E tipic, cumva, ca orice discuție despre realism să alunece rapid și inevitabil într-o discuție despre ce este tipic – real ca dat statistic, social gregar – și ce e, dimpotrivă, singular – individual, particular, dar poate nu mai puțin real. Așa s-a întâmplat cu discuțiile de la noi, din anii ʼ50, pe marginea realismului socialist, și așa s-a întâmplat și la case mai mari, în teoria estetică a lui Lukács de pildă, chiar dacă oarecum în alți termeni.

Și așa stau lucrurile și cu volumul cult, apărut în UK în 2009 și recent tradus la noi, „Realism capitalist” al lui Mark Fisher¹ – la rândul său ceva atât de tipic și singular totodată.

Într-un prim sens, volumul lui Fisher e unul tipic prin chiar conținutul și factura textelor care-l compun. Din această perspectivă, cartea pare un adevărat mix tape al perioadei de la începutul noului mileniu și de până la izbucnirea crizei din 2008-9 – interval în care au fost scrise, inițial pentru blogul personal (k-punk), cele mai multe din capitolele sale –, oferind un eșantion reprezentativ a ceea ce se scria în acei ani în mediile academice alternative și pe noile bloguri, reviste și platforme de critică social-politică și studii culturale (sau, mai exact, de critică social-politică qua studii culturale): un discurs garnisit de referințe la Zizek și Fredric Jameson, dar și la post-structuraliștii mai pop ca Deleuze, Foucault și Baudrillard sau autonomiștii de a doua generație precum Christian Marazzi și Franco Berardi Bifo, combinați cu ilustrări sau comentarii la produse deopotrivă ale culturii mainstream de consum (filme de Hollywood), dar și la (sau din) cultura alternativă incipientă a blogurilor și a scenelor digitale și muzicale. Texte care, în general, construiesc o imagine a capitalismului ca sistem total, ubicuu și implacabil, a cărui principală expresie dar și principală întemeiere ideologică este această conștiință a „realismului capitalist”: certitudinea tot mai încetățenită și apăsătoare că un sfârșit sau chiar și o transformare semnificativă a capitalismului au devenit ceva de neimaginat.

Acest concept de „realism capitalist” este, după cum Fisher o și recunoaște, preluat de la Fredric Jameson și teoria sa a postmodernismului ca logică culturală a capitalismului târziu. Singurele aspecte care sunt noi – sau erau noi, la vremea la care scria Fisher – în raport cu dezvoltările inițiale ale lui Jameson țin mai degrabă tocmai de consolidarea, fixarea în anii 90-2000 a diagnosticului acestuia din anii ʼ70-ʼ80. Trei sunt, după Fisher, aspectele prin care deceniile ulterioare au afectat dar și confirmat, aprofundând și agravând parcă, teza inițială lui Jameson: dispariția alternativei istorice a „socialismului real”, care deși în anii ʼ70-ʼ80 mai supraviețuia aproape doar cu numele, oferea încă o bază istorică de pe care să poată fi contestată ideea că „nu există alternativă” la capitalism; neutralizarea postmodernismului însuși prin amputarea unicei sale dimensiuni critice și subversive pe care o prezenta inițial – anume confruntarea sa plebee cu modernismul înalt, modernism care a fost muzeificat, parodiat și „comodificat” ca nișă particulară în interiorul postmodernismului atotcuprinzător; și, în al treilea rând, dispariția exteriorului capitalismului, planetarizarea acestui sistem ca adevărat sfârșit al istoriei. Aceste argumente, și această imagine a unui capitalism total, ubicuu, indestructibil, care colonizează, pervertește și integrează orice aparent exterior non-capitalist, nu sunt și nu erau nici atunci, după cum subliniază de altfel repetat Fisher însuși, ceva nou. Ele sunt cunoscute, clasicizate chiar din expresiile culturale și politice ale 1968-ului, și devenite monedă curentă mai ales după refluxul și decepțiile pe care aceste mișcări le-au suferit în anii 70-80. Nici asamblarea acestui tip de argument de high theory, à la Jameson și Adorno, cu exemple din producțiile industriei culturale și ale mediilor alternative nu e neapărat ceva nou – fiind deja practică obișnuită în Postmodernism, as the Cultural Logic…, și devenită rețetă de bază la Zizek, Baudrillard, Virilio et co. Din această perspectivă, textele din volum sunt, cum spuneam, cât se poate de tipice și reprezentative pentru ceea ce reprezenta, în acei ani, mid 2000s, de prim deceniu de lume digitală venit după prăbușirea comunismului și „the happy 90s”, practica teoriei critice, și din această perspectivă ele mi se par destul de interșanjabile chiar și cu ceea ce se publica în România acelei vremi, în puținele medii în care se exprima acest gen de critică la mijlocul anilor 2000 – în reviste precum Cultura, Idea sau platforme ca Blogul de urbană. Și care texte creionau și ele, pe urmele acelorași Lacan filtrat prin Zizek, Jameson, Baudrillard etc., o imagine a unui capitalism înțeles în primul rând ca „atmosferă omniprezentă” (p. 51), sfârșit sufocant al istoriei ca triumf și planetarizare a neoliberalismului, și mai ales, în grilă lacaniană, realitate fantasmatică, imaginară, iluzie ce maschează și deci trebuie traversată înspre realul, trauma, antagonismul și lupta de clasă pe care se bazează. O critică, așadar și pe scurt, care accepta teza lui Fukuyama a sfârșitului istoriei și triumfului capitalismului liberal, apologetica directă pe care acei ani încă o vehiculau și prelungeau din anii 90, unde se articulase pentru prima dată, și care critică încerca doar să demistifice această ideologie a „realismului capitalist”, dezvăluind „realul” pe care-l maschează. (Voi reveni în finalul textului la acest aspect al apologeticii directe² caracteristice acelei perioade și, implicit, la natura demistificatoare a criticii ce i se opunea atunci și care în general i se (mai) poate opune).

Pe de altă parte însă, reflecțiile lui Fisher din acest volum nu sunt doar ceva tipic, adică reformulări, high quality fără doar și poate, ale unor argumente ce pluteau în spiritul vremii, ci și ceva profund personal. Asta deoarece Fisher alege să ilustreze, să concretizeze și singularizeze această perspectivă asupra capitalismului ca întreg prin trimiteri consistente la două domenii sau sfere de manifestare extrem de personale pentru el însuși: mai întâi, fenomenul depresiei, și al tulburărilor psihice în general, ce se manifestă și ia amploare ca reacție firească la acest „realism capitalist” ineluctabil al postistoriei noastre; și în al doilea rând, referințele la mediul educațional, în special universitar și para-universitar, care trecea în acea perioadă printr-o dublă transformare, nu doar în UK și în Vest, ci inclusiv și la noi: o birocratizare și cuantificare represivă a activității intelectuale, efect al implementării paradigmei de „new public management” în interiorul academiei, cuplate cu o generalizare a precarității și incertitudinii în rândurile tot mai numeroase ale noilor generații de dascăli și cercetători. Din această perspectivă, meritul volumului lui Fisher este că reușește să fie tipic, reprezentativ pentru o întreagă categorie socială și un întreg fenomen istoric tocmai prin caracterul personal, angajat al textelor sale; în faptul că exprimă așadar, în pagini aproape confesive, o experiență a precariatului și deznădejdii – pe care Fisher a trăit-o predând ani de-a rândul într-un community college pentru tineri din mediile dezavantajate de la periferia Londrei – care e comună însă unei întregi generații, școlite în anii ʼ90 în promisiunea fukuyamică, meritocratică a libertății și autonomiei prin cunoaștere și cultură, doar pentru a fi livrată în anii 2000 unei scene intelectuale și academice aflate în plin proces de restrângere, închidere și eficientizare administrativ-economică.

Dar mai există un sens, cred, în care putem vorbi despre o veritabilă dialectică de tipic și singular, social și personal, în cazul Mark Fisher. De data asta însă nu raportat la factura textelor din volum, ci având de-a face cu însăși evoluția ulterioară a autorului său. Dacă textele din Realism capitalist au, cum încercam să arăt, un aer datat, specific acelei perioade, nu înseamnă că și autorul lor a rămas cantonat în perimetrul acelui discurs. Dimpotrivă, evoluția reflecțiilor și intervențiilor sale ulterioare este notabilă și, mai important, ea urmează din nou, cât se poate de personal, dar și de tipic, firesc, evoluțiile generale ale întregului câmp intelectual și discursiv pe care-l reprezintă Fisher. Ultimele capitole din Realism capitalist sunt scrise (în 2009) cu criza economică deja pe masă; în ciuda acestui aspect, criza figurează în volum mai degrabă ca un musafir neașteptat dar bănuit, ca Realul care apare în sfârșit în scenă după ce în atâtea acte doar încercam să dăm la o parte poleiala de realitate fantasmatică, neoliberal-triumfală, care-l masca. Anii următori, și în special perioada 2010-2014, sunt de fapt perioada în care criza se va resimți cu adevărat în Europa, și nu întâmplător ei impun o inflexiune majoră în viața și activitatea lui Fisher. Acești ani sunt cei în care, pe de o parte, Capitalist Realism ajunge o veritabilă carte cult a mediilor critice și alternative, ajungând la zeci de mii de exemplare vândute, în același timp în care Fisher însuși intră într-o fază de activitate frenetică, publicând enorm texte rapide, direct raportate la realitatea social-politică a zilei, înființând sau consolidând noi instituții independente (Zero Books) și participând, în general, din tot sufletul la acele mișcări sociale și culturale care înfloreau în acei ani (de la Occupy la Indignados)ca încercare de articulare a unei alternative la criză și la măsurile de austeritate. Aceștia (2010-2014) au fost, de altfel, anii în care inclusiv la noi am cunoscut o transformare similară a mediilor intelectuale alternative, prin apariția Criticatac și ce a reprezentat aceasta – atât o creștere semnificativă a outputului de texte și proiecte cultural-politice, cât și o schimbare notabilă a facturii acestora, de la discursurile mai curând culturalizante și speculative de la mijlocul anilor 2000 la intervenții nu neapărat mai puțin teoretice, dar mai direct strategice și conectate la problemele social-politice ale prezentului imediat. Doar că acești ani, în care părea că criza economică poate da naștere unei alternative social-politice progresiste reale, s-au sfârșit, după cum spuneam, destul de rapid. 2014-ish este momentul începând din care, după scurtul intermezzo din 2010, balanța istoriei va înclina din nou în favoarea reacțiunii. Este momentul în care „narațiunea” politică dominantă se schimbă, iar critica de stânga a capitalismului și a crizei își pierde vigoarea și efervescența în favoarea a două discursuri reacționare reîncălzite: pe de o parte, ascensiunea impresionantă a Califatului Islamic oferea o nouă legitimitate „războiului împotriva terorii” și „ciocnirii civilizațiilor”, atât de decredibilizate și contestate după invazia Irakului din 2003; iar pe de altă parte, euromaidanul din Ucraina oferea o nouă legitimitate retoricii de Război Rece și încleștării inter-imperialiste³. Ce a urmat se știe – 2015 cu farsa referendumului din Grecia, ultimă speranță de traducere politică a mișcărilor de protest în fața crizei; 2016 și după cu Brexit și Trump și, mai ales, cu neutralizarea speranțelor reprezentate de Corbyn și Sanders, care nici măcar nu au apucat să se lupte cu adevărat pe scena reală a politicii lor naționale, fiind eliminați direct în bucătăria internă a propriilor partide. Abia după și abia pe acest fundal de reacțiune triumfătoare au venit apoi Covidul, invazia din Ucraina, inflația, permanentizarea și normalizarea crizei economice și a războiului, toate în contextul crizei ecologice deja prezente.

Pentru Fisher însuși, momentul acestei inflexiuni istorice – de la revolta, entuziasmul și speranța anilor 2010-14 la tot ce a venit după – e clar marcat de textul său din noiembrie 2013, la rândul său devenit un soi de text legendar, mitic, „Exiting the Vampire Castle”⁴. Și care text este, și el, expresia în același timp tipică, firească, și totuși cât se poate de singulară și personală, a evoluțiilor interne ale mediilor critice și alternative din acești ani: de la speranța de a articula împreună o opoziție radicală și totodată larg socială la politicile neoliberale, la experiența repetată a frustrării și neputinței politice, totul sfârșind în dezbinările și dezintegrarea interne ale câmpului progresist, sfâșiat între o platformă anticapitalistă, de opoziție maximalistă la sistemul existent de clasă, neputincioasă tocmai datorită maximalismului său (și minimalismului cu care o servește istoria), și, de cealaltă parte, o multitudine de lupte și fronturi identitare și opoziții mai curând culturale, lupte și fronturi adesea eficiente și victorioase, dar numai ca salvări și remedii individuale, cel mult comunitare, fără speranța schimbării structurale a totalității sociale. În textul său, Fisher își exprima hotărât, apăsat chiar, preferința pentru primul tip de abordare și strategie, anticapitalistă și cu accent pe clasă, și își mărturisea, vehement într-adevăr, exasperarea în fața atacurilor pe care noul cancel culture și wokeism (care încă nu se numeau astfel) le îndreptau aproape exclusiv, și contraproductiv, înspre presupușii lor tovarăși maximaliști de front. El denunța aici acest „magical inversion projection-disavowal mechanism whereby the sheer mention of class is now automatically treated as if that means one is trying to downgrade the importance of race and gender. In fact, the exact opposite is the case, as the Vampires’ Castle uses an ultimately liberal understanding of race and gender to obfuscate class”. Și aici însă, poziția lui Fisher și lupta pe care o purta cu atâta patos erau cât se poate de tipice și larg răspândite: tipice, întrucât exact același gen de dezbateri agitau și dezbinau mediile alternative din România acelor ani⁵ și, în general, dezintegrau câmpurile progresiste de aproape oriunde. Cum s-au soldat aceste lupte fratricide și ce urme au lăsat în interiorul acestui câmp, la noi și aiurea, poate fi văzut și în modul sau tonul cu care comemoratori și comentatori recenți ai lui Fisher (de pildă Jenny Turner în London Review of Books⁶, dar oarecum și Ștefan Baghiu în introducerea sa la volum) rememorează acest episod și aleg să împartă egal și imparțial vinile, sugerând că cel care a exagerat aici, cel care și-a pierdut calmul poate prea repede și a adoptat o postură inchizitorială, potențial bolșevică, a fost (și) Mark Fisher.

Ceea ce ne basculează din nou în această poveste din zona tipicului și statisticului în zona dureros de personală: valul de reacții ultragiate și inflamate pe care le-a provocat articolul lui Fisher dinspre zona identitară, dar și decepția sa mai generală provocată de turnura istorică a acelor ani l-au făcut să se retragă practic din activismul cultural și digital și, în general, din proiectele social-politice deopotrivă din lumea reală și cea digitală. După cum evocă episodul Simon Hammond în portretul pe care i-l face în New Left Review:

The online world that had been a source of excitement […] had long provided a refuge and an arena for his gifts. To watch it devolving into pathology, and then feel obliged to exile himself from it — he subsequently retreated from social media, his blogging became infrequent, dwindling thereafter — must have been very difficult.⁷

Pentru Fisher, următorii câțiva ani au reprezentat o nouă și ultimă inflexiune în traiectoria sa, rărindu-și activitatea prolifică de până atunci și punctând doar ocazional prin eseuri de factură mai puțin politică și mai de natură speculativă, estetică sau confesivă, turnură vizibilă deja în volumul Ghosts of My Life (2014), și care devine explicită și asumată în The Weird and the Eerie (2016). La foarte puțin timp după apariția acestuia din urmă, în ianuarie 2017, Fisher s-a spânzurat, la vârsta de 48 de ani.

Ce am mai putea spune acum, după schițarea acestui parcurs atât de tragic și totuși atât de logic, atât de personal dar și de necesar-istoric, în legătură cu pertinența actuală a unei sintagme precum „realismul capitalist”? E limpede că, într-un anumit sens, și chiar în sensul pe care-l revendica această sintagmă, nimic nu s-a schimbat între timp. Nu doar că, azi la fel ca la mijlocul anilor 2000, e mai ușor să ne imaginăm sfârșitul lumii decât o schimbare a capitalismului, cum susținea formularea inițială a lui Jameson; mai mult, azi pare chiar foarte probabil să asistăm mai curând la un deznodământ intra-capitalist și inter-imperialist al lumii, decât la o schimbare substanțială în modul de operare a capitalismului; că, altfel spus, se prea poate ca lumea să rămână capitalistă chiar și după ce va înceta de a mai fi o lume. Dar, pe de altă parte, poate chiar această proximitate normalizată, legitimată a războiului și a crizei ar trebui să ne facă sensibili la o modificare esențială a acelei „atmosfere omniprezente” cu care ne îmbăta sau sufoca odinioară „realismul capitalist”. O schimbare pe care aș rezuma-o ca trecere de la un tip de „apologetică directă” în legitimarea capitalismului la o „apologetică indirectă”. Simplu spus, îți trebuie un fundal de sfârșit rozaliu (sau cenușiu, dar totuși sfârșit) al istoriei și pace liberală (fie ea și ipocrită, imperialistă) la toată lumea ca să poți concepe capitalismul ca o „realitate” susținută de fantasmă, un Matrix în spatele căreia irupe un real încă invizibil și de nenumit, și pe care critica trebuie să-l dezvăluie și demistifice. „Realismul capitalist” și apologetica directă a anilor 90-2000 presupuneau, apud Fukuyama și toate celelalte versiuni de „democratic peace theory”, că simpla extindere și dezvoltare a capitalismului și a libertăților economice vor genera democratizare, libertăți politice, pace și prosperitate pentru toată lumea. Azi știm că nu mai e cazul – și, încă mai debilitant, asta ni se spune pe față și la tot pasul. Azi nu mai e nevoie de nici o „demistificare” și „traversare a imaginarului și fantasmei” realității capitaliste. A făcut-o capitalismul însuși, scoțând la înaintare și legitimându-se prin chiar Realul său – ca normalizare a războiului și a crizei, ca deglobalizare necesară, regresie și destructurare a lumii și modernității sociale, colaps iminent al ecosistemului planetar, toate sacrificii necesare doar pentru a salva ce mai avem, i.e. realitatea, sau realul – cine le mai deosebește – capitalului. Cam acesta ar fi noul realism capitalist, oarecum mai sumbru decât cel de acum 15-20 de ani. Căci un realism care nu mai poate compune – și nici nu-și mai propune – o realitate și o lume poate fi orice, numai realist nu.

_______________

¹ Mark Fisher, Realism capitalist. Nu există nici o alternativă?, traducere de Paul-Teodor Cristescu, introducere de Ștefan Baghiu, Cluj, Tact, 2022.

2 Preiau conceptele de „apologetică directă” și „indirectă” din Distrugerea rațiunii a lui Lukács, unde, simplificând, apologetica directă e cea care susține triumful fericit al capitalismului pentru că e un sistem just și bun (sau măcar cel mai just posibil), pe când apologetica indirectă e cea care justifică existența capitalismului nu prin natura sa inerent pozitivă, ci dimpotrivă admițând neajunsurile sale ireductibile (inegalitatea, opresiunea, violența) dar explicându-le pe acestea ca expresii inconturnabile și atemporale ale naturii umane.

³ Și în această privință România s-a dovedit a fi perfect sincronizată cu mersul lumii, 2014-15 fiind practic anul în care ceea ce până atunci putea fi perceput drept singularitatea Băsescu – austeritate economică, conservatorism social și guvernare prin aparatul de represiune (justiție, interne și informații) – și care părea să fie contestat de noul USL, a fost în schimb confirmat și normalizat ca sistem anonim de către Iohannis. Și aici o evoluție clasică, dialectică, de la singular la tipic – cu a doua ocurență care confirmă întâmplarea ca regulă depersonalizând-o.

4 Mark Fisher, „Exiting the Vampire Castle”, disponibil la https://www.opendemocracy.net/en/opendemocracyuk/exiting-vampire-castle/.

⁵ Vezi, de exemplu și printre alte texte reprezentative, dezbaterea din martie 2013 de pe Criticatac pe chestiunea structură de clasă și determinare culturală: https://www.criticatac.ro/lupta-de-clas-faza-pe-cultur/ și reacțiile pe care le-a provocat.

6 Jenny Turner, „Not no longer, but not yet”, London Review of Books, vol. 41 no. 9, May 2019, https://www.lrb.co.uk/the-paper/v41/n09/jenny-turner/not-no-longer-but-not-yet.

7 Simon Hammond, „K Punk at large”, New Left Review, no. 118, July-August 2019, p. 59.

[Vatra, nr. 1-2/2023, pp. 42-45]