Mircea Braga

Un teoretician al indeterminărilor esențiale

După destrămarea platformei existențiale constatată de George Steiner (comentate de noi într-un număr precedent al revistei „Vatra”), sesizând dezorganizarea câmpului respectiv, deformările survenite la nivelul conștiinței, mentalității, gândirii, atitudinalului etc., al filozofiei și, mai ales, la al filozofiei culturii, unde accentele avansate au devenit, uneori, chiar agresive. Și vom întâlni, din nou, desfășurări pe diferite zone, unele mai ușor captate, altele mai rezistente, ușor închise, acestea din urmă sprijinite pe linii de forță care au făcut posibilă vorbirea despre  homo religiosus, cum scria Mircea Eliade, semnalând că rețeaua conștiinței nu afirmă doar un mecanism, ci este ea însăși un proces, cum susținuse și psihiatrul și filozoful francez Henri Ey (v. studiul Conștiința, trad. Dinu Grama, Buc., Ed. Științifică și Enciclopedică, 1983), dar și medicul psihiatru și filozoful Corneliu Mircea (v. vol. Etica tragică (Ediția a doua, revăzută și adăugită, Buc., Ed. Eikon, 2019). Pentru cel dintâi, dezvoltarea conștiinței a însemnat plasarea acesteia pe pragul de pe care operează ca „organizator al ființei psihice”, iar pentru Corneliu Mircea, mai radical, însă corect în ceea ce consemnează: „Dar a putut fi alungată religia – și, prin religie, dimensiunea sacră din cetate? Nicidecum. Homo sapiens e, simultan, homo religiosus. Conștiința nu poate exista fără reperul suveran ce face posibilă sesizarea de sine și de altul. Valorile religioase sunt consubstanțiale ființei umane. În ciuda luptei disperate a celor puternici împotriva instituției religioase, Spiritul divin este deasupra tuturora și în fiecare. Nu poate fi izgonit din cetate.”

Ca fenomen al conștiinței, religiozitatea primește dimensiunea persistenței, a duratei, la adăpostul unei dependențe prin care mișcările interioare sunt, în primul rând, raportabile la un întreg a cărui rezistență o stabilizează în timp printr-un adaos de adâncime. Acesta este și cazul fenomenului artistic, deși, structural, acesta nu e scutit de o dublă presiune, ci le acceptă doar până la punctul în care survine o moderată variație a formelor, cu efecte mai degrabă la suprafața obiectului. Literatura, ca și celelalte arte, de altfel, acoperă un câmp sau un univers, dacă se preferă o atare destindere, într-o extremă aflându-se creatorul, cel ce oferă opera, iar în cealaltă extremă beneficiarul, cel care ia act de obiectul creat pe suportul unei alte mecanici, având și rolul unei constituiri mereu repetate. În acest fel ne aflăm, de fapt, într-un spațiu ce particularizează, uneori, până la detalii, dar care și asigură – prin puls valoric – o existență, adică „viața” unei creații, pe un traiect nu atât sigur în timp, ci deschis adaptării. E domeniul  cercetării căreia i s-a dedicat, de câteva decenii, teoreticianul Eugen Negrici.

Aparent, ne aflăm în fața unei alte paradigme de abordare a teoriei lecturii, ca mod de echilibrare a unor tendințe care – în 1977, când publica prima ediție a studiului Expresivitatea involuntară – insistau pe cercetarea literaturii în funcție de variația metodelor și teoriilor derivate din interferența cu discipline diverse: se profilau granițe și normative pe suport existențialist ori structuralist, ale semioticii ori ale psihanalizei, ale psihologiei sau ale sociologiei și chiar ale esteticii generative, fără a mai vorbi de normativul politico-ideologic constant reactivat. Era evidențiată, în fond, disponibilitatea criticii și istoriei literaturii de a sigila raportarea dimensiunii creației la o realitate ce refuza iraționalul. Or, în anul 2014, când Eugen Negrici publica Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelității, marca în clar că orice determinare implică absența libertății, în orizontul căreia există și indeterminarea, devenită astăzi principiu organizator în efectivitatea sa. Deși nu condamnă abstracția care înconjoară utilizarea unor concepte precum: talent, intuiție, emotivitate, sensibilitate, simțire etc., el insistă asupra preeminenței fenomenului limbajului, a cărui rezonanță iese din canonul utilizării curente, oferind o partitură evidentă, mai întâi ca formă a textului, apoi deschizând drum întregii literaturi, definind, însă, o treaptă, nu o cauză, fiindcă obiectul nu există doar prin sine însuși, ci prin interacțiunea cu cel ce-l edifică și cu cel ce-l receptează, asemeni unui corp ce asigură armonia unei atari dinamici de orbitare, care va afirma inevitabil și „spectrul valorilor inconștiente” (v. Figura spiritului creator, 2013). Nici chiar intenția, premeditarea, calculul sau voința nu operaseră în acest sens, ci un soi de instinct, sub acțiunea căruia fuseseră semnalate, încă de la primele intervenții în temă ale lui Eugen Negrici, deși fără miză artistică. Cum fuseseră cele de ordin epistolar, consemnări cu diferite destinații, corespondența, diverse notații și înseilări accidentale. Explicații există suficiente, dar fără o punctare definitivă, de la „iluzia unei iluzii” la conservarea mentalității romantice, de la starea de spirit a celui care le scrie, la sentimentul sau starea de spirit a acestuia, de la presiunea  sentimentului la apariția delirului, de la plăcerea momentului „colorării” la atenția față de organizarea spectaculoasă la îmbunătățirea unui material amorf și fără complicațiile date de apelul la teorii cum ar fi capacitatea imaginantă a omului ori cea a aspirației de a depăși incidența planșei evenimentului comun. Totuși, preia o aserțiune a lui Hugo Friedrich, din Structura liricii moderne: „… artistul e tipul suprem al lui homo faber; divinitatea sa e Apollon, nu Dionisos; inspirația e o problemă de rang secundar; primordială e descoperirea operatorie care înlocuiește improvizația prin construcție, libertatea haotică prin regatul limitării artistice”. Poziția sa va fi, însă, mai apăsată, astfel încât, „în lumina expresiei, reprezintă figura spirituală a creatorului ca erou al cunoașterii…”.

Vom înțelege, deci, prin „cunoaștere”, faptul că „datele, elementele care, pe planul psihologiei individuale și al biografiei sunt probleme de conștiință, pe planul literar nu pot fi decât probleme de structurare artistică”, întrucât „jocul cu structurile artistice constituie singura cale de care dispun artiștii pentru a vorbi despre lume” – ceea ce îl provoacă și pe teoretician să urmărească procesul prin care un text devine o operă, iar o operă inițiază o literatură, într-o primă etapă, exercițiul demonstrativ fiind aplicat câtorva scriitori deschizători de drum, începând cu Antim Ivireanul. Revăzând Didahiile și, mai ales, descifrând însemnele unei „creativități euforice”, consecință a intensității libertății care i-a permis să ducă orchestrarea morfo-sintactică aproape de delir, rareori atinsă de cei care i-au urmat, păstrând doar spiritul Textului Sacru și fără a se teme de riscul că propensiunea spre baroc și atracția artisticității pot aduce accente eretice. Textele Mitropolitului confirmă – în viziunea lui Eugen Negrici – „nu numai interesul artistic, profesionist pentru calitățile subiectelor, ci și libertatea în care își permitea să se scufunde un scriitor în acele vremuri de pionierat artistic”

Nu neapărat variația metonimică distanțează expunerea formulărilor cu privire la Didahii, de cele referind asupra lui I. H. Rădulescu, ci schimbarea contextului: „fericitul Heliade” a apucat  „acea binecuvântată vârstă a literaturii, epocă a tuturor libertăților, slobodă în gesturi clocotind de prea multă, superbă energie; atributele seducătoare ale operei sale sunt în mare măsură ale etapei artistice cu exigențele ei, mai precis, cu absența, atunci fertilă, a exigențelor”. Așa îi înregistrăm „elanul ingenuu” cu care trece de la o teorie politico-filozofică la alta, așa apare tentativa de  a elabora o nouă Biblie, de a inventa altă limbă, italo-română de a rămâne indiferent „față de distincția limbajului poetic”. Surpriza ne-o oferă canonul actual, pentru care „a trebuit să treacă un secol de la poeziile scrise cu terminologie tehnică – strict neologică – de către Heliade pentru ca publicul să renunțe la superstiția incompatibilității poeziei cu textul vulgar și neologismul ca să nu mai fie oripilat de vocabularul vânjos al lui Arghezi și de cl ambițios al constructiviștilor”.

Din fișierul lui Eugen Negrici nu lipsește nici Nichita Stănescu, cultivând „nepăsarea suverană“, atitudine „care ne ajută să înțelegem că în poezie nimic nu este, totul devine”, simțind că, „uneori, cineva ne privește ironic și vom ști că nu poetul e cel ce o face, ci însăși poezia ce se naște de la sine”. Și se mai precizează: „Oricare ar fi complexul de forțe care i-a înlesnit radicalizarea ori i-a tolerat această stranie indiferență și oricare ar fi intențiile ca și posibilitățile lui reale, vom tălmăci deciziile poetului ca dovezi ale temerității și nu vom pregeta dă facem din el un erou al cunoașterii. Aceasta e o decizie conformă cu sensul benefic pe care înțelegem să-l dăm expresivității involuntare”. chiar dacă, sub aceste auspicii, domină senzația că „poezia se naște de la sine”. De fapt, după Euforia noviciatului, Elanul ingenuu și Nepăsarea suverană, toate trei expresive în ordinea Climatului cutezanței, simpla prezență a formelor generate de intervenția „simțurilor” va fi depășită, consideră Eugen Negrici: în Precedența și consecințele ei, el semnalează intervenția, „misterioasă și infinit mai sensibilă”, a ceea ce nu poate fi decât „o conștiință deținătoare de atuuri incontestabile, erudiție bine întemeiată, intuiție și intenție, uriașă putere de înscenare. Concentrată în structura personalității lui Budai-Deleanu se află, parcă, întreaga mare tradiție a literaturii europene. Când constatăm câte din căile acesteia – marile artere,dar și drumurile mai puțin umblate – se încrucișează în poem, înțelegem că acesta echivalează. Într-un sens foarte larg, cu o recuperare a istoriei marilor cicluri ale culturii pe care numai golul din jur și sentimentul necesității o determină sau măcar o permit”.                              

Totodată, însă, situația facilitează, dintru început, și apariția  „funcției de supraveghere”, menită a contracara „forțele inhibitoare”. Scriitorul poate fi conștient de riscurile care însoțesc actul de a genera un univers, a cărui excelență e o aproximație, nu o  constituire pe măsură,, de unde și pericolul artificialității, semnalate, de pildă, de anemia expresivității, a instalării clișeului ori în a conformării la incerte delimitări. În Refuzul gândirii stereotipe, teoreticianul dezvoltă ideea că, imitând inițial „proza academică“, dar având suficient spirit critic, Urmuz parodiază parodia, creând, deci, propriul clișeu, nu mai „prelucrează” universul pe care îl are în obiectiv, acceptându-i legitatea internă, fără a se mira și fără a-l corecta, fie că se află în fața hazardului metodic, a grotescului și a hidosului, fie a fanteziei maladive ori a accidentului lingvistic, asumându-și „consecințele acestei patologice terori a rostirii cuvântului [care] nu puteau fi decât opțiunea absurdului și tăcerea”.

În dezacord cu opiniile unei părți a criticii literare, care a considerat că Mircea Horia Simionescu, dar și alți scriitori români sau străini au avut drept mobil „dinamitarea clișeelor, sfărâmarea tiparelor terne ale literaturii” și, în felul acesta, reușind să-și asigure, „prin mentalitate și procedee, […], „descendența satirico-mitizantă a avangardei”,  Eugen Negrici le descoperă doar „masca demiurgiei, o mască de creator absolut […], iluzionând la nesfârșit și demonstrativ” (v. cap. Expansiunea clișeului). Iar în cap. Sub presiunea delimitărilor, volumul La lilieci al lui Marin Sorescu e apreciat ca fiind „cel mai radical volum de versuri tipărit după război”, impunându-se prin efectele „spectaculoase și, în orice caz, bogate ]n semnificații aderente prin acea deschidere pe care o posedă expresia directă, frustă, simplicitatea expunerii neviciate de trucuri și de intenții directoare”.

Și vom putea fi de acord cu autorul că și volumul său, Figura spiritului creator, scoțând în evidență faptul că actul de creație poate, uneori chiar trebuie, să fie privit și ca „o competiție” a funcțiilor de afirmare și a celor de supraveghere și fără a separa categoric scriitorul de cititor, dat fiind faptul că, implacabil, cel care scrie, știind că textul său va fi citit sau ascultat, nu-l va lăsa la voia întâmplării, în aceeași măsură în care și receptorul poate fi interesat, la rândul său, de intențiile care au animat autorul. E și motivul pentru care Eugen Negrici a fost îndreptat către o sumară, dar concludentă incursiune în peisajul începuturilor istoriei literaturii române, dar și la descoperirea specifică a comentariului post-lectură, așa cum va fi mai larg expusă în volumul Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelității ( 2014).

Îndepărtându-se, alături de alți teoreticieni, printre care Roland Barthes, H. R. Jauss și Umberto Eco, până la Derrida, de mai vechea direcție a istoriei literare – unde accentul cădea, prin spargerea triadei autor/operă/receptor, cu detașarea, în special, a creatorului și, în parte doar, a operei – prezentul ne spune că fenomenul trebuie privit ca unitate, numai în acest fel asigurându-se existența, „viața” literaturii. Totuși, ceea ce rămâne, încă în suspensie este că, în raport cu singularitatea primelor două entități, scriitorul și opera, consumatorul devine un multiplu chiar din prima fază a contactelor sale: fenomenologic, receptorul poate fi declinat fie în plan cultural, fie în plan literar; vom întâlni atât cititorul comun, obișnuit, fie cititorul specializat. Nu de schimbarea domeniilor este, însă, vorba, ele fiind, în fond, complementare, cât de suprafața de particularizare a finalității consecințelor, de preeminența, în cazul unora, ca indici ai „calității” registrului culturii sociale, al profilului cultural al unei populații, a altora ca efect modelator teoretic al substanței triadei mai sus menționate. Nu este locul, aici, să detaliem demersul strict cultural, dar vom mai preciza, doar că neglijarea acestuia, absența stimulării și sprijinirii lecturii, începând chiar de la nivelul educației are în perspectivă prejudiciul adus stării și profilului societății, limbii, relațiilor, comportamentului și comunicărilor sociale, eticii, simțului valoric, acuității cunoașterii, elasticității gândirii ș.a.m.d. Când elevilor li se cere să lectureze doar o pagină dintr-un roman sau o poezie dintr-un volum de versuri, intrăm într-o zonă în care specificitatea este adusă în universul extrem al formelor fără fond. Și dacă mai știm că, în fața unei opere literare nu funcționează numai soluția venită dinspre catedră, utilă numai atunci când „obiectul” pus în discuție are o destinație precisă, altfel însumând un întreg proces, până și unicul lector, simțind dinamica sensurilor, decantarea va desprinde, atât cât se poate desprinde, prin grila „strategiilor interpretative”, încercând să nu se rătăcească, neocolind, totuși, nici obișnuința, curiozitatea, nici întâlnirea cu senzațiile, cum ar fi plăcerea și pulsul surprizei.

Dar studiul lui Eugen Negrici e centrat, evident, doar pe fenomenul literar și nu părăsește câmpul teoriei lecturii.

Or, până la apariția avangardei, cunoașterea estetică, asemeni unei acțiuni în trepte aproape mecanice, se sprijinise, în principal, pe armonia – privită ca atare fără ezitări – drept efect al prestației creatorului în limitele intențiilor operante hotărâtor pe toată întinderea „realității textuale”. Altfel spus, scriitorul era, ca și textul, indice incontestabil în „înțelegerea” operei: totul devenise o problemă a capacității lectorului de a identifica un transparent act de implicare, pe care urma apoi să-l „consume”. de la corect la incorect, drumul desfășurându-se între unicitatea scriitorului și a textului și posibilii multipli ai consumatorului, fiindcă „nu există doi cititori identici”. Reacția teoriei lecturii, așa cum o detaliază Eugen Negrici, a debutat cu necesara restructurare și redefinire a numeroaselor concepte și situații, încă active și azi. Și vom încerca o sinteză, fără a urma întocmai linia demonstrativă a volumului.

În totul, nici intențiile autorului, nici aura textului nu mai sunt captive Frumosului și artisticității, esențială fiind expresivitatea, care poate fi inconștientă, apăsat definită ca „involuntară”, iar „miza muncii literare” se concretizează  doar ca artă sau nonartă. Aici începe sau sfârșește și activitatea consumatorului, specializat, deci critic sau istoric literar, numai astfel prezent în spațiul valorii, reflectată și în canon, alături de care și un alt lector – obișnuit, comun, deci fără ecou public – le poate descoperi și afirma, fiind, și el, un destinatar. Oricum, deschiderea nelimitată a operei și „situându-ne pe segmentul text-destinatar. Nu va mai fi nevoie decât să intensificăm receptarea pentru a obține efecte expresive similare cu oricare din cele oferite de autorii care elaborează opere cu un grad înalt de indeterminare a structurii”. Și mai explică de ce importanța comentatorului crește vertiginos. Astfel încât, atunci când s-a simțit lipsa acestuia, avangarda, modernitatea târzie și chiar postmodernitatea și-au „inventat” consumatori, care căutau în text cuvinte și sintagme cu fragilă capacitate de a semnifica, prin colaționare forțată, ceva în plus. Iar dacă cititorul devine, din simplu destinatar, producător de sens, implicarea îl aduce în postura de coautor, așa cum „miza muncii literare” va conferi textului calitatea de cotext.

Alături de alte domenii ale artei, cu deosebire la cele din pictură, situații, atitudini, comportamente și derivatele lor, altădată explicate drept abateri de la normativul Frumosului și al artisticității, acum se desprind ca articulații pozitive. Argumentele nu lipsesc: se deduc, însă din extensia acordată începutului istoriei literaturii române. Invocam și noi, ca și autorul, undeva în debutul comentariului de față, că demersul lui Eugen Negrici se înscria în „programul” teoriei lecturii care, la o privire mai atentă, ne concentrează atenția asupra modificării aduse întregului fenomen literar în urma creării cotextului de către coautor. Doar că analizele secvențiale pe care teoreticianul le dezvoltă în volumul de față, aplicabile fenomenului literar, cu extindere la aproape toate constructele artistice, vin cu o nuanță ușor restrictivă ce ne trimite la asocierea  și cu teoria receptării, depășind obstacole apărute în urma persistenței normelor instituite sub presiunea reperelor mai vechi ale Frumosului și artisticității, definind „climatul” favorabil axiomatizării [estetice. Acesta constrânge prin efectul, de pildă, al obsesiei noutății cu orice preț, asupra „vocației” interpretului de a-și asuma sensul cotextului. Iar, în consecință, operațiunile care însoțesc lectura, încă nedezlipită total de vechea estetică, precum infidelitatea, cele privind semioza indistinctă, nedeslușită, neinteligibilă, formele inacceptabile, ilogicul, fragmentarea și spațialitatea sau nefinitudinea și incompletitudinea, lipsa experienței intelectuale, infantibilitatea stilistică, lipsa conștiinței critice, semidoctismul ostentativ, pionieratul de orice fel, viziunile expirate, rutina etc.

Ajunși în acest punct putem spune că demonstrația lui Eugen Negrici propune o altă „sistematică a înnoirii” receptării literaturii, suprimând  dictatul „absolut” al intenției autorului, refracția acestuia în operă și asigurând libertatea necesară interpretărilor polivalente, pe măsura alternării percepțiilor în relația operă/cotext/coautor. Receptorul obișnuit, cel comun își consumă eficiența doar dacă aceasta este raportată, utilizată la stabilirea profilului cultural al societății în cadrul căreia se produce, în timp ce comentatorul specializat își regăsește prestația atât în sfera determinării reperelor istoriei literaturii, fiind degajată și la alcătuirea canonului fenomenului literar. În acest fel este restaurată și armonia tuturor componentelor creative, cuprinzând și autorul, aducându-se în scenă și schimbări de unghi, „cu efecte interpretative, fără treceri explicative și balasturi argumentative, bucurându-se de spectacolul descoperirii, al ieșirii din țarcul convențiilor. Și… și nu mai puțin, de sentimentul întremător al elaborării în comun, al comuniunii cu artistul, cu produsul lui artistic sau cu natura însăși. El visează să creeze, pe cont propriu, o realitate expresivă, o lume în care totul se înnoiește și vibrează miraculos, o lume într-o perpetuă sărbătoare extravagantă, unde nu contează decât jocul imaginației. Pirotehnistul de care vorbim se arată a fi un adept al «mereu noului», al transmutației permanente a valorilor, al reînnoirii neîncetate…”. Doar astfel putem înțelege și accepta ciudate refaceri structurale, când, bunăoară, un text preconizat a fi eseu științific sau unul elaborat ca „însemnări de călătorie” să fie citite ca romane. În ansamblu, și aceasta este perspectiva propusă prin expresivitate de către Eugen Negrici, noile situații nu singularizează, indiferent de „profilul” demersului, fie acesta cu trimitere la teoria lecturii sau la teoria receptării, fie la filozofie sau la filozofia culturii, marcate de intuiție și de imaginație, suprimând prezența convenționalității și alimentând desfășurarea spiritualității.

Dincolo, însă, de orice inovație sau alunecare de planuri, constantă rămâne narativitatea. Iar teoreticianul adaugă: „Și oare există o explicație pentru această predispoziție, explicită sau implicită, a speciei noastre spre istorisire? N-am putea afirma că există una anume, dar e cazul, cred, să luăm în considerare faptul că istorisirea(subl. Aut. – n.n.) e un important, complex și eficace mod de exprimare, poate primul ivit după faza onomatopeică și interjecțională și presupunând articularea și combinarea cuvintelor. Ea e în măsură să satisfacă ușor și corect, aspirațiile elementare ale speciei, nevoia de cunoaștere, dorința educării, tendința intensificării senzațiilor etc. Ca vehicul al informației, e eficace și comodă și, ca atare, prezintă un factor de coeziune socială. Poate fi asimilată, memorată, rezumată și transmisă și, de aceea, implicându-l pe destinatar, îi activează prestația”.

*

Mirela Roznoveanu

Să te-ndoieşti că stelele-s de foc…

Publicând în post-comunismul anilor 2000 cărți de critică despre literatura română în comunism¹, Eugen Negrici a enunțat totodată dilemele și dramele noi ale unei culturi libere, cum ar fi absența criticii viguroase de întâmpinare, explozia grafomaniei literare, orientarea cititorului altădată avid de carte către produsele digitale. Prin studiile critice menționate, Eugen Negrici a adresat un mesaj culturii și literaturii române din prezent și viitor, mesaj care poate fi comparat prin scop și îndrăzneală cu mesajul adresat culturii europene din epocă de Infernul lui Dante.

Desenând în tușe virulente panorama unei epoci tragice, criticul se situează totodată sub un cer nesigur, înnorat sub care ar putea începe reconstruirea și reabilitarea literaturii și culturii române. Dar oricât de cumplite, prin ce relevă, sunt paginile de disecție morală și politico-culturală, oricât de dure diatribele la adresa celor ce au torturat ideologic cultura română dar și la adresa acelora care au mânjit-o prin maculatura servilă, ele aparțin unui critic și istoric literar care își iubește profund cultura și literatura. Aș putea aminti aici celebra declarație de dragoste a lui Hamlet din scrisoarea pe care Polonius o citește Ofeliei: „Doubt the stars are fire; Doubt the sun moves; Doubt the truth for a lie; But never doubt the love I have for you.” (Să te-ndoieşti că stelele-s de foc, Să te-ndoieşti că soarele se mişcă, Să iei minciuna drept adevăr; Dar să nu te-ndoieşti că te iubesc…)²

Subiect al epocii comuniste, ca și autorul acestor pagini, Eugen Negrici comunică în limbaj neocolit disperarea de a fi trăit nu numai într-o literatură opresată ideologic, dar una mică și întârziată. Criticul și istoricul literar cu o exprimare directă, vituperantă, a explodat si el creativ abia după 1990. Dezolat de ariditatea estetică a locului literar, va inventa adeseori, precum alți predecesori iluștri, va supradimensiona valori, atunci când materia literaturii se arată prea neînsemnată. Tot așa, atent să nu supere pe atotputernicii criticii literare de azi care promovau în trecut la ordinul securității sau al direcției de presă a CC al PCR anume scriitori (revistele literare aveau liste cu autorii despre care nu trebuia scris sau nu aveau voie sa semneze în paginile lor), Eugen Negrici discută selectiv rolul nefast al criticii aflate la remorca stăpânirii de partid. Prudent, menajează pe ei care au ridicat gloriile de ieri și le mențin în canonul literar. Reevaluările promise nu au apărut. Sau poate nu le-am văzut eu de prea de departe?

Sunt câteva chestiuni despre care nu am avut prilejul să scriu la data apariției cărților lui Eugen Negrici despre proza și poezia în comunism și iluziile literaturii române, eveniment de rezonanță istorică în critica și cultura noastră. Mai întâi, sunt de acord cu domnia sa că perversiunea societății românești a creat (și probabil creează) mituri din „lepădături” (vezi Bogza). Dar fiecare literatură își are – ca să împrumut iară limbajul „neacademic” al lui Eugen Negrici – jegul ei. Să nu îl uităm pe Ezra Pound care și-a trădat poporul și a sfârșit trimis din Italia lui Mussolini în U.S. într-o cușcă de fier unde a fost judecat și trimis la închisoare. Problema este că literatura română este una a compromisurilor și trădărilor oneroase, în care nimeni practic nu a fost pedepsit niciodată pentru colaborarea cu ocupantul comunist, pentru trădarea culturii și literaturii și poporului român. 

Apoi lupta literaturii române cu factorii extrinseci ei pentru impunerea autonomiei esteticului, o înfruntare, de-a lungul timpului, cum scrie autorul, a esteticului cu nonesteticul, este specifică tuturor literaturilor creștin ortodoxe care au preluat liturghia prin limba slavonă, și nu doar a celei românești. Aceste literaturi cu limbă de cult slavonă, moștenitoarele unei culturi și literaturi de cult minore au fost limitate la traduceri religioase riguros selectate de biserică, copiere de manuscrise, plagiat până târziu în secolul al optsprezecelea. Dacă ne uitam la ce s-a petrecut în Rusia, Serbia, Bulgaria vom descifra trasee identice. Istoriile comparate ale literaturilor slave ortodoxe arată că întârzierea este un numitor comun.

Cât de întârziată este dar literatura română? Începutul secolului al nouăsprezecelea abia consemnează Școala Ardeleană;  între 1800-1812 a  fost definitivat textul Țiganiadei și îi aveam drept scriitori marcanți pe Dinicu Golescu, Gheorghe Asachi, Nicolae și Iancu Văcărescu (cu Primăvara amorului – N-am să scap, în piept port doru/Piste ape, piste munți;/Văz că piste mări Amoru,/Când o vrea își face punți…). Prin comparație, la 1800 grupul de la Jena unde îi găsim pe August Wilhelm Schlegel, Fichte, Friedrich Schelling, Friedrich Schlegel (cel care propune romantisch drept termen al unei sensibilități cultural-istorice), Goethe, Schiller, Novalis, Heinrich Heine aduc pe scena literaturii europene romantismul și impun „eul” imperial, libertatea eului. În Italia îl avem la 1800 pe Ugo Foscolo premers de Dante, Tasso, Manzoni, Leopardi iar Franța Revoluției de la 1789 a fost precedată de iluminism, Chateaubriand, Mme de Staël etc. Ce ar fi fost dacă latina ar fi fost limba de cult și la începuturile culturii române? Putem visa, nu-i așa? Dar nu putem dezarma pentru că viitorul literaturii române nu a fost scris încă.

O altă chestiune ar fi că dl. Negrici consideră că pattern-ul represiv ideologic din literatura comunistă a fost inspirat de religia creștin ortodoxă, liturghia creștin ortodoxă și tot ce derivă de aici. Religia creștină și în special cea ortodoxă ar fi deci vinovate de aplicarea prototipului ideologic represiv în cultură.  Ceea ce este fals.

Religia și ideologia sunt sisteme culturale cu structuri similare care joacă în societate roluri asemănătoare. Dacă tot vrem să vorbim de ideologia comunistă ca despre o “religie satanică” care a adaptat, cu sau fără intenţie, un model, trebuie să corectăm această afirmație și anume că nu este vorba de modelul religiei creștin ortodoxe sau creștinism ci de un model religios care este comun oricărei religii, fie ea si comuniste.³ Pattern-ul religios face parte din zestrea minții umane, de regăsit în religia budistă, hindusă, islamică etc. Dacă orice ideologie opresivă devine o religie, ea nu este doar creștină, și dacă despre „omul nou” se vorbește în creștinism, îl invit pe dl. Negrici să citească despre „omul nou” islamic sau budist. Islamul, Budismul, Hinduismul etc. au produs imnuri și rugăciuni identice ca structură și scop. Este vorba de o formă mentală a preaslăvirii celui atotputernic de găsit și la triburile din Africa sau Noua Zeelandă.

În altă ordine de idei, mă întreb dacă merita Ion Lăncrănjano discuție atât de amplă în economia acestor cărți, mă refer la cea despre proză, chiar dacă autorul lor insistă că ele nu sunt o istorie a literaturii române în comunism. Face parte Dinu Săraru din canonul literaturii chiar dacă comuniste „respectat” de dl. Negrici?  Daca tot i-a citit prin grilă ideologică, de ce nici un cuvânt despre opera dizidentului Paul Goma? Și dacă tot a fost atât de binevoitor cu ce a scris Cărtărescu după 1989 ca să îi acorde un spațiu amplu pentru ce a publicat înainte de 1989, de ce nu a aplicat același tratament și lui Paul Goma?

O absență de neexplicat în această indirectă istorie a literaturii române în comunism este aceea a romanului dizident. După cum scriam în Civilizația romanului la capitolul arhitecturilor epice născute în Imperiul Roman de Răsărit, literaturile creștin ortodoxe au cunoscut dedublarea eului creator. Dezacordul politic a provocat ruptura dintre opera publică şi cea de sertar. Vrând să scrie o istorie adevărată a vremii sale, Procopius din Caesarea a scris de fapt un roman dizident, primul probabil din istoria literaturii universale, cu o viziune a vremii contrară operei lui oficiale (cunoscută sub numele de Războaiele). Răsăritul ortodox a adus în istoria romanului o arhitectură epică ce va cunoaşte o lungă şi neaşteptată posteritate.

De aceea, chiar dacă este singurul, Paul Goma merita un capitol aparte. Prin urmare mă întreb de ce nici un cuvânt despre Paul Goma dar capitole despre stiliștii de la Târgoviște și optzeciști? Mă întreb dacă este vorba doar de gust sau de supunerea la canonul criticii care i-a negat lui Goma orice valoare la dictatul partidului. Iată cum se motivează această preferință: „Cultul formei şi al efectelor stilistice, calofilia textelor din anii ʼ60 şi ʼ70 nu au reprezentat – cum nu puţini au crezut în epocă – numai semnele laşităţii politice, ci şi reacţia, poate întârziată, dar explicabilă, la caracterul rudimentar şi primitiv al prozei aservite… Prin atitudinea – simplă şi clară – adoptată de prozatorii tîrgovişteni validaţi de timp (Costache Olăreanu, Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu), prin stăruinţa emoţionantă cu care şi-au urmat destinul scriitoricesc în pofida potrivniciei vremurilor si prin gestul aristocratic al ignorării – nu al respingerii – oricăror tranzacţii dezonorante acceptate de dragul gloriei momentului, această grupare de scriitori oferă nu numai un model artistic, ci şi un model de eroism pasiv.”  De ce mai nimic deci despre eroismul activ?

Aș mai vrea să amintesc extraordinarele analize critice ale lui Eugen Negrici, cum ar fi aceea a Princepelui de Eugen Barbu (Lecturi moderne nu a luat Premiul de critică al Uniunii Scriitorilor pe anul 1978 pentru că aveam un eseu în carte despre Barbu…), formulările memorabile precum aceea despre Dumitru Radu Popescu, „un prozator intimidat de claritate, speriat de accesibilitate”, „care vrea, în vremuri grele, să se închine la doi idoli deodată”, modul în care demonstrația critică aruncă în ridicol viziunile liricii proletcultiste, dinamitează rocile cristalizate ale prejudecăților neexaminate de decenii de o critică înfricoșată, încă docilă, răfuiala cu manualele școlare simpliste până la ridicol.  Iată unul din diagnosticele prozei românești în comunism:

„Abordarea în spirit radical a problematicii omului şi a degradării lui, a modificărilor tragice ale psihologiei lui în comunism, a dramei celui de-al doilea război mondial, a dispariţiei satului, a teribilelor procese sociale şi a consecinţelor lor (colectivizarea, urbanizarea, industrializarea), a istoriei noastre nu întotdeauna glorioase şi mai totdeauna mistificate, a rămas o dorinţă neîmplinită, iar, pentru prozatorii care voiau să se vadă cît mai grabnic publicaţi, un deziderat inoportun şi greu, dacă nu imposibil de înfăptuit. Şi ce am făcut de fapt, cum am acoperit acest imens loc gol al prozei româneşti? Dintr-o teamă exagerată de represiune şi sub pretextul înviorător al «salvării culturii», scriitorii noştri – noi cu toţii, de fapt – au sacrificat marile adevăruri ale fiinţei si au practicat o artă infantilă, lipsită de îndrăzneală, spirituală, «îngăduitoare» şi «onestă», cum ar fi spus Gombrowicz. Prozatorii şi-au consumat energia fie într-o literatură a «şopîrlelor», nu numai îngăduite, dar şi asumate cu bunăvoinţă de cenzură, fie într-una, aparent curajoasă, care izbea în comunismul anilor lui Gheorghiu-Dej, înălţînd, cu sau fără voie, imaginea lui Ceauşescu şi a comunismului în general, amplificîndu-i puterea şi legitimînd-o. Felul în care au fost «împlinite» aceste datorii faţă de istoria poporului român dă măsura degradării noastre: încă o mîzgălitură cu aer de temă făcută corect şi la vreme, o misiune vitală eludată cu o viclenie dezonorantă, un pariu pierdut, încă unul. Ce să spunem însă despre lucrurile care s-ar fi putut face şi rămîneau încă nefăcute, deşi cenzura ar fi fost, în cazul lor, indiferentă? Fantasticul de graniţă a rămas, cum spuneam, reprezentat de un număr neglijabil de texte. Realismul magic, care ar fi putut avea o mare carieră într-o ţară unde guvernează superstiţia şi eresul, abia dacă fusese ilustrat, pînă în anii ʼ80, de cîteva cărţi, si acelea servindu-se mai curînd de bizarerii etnografice. Nici măcar proza «artistă», adică de performanţă stilistică, nu-si găsise un număr mare de amatori, deşi ea ar fi dat argumente liniştitoare tuturor laşităţilor politice… După Revoluţie (…) agonia spiritului critic din ultimele decenii s-a transformat în moartea lui.”

Precis, tăind în carne vie, și fără pereche în critica literară românească, Negrici se prefigurează în aceste cărți asemeni unui procuror al literaturii române în comunism. Acuzarea trecutului este temeinic fundamentată. Numai că un procuror produce nu doar catalogul vătămarilor, el oferă și soluții de remediere și compensare. În cazul de față ar fi trebuit să apere drepturile scriitorilor puși la index, furați de operă, neluați în seamă de critica și canonul de dinainte și de după 1989, iar pagubele celor vătămați ar fi trebuit și ele discutate (republicare de cărți, remedierea injustei aruncări în tăcere, un nou canon literar, cine sunt vinovații încă în viață etc.) Dacă este să jucăm cu toate cărțile pe față, atunci un exemplu este Traian Chelariu. Chiar dacă literatura română are o tradiție seculară în domeniul plagiatului, după cum demonstrează Eugen Negrici, criticii români încă nu suflă un cuvânt despre faptul că Marin Preda practic nu doar s-a inspirat, dar a și copiat În cel mai iubit dintre pământeni din caietele-jurnal ale acestui scriitor, filozof, fost profesor universitar, aruncat de comuniști la munca de jos O critică literară onestă nu ar fi trebuit să pună lespedea tăcerii peste acest fapt. Marin Preda nu i-a recunoscut meritele lui Traian Chelariu nici măcar într-o notă de subsol. În fond făcea și el parte, precum alți importanți scriitori ca D.R. Popescu, George Bălăiță, Eugen Barbu etc. din nomenclatura de partid și, protejat de încrederea partidului, considera că totul i se cuvine.

Dincolo de aceste observații, la care aș mai adăuga absența aparatului critic, a unui indice de nume și concepte, a unei bibliografii minimale (m-a surprins absența studiilor Anei Selejan despre literatura română în comunism), cu un critic precum Negrici nu îmi mai este teamă de viitorul literaturii române. Alții ca el se vor naște pentru a îndrepta ce a fost greșit și expune nonvaloarea și corupția literară. De aceea mărturisesc că o mare de tristețe m-a cotropit văzând cum entuziasmul lui Eugen Negrici s-a topit pe parcurs iar sagacitatea i s-a spulberat și ea. Eugen Negrici este un istoric literar remarcabil, a citit literatura veche și nu foarte veche și de aceea am sperat că voi da și de un critic care să recitească și să reevalueze. Din păcate el a recitit selectiv și în cea mai mare parte autorii de pe aceeași listă grațioasă din canonul înțepenit de decenii. Unde sunt dar cei marginalizați sau fără voce sau ținuți sub capacul elitei literare comuniste, pe care îi amintește undeva? Ori ei nu există decât în imaginația noastră? Sau poate că Eugen Negrici lucrează la o istorie a literaturii române de azi, pe care cine știe, cei din viitor o vor citi ca și pe istoria secretă a lui Procopius?

Paginile despre mediocritatea grafomană și oportunismul intelectual al scriitorilor români, despre găștile literare în răfuială continuă pentru a menține interese materiale și favoarea puterii, despre impostori și impostură, despre propulsarea de false valori, despre climaxul confuziei axiologice nu sunt urmate de răspunsul la întrebarea ce a mai rămas, pentru că foarte adeseori comentariul critic trece în comentariu ideologic. Deci ce mai este viabil estetic vorbind? Ce va mai citi un cititor cu plăcere? Negrici nu răspunde pentru că știe că aceste cărți de critică despre literatura română în comunism sunt de fapt un mausoleu al acelei literaturi pe care, cu puține excepții, nu o va mai contempla, vai, nimeni, rămânând teritoriul cercetării și lucrărilor de doctorat. (Ar fi fost oare mai potrivit să fi intitulat aceste pagini nefericirile literaturii române?) Deci ce a mai rămas viu din deceniile de experiență ideologică ale literaturii române din comunism? Eugen Negrici se ferește să ne spună cu claritate. În ultimul timp, avântul criticului altădată fabulos de percutant s-a potolit, spiritul critic pare că a intrat în hibernare. Eugen Negrici a făcut greșeala de neiertat de a îmbătrâni. Dar cine nu?   

New York, decembrie 2022

[1] Eugen Negrici. Literatura română sub comunism – Poezia. Editura Fundaţiei Pro, 2006; Literatura română sub comunism – Proza. Editura Fundaţiei Pro, 2006; Iluziile literaturii române. Cartea Românească 2008 (obligat public să o renege, dar asta nu a schimbat nimic, ca și în cazul lui e pur si muove…).

2 William Shakespeare. Hamlet, tradus în limba română de Victor Anestin, Editura Librăriei Alcalay & Co., Bucureşti, 1908.

³ Cognitive and neural foundations of religious belief. Dimitrios Kapogiannis , Aron K Barbey, Michael Su, Giovanna Zamboni, Frank Krueger, Jordan Grafman  

https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/19273839/

Brain networks shaping religious belief. Dimitrios Kapogiannis, Gopikrishna Deshpande, Frank Krueger, Matthew P Thornburg, Jordan Henry Grafman https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/24279687/ „Credințele religioase sunt mediate de sisteme cunoscute ale creierului si acest lucru confirma teoriile psihologiei contemporane despre credințele religioase ca parte a evoluției funcțiilor cognitive ale omului. /…religious beliefs are mediated by well-known brain networks, and support contemporary psychological theories that ground religious belief within evolutionary adaptive cognitive functions.”

*

Gheorghe Glodeanu

Literatura română sub comunism

După 1989, în paralel cu recuperarea marilor valori ale literaturii exilului, a început și un îndelungat proces de reevaluare a literaturii române elaborate în totalitarism. Printre cei care s-au pus în slujba acestui amplu fenomen de reconsiderare s-a numărat și Eugen Negrici, autorul unor lucrări care au marcat serios viața literară postdecembristă. Este vorba, cu predilecție, de Literatura română sub comunism. Proza (2002), Literatura română sub comunism. Poezia (2003) și de Iluziile literaturii române (2008). Amplele sinteze au fost anticipate de studiul introductiv la antologia de poezie proletcultistă intitulată Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitație și propagandă (1995). Masiva lucrare din 2002 reprezintă o acidă trecere în revistă a metamorfozelor nefaste prin care a trecut literatura română în timpul dictaturii. Deja prefața cărții reușește să atragă atenția asupra caracterului specific al fenomenului investigat: Un peisaj bizar: literatura română sub comunism. De la bun începu, Eugen Negrici atrage atenția asupra faptului că „nimic din ce se întâmplă în procesul unei literaturi dezvoltate sub guvernare totalitară nu are o explicație naturală”. Aceasta deoarece, voit sau nu, totul devine „replică, reacție, ripostă, repliere defensivă, disperată sau inventivă, stratagemă de supraviețuire”. Aparatul politic represiv din România socialistă a avut drept scop fundamental apărarea cu orice preț a puterii, fapt ce a marcat în mod decisiv viața culturală a epocii prin interzicerea cărților incomode și impunerea unei literaturi de propagandă având menirea să proslăvească realizările mărețe ale regimului totalitar. În spatele unei aparente normalități, un imens aparat represiv controla atât producția editorială, cât și conștiințele scriitorilor. Eugen Negrici remarcă eficacitatea neobișnuită cu care mecanismul acesta a reușit să îi manipuleze pe oamenii de cultură, mizând pe dimensiunea patriotică, încurajând disputele dintre scriitori, promovând falsele valori și organizând campanii de denigrare. Cum profesorul craiovean a cunoscut în mod direct condiția scriitorului în timpul totalitarismului, cartea sa se transformă într-o mărturie veridică a unei epoci infernale. Exegetul insistă pe climatul de confuzie valorică creat de putere, în care toate afirmațiile critice deveneau dubioase, așezate sub semnul întrebării de către „culturnicii de partid”. Istoricul literar realizează radiografia unei lumi în care scriitorul era considerat un potențial inamic, iar mașina de scris era privită ca o armă teribilă.

Eugen Negrici reconstituie climatul infernal al epocii și pune accent pe relevarea condițiilor psihice în care s-a creat literatura în anii totalitarismului. Informațiile cu valoare documentară se dovedesc extrem de importante pentru noile generații, facilitând cunoașterea și înțelegerea corectă a unei epoci pe care o cunosc doar din cărți. Studiul menționează faptul că, lucrând în condiții neobișnuite, scriitorii au fost constrânși să elaboreze „în locul unei literaturi de sertar viguroase, neiertătoare, o literatură obișnuită, demnă de un interes științific, mai ales prin formațiunile defensive adoptate pentru a fi tolerată”. Istoricul literar își propune să realizeze un tablou al speciilor elaborate în perioada de traumă prelungită prin care a trecut literatura română sub presiunea politicului. În viziunea lui Eugen Negrici, atitudinea corectă în condițiile date ar fi fost clandestinitatea, tăcerea demnă, recursul la literatura de sertar. Deoarece capătul tunelului nu se întrezărea, scriitorii nu au rezistat ispitei de a publica, nu au putut renunța la propria lor menire. Mai ales că, într-o lume ce părea încremenită, nimeni nu credea în posibilitatea căderii regimului. Exegetul condamnă graba cu care scriitorii și-au publicat cărțile, în ciuda cenzurii și a compromisurilor pe care au trebuit să le accepte. El vorbește chiar de o morfopatologie literară ce și-a pus amprenta atât pe creatori, cât și pe cititori. Scurta perioadă de deschidere din anii ʼ60 a reușit să creeze iluzia că regimul poate fi umanizat, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, lucrurile au luat o turnură contrară, făcând ca scriitorii să trăiască într-o continuă umilință. Iar consecințele au fost dezastruoase. Îndeosebi prozatorii au fost cei lipsiți de șansa de a intra în competiție cu confrații lor din lumea liberă, de a juca într-adevăr la miză mare.

Eugen Negrici ne avertizează asupra faptului că, cine dorește să înțeleagă condiția literaturii române de după 1948 și evoluția ei, trebuie să țină seama neapărat „de influența tenace a factorului politic în fiecare din cele trei mari etape ale comunismului românesc”. Dincolo de unele concesii și de scurtele răgazuri de deschidere, regimul a fost unul dictatorial. Într-o lume orwelliană, literatura și scriitorii erau considerați niște instrumente aflate în slujba puterii. În primii zece ani, aservirea a fost totală și folosită nemijlocit, în timp ce, în următorii treizeci, cultura a fost manipulată mai mult sau mai puțin discret. Dorința firească de afirmare a scriitorilor a fost frânată de un acerb control editorial, ce punea în fața creatorilor tot felul de piedici. Cel mai greu era pentru cei aflați la început de drum, care trebuiau să treacă prin experiența nefastă a debutului colectiv. Exegetul remarcă faptul că, sub presiunea teribilă a politicului, într-un peisaj literar bolnav, nu puteau să se ivească decât niște creații mutilate. De aici și evoluția nefirească a fenomenului artistic, condițiile social-politice nepermițând o dezvoltare normală, organică. Literatura de propagandă a epocii este comparată cu un virus agresiv, cu care a trebuit să se confrunte – mai mult sau mai puțin dur – arta autentică a vremii.

Primul capitol al investigației face un Scurt istoric al raporturilor literaturii cu propaganda. Eugen Negrici cercetează mai întâi Faza fundamentală a regimului comunist, după care urmărește Etapa concesiilor tactice. Consecința este trecerea de la „literatura impusă” la „literatura tolerată din rațiuni propagandistice”. Scurta perioadă de dezgheț din anii  ҆60 a fost urmată de Etapa naționalismului comunist și a izolaționismului ceaușist.

Ampla și documentata perspectiva istorică este urmată în partea a II-a a studiului de reconstituirea Evoluției prozei în totalitarism. Pagini acide investighează Etapa stalinismului integral dintre anii 1948 și 1953. Criticul discută noua condiție a personajului în literatură și trece în revistă câteva dintre operele reprezentative ale timpului, puternic aservite din punct de vedere ideologic. Este vorba despre o serie de creații ce și-au câștigat o celebritate negativă în timp, precum Desculț, Păuna Mică, Mitrea Cocor, Nicoară Potcoavă, Un om între oameni. Literatura aservită continuă să fie prezentă și în Etapa destalinizării formale dintre anii 1953 și 1964. Eugen Negrici se oprește la volume cum ar fi Bărăgan, Ana Roșculeț, Desfășurarea, Ferestre întunecate, Îndrăzneala, Pasărea furtunii, Gloaba, Oaie și ai săi, Șoseaua Nordului, Facerea lumii etc. Surprinde în mod neplăcut numărul mare al creațiilor aservite, elaborate în funcție de comanda socială a timpului.

Moartea lui Stalin în 1953 a creat un nou context social-istoric, ceea ce a făcut  să apară și o literatură tolerată de certă valoare, ce miza pe tehnicile narative tradiționale și pe o tipologie specifică romanului doric. Este vorba despre romane precum Bietul Ioanide, Scrinul negru, Cronică de familie, Moromeții I, Străinul, Setea etc. În paralel, Eugen Negrici remarcă existența unei literaturi care încerca evitarea presiunii ideologice prin refugiul în trecutul istoric, în aventură, în exotism, în fantastic și în S.F. Criticul relevă rolul jucat de Revoluția din Ungaria din 1956 în schimbarea contextului istoric din interiorul blocului comunist și insistă pe efortul de dezideologizare a literaturii române, pe tendința de desprindere treptată de realismul socialist.

Radiografia epocii totalitare continuă cu Etapa relativei liberalizări dintre anii 1964 și 1971. Este vorba despre o perioadă în care se impune un nou climat de creație și se redescoperă modernismul interbelic. În plus, se încearcă o nouă sincronizare cu literatura europeană prin traducerea unor cărți de referință. Desigur, pe lângă creația autentică impusă de noua generație de scriitori, s-a scris, în continuare, și multă literatură orientată politic, scrieri ce preluau adesea masca tematicii istorice. Aspirația la adevăr începe să devină una dintre marile obsesii ale epocii, fiind prezentă din plin în romanele lui Augustin Buzura. Regimul începe să permită dezvăluirea erorilor/ororilor trecutului comunist, ceea ce îi prezenta într-o lumină favorabilă pe conducătorii zilei. În felul acesta apare literatura „obsedantului deceniu”, care s-a bucurat de un real succes în epocă. Moromeții II și Cordovanii sunt doar câteva dintre exemplele enumerate de Eugen Negrici. Tema mecanismelor puterii absolute este abordată prin recursul la parabolă într-un fals roman istoric precum Princepele. Condiția omului și a opțiunilor sale morale în comunism a fost zugrăvită de autori precum Marin Preda, Augustin Buzura și Al. Ivasiuc, în romane ca Intrusul, Marele singuratic, Absenții, Vestibul, Interval, Cunoaștere de noapte, Păsările. În această perioadă se impun și o serie de prozatori precum N. Velea și de Fănuș Neagu, ce preferă proza pitorească, axată pe întâmplări bizare și pe eroi „suciți”. Un subcapitol special se ocupă de literatura de introspecție și analiză psihologică semnată de Nicolae Breban, în timp ce miticul și fantasticul apar în creațiile lui Ștefan Bănulescu și A.E. Baconsky. Tot în această scurtă perioadă de deschidere, sub influența „noului roman” francez, Eugen Negrici remarcă și „apariția primelor experimente formaliste și a unor elemente de discurs autoreflexiv, ludic și ironic datorită unor scriitori precum Dumitru Țepeneag și Sorin Titel”.

Cel de-al patrulea capitol al investigației se ocupă de Etapa naționalismului comunist. Este vorba despre o perioadă destul de lungă, ce începe în 1971 și se termină abia în 1989. Desigur, diferențele existente între literatura anilor ʼ70 și excesele anilor ʼ80 sunt majore, motiv pentru care aceste etape meritau să fie urmărite în mod distinct. Cum Eugen Negrici a trăit din plin evenimentele, cariera sa universitară fiind influențată în mod direct de către presiunile ideologice, totul este zugrăvit în cunoștință de cauză. Criticul prezintă campania de reîndoctrinare și romanele ce dezvăluie erorile „obsedantului deceniu”, comentează operele care abordează problema înstrăinării omului în comunism, vorbește despre consemnarea realităților cotidiene drept replică la minciuna oficială. Exegetul se exprimă drastic la adresa literaturii aservite și insistă pe literatura autentică, ce mizează pe afirmarea complexității naturii umane. După ce trece în revistă cărțile majore ale generațiilor ʼ60 și ʼ70, Eugen Negrici se ocupă pe larg de proza livrescă, autoreferențială și parodică a reprezentanților „Școlii de la Târgoviște” și a principalilor exponenți ai generației ʼ80. În mod paradoxal, criticul vorbește chiar de „splendoarea și nocivitatea involuntară a producției literaturii optzeciste”.

Foarte bine documentată, Literatura română sub comunism reprezintă o carte-document, o sinteză esențială pentru generațiile care vin pentru cunoașterea unei perioade extrem de dificile din istoria literaturii române. Lucrarea demonstrează faptul că, în ciuda numeroaselor interdicții, pe lângă o imensă maculatură, s-a creat și literatură autentică în totalitarism. 

*

Gabriel Coșoveanu

Încrederea bine strunită în puterea literaturii

De la profesorul Eugen Negrici am învăţat, între altele, sensul grav al expresiei – echivalentă cu un punct de inflexiune într-o viaţă controlată instituţional – „am refuzat să-mi mai educ starea de îngăduinţă”. Şi nu acest tip de dresaj îl practicăm îndeobşte cu propriile noastre personalităţi? De ce nu am recunoaşte că riscăm să confundăm pios, şi repetat, toleranţa cu suspendarea spiritului critic? Şi cum profesorul s-a arătat mereu interesat de ceea ce numeşte Eco azi limitele interpretării, termenului îngăduinţă i-a făcut analize netrucate din care reiese că există complicaţii ale „bolii” în două direcţii: sfinţenia şi apatia, livrarea de sine şi starea de vid. Nici sfânt, şi cu atât mai puţin vreun conformist, E. Negrici are oroare de falsa evlavie.

Problema consistă în aceea că, fie îngăduitor, fie mordant, tot la o dispoziţie incomodă pentru tine ajungi, prin însuşi exerciţiul intelectual: dezamăgirea. Nu cred că sunt, pe la noi, sceptici de calibrul lui Eugen Negrici (poate, ştiu eu, Livius Ciocârlie. Sau Alexandru Călinescu.). Fibra, dacă e, te predispune, de obicei, la agitaţie, te face răzbătător; fibra veche îţi dăruieşte forţă leonină amestecată bine cu sentiment crepuscular, autocenzurant. Autorul Expresivităţii involuntare, este, indubitabil, un senior, cum constaţi de departe, întâmpinându-l, întrezărindu-i silueta prevăzută cu zâmbet derutant. Că rafinamentul structural nu îi interzice manifestări de erou fellinian, de ce ne-am mira? Umorile şi pozele pot rămâne, iată, în regim benign.

Am mai înţeles, de la profesorul meu din anii ʼ80, ani ai Neverosimilului, pe un traseu destul de chinuit, că adevărul este impersonal, drept care cherelele pentru metode sau pentru supremaţie personală poartă pecetea efortului deviant. În critic, trebuie să ai arme de asalt, să fii capabil de canonadă, şi, de asemenea, să pricepi că infailibilitatea e departe: „…percepţia artistică (dar şi percepţia, în general) este o iniţiativă umană, un act mental subînţelegând nu atât receptarea unor informaţii, cât bombardarea obiectului cu ipoteze subiective”.

Dar enunţarea principiilor, necesară, nu acoperă şi capitolul riscuri. „Neîncrederea în literatură, în general” apare enunţată temerar. Ni se spune chiar că este „mai veche”. De regulă, teoreticienii vorbesc de melancolia coborâtă peste practica aceasta tip bumerang pusă de pragmatişti sub genericul how to do things with words. Spre pildă, avertismente a dat, repetat, Nicolae Manolescu, în vreme ce, însă, un clasic al taxinomiei precum Adrian Marino nu pierde speranţa, neopaşoptistă, în geometrizarea câmpurilor intelectuale, preţul plătit de el fiind, cum mărturiseşte, singurătatea. În ce-l priveşte, dacă discutăm de atitudini notorii, Eugen Negrici, ostil previzibilului, generalităţilor şi sclerozei din artă, merge până la gestul „cinic” de a „descuraja” practica hermeneutică. Cel care a conceput, enorm, o Sistematică a poeziei, se dovedeşte deosebit de sensibil la stimulul trimis de fenomenul repetabilităţii producţiei omeneşti, aspect atitudinal provenit din Eclesiast sau, deloc conflictual, din filosoful preferat, Nietzsche. Fără să rămână vreodată prizonierul unui metalimbaj, E. Negrici constată că, în ciuda vocaţiei mobilităţii, cu tot arsenalul optimizat pentru investigarea virtualului, creativitatea interpretantului ajunge într-un impas care nu mai ţine de ştiinţă, ci de fiinţă. „Efortul scrierii acestei noi cărţi [Sistematica..., n. n.] mi-a turnat plumb în picioare – constată el – pentru că am descoperit cât de puternică este în literatură tendinţa de instituţionalizare, topoizare, sistematizare, cât de viguroasă şi cu neputinţă de oprit e intrarea în doxa, cât de neiertătoare sunt constrângerile (legile) care duc la «această lume de cazuri identice» prohodită de Nietzsche”.

La un moment dat, o minte lucidă precum Sorin Alexandrescu, cu avantajul exerciţiului distanţei, afirma tranşant: „Intelectualilor români le lipseşte […] radicalitatea”. Sensul cuvântului suspect dintotdeauna la români (radical = intolerant, cenzor, fără „dulceaţă”, cum ar spune Steinhardt) este, aici, de implicare. Pretinde caracter şi rezistenţă în faţa imposturii şi posibilelor dezamăgiri. Ca şi „naivitatea” de a crede cu îndârjire în irepetabilitatea fiecărei conexiuni tip maestru-discipol. Eugen Negrici se prezintă ca un astfel de „radical”, evoluând în orizontul smereniei, căci adâncimile sale ating zona trăirii religioase. Ce predă, prioritar, profesorul, nu rezidă neapărat în conţinuturi, ci în stări de spirit, cu expresia lui Noica. Astfel, chiar se menține liber în larma despiritualizată de azi. Şi cred că am găsit ocazia să comit o imprudenţă asociativă. De când am realizat că fostul decan al Filologiei craiovene este un quester, un neliniştit înzestrat histrionic, m-am gândit la ceea ce îmi evocă Ignaţiu de Loyola cu ale sale exerciţii spirituale, în latura lor „radicală”. Adică: fervoare placată pe amok, pasiune turnată în formule reci, onestitate bazată pe provocări.

Cu alte cuvinte, „lipsă de îngăduinţă cu sine”.

În plan hermeneutic, această configurație umană se validează limpede în Literatura română sub comunism, o cartografiere mai puțin obișnuită, care necesită un efort imaginativ suplimentar spre a identifica alte zone de interes faţă de aceea a esteticului, sau cuplate cu ea într-un mod bizar. De ajutor s-a dovedit şi experienţa catedratică, unde privirile uimite sau amuzate ale studenţilor confruntaţi cu peisajul cenzurii şi mutanţilor născuţi prin operaţiile mutilante amintesc, în ochii aceluiaşi profesor, de receptarea precară, vecină cu antipatia, a literaturii vechi. Pentru a apropia, cât de cât, tinerii de un fenomen complex precum acela generat de intelighenţia collabo, în care mai nimic, şi, în special, ierarhiile şi succesul de casă, nu e ce pare a fi, este necesar un arsenal sporit de arme, care să înfrunte perimarea accelerată a unor opere de mare rezonanţă în ochii şcolarului de acum câteva decade, contrariat profund de faptul că situaţia lui de premiant la română nu presupunea că ştie ceva. Dimpotrivă, dopat cu texte agitatorice şi scheme maniheiste, posibilităţile de înţelegere a literaturii i-au fost iremediabil viciate sau extirpate de-a dreptul. Din unghiul psihologic,  ar fi, la rigoare, de înţeles iritarea multora în raport cu relecturile făcute de Eugen Negrici, de aici sau din Iluziile literaturii române. Reacţiile au mers până la acuza de lipsă a patriotismului, deşi premisele au fost, tot timpul, clar expuse: nu are sens să trecem în dreptul „realizărilor” susceptibile să ne configureze mândria naţională nişte opere mincinoase, partinice, îndeobşte emanaţii ale unor profitori ori sicofanţi.

Astfel că, logic vorbind, găsim că autorul nu se înşală când caută, prioritar, nu să arate opera ca pe un mecanism autonom, cu legile sale specifice, ci să repereze perturbările survenite la nivelul rotiţelor acelei teribile maşini de epurat scriitori şi producte ale lor, o maşină de dimensiunile unei uzine, sau, mai degrabă, de dimensiunile unei ţări întregi. „Aşadar – îşi expune istoricul miza – întrucât toate valorile artistice pălesc cu timpul şi chiar se sting de-a binelea, e cazul să le aducem în prim plan pe cele expresive fără să uităm de primele, când şi dacă sunt încă viabile. Am zice că peisajul literaturii scrise sub comunism ar putea deveni incitant (mai incitant chiar decât peisajul literaturii scrise în vremuri de normalitate) tocmai prin nefirescul lui, prin povestea dramatică pe care o conţine fiecare falie şi fiecare formă de relief. El seamănă întrucâtva cu priveliştea stranie a atolului Mururoa sau a Cernobîlului, după dezastru”.

Pentru ochii tineri, care au o slabă acuitate asupra unor lucruri pe care nu le-au trăit, deci nu le pot re-cunoaşte, dar şi pentru conştiinţele obosite de clişeele care le-au avariat simţul frumosului şi le-au îngreunat memoria cu non-poezie, mai ales, o abordare proaspătă, cu „estetizarea” anormalului, este întremătoare, ni se pare, şi pentru cel mai pesimist postapocaliptic, tocmai pentru că este vorba, generic, despre speranţă, despre o altă şansă hermeneutică, adică despre un nou univers de cucerit: „Dacă am privi cu maximă atenţie (şi cu o curiozitate intensă de astronaut coborât pe o planetă străină) nu spre suprafeţele arse, ci spre ce s-a ivit din cenuşa hrănitoare a dezastrului, am remarca nu fără uimire maturizări fabuloase de arbori, germinaţii precoce, reproduceri accelerate, erori de creştere, enclave, zone de refugiu cu insule mirobolante de vegetaţie şi mai ales  respiraţia neobişnuită a plantelor gata să se înalţe ca în poveste şi să acopere, cu freamătul lor biologic, urmele pustiirii”. Din atare perspectivă, avem senzaţia că nostalgicii sau cei care l-au acuzat pe E. Negrici de duritate ori de impulsuri denigratoare îşi periclitează într-adevăr supravieţuirea, pentru tocmai li se oferă un bilet de „revizitare”. „Intransigentul”, „călăul” se dovedeşte, practic, un soter.

Un adevărat noroc pentru numărul mare de mercenari ai comunismului, care, prin jalnicele sau rizibilele lor prestaţii artistice ar fi ajuns, cu certitudine, la tomberonul istoriei, şi anume la categoria materii pestilenţiale. De ce ne exprimăm chiar aşa? Pentru că ideaţia responsabilă de „mesajele” perioadei conţine lucruri cutremurătoare, greu de întâlnit fie şi în cele mai negre conjuncturi din istoria acestei chinuite omeniri. Dăm un singur exemplu, dintr-o serie ca şi infinită, acela al necesităţii urii ca propulsor artistic. Un poet proletcultist îndemna clar: „Urâţi! Urâţi! Căci nu-i nimic mai sfânt / Ca ura – strajă vieţii pe pământ”. Un altul propovăduia răzbunarea, dar toţi obsedaţii de „luptă” (de clasă, de doctrine, de fapt, orice fel de luptă, inclusiv „cu inerţia”) şi de replică violentă se revendicau din Evanghelia roşie a tovarăşului sovietic, amestecător sardonic de adulatio cu imprecatio: „Binecuvântat fie cel ce mila nu cunoaşte/ În lupta cu duşmanul său”. Exerciţiile de stil, câte vor fi fost, de obicei în siajul lui Alecsandri ori Coşbuc, respectiv uşor lizibile şi eufonice, se făceau doar în scopul înveninării, pervertirii şi lepădării totale de trecut. Exista şi versantul celălalt, acela al idilizării vieţii bolşevicului standard, care, de regulă, suspectează sau detestă intelectualul, ideile şi, în genere, orice nu are legătură cu imediatul stomacului. Gândul ne poartă, imediat, la sursele eşecului „nobilului” proiect imaginat de actanţii Ţiganiadei.

O mulţime de concesii, parte din spaimă, parte dintr-un solipsism tipic breslei, îl determină pe critic să afirme net: „După 1964, scriitorii şi-au tipărit cărţile în pofida pretenţiilor cenzurii. Graba aceasta nedemnă, joasa satisfacţie a slugii tânjind să-şi legalizeze legătura cu stăpânul, idioata credinţă naţională, adevărata noastră credinţă, care este aceea a mântuirii prin verb, şi anume verbul «a se aranja», şi-au primit răsplata şi pedeapsa aici, pe pământ”. Evident că procesul acesta al repartizării recompensei şi blamului e departe de a se încheiat; chit că ştii bine că încercarea de a te erija în factor moralizator trebuie evitată cu orice preţ, comentarea practicilor maloneste ale confraţilor tot le va semăna, multora, drept pretenţie nejustificată, enunţându-se, din păcate cu mare succes încă, aspectul că toţi am fost la fel. Câteva precizări fugare infirmă ipoteza introducerii tuturor în aceeaşi supă rău mirositoare: nu-l putem compara pe A. Toma, spre pildă, cu „adaptatul” Arghezi, după cum nici Alexandru Jar nu are cum semăna cu Sadoveanu din faza demnităţilor comuniste. Apoi, în cadrul uneia şi aceleiaşi cariere se cuvin subliniate clivaje de asemenea gravitate, încât îţi vine să vorbeşti de două persoane diferite: unul este Marin Preda, de exemplu, din Desfăşurarea sau din Ana Roşculeţ, altul cel din Moromeţii, după cum discutăm de un Petru Dumitriu legat de Drum fără pulbere şi de adeptul altei viziuni, în Cronică de familie. Unii fundamentalişti, precum Dan Deşliu, au „suferit”, parcă, o metanoia, migrând spre categoria dizidenţilor. De adăugat cazul unor tentative de resurecţie lirică în mijlocul pericolului, prin Baconsky şi ceilalţi poeţi de la Steaua. Iarăşi, nu-i putem ignora pe criticii sprijinitori din umbră ai valorilor autentice, cum ar fi Ov. S. Crohmălniceanu ori Paul Georgescu, continuaţi, mai direct, de Matei Călinescu sau de Nicolae Manolescu. 

Parcurgând Iluziile literaturii române, prima impresie este că nu e produsul culturii noastre, ci al unui spaţiu occidental cu trecut bogat în autoevaluări nemiloase, incomode pentru vulgata bunului cetăţean, dar utile, totdeauna, ca vaccin. Din mai multe puncte de vedere ni-l cheamă în minte, de pildă, pe Allan Bloom, cu a sa Criză a spiritului american (The Closing of the American Mind): acelaşi patos rece, de clinician, aceeaşi directeţe spălată de podoabe retorice, rezistând prin tensiunea ideii, aceeaşi, în fine, sete dezesperată de însănătoşire a naţiei prin ex-punerea mecanismelor deformante. Sigur că volumul savantului american vizează alte realităţi şi pledează pentru elite, la urma urmelor, detectabile în universităţi, dar, încă o dată, ceea ce apropie demersurile se găseşte în combinaţia dintre observaţiile profesorului de-o viaţă, actant deloc pasiv în ceea ce evocă impersonalizându-se, şi reacţia „castei” sale. Atâta doar că aici avem datele receptării lui A. Bloom, al cărui succes uriaş a părut unor confraţi „nedemn” de infraspecializarea cuvenită unui scholar, şi doar putem bănui reacţia publicului românesc, care ar trebui, oricum să fie alertat la maximum de faptul că s-au copt vremurile pentru a se rosti răspicat că, de pildă,  „falsul miraculos al lui Călinescu” a generat un val de entuziasme critice „de parcă totul s-ar fi desfăşurat la noi firesc, ca în cutare sau cutare cultură occidentală”.

Pe cât este de limpede că fie şi numai titlul opului îi scandalizează pe defensorii canonului actual (la care, normal, au contribuit), pe atât de neclar pare modul în care vor reacţiona, pentru că replicile coerente contează, şi nu rumoarea creată în jurul unui asemenea efort deconstrucţionist, neobişnuit la paşnicul mioritic. De aceea autorul simte nevoia să precizeze, cunoscându-şi bine publicul: „Nu aş dori ca acestei cărţi să i se atribuie intenţii denigratoare. Nădăjduiesc să se observe că obiectul analizelor este realitatea psihologică a unei literaturi care a trebuit să supravieţuiască în aerul toxic al unei istorii nenorocite”. Şi, de câte apare ocazia, faptele literare sunt plasate în contextul emergent, procedură care, urmată consecvent, indică ferm intenţia ştiinţifică şi nu vreun resort resentimentar sau, mai rău, revizionist. Astfel se justifică o chestionare insistentă a termenilor ce păreau absorbiţi definitiv de discursul mass-media şi al manualelor, cum ar fi „capodoperă” şi „clasici”, adoptate din credinţa convenabilă în perenitate şi stabilitate. În aceeaşi ordine de idei intră statutul cărţii în comunism – privilegiat, pentru unele producţii, adus la rangul de cult, un exemplu fiind Marin Preda – cu urmări dintre cele mai nefericite, dacă ne gândim numai la nostalgia înstăpânită astăzi peste o serioasă parte din cetăţeni după vremurile „în care se citea” şi se dădeau bătălii pentru achiziţionarea lui Nichita Stănescu, Octavian Paler, Eugen Barbu sau, să zicem, Fănuş Neagu.

Schimbând ce e de schimbat, aşa cum demonta Allan Bloom tabu-uri şi inerţii depistate în sistemul său de referinţă, ce duc la confuzia valorilor, la fel atacă, fără menajamente – pentru că împotriva lor, a menajamentelor „politicoase”, este construită, în fond, cartea – Eugen Negrici validitatea unor generice care, agitate de factori politici, au făcut mult rău peisajului creator şi anexelor sale: „Devenind un model, un ideal, clasicul stârneşte instinctul mimetic, favorizează standardizarea, clişeizarea şi conformismul şi, în cazul extrem, înlesneşte impunerea, în stil dogmatic, a imitării ca metodă. Exemplaritatea în artă nu uneori, ci de cele mai multe ori este nocivă”. Totuşi, criticul se grăbeşte să adauge, element recurent ce îl fereşte de posibila acuzaţie de radicalism, faptul că este de înţeles, la un popor mereu în căutarea albiei sale, apetitul pentru figuraţie care sugerează monumentalul şi durabilitatea, dăinuirea şi respectabilitatea. Toate vocabulele se explică psihologic şi istoric, traducând reflexele locuitorilor unei cetăţi asediate, doritori să iasă din timpul profan pentru a dobândi însemnele nobleţei atemporale prin bunuri spirituale, ca în scenariul antropologic trecut în liric de Arghezi în Testament. Devine instructiv când un profesor, şi nu un freelance writer, dă o istorie literară, pentru că-şi poate exploata experienţa didactică, care-i revelă legătura între creatorii de canon şi consumatorii lui: felul cum se scrie la examene diverse (ca, de pildă, cel de admitere la Litere) despre Eminescu, paralizant de definitiv, are de ce să-i neliniştească pe specialiştii care se văd concuraţi şi, de regulă, învinşi, de către un generator paralel de tactici ale omologării, şi anume unul al închiderii. Tendinţa unicizării şi slaba prezenţă în cursă a lucidităţii în raport cu mult mai simpatica exhibare a sentimentelor naţionale (vezi sintagma „poet naţional”) creează condiţiile în care se poate evidenţia caracterul atipic al literaturii noastre, ca şi lipsa ei de organicitate.

La un alt moment dat, Mircea Martin a inventariat şi descris, nu foarte comod pentru naționaliști, un număr de probleme care definesc un profil paradoxal aproape al unei culturi mici care-şi visează măreţia (G. Călinescu şi „complexele” literaturii române). Dar asta se petrecea în 1981, când exista o cenzură activă, şi oricum ne mirăm cum a putut fi publicat un volum care debuta cu sublinierea decalajelor ce ne situează, oricum ai da-o, printre nou-veniţi. Acum, fără oprelişti, Eugen Negrici duce subiectul la cota spusului întreg, schimbând şi perspectiva: nu într-un autor sau într-o grupare critică e de găsit ceea ce provoacă, periodic, regândirea tradiţiei, ci în instinctul endemic al lăudăroşeniei. Unul dintre meritele majore ale demonstraţiei este că nu întârzie pe terenul acesta al explicaţiilor ce ar contura o identitate psiho-etnică aparte, şi nu în tonuri pastelate (asta ţinea de competenţa unui D. Drăghicescu, a cărui Din psihologia poporului român rezistă şi astăzi, prin detaşarea discursivă), ci ajunge iute la altitudinea cunoscătorului în adâncime al fenomenului (mărturie stau, printre altele, cele două volume de până acum din Literatura română sub comunism, mare atrăgătoare de antipatii, mai ales din partea optzeciştilor): „Singura soluţie care ne rămâne este aceea de a înţelege istoria literaturii române ca pe o luptă cu factorii extrinseci ei pentru impunerea autonomiei esteticului şi ca pe o confruntare, de-a lungul timpului, a esteticului cu nonesteticul. Desele momente de hiatus şi de bulversare determinate de intervenţia factorului istorico-politic ori de virulenţa acţiunii ideologiilor au făcut din factorii disturbativi extrinseci o prezenţă agresivă şi repetabilă la fiecare generaţie”. În atare mod se propune abordarea pentru cel ce încearcă să-şi imagineze evoluţia domeniului. De aceea este amendată opinia lovinesciană a opoziţiei tradiţionalism/modernism, aptă să provoace un net impas epistemologic, în sensul că termenii nu se găsesc în acelaşi câmp semantic şi, chiar de la prima ochire, se descoperă o contiguitate de sfere, lucru văzut chiar de mentorul Sburătorului.

Dacă nu înţelegem că un critic este înarmat şi combativ – ceea ce nu e obligatoriu pentru un ficţionar, purtat, îndeobşte, de steaua sa orbitoare –, riscăm să intrăm în zona neputinţei interpretative, care, acumulând laşităţi, ezitări, clientelisme, traume, basculează în patologia psihismului individual, sub forme neplăcute auzului, darmite sistemului, căci sunt decelabile în fragmente avântate (spre pildă, cu vector naţionalist-revanşard) ce pot penetra şcolile şi universităţile: melancolie regresivă, nevroză de transfer, delir de persecuţie şi obsesie paranoică. Dacă luăm în considerare începuturile noastre, sub semnul închegării târzii şi tensionate (discutăm de sindromul „zidului neisprăvit”, aşadar de un soi de blestem al începutului continuu), anumite conjecturi nu mai par deloc exagerate: „De la naşterea ei, literatura română modernă a preluat temerile legate de fragilitatea fiinţei naţionale, preschimbându-le în temeri legate de fragilitatea fiinţei ei. Bolile, neîmplinirile, crizele de creştere au evoluat cam la fel şi sub presiunea aceloraşi factori perturbatori. Neliniştile, traumele, accidentele istorice, spaimele fiinţei naţionale au secretat toxine sau stimulenţi specifici care au înrâurit, neînchipuit de mult şi până în articulaţiile lui profunde, fenomenul literar românesc”.

Sinteză a temelor „sensibile”, densă şi ispititoare ca scriitură, exactă ca un tom american şi expresivă pe fiecare segment, aspru-încordată şi totuşi atât de înţelegătoare, Iluziile literaturii române va fi reţinută, foarte probabil, drept cartea de atitudine din ultimele decenii, un bun public elaborat de om revoltat rafinat în cabinetul de lectură, care-şi plăteşte datoria etică pe care o resimţea faţă de sine şi faţă de studenţii săi. Şi faţă de confraţi.

Dacă punem la socoteală și incursiunile demistificatoare, la fel de acid-atente, din Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelității, tot pe tema feririi de idolii populari pentru adormirea conștiinței critice, obținem portretul unui savant care  nu a locuit niciodată în turnul de fildeș. Care face elogiul subiectivității, descompunând-o în factori primi, pentru a se vedea care ingrediente dăunează unei intelectualități salubre. Pentru că, s-o recunoaștem, mișună, și în medii care ar fi trebuit ferite, natural, de parazitari, o mulțime de insalubri, uniți prin maniacalitatea retoricii unui discurs care începe, ca un făcut, cu eu, supremul. De asta există doctori, unii veritabili, pe lume, ca să vindece teribila maladie de a te crede nec plus ultra. Și de aceea îl prețuim și îl simțim foarte aproape de noi pe profesorul Eugen Negrici, care ne-a fost baci în scuturarea de podoabe pe care, cine știe, s-o fi întâmplat – vârsta fragedă de odinioară, deh! – să credem că le merităm.

[Vatra, nr. 1-2/2023, pp. 72-85]