Poetă, prozatoare, critic şi traducător literar. Profesor de Literatură Britanică Modernistă şi Contemporană la Universitatea din Bucureşti. Director al editurii online a Universităţii din Bucureşti, Contemporary Literature Press (http://mttlc.ro). A publicat peste 20 de volume de critică, printre care The AfterMode şi T.S. Eliot: An Author for All Seasons. A publicat de asemenea Metoda Lidia Vianu în şapte volume: Smile and Learn! A tradus în limba engleză şi în limba română aproape 100 de volume. Pentru Marin Sorescu, The Bridge (2004), apărută la Bloodaxe Books, a primit premiul Poetry Society din Londra pentru Traducerea de Poezie. A publicat Censorship in Romania (Central European University Press, 1997).

*

— Ai îngheţat?

Scutur din cap.

— Atunci de ce te dai jos din sanie?

— Vreau să merg ca tine.

[Vreau să-mi vâr mâna în palma lui şi căldura ei să facă lumină în mine.]

— Ştii tu ce zi e azi?

Încă nu ştiu zilele săptămânii şi nici lunile anului. Dar pot citi literele şi cifrele. M-ai învăţat fără să vrei. Stând noaptea cu cărţile răspândite pe masa mare, rotundă, din sufragerie.

— Ce literă e asta?

— D.

— Dar asta?

— L.

— Adică — noi?

Zâmbetul tău ca o plapumă.

— E 11 februarie. Te duc cu sania la cofetărie.

Mănânc cât pot eu de încet. Dar frişca se termină. Iar plecăm.

— Ce-i aia 11 februarie?

— E ziua când, odată, mai demult, m-am născut eu.

— Vreau şi eu să mă nasc cu tine.

Taci.

— Mă laşi?

— Te las. Dar nu se poate.

— De ce nu?

— Nu se dă timpul înapoi.

— Ba da, că eu ştiu să mut deşteptătorul înapoi când te scoli tu.

Râzi.

Păi da. Ca să am vreme să fac ceaiul. Îi place când vin cu cana plină ochi. Ştiu exact ce şi cât să pun. Mi-a arătat o dată. Am ţinut minte. Dacă mă trezesc atunci când săgeţile sunt amândouă la 6, ştiu că e târziu, şi le dau înapoi. La 7, nedezminţit iese pe uşă.

— Unde te duci tu acum? îl întreb.

— La Biblioteca Academiei.

— Vin cu tine?

— Poţi, dar ai să te plictiseşti.

[Nu mă plictisesc niciodată.]

— Stau foarte cuminte.

— Ştiu că stai.

[Oare ce fac oamenii de ziua lor? O ţin bine, să nu treacă. Aşa cum o ţin eu pe asta. Chiar dacă este ziua ta. Tu mă laşi.]

Zăpada este neatinsă. Ne scufundăm. Mă urci pe umeri şi îmi înveleşti tălpile în gulerul negru de la palton. Aoleu, acum mergem repede. Prea repede. O să ajungem prea înainte. Câtă vreme mă ţin de gâtul tău cu amândouă braţele, e cald cum e jarul în sobă. Pentru noi amândoi, uite – ţin eu timpul în loc.

*

— Vrei la cinema?     

Ce să mai pierd vremea cu vorbe: te iau de mână. Te uiţi la mine de foarte de sus: ca de la 1∞ la 4 ani. Zâmbeşti.

— Sau vrei să te joci cu melcii în grădină?

Mă uit neliniştită în ochii tăi: Nu te răzgândeşti, nu-i aşa?

Îmi iei îngheţată pe băţ. De vanilie.

— Mai pot una?

Numeri cincizeci şi cinci de bani.

— Tu de ce nu-ţi iei?

Surâzi. Aşa cum faci numai tu: doar cu ochii. De mi se adună surâsul tău în gât – acolo unde nu am eu mărul lui Adam, ca tine.

— S-t-a-n ş-i B-r-a-n, citesc pe afiş, la intrare.

— Să nu citeşti ce scrie dedesubt pe ecran în româneşte. Ascultă şi uită-te la ei.

— Şi cum aflu ce se întâmplă?

— Îţi povestesc eu.

Iar după aia îl mai vedem o dată. Şi încă o dată. A treia oară, femeia de la uşă ne spune:

— O să trebuiască să-i iei şi ei bilet de data asta.

Mă iei de mână.

— Spune-mi ce cuvinte ţii minte din film, mă întrebi.

— Laurel… Hardy… Little girl… of… of—

Aştepţi să vezi dacă am ţinut minte. Te dai bătut:

— Mine. Mai spune.

— On the trail of the… the… the… pine.

— Lonesome.

— Ce-i aia lonesome?

— Cineva, uite aşa – ca mine.

Grăbit mereu? Că tu nu ştii cât aş vrea eu ca de la cinema „Arta” până la Calea Călăraşilor numărul 137 să fie o distanţă pe care nicio grabă din lume să n-o poată înfuleca.

— De ce au cântat aşa de caraghios, te întreb.

— Ca să râzi tu. Aveam patru ani când m-a dus tatăl meu să văd filmul ăsta: tocmai fusese făcut. Dar tu nu te-ai născut decât la zece ani după aceea, nu ai de unde să ştii.

Acum chiar că nu pot să râd. Sunt trişti Laurel & Hardy.

— Lonesome, adică trist, hotărăsc eu.

— Nu cu tine. Dar să rămână secretul nostru.

[Aha. Lonesome. Our little secret.]

*

E atât de noapte încât se văd stelele, ca atunci când mă laşi să stau cu tine şi ai mult de lucru.

Îmi pui un sandviş în mână. Coborâm pe întuneric etajul care ne desparte de câinele de la parter. Bicu latră tot timpul. Ce să facă şi el. Mă tragi lângă tine: nu muşcă, dar ştii că mie tot mi-e frică. „Bicu cel ubicuu,” zâmbeşti. Mă gândesc că e un cuvânt englezesc. Nu îndrăznesc să mai întreb.

„Înainte să întrebi de ce, gândeşte-te bine – poate afli singură.”

Dar, oare, Bicu o fi ştiind englezeşte, ca noi?

Mai ies şi alţii din curţi. Nu luăm tramvaiul 23 din faţa casei, pentru că tramvaiele nu au început să iasă. Toată lumea merge pe jos în aceeaşi direcţie. Ce noroc, mă gândesc, că aşa chiar nu ne putem pierde. Eu nu ştiu niciodată exact unde sunt.

— Trebuie să ţii minte fiecare colţ! te superi. Dacă mâine te las singură la Stockholm, ce te faci?

Nu te întreb ce e aia Stockholm. Mă gândesc că trebuie să fie un loc. Unul unde ai vrea tu să mergi. Îţi răspund doar aşa, ca să mă aflu în treabă:

— Mă iau după hartă.

Te uiţi amuzat la mine:

— Facem o încercare?

Şi mi se umple coşul pieptului cu o bucurie pe care tu încă nu o înţelegi.

Mă iei pe umeri, ca să poţi merge repede. E răcoare şi adorm cu braţele în jurul gâtului tău.

Când mă trezesc, sunt toţi colegii tăi în jurul nostru, şi ne aflăm într-un loc foarte mare. Plin cu oameni. Nu mai sunt stele.

Mă mai trezesc o dată şi, gata, e soare. Suntem într-un rând lung, iar înaintea şi înapoia noastră sunt atâtea astfel de rânduri că nu-mi ajunge 33 – cât m-ai învăţat – ca să le număr pe toate.

— De ce strigă Trăiască? te întreb.

Zâmbeşti, iar prietenii tăi râd de-a binelea:

— Toată lumea vrea să trăiască.

— Păi atunci de ce strigă numai unii? Tu nu vrei?

— Şşşt, spui. E secretul nostru. Noi vrem să trăim altfel.

 Aha, am priceput! La fel ca lonesome: our little secret.

După câteva minute bune în care ne asurzesc strigătele dimprejur, suntem împinşi pe o stradă îngustă şi, când mă trezesc, e soarele tare, nu pot ţine ochii deschişi. Mă dai jos.

Toată lumea îşi ia de mâncare de pe nişte mese lungi. E bun.

— Ţi-era foame, spui.

 Aha. Foame înseamnă să mănânci cu mâinile şi cu multă lume.

E puhoi de lume, dar de fapt suntem numai noi doi, că prietenii tăi au plecat, aşa că poţi să te concentrezi pe mine: ăsta e momentul pe care îl aştept – tot timpul.

— Long live the People’s Republic of Romania! Long live the five-year plan!

— Nu strigă nimeni în englezeşte în afară de tine, zic.

— Eu pe româneşte nu zic vorbele alea cu gura mea, mă lămureşti.

— De ce? Sunt de ruşine?

Râzi:

— Sunt de defilare.

DEFILARE. Ce cuvânt frumos. Are D, de la Δýu. Are şi L, de la Λý.

Am stat toată ziua cu tine, am mâncat Krenwurşti – aşa ai zis că se cheamă – cu limonadă.

— Aş mai merge o dată.

— La anul de 23 august.

 O să mergem cu tramvaiul 23, de 23 august.

„Au-gust” fiindcă au gust bun.

Îmi rămân cuvintele astea în minte. Aş vrea şi n-aş vrea să mai fie 23 august – dar habar nu am de ce mă întristez, că nu am niciun motiv. Încă.

[Fragment din Fiinţe Σtranii, roman în lucru]