De 26 de ani (mulți înainte!) se ține Gellu Dorian, fără a-i slăbi o clipă, pe urmele debutanților în poezie. E o muncă benedictină pe care a mai dus-o doar Laurențiu Ulici și pe care Dorian și-a asumat-o cu atîta devoțiune și rigoare încît azi el e singura instituție care are datele (relativ complete) asupra fenomenului (dar nu și singurul care face recepția debutanților în poezie, cum crede; mă mir – să mă mir? să nu mă mir? – că n-a luat seama, bunăoară, măcar la rubrica susținută de Andreea Pop, de care aș zice că era obligatoriu să știe, fie și doar așa, ca-ntre colegi de delectabilă corvoadă). Pe bună dreptate, după ce-a recenzat peste 300 de debuturi, poate zice că notele lui cuprind „o mică istorie a debutului editorial în poezie”. Dorian și-a sistematizat (mai precis, și-a adunat, căci ține doar criteriul cronologic al comentariilor) intervențiile în trei volume numite Cititorul de poezie, în ultimul (Editura Junimea, Iași, 2022) strîngînd ce s-a mai adăugat în intervalul 2018-2021 și făcînd o utilă dare de seamă.

După socoteala lui a dat seamă, de-a lungul anilor, despre aproximativ 80% „din producția generală” de debuturi, deplîngînd lipsa instrumentelor informative (cum erau cele alcătuite pînă-n ʼ90 de Biblioteca Națională; dar chiar, oare de ce Biblioteca Națională a luat așa de prompt această inițiativă lăudabilă de a nu mai face un serviciu atît de util?!) și imposibilitatea de a le suplini de unul singur. Dorian măcar a avut avantajul de a putea stoca toate debuturile care s-au confruntat pentru Premiul Național „Mihai Eminescu”, opus primum, fără, totuși, a putea ști cîte nu s-au confruntat. Avînd însă în vedere notorietatea și valoarea acestui premiu, e de presupus că absența de la confruntare se datorează unei corecte autoevaluări, ceea ce-i asigură lui Dorian o conștiință liniștită că a trecut în revistă dacă nu tot ce a apărut, măcar tot ce era – ori putea fi – semnificativ. În orice caz, tripticul lui Dorian e de referință. E referința, pe scurt.

Se-nțelege că după atîta pritocit Dorian e pregătit să tragă și concluziile, deși, după cum începe într-o privire înapoi și înainte, nu pare încă să fi ajuns la ele – sau nu la toate. Asta pentru că pornește de la o întrebare – ce-i drept, gravă: „Au poeții tineri talent?”. (O întrebare perversă, firește, pentru că ea e, de fapt, un răspuns. Dar nu cred că unul just, căci nu-i de admis ca talentul să fi dispărut din România). Ca să nu agravăm fondul intențional din subteran, să zicem doar că simpla întrebare enunță, de fapt, o îndoială, deși, zice Dorian, dintotdeauna „poeții tineri, cei de azi și cei de mîine (dar și cei de ieri și alaltăieri, n.n.), vor crede că sînt geniali, că nimeni nu e ca ei.” Numai că nu e după ei, desigur. Predicatele astea nu sînt, totuși, egale, cum s-ar putea înțelege: poți foarte bine să nu fii genial, dar, în același timp, nimeni să nu mai fie ca tine. Punerea ca atare a problemei talentului e, însă, riscantă de la sine. Știe bine și Dorian că talentul „nu poate fi definit”, ci „doar constatat”, „acolo unde există”. Pe de o parte nu m-ar mira să fie taxat, invocînd un concept/factor atît de ieșit din uz, pentru anacronism, chiar dacă prejudecata talentului funcționează și-n vremuri în care conceptul e respins și disprețuit. Pe de altă parte, ce spune propoziția „e un poet talentat”? Poate fi ea folosită în cazul unor poeți adevărați? N-ar fi o constatare jignitoare, peiorativă absolut, să spui despre Blaga sau Eliot că-s poeți talentați? Poate nici nu mai sînt, căci au trecut de mult peste această barieră. Talentul, fie el ce-o fi, e doar premisa unei posibile vocații, e un criteriu de încurajare cîtă vreme poeții sînt doar promisiuni. Și nu-i chiar obigatoriu să se vadă de la debut. Sînt destule cazuri în care el s-a relevat mai tîrziu. Asta e o discuție degeaba. Dacă dintr-o generație (ca să folosesc și eu un anacronism) rămîn zece poeți, acea generație e una eroică și-n talent. Zece e însă un număr exagerat, căci de regulă rămîn mult mai puțini. Deocamdată poeții tineri (oricum ar fi ei, milenariști, douămiiști, postdouămiiști, talentați, geniali ș.a.m.d.) sînt mulți, dar holocaustul abia urmează pentru ei. Vor fi, cu siguranță, destui martori ai supraviețuitorilor, pe care-i vor credita cu „talent” ofensîndu-i. Talentul e necesar unei vocații, dar odată mobilizat într-acolo cu responsabilitate el își pierde orice relevanță, fiind copleșit de alte dimensiuni creative. Și, după cum bine se știe, vocația e blestem, nu toată lumea îi face față. Cei care nu-i pot face față, rămîn „poeți talentați”. Din cei despre care se spune că-i păcat de talentul avut. În fine, după deliberare, Dorian dă, totuși, cîteva diplome de talent, dar nu prea multe.

Nici n-avea cum de vreme ce le pretinde tinerilor poeți o poezie „vie, provocatoare, iscoditoare, gata de a crea noi paradigme și, mai ales, limbaj poetic emulativ”. „Vie” e, din nou, ceva extrem de aproximativ, deși e un halou care însoțește poezia; e un efect care depinde exagerat de starea – psiho-culturală – a cititorului; „provocatoare” poezia tinerilor noștri e destul, dar tocmai provocările la care ea recurge nu-i sînt pe plac lui Dorian (nici din perspectivă estetică – sau poetică –, nici din perspectivă ideologică ori socială). Cu atît mai mult nu-i cade la inimă „limbajul poetic emulativ” pe care-l folosesc tinerii poeți în provocările lor. Și îndeosebi tinerele poete care, la ultimele gale de premiere a debutanților, au deschis doar „seria de scandaluri”, care „au pus parcă, pentru moment, în umbră ecourile bune”. Cu siguranță iritarea consemnată (de cîteva ori) de Dorian va fi considerată de protagonistele „seriei” un efect de succes și eficiență a acestor show­-uri, nicidecum ceva descurajator. Tinerii poeți sînt încă în plin complex de dezinhibare și nu par a da semne de epuizare în practica lirică a exhibiționismului. Dorian va trebui să se adapteze pentru că niciodată critica n-a putut stăvili elanurile poeților. Iar „limbajele emulative” sînt simptome ale obsesiilor epocii, nu doar provocări gratuite. Unde însă tinerii poeți par să eșueze în masă e la creația de „noi paradigme”. Aici, după Dorian, ei n-au reușit decît să creeze „un nou loc comun”, cu toate că „șabloanele sau tiparele” după care se iau „par foarte diferite”. Nu-i de mirare că deasupra tuturor diferențelor de formulă persistă un „aer comun” al generației/seriilor, căci așa a fost dintotdeauna. Dar acesta se risipește cînd rîndurile poeților semnificativi se răresc. Deocamdată așa ceva nu-i pare lui Dorian că s-ar fi întîmplat, căci, zice el, „nu se observă o linie, un lider în jurul căruia să emuleze” poeții de linie. Linii însă sînt destule, de la fracturism la minimalism și de la feminism la poezia de traumă. Plus altele, pomenite și de Dorian, – la un moment dat chiar atît de multe încît noile valuri de poeți tineri păreau a nu mai putea fi organizați „generațional”, ci pe programe în discordie (și emulație). Dar protagonismul manifestelor s-a domesticit și virulența lor nu mai pare semnificativă. Aici însă Dorian ajunge, fie cu voie, fie fără, să vorbească de-a dreptul despre funie în casa spînzuratului – atunci cînd își exprimă nostalgia pentru liderii de direcție. Asta pentru că tocmai se desfășoară o cumplită bătălie, cam după tactica de luptă a lui Tandaler, pentru șefia tinerilor poeți. E o luptă din care se vede limpede doar faptul că avem de-a face cu o generație complet lipsită de umor (de umorul de sine nici nu mai pomenesc!) și care nici nu realizează cînd dă în clocotul ridicolului (de la feministe nici nu pretind, căci acolo autoironia e de-a dreptul blasfemie; acolo drama ideologică e absolută, casantă cu patetism). Cred că nostalgia lui Dorian după lider/lideri se datorează prestigiului generației ʼ60, unde, între poeți, Nichita Stănescu a ajuns repede primus inter pares. Dar nu asta e regula, ci mai degrabă excepția. Cine e liderul generației din care fac parte Arghezi, Bacovia, Blaga etc.? După cum stau lucrurile deocamdată, pariez liniștit (chiar dacă nu voi apuca să-mi încasez cîștigul) că nu va fi nimeni lider (doar dacă nu se întoarce din asceza lui cu ceva cu totul relevant Vasile Leac). Firește, asta nu înseamnă că lipsesc ifosele de lider, ba din contră! E un sistem concurențial care se străduiește să se plebisciteze nu atît prin poezia ca atare (deși și prin ea), cît prin tot felul de manevre de putere și piață (uneori și prin fapte bune). Dar autoproclamațiile se plătesc – nu totdeauna pe drept și cu argumentele cuvenite (Claudiu Komartin, de pildă, și-a scăzut cota poetică nu datorită – și nici din cauza – poeziei, ci protagonismului; dar victimă a căzut propria poezie, expediată acum, din tabere adverse, sumar; Marius Ianuș, la rîndul lui, plătește cu poezia ideologia calificat legionară la care s-a avîntat). Nu sîntem însă departe de momentul în care o antologie a poeziei tinere va cuprinde doar vreo zece nume. Poate chiar cele propuse de Dorian. Din cei 300 mobilizați de Dorian, vor rămîne cam cîți spartani au rămas din cei 300 prezenți la Termopile.

Lecturile ca atare nu pornesc însă de la prejudecăți, dar se vede în spatele lor fermitatea unei opțiuni de poetică. Dorian ține cu modernismul și are nostalgia limbajului poetic mai decantat, calificat la inefabile și respectuos cu structura poematică și cu logica lirică (reproșează mereu lipsa de logică, dar desigur că nu a celei din manual). În ansamblu, lecturile lui sînt bonome, făcute cu o bunătate (bunăvoință) receptivă cuvenită debutanților, deși grila e severă și poate chiar prea exigentă, cam nepermisivă. Dorian citește „cu mare atenție la tot ce incumbă un text poetic” – și chiar așa face, căutînd prioritar „originalitatea” (dar destul de supărat pe vînătoarea de originalități ostentative ori cu orice preț) și „eventualele influențe, modele” (pe care le găsește și-n poezia deja clasicizată, dar și între congenerii debutantului în cauză, cu o foarte bună memorie). Din această perspectivă primesc imediat note bune poeții care scapă – sau chiar fug – de „locul comun” (sau locurile comune, căci pînă la urmă par mai multe) pe care valurile tineretului poetic îl (le) construiesc. Iuliana Lungu, de pildă, face bine cînd „fuge de acest loc comun, fuge de modele”, deși ea însăși lucrează pe modele. Chiar dacă nu fuge, ci doar „se îndepărtează de locurile comune ale noii poezii” printr-un „vocabular specific”, faptul e apreciat și la Nicoleta Onofrei. Cînd fuga e mai sănătoasă și poetul n-o șterge doar englezește din fața locului comun, el poate atinge chiar și „singularitatea poetică”, așa cum pățește Flavius Maxim, în care Dorian investește speranțe mari, pariind că, în viitor, „sunt șanse mari” ca poetul „să treacă în fața altor poeți așezați confortabil pe poziții de lideri”. Firește, un asemenea baston de lider se află pe undeva prin rucsacurile aproape fiecărui poet tînăr (nu chiar la toți, unii par fără nici o șansă în ochii lui Dorian). Ar putea fi și-n rucsacul lui Artiom Oleacu, căci și el vine „cu o carte care iese din tiparul obișnuit”, dar, din păcate, iese și „în afara a ceea ce se numește artă sau estetică”. Totuși, important cu adevărat e că Artiom, întrucît „tot ceea ce scrie el e trăit de el”, poate deveni „un poet inimitabil”. Congruența biografie-poezie pare un criteriu relevant pentru Dorian, deși nu decisiv, căci, iată, pe Ioana Vintilă, care e gata-gata să „dea naștere” „unei posibile paradigme poetice” (așadar, totuși, tinerii poeți mai atentează și la inițierea de paradigme) „din consumul (sau imaginația de-a consuma) unor substanțe halucinogene, ierburi, etnobotanice”, o felicită tocmai pentru că în viață nu face așa ceva. Exigența de a scrie ce trăiești cade adesea, deși în principiu Dorian pune mare preț pe trăirea unor eventuale antecedente ale poeziei, apreciind uneori chiar „sinceritatea” transcrierilor făcute de poeți. Important nu e însă ce intră în poezie, ci doar ce iese din ea. Degeaba își iubește poetul cu disperare iubita dacă nu-l face și pe cititor s-o iubească. Ba chiar e preferabil ca el să nici n-o cunoască, dar s-o cunoască cititorul. 

Dincolo de premisa de bunăvoință, Dorian nu trece însă peste inconsecvențele constructive sau peste inadecvările dintre piesele poemelor. Fie impresia generală cît de favorabilă sau generoasă, observațiile critice nu lipsesc și ele pot face un manual de întrebuințare a talentului. Eliza Niță, bunăoară, pornește binișor, dar are noroc după o vreme doar cu cîteva secvențe care dau „o oarecare viață textului și speranță lectorului că din toate schizoidiile /…/ se alege cu ceva de doamne ajută”. Și la Marcel Vișa se impune încetul cu încetul „o monotonie degradantă, o mereu aceeași reluare a temelor, a discursului poetic, pînă la saturație”. Păcate grele comportă și poezia lui Sebastian Big, în care „totul este ca într-un articol sec de revistă de știință și tehnică” în care „colcăie confuzia și lipsa de logică”. Unele observații sînt duse la nivel structural (deși nu-s prea clare), cum e cea făcută pe seama poeziei Ioanei Vintilă, unde „tehnicismul și deliberarea stării se bat cap în cap” (dar nu e și „tehnicismul” o „deliberare”?). Metodic sînt sancționate vorbăreala, pălăvrăgitul de angoase și logoreea anxietăților cotidiene. O economie poetică a stării, o densitate și o intensitate de sens sînt lucruri pe care Dorian le revendică pe bun drept. Deși nu vrea să lase pe nimeni fără o șansă, Dorian e nevoit să rostească și lucruri rezolut neplăcute, cum, bunăoară, despre debutul lui Samuel Pascariu, „un debut timpuriu, prea timpuriu și ratat”; soartă și mai rea au poeții care ambiționează experimente, cum face Tudor Pop, care prevestește poeziei române doar un „viitor trist și artificial”. Pe fondul general de bunăvoință ca deschidere receptivă, nu lipsesc de la Dorian tranșanțele.

Nu le-ar fi stricat celor trei cărți despre debutanți, dacă tot a sosit ora dării de seamă, ca, alături de tabloul sinoptic al debutanților și de lista posibililor „șefi de trib”, să figureze și o clasificare măcar tipologică a poeților și o împărțire mai clară pe clase discursive, de la retorii angoaselor la lozincile feministe și de la școala notației la cea experimentalistă ș.a.m.d. Dar, cum ziceam, tripticul lui Dorian e referința în materie.

[Vatra, nr. 9/2022, pp. 20-22]