Pe la ora trei după-amiază ajunseră în fine la Versailles, după o lungă dimineaţă petrecută tandru în pat şi terminată cu un brunch copios. In parcarea de sub platanii înalţi, se simţea deja apropierea toamnei. Cînd ieşiră din maşină, uşor încălziţi, Mina îşi puse ochelarii negri de soare, Daniel îşi puse pălăria albă de pânză cu boruri late și panglică maron. Călcară peste mulțimea de frunze mari şi palmate, cu colţurile uşor îngălbenite şi încovoiate în sus, care căzuseră din abundență pe trotuar, din platani. Observară cu atenție mașinile aliniate ordonat de-a lungul străzii care ducea la palat, ca să-și aducă aminte unde lăsaseră propria lor mașină. Lumina după-amiezii cădea oblic peste parbrizele scânteind, fulgerând.

Era multă lume, ca de obicei, la coada de la intrarea în palatul regal. Dar ei voiau să vadă doar parcul, asta era gratuit, aşa că se strecurară printre oamenii de toate rasele şi de toate culorile, înghesuiţi în grupuri compacte, după cum coborâseră din autocarele numeroase staționate chiar în fața grilajului. Vorbeau limbi atât de bizare, era un zgomot de fond zumzăit, ca la coadă la intrarea în turnul Babel, spuse Mina. În cele din urmă, ajunseră lângă grilajul aurit, cu vârfuri înalte și ascuțite, care separa marea curte pietruită și clădirea impozantă a palatului de grădina regală din spate.

Parcul se desfăşura vast şi impresionant în faţa ochilor lor, până spre orizont, ca un uriaş ornament geometric gândit să fie admirat de undeva de sus, de departe, în toată coerenţa lui regulată şi raţională. Ah, atât de regulată, atât de raţională, gândi Mina cu voce tare, admirând în acelaşi timp perfecţiunea aceea de sorginte umană, ah, atât de umană, care ţinea să-şi impună voinţa cu orice preţ asupra sălbăticiei naturii din jur. Spui mereu aceleaşi lucruri, observă Daniel, calm şi măsurat în cuvinte, oare nu te-ai săturat s-o faci mereu pe barbara, pe animista, doar trăieşti deja de vreo zece ani pe aici. În loc să admiri măreţia desenului perfect şi simetric al aleilor principale, al rondurilor, al aleilor secundare atât de bine concepute de arhitecți…

Da, într-adevăr, murmură Mina, cu o voce oarecum visătoare și cu privirea pierdută în meandrele în unghi drept ale parcului. Coborâră lent, ținându-se de mână, treptele numeroase de marmură. Era destulă lume în parc, de toate felurile, părinți cu copii alergând în toate direcțiile, cupluri de bătrâni eleganți, cupluri tinere îmbrăcate șleampăt, un grup de călugărițe catolice în negru și alb, câteva persoane în scaune rulante, japonezi fotografiind de zor în dreapta și stânga, indience etalându-și frumoasele lor sari-uri colorate, doi americani aproape obezi în șorturi de vară, câțiva africani înalți și mândri. Și ei doi, cu aparența lor atât de cuminte, de corectă, de oarecare.

Ținându-se în continuare de mână, ocoliră bazinele de apă cu fântâni arteziene la mijloc. Se opriră în fața unor statui de marmură albă care-şi ascundeau goliciunea în posturi pline de falsă pudoare și graţie. Intrară pe câteva alei lăturalnice ca să aibă iluzia că se îndepărtează de mulțimea de vizitatori, dar aleile îi scoteau tot timpul spre aleea centrală, largă, regală și plină de lume.

La un moment dat obosiră. Erau aproape de capătul cel mai îndepărtat al parcului, opus palatului din depărtare. Arborii păreau aici mai puţin îngrijiţi, tufișurile erau tunse mai puţin perfect geometric. Nu existau nici bănci prin preajmă. Prea puțini oameni, aproape pustiu. Atunci, din sacoșa ei de rafie împletită, Mina scoase un şal mare de bumbac de culoare oranj, îl întinse pe iarbă şi se aşeză fără fasoane pe el. Daniel ezită, o privi de sus în tăcere, privi în jur la oamenii puțini care treceau din când în când, se mai gândi câteva clipe, apoi cedă şi se aşeză şi el alături, pe şalul oranj.

Priviră împreună la cei patru-cinci bărbaţi şi femei care se plimbau liniștit prin preajmă, la bazinul rotund, plin cu apă transparentă și nemişcată, situat ceva mai departe. Apoi ea își întoarse privirea de la oameni, se uită la verdeața din jur. Ce frumoşi sunt arborii netunși, necoafaţi, gândi Mina cu voce tare, arborii şi arbuştii naturali, haotici, încâlciți, cu crengi în toate direcțiile, cu tulpini noduroase, cu frunze atârnând ici și colo, fără linii drepte, fără forme geometrice, dar atât de vii fiecare în parte, atât de diferiţi între ei, unii mai înalți, alții mai scunzi, unii mai verzi, alții mai îngălbeniți, atât de, cum să spun, fremătători de propria lor viață și diferență. Uită-te la frunzele lor, atât de nenumărate și de diverse ca formă, cine le-a compus conturul rotund sau palmat sau oval, suprafața netedă sau cu perișori, marginile zimțate, ondulate sau netede? Ce minune, ce invenție nesfârșită, câtă imaginație, câtă uriașă imaginație, de neînțeles…

Iar scoţi afară partea ta primitivă, sălbatecă, spuse Daniel, nu te mai uita atâta la ierburi și vegetație, uită-te mai bine la liniile drepte ale aleii, la rotunjimea impecabilă a bazinului de lângă tine, uită-te la curbele statuii albe din mijloc, observă mai bine perfecţiunea ornamentelor cioplite pe soclul din piatră. Natura e imperfectă. Și oamenii.

Da, într-adevăr, murmură Mina, cu privirea alunecându-i scurt pe alee și pe bazinul de apă din apropiere, apoi ridicându-se repede înspre plopii care se înălţau la marginea parcului de-a lungul zidului de incintă. Plopii înalţi şi majestuoşi. Plopii drepţi şi fremătători. Fiecare mişca altfel din crengile lungi, mlădioase, în adierea blândă a după-amiezei. Lumina aurie se strecura diferit printre frunzele lor nenumărate și mișcătoare, toate la fel şi totuşi fiecare puțin diferită de celelalte, unele vesele, altele agitate, altele calme. Fiecare plop avea o siluetă aparte şi lăsa o umbră albăstrie pe iarbă. Şi siluetele plopilor se mişcau diferit şi impetuos, unduiau viu şi expresiv, ca nişte flăcări înalte şi verzi, dansau ceva, exprimau ceva, interpretau mut ceva, voiau să transmită ceva, ceva important, ceva capital…

Privirea i se umezi de un fel de ușoară vibraţie. Şi când își coborî raza ochilor de la arbori la oamenii care se plimbau primprejur, atunci Mina văzu. Văzu. Ca o ridicare a unei pielițe albicioase, ca o limpezire neașteptată și trecătoare a ochilor săi larg deschiși. Ca o trezire dintr-un fel de somn hipnotic care o ținuse prizonieră până atunci. Sau ca o întredeschidere subită a unei fante necunoscute din mintea ei, o fantă între lumi, între aici și acolo, între sus și jos, între înăuntru și în afară. Minei i se păru că intră într-o nouă luciditate.

Văzu. Văzu că femeile şi bărbaţii erau diferiți și totuși identici. Erau imperfecţi şi totuşi perfecţi. Erau compleți în făptura lor de carne, oase, sânge și suflu, şi totuşi ceva în ei rămăsese neterminat, neîncheiat. Închişi în corpurile lor uneori ridicole, alteori înduioșătoare, ei erau mai mult decât manechinele acelea vii, mişcătoare, care se plimbau cuminte, mecanic pe alei – ceva vibrant, un fel de undă invizibilă emana din ei şi-i trăgea parcă în sus, un fel de aură uşor mai luminoasă decât aerul plutea în jurul corpului lor și îi magnifia. Oamenii era învăluiţi, văzu ea, în proiecţia a ceva ce era ascuns în ei, în aşteptare, ceva ce fremăta şi se exprima mut, precum arborii, precum frunzele. Oamenii erau ca nişte seminţe învăluite în vibraţia făpturii lor viitoare.

Văzu că femeile și bărbații aveau pe umeri câte o sferă caldă, expresivă și gânditoare, care abia începea să-și coacă miezul alb-cenușiu plin de meandre întortocheate, ca un fel de fruct final, încă crud, încă verde, al inteligenței vaste din jur. Inteligența arborilor, florilor și arbuștilor, inteligența virușilor, microbilor și bacteriilor, inteligența insectelor, peștilor și reptilelor, inteligența păsărilor și animalelor mamifere, cea a undelor, frecvențelor și energiilor, cea a înnorărilor, furtunilor și înseninărilor, cea a zorilor, amiezelor și apusurilor, cea a anotimpurilor, mileniilor și erelor geologice. Toate astea se reflectau în miezul alb-cenușiu, plin de cute, din sferele calde și gânditoare de pe umerii oamenilor. Fruct încă verde și crud al pământului și al astrelor, al dorului inteligenței cosmice de a se desprinde de sfera uriașă și rotitoare, de vastul soclu terestru și a o lua pur și simplu liber în sus… Inteligența vie, fremătătoare, care pare că încă nu știe, aici pe pământ, să-și controleze creșterea și desprinderea, nu știe să-și echilibreze vibrația și dezmărginirea și să se deschidă magnific, în toate direcțiile, către inteligența universală. Oamenii sunt niște fructe finale ale Pământului, pe cale de coacere, de expandare.

Apoi Minei i se goli privirea de vedenie, căci obosise și ochii i se opacizară. În jur, femeile şi bărbaţii se mişcau alene pe aleile parcului, erau vii şi totuşi erau cumva adormiți, erau necrescuți pe deplin, neterminați, neînfloriți, ca nişte semințe stranii, dense, în așteptare. Dar ce apă aeriană îi va uda ca să încolţească în cernoziomul terestru? Ce impresii și percepții le vor hrăni germenul viu din ei și-i vor trezi din letargia lor neștiută? Ce energie, ce cutremur, ce catastrofă îi va scoate din hibernare? Câți dintre ei vor încolţi? Şi câți își vor ridica firul verde în sus, vor crește și vor rodi? Câți dintre ei vor străpunge apăsarea terestră, se vor desprinde și vor irupe în cosmos? Şi ce fel de ființe infinite vor deveni?

Femeile şi bărbaţii, de toate rasele, de toate culorile, bătrâni cu nepoți mici de mână, tineri îmbrățișați, cupluri de vârstă medie de burghezi oarecare, se plimbau liniștit prin parc, fără să știe ce-i așteaptă, făceau poze, mâncau floricele de porumb din pungi de hârtie, mișcându-se lent de-a lungul aleilor cu trasee perfect geometrice care duceau la palatul Versailles. Și ei doi într-un colț îndepărtat, așezați pe șalul oranj întins pe iarba proaspăt tăiată.

Am văzut o hieroglifă vie, spuse Mina.

Ai văzut o halucinaţie, spuse Daniel.

(Fragment dintr-o carte în pregătire intitulată „Scurte scenarii inițiatice”)

[Vatra, nr. 1-2/2023, pp. 119-120]