Iulian Boldea

Despre iluzii şi alţi demoni

Cărţile mai recente ale lui Eugen Negrici (Literatura română sub comunism, 2002-2003, Iluziile literaturii române, 2008, Simulacrele normalității, 2011, Emanciparea privirii, 2014) se remarcă printr-o schimbare de ton faţă de cele dinainte. Tonul e mai radical, mai deziluzionat, mai puţin tehnicist. Uneori (ca în Emanciparea privirii), se disting reverii hedoniste asupra literaturii. Literatura română sub comunism relevă ruptura de tradiţia interbelică, prin impactul alienant al ideologiei comuniste, chiar dacă există în această carte, cum observă Nicolae Manolescu, o inadecvare: între demersul sintetic al capitolelor generale (mult mai accentuat negative) şi cele analitice, cu judecăţi mai binevoitoare. În Iluziile literaturii române, se realizează o demistificare a „miturilor” ce au alimentat, cu aura lor idealizantă, tectonica literelor româneşti.

E aici o redimensionare (opere literare, autori, orientări literare), cu verdicte drastice, necomplezente, la adresa „miturilor” literaturii române: „A te împotrivi inerţiei sentimentale care face să prospere atâtea opere prăfuite, a refuza să mai cedezi bunăvoinţei de a decreta drept excelente produsele mediocrităţii seculare, înseamnă a submina însuşi conceptul de artă şi, nu mai puţin,  a bloca funcţionarea instituţiilor ei: muzeele, antologiile, istoriile literaturii sau cele ale artelor plastice. Şi totuşi, ar fi trebuit să o facem, înfruntând toate aceste riscuri şi, în plus, şi pe acela de a repeta o mai veche – dar neconsumată experienţă avangardistă. Spiritul critic a fost somat să se radicalizeze, să iasă de sub narcoză şi să se situeze în sinceritate”. Criticul se referă, în discursul său deconstructiv, la două impulsuri generatoare, „impulsul protector” („sentimentul difuz al primejdiei”) şi „impulsul compensator” („sentimentul vacuităţii şi al frustrării”) care structurează textul, metatextul şi, în genere, conştiinţa noastră literară, relevând faptul că reticenţele faţă de nevoia de revizuire, precum şi nevoia de inventare a unei tradiţii nu sunt decât efecte ale unei reacţii de automistificare din care rezultă tarele receptării (supralicitare, pioşenie, tabuizare, mimare a normalităţii, obsesia sincronizării, a întâietăţii, vechimii şi continuităţii).

Receptată cu reticenţe, Iluziile literaturii române interoghează poncife, tabuuri, iluzii şi mistificări de sine ale literaturii noastre, plasând sub semnul falsului, al viziunii de sine inflamate ori al unui orgoliu ilegitim secvenţe şi secţiuni însemnate ale ei. Paul Cornea constată, însă, că avem de a face cu o „analiză lucida, intransigentă, convingătoare a miturilor care parazitează istoria literaturii române”, cartea fiind şi o „profesiune de credinţă, rostită cu o sinceritate îngândurată”, pentru că „îndărătul enunţurilor tăioase şi a paginilor încărcate de un sarcasm amar, se mistuie o mare iubire rănită”. Calitatea esenţială a cărţii lui Eugen Negrici este luciditatea intransigentă, nu mai puţin comprehensivă, prin care autorul combate „inerţiile sentimentale”, rezultat al unei „crize de încredere” în conformaţia literaturii române legitimată de numeroase lucrări de istorie şi de critică literară care au contribuit la inflamare ideologică, la mitizare, la supralicitări valorice.

Eugen Negrici ne spune că literatura noastră este în bună măsură rezultatul unor germinaţii mitice, al unor complexe, inhibiţii, frustrări şi angoase din care provin resurse iluzionante, mistificări şi inflamări, de la exagerările protocroniste, la „râvna sincronizării cu orice preţ”, de la „tabuizarea patrimoniului literar”, la supralicitarea unor scriitori sau la obsesia irelevantă a vechimii. Eugen Negrici recapitulează un tablou al maladiilor iluzionării de sine, un exemplu la îndemână fiind mitizarea lui Eminescu din nevoia imperioasă de canonizare, declanşată de frustrări şi complexe identitare: „Devenit, în ultima jumătate a secolului al XX-lea, o legendă naţională şi un mit, Eminescu a ieşit, cum spuneam, din timpul profan. În această împrejurare specială, nu avem de-a face cu atitudinea care însoţeşte, de regulă, statornicirea, în conştiinţa colectivă, a unui mit şi pe care o ilustrează, de pildă, receptarea lui Maiorescu sau a lui Iorga: încremenirea în respect. (…) Sunt curente cazurile de tabuizare agresivă şi de deliraţie la geniu, mai cu seamă imediat după 1989, când toate pornirile inhibate, toate tendinţele şi aspiraţiile reale ale conştiinţei colective s-au putut dezlănţui fără reţineri şi fără cenzură”.

Unul dintre responsabilii fenomenului mitizării literaturii române este, notează Negrici, G. Călinescu, cel care pune în circulaţie, în Istoria din 1941, teza celor patru mituri fondatoare şi esenţiale, preluate şi supradimensionate de critică şi de manuale, mituri ce au jucat rolul „emblemelor de pe scuturile heraldice”. Mecanismul iluzionării funcţionează, de altfel, pe diverse paliere şi dimensiuni, cu consecinţe şi grade diferite de efect asupra receptării literaturii române. Primul capitol, Viziunea asupra statutului literaturii şi al literaţilor este un tablou sinoptic al tarelor iluzionării (Nevoia de repere stabile, Pioşenia globală, Postura statornic admirativă, Tabuizarea patrimoniului cultural, Fabrica de sfinţi – titlurile subcapitolelor sunt elocvente pentru mecanismele şi conceptele deconstruirii, dez-vrăjirii, demitizării). În sfera literaturii vechi, zelul protocronic al unor cercetători a găsit resurse estetice acolo unde nu existau, exacerbându-se pretenţiile unui baroc românesc iluzoriu. Un important motor al mistificării a fost, desigur, conceptul de protocronism, cu efectele sale dezastruoase, în ordinea unei pretinse întâietăţi româneşti, în opoziţie implicită sau explicită cu sincronismul lovinescian, expresie a deschiderii culturii româneşti spre modernitate şi universalitate. Protocronismul, cu amprenta sa naţionalistă, e o manipulare ideologică a regimului comunist, idealizare a trecutului, cu ignorarea oricăror norme ştiinţifice. Protocronistă este şi teza, mereu supralicitată înainte de 1989, dar şi după aceea, a supremaţiei civilizaţiei autohtone, tracice, asupra civilizaţiei romane. Căutător de anticipări şi priorităţi româneşti a fost, în Istorie…, şi G. Călinescu, chiar dacă Edgar Papu a fost cel care, cum observă E. Negrici, „se va afla la originea unui concept literar – protocronismul, exploatat în sensul dorit de culturnicii şi de literaţii puşi în slujba regimului, care vor şi evoca adesea în sprijin autoritatea cunoscutului om de cultură. Protocronismul (cel de bunăcredinţă, pornit din studiile lui E. Papu) a moştenit confuzia, obsesiile şi tentaţia idealizării prezente în demersurile multor istorici literari români”. Declanşat de intenţii idealizante, cu mobiluri psihoestetice ce exprimă un complex de frustrări care se cereau compensate, protocronismul se defineşte printr-o trăsătură autohtonistă speculată şi supralicitată de ideologia comunistă. De altfel, în cadrul reprezentării deformate a trecutului. E. Negrici inventariază mai multe maladii ale reprezentării de sine („mimarea normalităţii”, „râvna sincronizării cu orice preţ”, „obsesiile nobiliare” sau „obsesiile vechimii”). Supralicitarea unor momente, accente culturale sau literare e prezentă mai ales în istoriile literare. La Călinescu, de pildă, sunt explorate, unele mecanisme şi efecte ale idealizării (inducerea senzaţiei de avuţie, procedee de înnobilare etc.). Eugen Negrici întreprinde, în cartea sa, o dezamorsare a iluziilor literaturii române, pledând pentru obiectivitate, în contra unei „metaplazii a receptării” şi privind fără prejudecăţi culmi, văi şi şes ale unui relief accidentat. Criticul cartografiază cu precizie, calm şi exigenţă relieful adesea inflamat de impulsuri mitologice al literaturii române, alcătuind „un fel de repertoriu al energiilor pierdute, al situărilor greşite, al erorilor generalizate, un ghid al prejudecăţilor literare contemporane, al obsesiilor, al falselor concepte, al clişeelor, superstiţiilor şi viziunilor eronate ale istoriilor literare”. Nu toate dintre verdictele negative ale criticului sunt, însă, meritate, după cum unele sancţiuni drastice nu sunt, cu toate şi în aceeaşi măsură, argumentate sau întemeiate pe o realitate textuală concretă. Istoria literaturii însăşi e percepută de Eugen Negrici ca o „luptă cu factorii extrinseci ei pentru impunerea autonomiei esteticului şi ca pe o înfruntare, de-a lungul timpului, a esteticului cu nonesteticul”. Demersul său rezultă dintr-o pasiune a decodării corecte a sensurilor, în contra oricăror manipulări din partea instanţelor critice, apelând la tehnica deconstruirii unor imagini şi figuri edulcorate, în condiţiile în care tabloul autentic al literelor era de mult timp blocat de un „subcod al pioşeniei” care a descurajat atitudinile critice. De fapt, cărţile majore de după 1989 ale lui Eugen Negrici relevă prestanţa unei investigări a literaturii apte să evite orice „derapaje situative”, orice „distorsiuni interpretative” datorate activării şi reactivării miturilor identitare, datorate tabuizării şi idealizării, apelul la imanenţa textului fiind pe cât de necesar, pe atât de salutar din perspectiva unui examen istorico-literar clar, interdisciplinar, obiectiv.

*

Marius Chivu

Fața strălucitoare nevăzută a criticului

Despre cine vorbim când vorbim despre Eugen Negrici?

Vorbim despre un critic literar care, tânăr fiind şi în plin comunism, a refuzat să se ocupe de literatura viciată a epocii şi să se expună, astfel, „presiunii factorului politic şi înrâuririi grupărilor literare”, debutând, în 1971, cu o carte despre arta retoricii lui Antim Ivireanul, teolog și tipograf de secol XVII. Ulterior, a scris un studiu dedicat structurii naraţiunii din cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin, după care a dezvoltat conceptul de expresivitate involuntară pe care l-a aplicat textelor paraliterare. Vorbim despre un critic literar care, dezamăgit de simulacrul criticii de întâmpinare şi de „decăderea spiritului critic”, a scris o carte de teorie structuralistă în care a alcătuit o sistematică a poeziei, şi o alta în care s-a ocupat de constituirea figurii spiritului creator. Iar când s-a ocupat de poezia momentului, a fost interesat de modéle de creaţie scriind una dintre cele mai frumoase cărţi despre poezia românească (Introducere în poezia contemporană).

Şi mai vorbim despre un critic literar care, după Revoluţie, nu şi-a adunat cronicile şi eseurile literare încropind vreo istorie a literaturii (nici n-avea ce din moment ce lăsase critica literară pentru lingvistică şi stilistică, şi literatura „nouă” pentru cea veche), ci a alcătuit o antologie cu poezia de propagandă explicându-i orizontul psihologic şi resorturile de producere (Poezia unei religii politice), apoi a recitit cărţile din comunism şi a spus adevărul despre acea literatură într-o vreme în care părea că nimeni altcineva nu avea curajul şi nici priceperea s-o facă. Masiva Literatură română în comunism de aproape 800 de pagini, revăzută și adăugită pentru ediția din 2019 (Editura Polirom), rămâne, în opinia mea, cea mai interesantă istorie a literaturii noastre postbelice.

Iar când n-a scris și n-a predat la catedrele universităţilor din Craiova şi din Bucureşti, a practicat vânătoarea în loc să conducă cenacluri, instituţii sau reviste literare, iar în pauzele dintre sezoanele de vânătoare a scris proză și a editat memorii de război. „A nu fi în ton cu lumea. Nu în răspăr, însă. Ci mergând senin, în pas egal, în sensul opus” – acesta ar putea fi principiul de viaţă şi de creaţie al unui critic literar cu adevărat special.

Diaristul. Completări la tăceri

„Am parcurs studenţia sub teroarea precauţiilor infinite, îngenuncheat în fiecare zi de spaima de ce mi se poate întîmpla dacă voi îndrăzni să fiu o dată, o singură dată, eu însumi. Dacă adun şi anii de tăcere, de disimulare, de veghe şi de autocontrol de după terminarea facultăţii, ajung la o cifră care îmi spune că sînt creaţia fricii politice şi că tot ce am izbutit să fac a fost pentru că am ştiut cum să lucrez în tranşee şi pe ascuns, departe de lumina curioasă a miradoarelor. Domeniile pe care mi le-am ales ca universitar – mînat mai curînd de instinctul conservării decît de pasiune – au fost acelea ferite de imixtiunea politicului şi prea puţin expuse ideologiei: la început lingvistica, apoi stilistica şi literatura veche. Tocmai pentru că nu puteam săpa în altă parte, am săpat, cu un fel de deznădejde fertilă acolo. Evident am redus, pe cît mi-a stat în puteri, «ieşirile la rampă», evitînd cenaclurile – mai pline de iscoade decît de scriitori –, prieteniile gălăgioase, bericile cu binecunoscutul grup al geniilor de provincie şi am jucat, cu destul succes la început, rolul naivului, iar apoi, pe acela al frivolului. Asemenea «vicii» acceptabile (între care se număra şi pasiunea vînătorii), precum şi faptul că «îmi vedeam de treabă», cum se spunea atunci – adică mă feream să scriu lucruri care să trezească vigilenţa organelor –, mi-au asigurat o carieră fără derapaje, cu promovări la vreme, jenante, într-un fel, pentru mine care ştiam că, la Bucureşti, N. Manolescu era, la cincizeci de ani, încă lector… În consecinţă, nu altfel decît mulţi alţi intelectuali din ţară, am găsit cu cale că e mai onest să lucrezi în tăcere, să nu oferi puncte de «racroş» organelor. Şi fără să ajungi scrii şi să faci ceva de care să-ţi fie, mai curînd sau mai tîrziu, ruşine. Nimic deosebit: a fost situaţia tipică a acelei categorii de intelectuali care, în condiţiile date, a vrut să-şi justifice existenţa fără să şi-o complice.”

Așa își făcea Eugen Negrici propria retrospectivă profesională într-un interviu din 2005 din revista Dilemateca.

Retras şi discret, neinteresat de zgomotul şi gloria lumii scriitoriceşti, mai degrabă neîncrezător în victoriile literare, mai degrabă pesimist în evaluări şi memorabil în formulări, Eugen Negrici se apropie în jurnalul Sesiunea de toamnă (Editura Cartea Românească, 2015) de atitudinea unui Livius Ciocârlie (de altfel, la un moment dat, vorbind despre exhibarea slăbiciunilor, criticul mărturiseşte: „Am un maestru în Livius”). Sigur, orice jurnal îşi delimitează propriul teritoriu şi îşi inventează propriile convenţii, dar jurnalul lui Eugen Negrici este încă şi mai atipic: unele intrări sunt comentate sau completate peste ani („compleo fossam”, „oratio comentata” sau „complementum” sunt numite adăugirile ulterioare), în condiţiile în care perioadele 1987-1991 sau 2003-2009 lipsesc din jurnal cu excepţia, uneori, a unei singure intrări. Un jurnal de sertar cu multe tăceri. „Cînd nu poate fi vorba de sinceritate – şi nu poate fi – voi continua să fac ceea ce ştiu: jocul «de-a măştile», grijuliu doar în a aduce deasupra feţei pe acelea care sugerează francheţea şi intimitatea”, spune criticul în chiar prima intrare a jurnalului, notă datată 29 noiembrie 1975, adică la o zi după ce criticul împlinise 34 de ani.

Avem, deci, un jurnal intermitent, chiar dacă adus până în prezent şi pe alocuri comentat, scris cu multă grijă stilistică, cu însemnări de diverse facturi (inclusiv note de călătorie în Cehoslovacia, Uniunea Sovietică sau China), condimentate cu citate (cele mai multe din Nietzsche) şi aforisme personale, un jurnal situat undeva între eseu şi memorialistică, dar mai mult intelectual şi ideatic, decât cotidian şi mundan, mai mult franc decât intim.

Criticul este preocupat de ceea ce aveau să devină conceptele sale (îndeosebi expresivitatea involuntară, dar şi la fel de interesanta „aluzia involuntară”, formulată într-o notă din 2011), îşi explică fascinaţia pentru textele paraliterare, vorbeşte despre orizontul de aşteptare şi dinamica receptării, îl invocă pe Umberto Eco de câteva ori, dar această dimensiune teoretică nu domină jurnalul, care, în ciuda puţinelor note de lectură (din Caragiale, Marquez şi Gombrowicz), rămâne foarte literar. Altfel, fără a fi încrâncenat politic, jurnalul dă, fulgurant, măsura absurdului şi disperării vieţii trăite clandestin, lipsite de perspective din acele timpuri („Un cîine urlă lung, a pustiu, în vecini. Ce-aş mai face-o şi eu, aşa, fără motiv” sau „Atins – pentru a cîta oară – marginea scîrbei şi centrul deznădejdii”).

Pe lângă două relatări de vânătoare (ambele consistente și dramatice), câteva poveşti de familie sunt absolut extraordinare (ce păcat că nu sunt mai multe!): figurile bunicilor, a mamei (cu rădăcini haiduceşti) şi a tatălui Nicu Negrici, fost ofiţer (căruia i-a și îngrijit post-mortem o carte de memorii: Amintiri din război. 1941-1944, Editura Humanitas, 2019) sunt evocate nu doar cu dragoste, dar şi cu mult talent narativ. Aşa cum cele câteva portrete pe care le face – Traian A. Filip, prietenul Mircea Ciobanu, Marin Sorescu, Marin Preda sau Nicolae Manolescu – sunt bune şi foarte bune; iar episoadele compunerii colective a unei telegrame aniversare pentru Ceauşescu, o vizită a acestuia la Craiova sau ziua Revoluţiei, sunt, toate, adevărate proze în sine. De altfel, criticul are ochi pentru detalii („oricît de reputat, intelectualul român poate fi văzut cărînd toamna damigene”) şi o mare capacitate de esenţializare, jurnalul fiind asezonat cu destule aforisme memorabile: „Socialismul – cea mai lungă piesă ionesciană”, „Grotescul, sublimul care capătă durată”, „«Asigurările»: singura instituţie socialistă în care e autorizat pesimismul”, „Bisericile creştine – ce e important e aurit; s-ar putea face o exegeză pornind de la ce se consideră că trebuie aurit”, „Sîntem mai avizi de nou decît de bine”, „După Cernobîl, neliniştea din plan social a coborît şi în natură”, „Adevărul – anxioliticul imbecililor şi al săracilor cu duhul”.

Jurnal de sertar „asistat” peste ani, Sesiunea de toamnă oferă, dincolo de privirea inedită asupra a ceea ce însemna să fii un tânăr intelectual în anii ʼ70 comunişti, cu reţinerile, temerile şi frustrările de rigoare, şi nenumărate note de subsol la una dintre cele mai originale şi integre opere critice de la noi.

Nuvelistul. Singur pe front

Nuvela Omul din Castranova (Editura Cartea Românească, 2017), o altă apariție literară neașteptată din partea criticului, are la bază povestea reală a unui soldat român luat prizonier de nemţi pe frontul Celui De-al Doilea Război Mondial.

Prin felul în care surprinde încercarea unui om de a supravieţui frigului şi foamei, rătăcit iarna în munţi, aflat la capătul puterilor şi însoţit de un câine străin,nuvela lui Eugen Negrici se situează între clasica „Dragoste de viaţă” a lui Jack London şi micul roman Un repas en hiver (2012) al scriitorului francez Hubert Mingarelli, în care un evreu evadat dintr-un lagăr polonez îşi croieşte drum iarna prin sălbăticie cu un comando de nemţi pe urmele lui. Prin temă şi abordare, este o nuvelă cumva retro, ceva ce-ar fi putut scrie un Rebreanu sau vreun prozator şaizecist, unul dintre cei talentaţi, și în perioada lor bună.

Această nuvelă despre omul înfruntând capriciile războiului şi ostilitatea naturii, urmând celor două mari relatări de vânătoare prezente în jurnal, demonstrează remarcabilul talent de prozator al criticului nostru.

Având, deci, la bază o poveste reală, nuvela e precedată de două texte scurte: un argument critic şi un prolog confesiv. În primul text, criticul justifică deopotrivă interesul, efortul şi nevoia de ficţiune inspirată de istoria noastră recentă, cu acelaşi ton cu care a discutat literatura sub comunism în termeni de „datorii”, „întîrzieri” şi „iluzii”: „De ceva vreme mă urmăreşte gândul că scriitorii noştri, că noi de fapt, nu ne-am făcut datoria faţă de istoria prea puţin luminoasă a acestui popor şi că vaste capitole ale acesteia au rămas neconsemnate sau au fost tratate superficial, stângaci (precum în vremea romantismului) ori în spirit greţos-partinic ca mai târziu, după un secol… Subiectele [isprăvile sau umilirile armate] au fost compromise, pe de-a-ntregul de filmele operetistice şi ţanţos eroice ale lui Sergiu Nicolaescu şi ale altor ilustratori ai naţionalismului ceauşist de operetă. Poate că tocmai ele m-au determinat să dau aspect de scenariu întâmplărilor relatate de un om simplu şi lipsit de fumuri.”

Contextul vânătoresc în care Eugen Negrici a aflat – întâmplător, prin anii ʼ80 – povestea acestui om din Dolj pe nume Victor Măceşanu (dispărut între timp), este prezentat în prolog. Pe scurt, e vorba de povestea unui soldat genist român căzut prizonier la nemţi împreună cu întregul pluton şi închis într-un lagăr improvizat în Levoča, în ianuarie 1945, de unde evadează şi, pentru o vreme, continuă să lupte pe front, dar ca partizan în munţii Tatra, într-un grup alcătuit din francezi, italieni, slovaci, unguri şi ruşi. Întoarcerea acasă îi rezervă câteva surprize, pe care n-are rost să le divulg.

Îmi place să cred că Eugen Negrici se alintă atunci când spune că textul lui ar fi un scenariu sau „mai bine zis, un protoscenariu”, pentru că avem în faţă o nuvelă în toată puterea cuvântului. Deschiderea cu scena de pândă şi de luptă iarna, în condiţii de ceaţă şi frig, de dinaintea capturării plutonului este o bucată splendidă narativ şi impecabilă stilistic, de o frumuseţe, acurateţe şi intensitate senzorială (mai ales acustică) pe care doar un operator de imagine foarte talentat ar putea-o reda pe ecran. În general, fraza lungă şi calitatea senzorială a scrisului lui Eugen Negrici depăşesc cu mult limitele unui biet scenariu alcătuit din cadre, replici şi indicaţii. Chiar dacă nuvela este construită pe secvenţe şi din cadre delimitate ca atare, naraţiunea aparţine în totalitate prozei. Cu cât descrierile sunt mai „vizuale”, adică mai elaborate, insistând pe geografia spaţiului şi pe manifestările luminii de iarnă în condiţii de ceaţă, viscol, înnorare etc., cu atât mai mult textul se îndepărtează de scenariu şi se apropie de proză.

Nu mai vorbesc de limbaj, minunat, jonglând cu un lexic uşor arhaic şi regional (în fond, suntem în ʼ45, iar soldaţii sunt, de fapt, ţărani). Rareori mai găseşti în proza de azi cuvinte precum „mozdrogan”, „ţăpligă”, „dîrlog”, „joardă”, „marmită”, „hîrdău”, „balaoacheş”, „năvleg” sau „pîrlaci”.

Nuvela criticului pasionat de vânătoare are de toate: atmosfera decorului hibernal pe timp de război (citind, simţi şi frigul, simţi şi foamea resimţită de protagonist), grotescul condiţiilor de încarcerare, suspansul evadării, al confruntării cu natura şi al situaţiilor de luptă (camuflaje, ambuscade, acte de sabotaj), delicateţea relaţiei cu câinele, umorul şi absurdul de situaţie de la final. Faptul că este subintitulată protoscenariu este un omagiu inutil pe care această împlinită nuvelă îl aduce unui posibil film. Omul din Castranova este o bijuterie literară de 83 de pagini suficientă sieși.

Acest articol are la bază două cronici publicate în Dilema veche nr. 615/2015, respectiv, 736/2018.

*

Alex Goldiș

Cu detectorul de hiperbolizare a literaturii române     

E greu de imaginat, printre criticii români postbelici, o figură mai nonconformistă decât cea a lui Eugen Negrici. Într-o etapă de reconstrucții majore ale literaturii române după câteva decenii de reducere a ei la un discurs propagandistic, Negrici nu face – ca alți congeneri – apologia valorilor înalte sau a literaturii cu majusculă, care s-ar opune în mod necesar celorlalte tipuri de discursuri. Nici nu optează pentru mainstream-ul revalorizărilor curente, care transformaseră fenomenul interbelic un model, ci preferă se aplece asupra unor autori și fenomene oarecum marginale din epoci îndepărtate. Cărțile lui din anii ʼ70, Antim. Logos și personalitate (1971), Narațiunea în cronicile lui Grigore Ureche și Miron Costin (1972) sau Expresivitatea involuntară (1977) reprezintă exemple de revalorizare a unor compartimente uitate ale literaturii printr-un apel constant la formalism, naratologie sau structuralism. Prea puțin s-a observat, însă, că pasiunea pentru literatura veche nu provine în cazul lui Negrici din atașamentul pentru valori umaniste al unui Nicolae Cartojan sau Dan Horia Mazilu, ci mai degrabă dintr-o nevoie de experimentalism interpretativ. Distanța dintre orizontul cultural al literaturii vechi și noile practici de lectură oferea un câmp de speculație complex, dar mai ales dinamita câteva mituri și iluzii legate de postulatul pozitivist al „adecvării” la operă, curent încă în critica românească de atunci. A-l citi pe Dosoftei prin Hugo Friedrich sau pe Dimitrie Cantemir prin Roman Jakobson și Jean Cohen reprezenta, fără îndoială, dacă nu un gest de frondă, măcar o formă de îndrăzneală hermeneutică pe care puțini critici și-o asumau. De altfel, Negrici a fost suspect de preocupat de metode critice într-o epocă în care acestea erau încă asimilate – de multe ori, abuziv – dogmatismului doctrinar al marxism-leninismului. Miza centrală a „expresivității involuntare” (una dintre sintagmele teoretice cele mai vehiculate în anii ʼ70-ʼ80, care ar merita o mică arheologie a receptării în critica românească) nu era doar aceea de a lansa puncte de vedere diferite cu privire la o serie de autori, fie ei vechi sau contemporani neglijați, cât de a acredita o practică și de a lansa un concept. „Puțini sunt autorii care, declanșând modificări ale unghiului de percepție, să-și elaboreze justificări ale unor noi puncte de vedere și experiențe”, nota Eugen Negrici în primele pagini ale cărții.

De aceea, écart-ul postulat de unii și de alții între cariera de „vechist” din anii ʼ70 și denunțătorul „iluziilor” literaturii române de după 1990 nu e chiar atât de mare pe cât ar părea la o privire superficială. Adevărul e că atitudinea nonconformistă, vizibilă în chestionarea câtorva dintre stereotipiile cele mai influente ale istoriei literare românești, a constituit o constantă a carierei critice a lui Negrici. Puțin s-a glosat și asupra faptului că Iluziile literaturii române, cartea manifest a criticului, a fost „prefațată” de preocuparea pentru o altă epocă aproape deloc frecventată de colegii de generație: realismul socialist. De altfel, în cele două volume ale Literaturii române sub comunism, „Poezia” și „Proza” (2003), reunite apoi într-o panoramă a literaturii sub totalitarism a cărei ediție a III-a apărut în 2019, Eugen Negrici comite două gesturi în răspăr cu conduita sau sensibilitatea criticilor șaizeciști/șaptezeciști: pe de o parte, se apleacă înarmat cu destulă răbdare interpretativă asupra unui interval considerat de congeneri dispensabil sau chiar repudiabil din istoria relativ recentă a literaturii române, anii ʼ50. În studiile lui Negrici, intervalul nu doar că nu constituie un „accident” în devenirea literaturii române, ci o epocă esențială pentru descrierea evoluției sale morfologice. Temele, obsesiile, ba chiar și formulele anilor ʼ60-ʼ70, cu toate ciudățeniile lor, sunt derivate din „patologiile” literare ale epocii staliniste. Chiar dacă metafora medicală e puțin desuetă azi, ea îi servește criticului pentru a analiza acele anomalii ale mediului literar românesc în raport cu climatul democratic al Occidentului. Foarte expresiv scrisă, cam ca tot ce concepe Eugen Negrici, Literatura română sub comunism nu e – așadar – o încercare de legitimare a acestei literaturi în ochii posterității prin apelul la un discurs encomiastic despre biruința valorilor literare asupra celor ideologice, ci o analiză a pierderilor și a câștigurilor literarului într-o perioadă complicată ideologic. Accentele critice sunt la locul lor în această panoramă: șaizeciștilor li se reproșează insuficienta denunțare a tarelor ceaușismului, în timp ce manierismul livresc al optzeciștilor i se pare lui E. Negrici un simptom al devitalizării literaturii.

Faptul că Eugen Negrici e printre puținii critici din epoca sa care nu și-au făcut icoană din literatura română reiese cu prisosință din atât de discutatul volum Iluziile literaturii române. Privită de la distanță, cartea pare un rechizitoriu nemilos pe de o parte la adresa literaturii cu majusculă, căreia Negrici îi opune (în descendență lovinesciană, observa Teodora Dumitru într-un text din „Cultura” din 2011) o concepție asupra literarului ca fapt tranzitoriu și contextual. Alături de semnalarea inflației unor termeni precum „canonic”, „absolut”, „clasic”, „permanență”, „actualitate”, criticului i se pare bizară încercarea de resuscitare artificială a unor autori sau opere al căror mesaj a devenit incompatibil cu actualitatea: „Trebuie, însă, să ai o mare tărie să poți declara decesul unei opere la care generații întregi s-au închinat și la care tu însuți ai ținut cu ardoare”. Pe de altă parte, cartea reprezintă o formă de denunțare (uneori nedreaptă, alteori justificată) a tendinței receptării românești – sub vizor sunt în primul rând criticii creatori de direcții – de a gonfla anumite epoci. Cele mai bune pasaje ale cărții descriu mecanismul hiperbolizării concomitente, inter-dependente a două epoci literare: interbelicul și șaizecismul. În primul rând, climatul literar al anilor ʼ60 a operat cu ceea ce Negrici numește un „cult al cărții” și al literaturii înalte, în contrapondere oarecum firească față de disprețul față de cultură din anii ʼ50. Așa se face că generația șaizecistă – al cărei port-fanion e Nichita Stănescu – se canonizează prematur și fără rezervele critice necesare oricărei modificări radicale a contextului. În al doilea rând, această vedetizare a generației ʼ60 a mers la pas cu reinventarea interbelicului românesc ca model literar absolut, actualizabil în totalitate, fără delimitările necesare unei astfel de revizitări. Așa se face că anii ʼ60-ʼ70 au reprezentat un dublu proces de consolidare, a autorității lui Nichita Stănescu & co., în paralel cu cea a urcării pe piedestal a lui Blaga-Barbu-Arghezi. Din această cauză, deja la începutul anilor ʼ80 canonul e deja constituit, iar literatura română e sufocată de „clasici” și de autorități „de neclintit”, pe care tinerii optzeciști le revizuiesc doar parțial.

Eugen Negrici pare că deține tot timpul la el un detector prin care măsoară tendințele de gonflare a literaturii române, iar misiunea principală a criticului constă în a readuce un fenomen sau altul la adevăratele proporții. E un exercițiu absolut necesar după intervalul 1965-1990, când politizării fără nuanțe a faptului literar i s-a răspuns cu o serie de mistificări la care au pus uneori umărul chiar critici sau scriitori de calibru, în încercarea compensativă de a legitima literarul ca instituție puternică. De altfel, cu tot tonul ei tranșant, Iluziile literaturii române constată că, privită „din avion”, literatura – dacă nu chiar cultura română în ansamblu – e îndreptățită să se comporte ca o „cetate sub asediu”, din moment ce epocile de stabilitate instituțională au fost relativ puține și de scurtă durată: „(…) dacă schița acestor prefaceri sufletești este amendabilă, o concluzie dedusă din parcurgerea ei mi se pare de neatacat: nu sunt prea multe popoare care, pe parcursul unei atât de restrânse perioade istorice, să fi înregistrat atâtea modificări sufletești și treceri atât de rapide de la o dominantă psihică la alta. În mai puțin de două secole au avut loc trei mari rupturi (istorico-sociale): de Orient și de feudalism, de Apus și de capitalism (prin instaurarea brutală a comunismului), de Răsărit și de comunism (ca sistem asiatic)”.

Alături de Mircea Martin, care lansa conceptul de complex cultural în cartea din 1981 dedicată lui G. Călinescu, Eugen Negrici este, de altfel, printre puținii critici români care s-au preocupat sistematic de raporturile coloniale ale literaturii autohtone, încercând să inventarieze simptomele derivate din poziția ei (semi)periferică față de culturile occidentale. Din acest punct de vedere, premisele teoretice ale lui Martin-Negrici pot fi readuse pe teritoriul studiilor actuale în descendența teoretică a lui Pascale Casanova, care privea „republica mondială a literelor” ca pe un spațiu al resurselor inegale și al internalizării dependenței periferiilor față de centru. E adevărat că termeni cu tentă psihanalitică sau mitanalitică de tip „complex”, „iluzie”, „efervescență mitogenetică” pot stârni susceptibilități în analiza comportamentului unor sisteme literare și că termenii înșiși par anacronici, însă în același timp mecanismele și simptomele care au scurtcircuitat permanent discursul critic autohton sunt corect identificate de Mircea Martin și de Eugen Negrici și pot servi drept puncte de plecare pentru cercetarea actuală.

[Vatra, nr. 1-2/2023, pp. 85-90]