la o parte

ce eveniment?

nu-i nici un eveniment

trece o umbră

pe covorul roșu.

*

Burka

Talibanul își întinde brațul,

aruncă o burkă peste mine,

mă zbat sub faldurile ei,

caut găurile prin care să mă uit,

o îmbrac pe cap

Am dispărut toată sub burkă

nu mai am mâini și picioare

nu mai am piept

nu mai am abdomen

sunt o grămadă de carne oase și intestine,

până la mine răzbat prin găuri

doar niște dâre de lumină

Nu-mi văd palmele

nu-mi văd unghiile

nu-mi văd nasturii sidefați de pe bluză

nu-mi văd genunchii

nu mă mai văd

stau încremenită sub burkă

și mă tem să ies în stradă

Eu care obișnuiesc să merg prin oraș neînsoțită

să mă strecor printre oameni

neînsoțită

să scriu să gândesc să citesc

neînsoțită

să-mi târăsc tristețea pe ulițe

neînsoțită,

acum trebuie să aștept un mahram

să mă scoată din casă un mahram

să-mi arate lumea un mahram

Câte am îndurat

pentru ca să pot ieși din casă când vreau,

să umblu singură prin locurile unde să-mi aud limpede pașii,

să-mi ascult gândurile,

să-mi scot din uitare visele,

iar acum vine talibanul

să-mi dicteze ce am voie și ce nu am voie să văd,

pe unde să calc și pe unde să nu se zărească

nici umbra mea

Dar mai am eu umbră

după ce îmi pun burka pe cap?

Mai sunt eu aici

ori sunt dincolo

ori nu mai sunt nicăieri?

Talibanul își întinde brațul

peste țări aride

peste munți înzăpeziți și văi roditoare,

aruncă peste noi milioane de burci

și nu mai vedem soarele

nu mai avem ochi,

doar niște găuri goale în întuneric.

*

Balcon

Oameni nevăzuți clădeau repede un sistem nou

după destrămarea celui vechi,

parcă era revoluție,

parcă nu era,

pereții apartamentului, tot mai reci,

divanul tot mai hrentuit,

etajera o lipisem cu scotch,

tot mai multe vechituri se grămădeau la balcon

trebuia să le reparăm, să le refolosim, dar de unde!

bucuroși să avem măcar o lumină chioară

luam doar becuri,

lucruri noi nu cumpăram,

vechiturile se-adunau, se clădeau una peste alta –

tinerețe și vechituri –

praful și pulberea să se aleagă de locuința asta,

îmi ziceam privind cum roiesc viespile,

nu băgasem de seamă când ocupaseră balconul,

își făcuseră cuib în cojocul meu,

se vârâseră între floacele de lână,

acolo au depus ouă,

din larve au ieșit viespi tinere și flămânde,

fir-ați voi să fiți, gângănii vărgate!

toate spray-urile pe care le-am avut,

cu toate le-am stropit

și cu lac de păr le-am împroșcat

și sticla de acetonă am vărsat-o peste ele,

iar cojocul greu, cusut din patru piei de oaie,

l-am ridicat ca pe-un bolnav,

l-am azvârlit peste balcon,

deasupra lui se ridică un nor de praf,

apoi l-am dus la tomberon,

am dus și alte vechituri,

saci plini de amintiri,

încetul cu încetul am eliberat balconul,

uitat-am viespile cu tot cu cuib,

uitat-am lucrurile adunate ani de zile

și aruncate într-o clipă,

doar tata mă-ntrebă odată:

unde-i cojocul?

de ce nu porți cojocul?

*

Ceața

Se sfărâmaseră comitetul central,

sovietul suprem,

sovietele sătești și sovietele orășenești,

apărură multe partide

vă amintiți cum se numeau?

 furnica, rândunica, stejarul,

cocoșul, trandafirul, soarele, 

unii părăseau furnica și aderau la rândunica

alții ieșeau din cocoșul și mergeau cu soarele,

scoteam fără să vreau câte-un oftat în locuri publice,

nu mă mai interesa stejarul,

nu mai voiam să merg cu soarele,

nu știam încotro s-o apuc,

viitorul era în ceață,

așa e și acum,

numai că ceața s-a îngroșat și mi-e rușine să oftez

în locuri publice.

[Vatra, nr. 9/2022, pp. 17-19]