Emilia Faur

Frica are cap(ăt)

„All the fetishes were used for the same thing. They were weapons. To help people avoid coming under the influence of spirits again, to help them become independent. They’re tools. If we give spirits a form, we become independent. Spirits, the unconscious…, emotion—they’re all the same thing. I understood why I was a painter (…) Men had made those masks and other objects for a sacred purpose, a magic purpose, as a kind of mediation between themselves and the unknown hostile forces that surround them, in order to overcome their fear and horror by giving it a form and an image” (Picasso)¹

Cum arată abandonul prin ochii unui copil? – asta este, îngroșând tușa, povestea plină de frici, cazne, candoare și zbucium spusă de Lavinica Mitu în Bărbatul fără cap².

Contrar aparenței, este vorba de mai mult decât drumul către împăcarea cu dezamăgirea și gustul amar lăsat de absența figurii paterne. Este vorba de împăcarea cu ambii părinți: cu tatăl care a plecat și cu mama care n-a mângâiat. Este povestea abandonului părintesc în toate formele lui, a înstrăinării și a strădaniei de a recâștiga apropierea față de cei doi oameni care te-au adus pe lume, prinși la rându-le în propriile drame.

Am citit cartea fără să-mi pot răspunde propriu-zis la întrebarea: de ce titlul ăsta? Dacă m-aș fi oprit la primele trei proze din roman, aș fi zis că merge, că despre asta e: despre încercarea protagonistei de a-și găsi propria identitate, o identitate fără tată – un leac la durerea de cap. Și despre asta vorbește și ultimul capitol, când Lavinica Mitu vrea să renunțe la numele părintesc – adică nu doar cel dat de tată, ci și cel dat de mamă: „deși nu am vrut, am fost și sunt un nume al unui tată care a plecat și un prenume care m-a umilit, m-a făcut mică și vulnerabilă, m-a forțat să mă apăr, să mă ascund, să mă neg, să mă refuz și să refuz ceea ce mi-ar fi putut aduce un alt nume care ar fi fost pe placul meu, cu care aș fi fost împăcată.” (177-178), mărturisește autoarea.

Titlul e cel mult o metaforă, un fel de-a vorbi despre cum poți umple un gol –  acel vid lăsat de tatăl plecat de lângă copil, care rămâne de negăsit. Tatălui, care a ieșit pe ușă când copila are zece ani, îi lipsește fizionomia. Chipul lui se șterge în timp și dispare. Și dacă golul lăsat de mamă este, cu timpul, umplut, cel lăsat de tată rămâne o rană deschisă – o istorie neîncheiată și una care se vrea rescrisă, fac reamintirea și mai dureroasă.

Cum refaci o figură care-ți scapă? Cine e omul ăsta căruia trebuie să-i spui tată? Asta rememorează Lavinica Mitu. Iar acel vid se umple cu vorbele mamei, unchiei, Aurei și-a altor femei din viața bărbatului ăstuia necunoscut.

Aici, cred, se poate purta o discuție mai largă. Senzația care m-a urmărit toată cartea este că, deși lumina reflectorului pare să cadă pe tatăl absent, toate poveștile Lavinicăi Mitu sunt despre și cu femei. Că în lumea asta plină de compasiune, tandrețe, cruzime și solidaritate a femeilor iese la lumină, mai ales, povestea despre relația spinoasă, complicată și uneori absurdă dintre fiică și mamă. Că abia din poveștile femeilor, din chipurile vinete și de pe buzele lor umflate sunt conturate figurile bărbătești. Că abia toleranța lor mută, rușinea este lucrul acela care neliniștește.

În ochii femeilor, bărbații sunt doar niște contururi firave și aspre. Ei sunt violenți și tandri, fragili și vânjoși, lași și curajoși, „cuminți” și impulsivi, irascibili și placizi; ei au, în genere, trăsăturile unui copil – incapabili fiind să-și gestioneze rațional trăirile și să reziste impulsurilor –, ei rămân emotivi, iraționali, fustangii, bețivi, niște rătăciți căutând de bezmetici drumul spre casă. Singurul tablou flatant rămâne cel al preotului din „Soția preotului”, căruia scriitoarea îi face profilul unui „familist”. Bărbat „înalt”, credincios, loial, blând, iubitor, acest tată moare, însă, în mod tragic, pe neașteptate, lăsând un alt gol de neconsolat.

În proza Lavinicăi Mitu, femeile nu numai că au o istorie limpede, ci o și „scriu”. Aici, de pildă, poate intra până și numai istoria pe care mama protagonistei o reproduce când trasează harta amoroasă a tatălui în plimbările prin „orașul pe care tata l-a construit pentru ea înainte să plece” (54). În cronica de familie a scriitoarei, femeile se bucură de descrieri largi, de detaliu, de la amănunte corporale până la trăsături psihologice. Ele conduc poveștile, sunt eroinele fiecărei relatări, „câștigă”. Ele amprentează memoria autoarei. Ele îi servesc drept model copilei care învață cum e să fii „femeia aceea”: ce-o să aibă când crește, ce haină o să îmbrace, până și pofta culinară. După cum se știe, tinerele copile mimează, adoptă comportamentul femeii adulte, felul ei de-a relaționa, de-a se purta, de-a se înțelege pe ea însăși. „Maria se ridică pentru că mama ei se ridică” (97) e poate una dintre cele mai grăitoare propoziții peste care am dat. Pentru că în procesul ăsta de „creștere” cântărește incontestabil de mult – deși nu-i exclusiv – rolul mamelor noastre, care ne indică felul în care ne-am putea croi, chiar și atunci când, în relația asta, iau naștere alte frici și încă odată nevoia de reiterare și construcție a propriei identități, lucru care nu-i scapă Lavinicăi Mitu.  

Scriitoarea întărește nu odată rolul responsabil al adultului în cimentarea modelelor comportamentale la copii. Mă refer aici la acele câteva povești despre cruzime („smotoceala” cu zăpadă, uciderea pisicii) ca act mimetic, nesancționat, contrapus generozității pe care o descrie ca un dat inerent copiilor – când spune, de pildă, povestea emoționantă a surorilor Mitu care decid să-i ducă, pe ascuns, Izei, sora lor „vitregă”, din dulciurile și sucul primite de la tatăl lor, deși acesta le spusese când întrebaseră că ei ce-i ia, că „nimic, că nu e copilul lui” (134); „dar nu ne-a plăcut că el a zis așa după ce a lăsat-o să-l strige «tati» și pe noi ne-a pus să o strigăm pe Aura «mama»”,  (134-135), conchid copilele. Lumea adulților e umbra ce se extinde în cea a copiilor ca o pată de cafea pe haină. Ea nu poate fi scoasă sau dezlegată, pentru că nu intră în nicio definiție de dicționar.

Lavinica Mitu păstrează un echilibru fragil, încercând să descrie oamenii mari cu bune și rele și un fel de distanțare. Același balans îl încearcă și în jocul temporal, în alternarea oralității cu descrierea, și în trecerea aproape imperceptibilă de la timpul povestirii la cel prezent. Toate lucrurile astea îi dau prozei un fel de rapiditate, dar și adâncime și greutate – și tot ele, puse cap la cap, vorbesc despre scrisul exersat, matur al scriitoarei. Că tehnicile pe care le folosește sunt, vezi doamne, numai contemporane, ar fi, cred, o critică prostească.

Ce rămâne, cu toată strădania ei de a îmblânzi apele, în râsul de pe urmă și-n bucuria de-a se bucura de sine, este neliniștea. Un „dacă” ar fi fost altfel. „Dacă” ceva rămâne nespus. „Dacă” nu-i chiar așa cum se spune. Râsul poate fi, totuși, rezoluția la preaplinul sufletesc, cum arăta Broch în Moartea lui Vergiliu, și poate cel mai bun remediu pentru frică.

Bărbatul fără cap este, totuși, frica aia căreia vrei să-i dai chip, forma care îmbracă „spiritul” tatălui, care te bântuie și te chinuie – și care, abia povestită, poate fi, în sfârșit, suprimată.

____________

¹ Apud. Picasso citat în André Malraux, Picasso’s Mask, trans. June Guicharnaud şi Jacques Guicharnaud (New York: Holt, Rinehart and Winston, 1976), 11; şi Françoise Gilot şi Carlton Lake, Life with Picasso (New York: McGraw Hill, 1964), 242, în Éric Michaud, „Matisse and Picasso: The Redemption and The Fall”, vezi: Matisse and Picasso: The Redemption and The Fall – Nonsite.org.

² Lavinica Mitu, Bărbatul fără cap, Polirom, Iași, 2022.

***

Diana Tătăruș              

Bărbatul fără cap: despre stigmatul de a fi copilul părintelui tău

21 de povestiri cu titluri sugestive, pe care le-am citit ca pe capitole ale aceluiași roman cu accente autobiografice, alcătuiesc volumul Lavinicăi Mitu. Pe de o parte, așteptările înaintea lecturii mi-au fost scăzute de recurența tematică și variațiunile acesteia pe care le-am citit în ultimul timp (Maria Orban – Oameni mari,  Simona Goșu – Fragil, Diana Bădică – Părinți), dar, pe de altă parte, pe platformele de lectură online cartea era realmente lăudată, cu un rating promițător (4-5 stele), lucru care mi-a stârnit interesul. M-am raportat la carte cu un ochi sceptic și cu altul sedus. La final promit să vă spun care a câștigat.

Avem de-a face cu bine-cunoscutul regim al traumei familiale, al relației cu părinții, al tatălui absent/ indisponibil emoțional, al disfuncționalității și anxietății care se repercutează la maturitate asupra naratoarei, totul proiectat pe fundalul slab conturat al anilor ʼ80-ʼ90, dar cu reveniri intermitente la un prezent al crizei personale.

Proza Lavinicăi Mitu stă sub semnul ipostazei. Fiecare povestire este redată din perspectiva unui eu feminin, aflat în diferite momente ale vieții, la vârste diferite, cam la fel cum face Simona Popescu în Exuvii. Și, asemeni autoarei optzeciste, Lavinica Mitu emană în textele acestui volum o feminitate aparte. Redau spre ilustrare fragmente din portretul pe care copila i-l face mamei sale:

„Mama(…) este cea mai elegantă și mai frumoasă femeie din Slatina”, „Mama purta tocuri iarna, primăvara, vara și toamna.” sau „Mama poartă cei mai frumoși pantofi din lume”. Fusta roșie cu buline, fusta galbenă, fustele verzi din piele de șarpe, cu curea din mărgele și jupe, rochia cu imprimeu cu mere, rochia tricotată verde, cerceii cu clips, etc creează un spațiu al feminității clișeizate, dar totodată atât de duios-necesare, alinând, măcar parțial suferința copilei și participând la configurarea identității sale de mai târziu.

Ce m-a impresionat a fost, în primul rând, calitatea scriiturii. O voce sigură, exersată, care dovedește că, din punct de vedere tehnico-stilistic, scrisul se poate învăța (autoarea menționează că s-a format și la atelierele de scriere creatoare). Miza cade, din punctul meu de vedere, pe două aspecte de tip cauză-efect și anume: femeia adultă de astăzi cu funcționalitatea ei socială redusă (1) este „rezultatul” copilăriei trăite într-o familie cu „probleme”(2). Ce înseamnă concret aceste probleme? Un  tată alcoolic. afemeiat și iresponsabil și o mamă copleșită, care face cu greu față situației, crescând singură două fete. Din acest punct de vedere, nu mai seamănă cu Exuviile, unde predomină o viziune  netraumatizată, ci mai degrabă cu dramatismul Tatianei Țîbuleac (Vara în care mama a avut ochii verzi), al Ioanei Nicolae (Cartea Reghinei) sau al Corinei Sabău (Și se auzeau greierii). Ținând seamă de inflația literaturii contemporane despre traumă este dificil să scrii pe acest subiect fără să cazi în platitudine sau mimetism. Lavinicăi Mitu, totuși, pare să-i reușească și cred că, în primul rând, acest succes se datorează calităților tehnice ale cărții. Suspansul este dozat, proza „te ține”. Povestirile au, adesea, incipit abrupt, ceea ce, cu certitudine, va determina curiozitatea cititorului. Atitudinea naratoarei este versatilă, când naivă, când ironică, când autoironică, întotdeauna asumată. Unele întâmplări sunt povestite cu ironie amară. Sugestiv este, de pildă, episodul în care rememorează modul în care învățase să să se orienteze în oraș (povestirea intitulată Hărți). Trimisă de mama să ia niște bani de la o colegă de serviciu a acesteia, fata se rătăcește, în ciuda unei hărți desenate, primite la plecare. Orientarea ei capătă sens când copilei i se va revela o altfel de „geografie”, cea a adreselor amantelor tatălui ei, pe care mama i-o destăinuie ulterior: „Tot nu am învățat punctele cardinale, dar acum știu că atunci când mă trimite să plătesc întreținerea trebuie să trec de blocul în care tata se ducea la rusoaica aia grasă (…), farmacia nonstop este lângă blocul unde tata se ducea la contabilă, în orașul de jos a cărat toată mobila de sufragerie când s-a încurcat cu țiganca, acolo la etajul patru stă profesoara cu care a plecat la mare și a cheltuit tot salariul(…). Alteori se conturează un sentiment al jenei cu care personajul pare să trăiască simbiotic, de când băiatul de care îi plăcuse în copilărie a aflat cum fata se coborâse în latrina din curtea bunicii, să salveze o rață. Jena este amplificată de complexele cultivate de adulții din jur, referitor la originile paterne țigănești, forma nasului etc.

Există și un filon critic, sarcastic al cărții, care, însă, nu se îndreaptă către părinți și ale lor greșeli, ci sancționează, mai degrabă, impostura la general; de la cea a psihologilor, care dau dovadă de lipsă de profesionalism, în ciuda costurilor mari ale ședințelor de terapie, la cea a grupurilor de suport inutile, sau a vindecării prin calea bisericească : „Două ședințe pe săptămână, o sută douăzeci de lei ședința, în total nouă sute șaizeci de lei pe lună. Puțin sub jumătate din salariul meu. Iar ea îmi spune să-mi iubesc capul. Și gata. Migrenele vor dispărea!”. Pe toate le-a încercat, niciuna dintre alternative nu i-au adus împăcarea cu ea însăși. Pentru că, în definitiv, aceasta este o poveste despre neacceptarea de sine, despre un conflict interior a cărui sursă se află într-un mecanism metaforic perfid, de identificare, din copilăria timpurie.¹ Fetița din trecut este văzută de ceilalți ca oglinda unui tată, pe care îl renegă, pentru că a abandonat-o: „Uite, capul lui Vasilică tăiat și pus la ea!” Așadar, bărbatul fără cap este tatăl, care, după logica infantilă a rămas așa, deoarece i l-a cedat ei. Citez din visul fetiței: „Uitați-vă la mine! Capul lui Vasilică tăiat și pus aici. Și m-am oprit din țipat doar când l-am cunoscut cu adevărat pe cel care mergea fără cap pentru că cineva i-l tăiase și îl lipise de gâtul meu.” Această asemănare fizică va determina migrenele de mai târziu („autoflagelare”?), incapacitatea de a sta în relații de durată, inadaptarea la locul de muncă. Naratoarea  va pendula între a-și căuta și a-și respinge tatăl alcoolic, mincinos și adulterin, care i-a făcut viața grea, ajungând printr-un soi de tranzitivitate implicită să se urască pe sine. Deci, bărbatul fără cap este și cel care și-a pierdut verticalitatea, moralitatea, limpezimea, în sensul comun al expresiei, însă devine mai cu seamă tatăl care transmite fiicei sale un bagaj ereditar stigmatizant. Iată subtilitatea jucăușă a autoarei!

 Frapantă pe alocuri este și imaginea maternității: a mamei naratoarei, care, în momentele de colaps nervos, afirmă că își dorește moartea, care să o scape de probleme; a naratoarei însăși ca mamă ce trăiește depresia post-partum; a unei mătuși nevoite să-și ducă la orfelinat copilul din flori. Sunt surprinse momente de maximă dramă din viața femeilor, lucruri tabu în trecut, surse de traumă, care în contextul actual al political-correctness-ului capătă vizibilitate, putând fi considerate și o pledoarie subtilă pentru nevoia de sprijin acordat femeilor aflate în situații vulnerabile.

 Interesant este faptul că, pe tot parcursul cărții, personajul se va situa în afara oricăror reproșuri explicite adresate părinților, acuzarea directă lipsește, îmbrăcând forma aluziei sau a comportamentului care substituie declarația, cea din urmă fiind  internalizată. Personajul somatizează toate lucrurile nespuse, toată această durere pe care a purtat-o cu sine de-a lungul vieții. Scrisul devine, în acest context, singurul cu efect taumaturgic, adevărata terapie, prin sublimarea suferinței în opera literară. În finalul cărții, după ce „răul” a fost scris/ recunoscut, se produce vindecarea și o turnură spre un alt tip de atitudine: trăirea într-un prezent al bucuriei generate de propriul copil: „Iar eu nu pot decât să râd cu ea pentru acum și pentru toate dățile în care m-am urât(…)”. Fără să fie neapărat neconvențional, finalul cărții este, într-un fel, necesar, așteptat, după intensitatea suferinței transmise cititorului.

Bărbatul fără cap este, cu siguranță, o carte care nu m-a dezamăgit, în ciuda tematicii relativ uzate și a tramei comune, a câștigat, deci, ochiul sedus. Vocea pe care am întâlnit-o în cartea Lavinicăi Mitu este, în opinia mea, una puternică, ușor poetică, promițătoare, originală. Din punct de vedere extraliterar, povestea pe care o spune în acest volum poate fi o portavoce, în societatea contemporană, în care din ce în ce mai mulți oameni conștientizează nevoia de a fi bine cu ei înșiși, de a depăși traumele copilăriei pentru a nu perpetua aceleași greșeli și pentru a ieși din cercul vicios. Un stil fermecător, o proză scrisă cu asumare, atentă la detalii, muncită aș zice. O recomand!

____________________

* Bărbatul fără cap, Lavinica Mitu, Editura Polirom, 2022, colecția Ego Proză.

¹ Din acest punct de vedere, proza capătă relevanță prin exponențialitatea personajului, redând genul de experiență cu care empatizează cititorul, obișnuit cu un astfel  scenariu (românesc autentic), recognoscibil și reperabil în folclorul urban al perioadei comuniste și al anilor tranziției.

[Vatra, nr. 9/2022, pp. 87-89]