Argument

Ultimii 15-20 de ani au fost cu adevărat explozivi în materie de producție literară, mai cu seamă poetică, purtând semnătura unor tinere autoare. E o constatare de bun-simț pentru oricine a urmărit cu oarecare interes dinamica tabloului literar autohton. Fie climatul socio-politic a fost prielnic, fie s-au mai schimbat niște mentalități, fie a fost nevoie de această revanșă a femininului, oprimat și controlat, forțat să încapă în paturi procustiene în epoca anterioară, fapt este că, odată cu fracturismul, se impune o generație de poeți și poete care sparg tiparele conformiste, scriu o poezie dezinhibată, liberalizează limbajul cu voluptate, impun o atitudine de frondă față de modelul poetic optzecist și, fapt cu adevărat revoluționar, chestionează establishment-ul oficial, cel al unei culturi puternic amprentate patriarhal.    

Generația poetică douămiistă, cu Ruxandra Novac, Miruna Vlada, Elena Vlădăreanu, Ioana Băețica, Domnica Drumea, Iulia Militaru ș.a. în frunte, al cărei discurs contestatar, revendicându-se din poezia tăioasă, violentă a Angelei Marinescu sau din cea profundă, cu accente eticiste a Marianei Marin, ca să amintim două din cele mai influente predecesoare, a deschis drumul postdouămiistelor, care diversifică și mai mult sfera problematicii poeziei actuale, cu un ochi atent îndreptat spre ceea ce se publică și se dezbate în materie de feminism în spațiul occidental. În epoca globalismului, fiecare poet e chemat să reflecteze asupra acelor provocări politice, sociale, economice și tehnologice care ne privesc pe toți. De fapt, chiar și poetele primului val, ies din sfera feminismului militant și se reinventează, răspunzând unor provocări de maximă actualitate.  Poetele celui de-al doilea val, la rândul lor, raportându-se atent și la mișcările poetice din afară, nu doar la modelele interne, asimilând feminismul și sancționând în diverse moduri o lume literaro-culturală încă misogină și provincială, dominată de bărbați-scriitori – simptomatică fiind, în acest sens, absența oricărei scriitoare din canonul școlar liceal, din interbelic sau postbelic, nici măcar Hortensia Papadat-Bengescu, singura care spărsese blocada la un moment dat, nemaigăsindu-și locul alături de iluștri colegi din interbelic sau absența femeilor din juriile celor mai importante festivaluri/premii literare din circuitul literar autohton – s-au deschis spre o multitudine de probleme contemporane și formule poetice, forțând limitele canonului oficial și impunând o polifonie de voci lirice de o certă individualitate. Le am în vedere, în acest sens, pe Olga Ștefan, Medeea Iancu, Diana Geacăr, Teodora Coman, Rita Chirian, Gabi Eftimie, Gabriela Feceoru, Anastasia Gavrilovici, mergând până la ultimele debutante, Deniz Otay, Ileana Negrea, Teona Galgoțiu, Cătălina Stanislav.                                             

Dacă „scriitura feminină” e, în genere, asociată cu biografismul confesiv, intimist, cu temele legate de feminitate, maternitate, univers casnic, sau cel puțin aceasta e eticheta cea mai uzitată, iată că în prezent se experimentează o multitudine de formule iar diversitatea acestora nu e decât dovada clară a unei efervescențe creatoare fără precedent. Teodora Coman inventariază în eseul ei câteva din aceste direcții dominante: o poezie care-și asumă declarativ și militant un program ideologic, feminist (Medeea Iancu, Miruna Vlada, Iulia Vintilă), o poezie a alienării (Ruxandra Novac), un discurs poetic demistificator la adresa societății de tip comunist sau consumerist (Elena Vlădăreanu), o poezie a postumanului cu accente eco (Gabi Eftimie), o poezie ce propune o partitură postironică (Elena Boldor) sau un „vortex baroc” (Olga Ștefan), o reinterpretare a biografismului confesiv (Gabriela Feceoru). Vârful de lance e, probabil, poezia queer-feministă, căreia Iulia Militaru – poetă, activistă, editor al editurii frACTalia, editură de nișă, de orientare stângistă, care a publicat multe din volumele poetelor ultimului val – îi dedică o bună parte din amplul ei text, aflat în debutul secțiunii teoretice, identificând, numai în cadrul acestui subgen trei direcții: a) „poezia revoluționar-militantă”, cea mai bine reprezentată (Medeea Iancu, Iuliana Lungu, Ileana Negrea), b) „poezia nonbinară, (auto)teoretică și hibridă”, deja destul de bine reprezentată (Ada Eliane, Teona Galgoțiu),  c) „poezia etic-asumată a grijii: poezia antispeciistă și poezia Crip/Mad (antiableistă/antiageistă)” (Daniela Hendea, Andrada Yunusoglu).         

Dosarul „poeziei feminine” și-a propus, dincolo de contestările pe care le-ar putea genera sintagma în sine, atât de dezbătută în teoretizările feministe, o relectură și o posibilă sistematizare de direcții și tendințe a poeziei scrise de femei în acești ultimi 20 de ani postrevoluționari, pornind de la premisa că s-au inițiat mișcări recuperatorii absolut necesare și lăudabile. Triada de volume exegetice semnate de criticul Al. Cistelecan, care a șters la propriu colbul de pe plachetele pitite prin biblioteci ale poetelor noastre uitate, recuperând un întreg secol (Ardelencele – 2014, Zece femei – 2015 și Fete pierdute – 2022), cele trei volume antologice, coordonate de Alina Purcaru și Paula Erizanu, Un secol de poezie română scrisă de femei, apărute la Ed. Cartier și acoperind perioada 1918-2019, lansarea, în 2018, sub coordonarea poetei Elena Vlădăreanu a  Premiilor „Sofia Nădejde” Pentru Literatură Scrisă de Femei, reprezintă trei din cele mai semnificative momente care au îndreptat reflectorul  asupra acestei literaturi de culise și a fixat rolul scriitoarelor în evoluția literaturii române. Evident, e loc și de mai bine!                                                               

Prin cele două secțiuni, cea teoretică, în care se regăsesc texte sintetice sau aplicate unui volum/unei autoare, semnate de Iulia Militaru, Teodora Coman, Iulia Stoichiț, Rita Chirian, Mihók Tamás, Romana Pantea, Gabriela Feceoru, Hristina Doroftei și microantologia de texte poetice, în mare parte inedite, semnate de poete contemporane, din generații diferite, de la Ioana Nicolaie, Floarea Țuțuianu, Ana Dragu, Diana Geacăr, Medeea Iancu,  la mai tinerele Iulia Stoichiț  sau Paula Erizanu, dosarul „poeziei feminine” a încercat să contribuie la acest „se poate și mai bine” și să surprindă, fără pretenții de exhaustivitate, tabloul dinamic al poeziei feminine contemporane românești, a cărui diversitate de voci, formule și identități poetice e o invitație la o incitantă (re)lectură și, de ce nu, la o reconfigurare a canonului.                                                                                               

Cristina TIMAR

***

I. ÎN LOC DE ANCHETĂ…

Medeea IANCU

ESEU PRIVIND „PROBLEMA” LITERATURII FEMINISTE ÎN LITERATURA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

[Vatra, nr. 9/2022, pp. 29-33]