Ion Pop

Eugen Negrici și relația critică

În acest moment de bilanţ a iniţiativelor teoretice şi de critică literară ale lui Eugen Negrici,  îmi pare evidentă complexitatea relaţiilor  sale cu opera, „asediată” din puncte de atac de o varietate ce se regăseşte la foarte puţini interpreţi români ai scrisului autohton. S-a vorbit chiar despre „contradicţiile” sale, admise totuşi ca expresie a dinamicii  viziunii şi atitudinilor  faţă de literatură  şi viaţa literară.  Căci scrierile  teoreticianului şi criticului nostru atestă deopotrivă  o cunoaştere aprofundată a perspectivei structuraliste şi semiotice asupra textelor, care pot trăi şi cumva independent de autor ‒ mod de a afirma, în fond, primatul lor, cu „gramatica” specifică fiecăruia ‒,  ca şi încercarea de a aproxima „figuri  ale spiritului creator” implicat în moduri şi grade diverse în raporturile cu lumea din afară, într-un context social-istoric dat. Şi, nu mai puţin, atenţia  acordată receptorului,  cititorului  care stabileşte, la rândul său, legături individualizate cu ceea ce citeşte. Numele lui Roland Barthes  este, fireşte, citat în mai multe rânduri, cu accente asupra avertismentului făcut de francez privind permanentul pericol al căderii literaturii în convenţionalitate, în starea de supunere faţă de „doxa” dominantă, de opinia curentă, conservatoare şi dogmatică. Umberto Eco nu lipseşte nici el din referinţele lui E. Negrici, tot ca semiotician, şi nu e singurul. Unui asemenea soi de disciplină  conceptuală, ostilă improvizaţiei impresioniste, el îi ataşează însă şi un însemnat procent de relativizare  a sensurilor „tari” pe care orice sistematizare teoretică le-ar putea implica. O anume dezinvoltură stilistică mărturiseşte, de asemenea,  nevoia sa de evadare din „sistem”, de relaxare a situărilor teoretice ale poeţilor în rubrici cu linii prea ferm trasate. Numai că, în 1988, va publica un concentrat eseu despre… „sistematica poeziei”…

De fapt, este vorba aici de o disponibilitate metodologică remarcabilă, pe care am putea-o raporta şi la un alt reper major al criticii europene, Jean Starobinski,  al cărui Ochi viu (1960), urmat de Relaţia critică (1970) propunea tocmai o asemenea libertate, sugerând evitarea  oricărei îngustimi a grilei de lectură. Se corectau în aceste cărţi deopotrivă excesul de „identificare” cu „conştiinţa autorului”, sugerată de Georges Poulet (deşi o formulă a lui Diderot, „a te pune în locul” autorului ca cititor era adusă firesc în discuţie, fiindcă criticul genevez învăţase la şcoala magistrului Marcel Raymond, care, pe urmele hermeneuticii germane, vorbea despre necesara „simpatie pătrunzătoare”, de natură să asigure o bună comunicare empatică cu textele supuse analizei). Ca şi criticii din Şcoala de la Geneva, E. Negrici pune drept condiţie a fertilei apropieri de operă „o anume memorie a experienţelor sale trecute,… o capacitate  de asociaţie care să-i permită să proiecteze supra obiectului artistic o viziune configurativă” (Figura spiritului creator, 1978, p. 9). Tot ca aceştia, autorul nostru vorbeşte despre o „independenţă atentă, nu de o dependenţă iubitoare” ‒ ceea ce poate trimite la „distanţarea reflexivă” a lui Jean Starobinski ‒, adăugând că „interpretul are datoria să să-şi mobilizeze întreaga dinamică a imaginaţiei pentru a spori constelaţia de sensuri a operei” (ibidem, p. 8). Critic sau teoretician „tematist”, Eugen Negrici nu este totuşi,  obiectivul său, aflat ca şi permanent ca miză a cercetării, este unul de poetică şi, poate mai evident, de poietică, de analiză şi refacere a traseului constructiv, de articulare a operei.

Dintre referinţele prezente în cartea deja citată nu putea lipsi, desigur, Paul Valéry, evocat pentru a  susţine ponderea  conştiinţei, a lucidităţii celui care scrie poezia nu doar sub impulsul prim al „inspiraţiei”, ci „fabricând”, ca unartizan, homo faber, poemul,  supraveghindu-şi atent discursul. Exemplul poetului francez îndeamnă, aşadar, la urmărirea  procesului de producere  a operei, iar Eugen Negrici va urma în câteva dintre cărţile sale de referinţă,  acest demers ‒ de a-şi apropia „figura spiritului creator”; o acţiune în alianţă cu  interpretările mai noi ale liricii moderne, cum e acea din 1968 a lui Hugo Friedrich. Nu e de omis, în acest punct, observaţia lui Valéry privind intuirea de către scriitor a „reacţiilor exterioare” pe care le va provoca opera sa, adică o sensibilitate faţă de ecoul scrisului în subiectul în  receptor, problemă tratată pe larg mai apoi Hans Robert Jauss. Sintetic, Eugen Negrici se exprimă aşa: „în toate etapele, în fiecare moment al «muncii interne» care dă curs voinţei de expresie, acţionează câţiva factori exteriori preschimbaţi în funcţii de supraveghere a redactării, în presentiment al reacţiilor exterioare, în senzaţia particulară a judecăţii altora.” (Ibidem, p. 19). Perspectiva structuralistă asupra „textului” este completată astfel de aducerea în scenă a subiectului producător, neglijat ca şi total de structuralişti, şi de raportarea la contextul social-istoric al scrisului.

Când pătrunde însă în universul câtorva autori, precum amintitul mitropolit Antim, Heliade Rădulescu, apoi Nichita Stănescu, Budai Deleanu, Urmuz, Mircea Horia Simionescu ori Marin Sorescu,  criticul descoperă grade diferite ale acestei „supravegheri”;  în Didahii, „euforia noviciatului artistic”, la Heliade „elanul ingenuu” al autodidactului care „poezeşte” pe orice temă, „nepăsarea suverană” la alt „diletant” Nichita Stănescu (care, aş, zice eu, nu e tocmai lipsită de „toposuri recurente”, ci are o logică internă, o dialectică a imaginarului chiar spectaculos articulată la nivelul ansamblului viziunii şi alimentată de lecturi filosofice nu tocmai improvizate, interpretate, desigur cu libertăţile programatic-„naive” ale poetului); în cazul autorului Ţiganiadei, criticul analizează cu subtilitate o „conştiinţă producătoare” care se bucură de paradoxala libertate  asigurată de absenţa unui public receptor conştientizat ca atare, pe care e nevoit să şi-l inventeze; la Urmuz îl reţine un „paroxistic simţ critic”,  teroarea convenţiei literare, generatoare de ironie şi atitudine parodică; la Mircea Horia Simionescu, autor la spectaculoase Bibliografii generale, „sentimentul acut al precedenţei şi al banalului”, convenţia, compensată în scris prin afişarea de măşti stilistice infinit diversificate, ca un soi de substitut pentru un grav deficit existenţial; la Marin Sorescu, – opoziţia sistematică faţă procesul convenţionalizării poeziei, „prezenţa predominantă a unei sensibilităţi extraordinare faţă de reacţia destinatarului”, dar şi „o dialectică între invenţie şi manieră”… 

Concluzia acestor studii de caz pune în evidenţă expresiv şi convingător „manifestarea precumpănitoare a funcţiilor de supraveghere” în competiţia cu „regimul de mare disponibilitate a începuturilor”, în contextul complex în care se conjugă „presiunea convenţiilor, a tradiţiei, a sistemelor de aşteptări şi a imperativelor de epocă”.  Când va publica, peste zece ani, Sistematica poeziei (1988) şi după ce, în Introducere în poezia contemporană (1985) propusese o schiţă de sistematizare tipologică, pe făgaş structuralist (Genette, Todorov) a „mecanismelor poeticităţii”, axa reflecţiei rămâne şi aici, cu sprijin pe câteva cazuri individuale, evidenţierea unor „indicii al procesului de producere, încât să se poată reface proiectul ei po(i)etic, adică felul cum a fost transformat «existentul» în practica formelor”, cu alte cuvinte „procesul de fabricaţie care face ca materia brută să devină produs finit”, asigurat de un subiect producător. Aici şi, cu unele modificări terminologice, şi în cartea din 1988,   sunt conturate trei tipuri de poeţi definiţi în funcţie de amintitul raport dintre „subiectul producător” şi „existent”: unii care „prelucrează” (sau lucrează „prin atribuire de sens”, cum se scrie în cartea următoare; alţii care „destructurează (transfigurează)”, în fine, cei care „substituie”, redenumiţi ca autori ce „metamorfozează” zisul „existent” (noţiune nu foarte clară, totuşi), orientându-l spre un  „inexistent senzorial”. Nu putem intra aici în detaliile analizelor şi demonstraţiilor propuse cu subtilitate  de autor, dar e limpede consecvenţa eforturilor reluate de pătrundere în secretele de „fabricaţie” ale texului poetic, ca rezultat al actului creator al unor subiecţi lirici diferiţi,  modelat şi de factori exteriori, fie aparţinând unei anumite tradiţii a scrisului poetic, fie de contextele social-istorice în care sunt scrise operele.  

În această etapă, Eugen Negrici se concentrează, evident, asupra mecanismelor de fabricaţie a textelor, dar va veni şi momentul în care, în ipostază de istoric literar, îşi va lărgi mult perspectiva, prin publicarea Iluziilor literaturii române, cercetare mult controversată, vizând „detabuizarea” literaturii noastre, respingerea a tot felul de „mituri”, începând cu cele „fondatoare” propuse de G. Călinescu, şi continuând cu critica atitudinilor idolatrizante faţă de anumiţi scriitori români. Este, în aceste pagini, manifestarea unei sănătoase, în principiu,  abordări lucide a evoluţiei într-un timp relativ scurt al literaturii române, cu sincope şi discontinuităţi inevitabile, pe care istoria literară s-a străduit, mai ales prin G. Călinescu, să le acopere, într-un moment istoric ce scuza, totuşi,  în mare măsură o asemenea viziune. „Demitizarea” la care recurge acum istoricul literar (cumva paralel cu cea aplicată istoriei naţionale de Lucian Boia) este, cum s-a observat nu de puţini cititori, prea radicală şi adesea nedreaptă, explicându-se în contextul tulbure, de nemulţumire şi revoltă faţă de, mai ales,  exagerările „protocroniste” şi de ezitările (motivate, de fapt, şi ele de cenzuri şi complexe) ale unei părţi a criticii şi istoriei literare sub comunism. Istoricul literar este încă o dată nonconformist, pune sub semnul întrebării „canonul literar”, solicitând trezirea spiritului critic rămas adesea, inerţial, la judecăţi de valoare încremenite. Remarcabilă este, însă, mai mult decât în alte scrieri, dezinvoltura stilistică a criticului, spiritul polemic ascuţit, alături de o anumită amărăciune a celui care a citit prea multe interpretări eronate sau dirijate ideologic, sub regimul recent prăbuşit. Este o atitudine critică  apăsată şi în masiva cercetare Literatura română sub comunism, nu lipsită nici ea de excese polemice, însă oferind radiografia cea mai amplă şi pătrunzătoare a fenomenului literar românesc din anii dictaturii. 

E de spus neapărat că în tot ce scrie despre acest timp literar, Eugen Negrici rămâne, în fond, un consecvent şi ferm apărător al condiţiei estetice a literaturii. Căutase valoarea estetică şi în scrieri aparţinând literaturii române vechi, pe care le-a abordat novator, introducând sintagma memorabilă de „expresivitate involuntară”, pusă în evidenţă la cronicari sau în eseurile de mare fineţe despre Antim Ivireanul, iar în 2014 publica, sub titlu Emanciparea privirii, o suită de reflecţii prin care dezvolta şi aprofunda idei enunţate tocmai în aria „expresivităţii involuntare”, într-un demers de nouă reabilitare a literaturii marginale, sub semnul unei „estetici a imperfecţiunii”. Cum observam atunci într-o recenzie la această carte, criticul-teoretician trece acum de partea celor ce reabilitează „secundarul” (Virgil Nemoianu are o întreagă carte pe această temă), marginalul, atitudinea relativizantă faţă de „sisteme” şi „canoane”,  recuperarea „fragmentarului”… Însăşi valoarea estetică pare pusă de Eugen Negrici în perspectivă relativizantă, ‒ şi aici rolul cititorului este readus în prim plan. „Expresivitatea involuntară” e reintrodusă în circuitul lecturii eliberate de constrângerile esteticii înalte, de „doxa” frumosului, de „codurile artistice etc. „Plăcerea lecturii” e parcă şi mai evidentă în aceste pagini, fiind resimţită tocmai în  legătură cu scrieri îndeobşte neglijate, regăsite şi comentate destins, cu satisfacţia de a le descoperi aspectele proaspete în stângăcia şi frusteţea lor.

Am trimis doar la câteva dintre direcţiile în care „relaţia critică” se manifestă la un  cititor specializat empatic de literatură, concurat de un poetician, tentat în egală măsură de „sistematizeze”  şi să deconstruiască sistematicul, să respecte disciplina conceptuală cea mai severă, lăsând loc reflecţiei relativizante, unei anumite libertăţi şi volubilităţi stilistice. Astfel de deschideri califică în Eugen Negrici un spirit mobil şi liber, antidogmatic, angajat în actualitatea vie a  scrisului literar românesc.

*

Al. Cistelecan

Medievistul

Succesul autoritar cu Iluziile literaturii române l-a transformat pe Eugen Negrici în cel mai necruțător critic al literaturii noastre. Mersul acesteia spre triumf, atît de ferm trasat de Călinescu, a fost curmat brusc, parcă dintr-o exigență devenită pură maliție. Spectacolul euforic al evoluției și metamorfozelor literare a fost brutal dat în vileag ca avînd o bază iluzorie. Dar n-a fost dintotdeauna Eugen Negrici un om atît de rău cu literatura noastră. Ba dimpotrivă, mai în urmă cu ceva ani i-a pus începuturile sub semnul cîtorva vocații. Or, se știe, vocațiile prevestesc – deși nu asigură – mare viitor. Poate vreun cititor care n-a văzut cărțile dedicate poeziei noastre medievale de către Eugen Negrici (practic două, deși a doua, din 2004, de la Polirom, e doar o ediție „revăzută” a celei din 1996, apărută la ”Vlad & Vlad” din Craiova, sub titlul Poezia medievală în limba română) va crede din cele spuse aici că Negrici pornește cu o axiomă de excepționalitate. Nu e cazul de așa iluzie, căci ”vocațiile” de care vorbește Negrici sînt general umane și ele se cuvin și românilor doar în măsura în care și ei se integrează în specia umană. Partea românească din ansamblul acestor vocații e reflectată doar de „felul cum sunt satisfăcute ele de produsele creativității noastre”, fel „marcat de circumstanțialitatea istorică, politică și socială”. Această „circumstanțialitate” (aceste „circumstanțialități”) n-a fost (n-au fost) generoasă/se cu literatura română. Ba din contră. E de-ajuns să luăm seama doar la faptul că sîntem cea mai întîrziată literatură nu numai din Europa, dar chiar și din zona noastră culturală. Toți cei din jurul nostru s-au apucat de literatură, care cum a putut, măcar cu o sută de ani mai devreme, dar noi am rezistat cu tenacitate ispitei. Nu mai pomenim de alții, mai de departe: nici după ce Dante, bunăoară, și-a terminat Divina Comedie, noi n-am reușit să scriem măcar un rînd literar (cît de cît literar). Asta e, de fapt, particularitatea noastră cea mai remarcabilă. Firește că am resimțit-o ca traumă și am transformat-o în complex iar spaima de „gol” îi cutremură nu doar cronicarii moldoveni, ci și pe Corifeii Școlii Ardelene. Două veacuri bune cultura română a trăit cu angoasa acestui gol și toată lumea care scria se zorea să-l umple. Eugen Negrici nu stăruie asupra acestei drame, ci pornește de la realitatea faptică, aproape cu îngăduință înțeleaptă față de retardarea paroxistică.

Inovația metodologică pe care o propune pentru studiile culturale medievale constă în abordarea acesteia prin prisma „vocațiilor” umane – la care orice ființă omenească e datoare să răspundă. Inclusiv „ființa românească”. Vocațiile pe care le invocă Negrici sînt, în principal, cea a „magnificării”, a „informării” și „divertismentului” ș.a. – și răspunsul literar la acestea îl caută el, ignorînd – căci nefuncțională și inadevcată vremurilor – „distincția literar/neliterar” și urmărind, de fapt, „fenomenul creator în ansamblul lui”. Nu-și face nici o iluzie cu privire la valoarea estetică/literară a acestor ”bîiguiri poeticești în care abia pîlpîie ceva ce aduce a poezie”, dar subliniază, totuși, că ”ele sunt /…/ interesante” „datorită complexității stimulului lor învechit, a eterogeniei, a plurisemantismului, a scriiturii lor involuntar plastice, care le transformă, în receptare, în texte expresive” (s. aut.). Iluzia scoasă afară pe ușă se întoarce însă pe fereastră, căci, însoțind exegeza de o antologie de „texte-reper” pentru fiecare specie de vocație, Negrici cu măsura estetică lucrează, scoțînd din maldărele medievale doar fragmentele cu potențial estetic (așa cum procedează, de pildă, și Ion Negoițescu în Istoria… sa cînd se oprește asupra scriitorilor vechi): „mi-am permis – zice el – să opresc citatele înainte ca textul să piardă din presiune spre a cădea la loc, în tiparul comod”. Cum el însuși a brevetat „expresivitatea involuntară”, pe bună dreptate beneficiază de ea. E o lupă programată pe astfel de „expresivități” pe care a folosit-o și-n cărțile dedicate lui Antim Ivireanul sau cronicarilor Ureche și Costin. Presupun că nici o facultate de litere nu mai are acum ambiția de a-și chinui studenții cu „literatura” medievală (și nici vreun eventual opțional n-ar fi asaltat de audiență), dar nu-i exclus să fi rezistat un mic pîlc de cititori perverși care să mai frecventeze aceste meleaguri exotice. Nu chiar în zadar, după cum argumentează Negrici. Sigur, timpul trimite în neant cea mai mare parte a scrierilor cu ambiții literare, dar, în același timp, el și „estetizează” destule alte scrieri. Patina contează și-n literatură, nu doar în pictură. Plus că asistăm pe viu la geneza limbajului literar (nici nu mai pomenesc de efectul de ermetizare punctuală care se datorează unor cuvinte dispărute, care se mai găsesc doar în Dicționarul tezaur, sau care și-au schimbat cu totul semnificația). Sînt lucruri pe care Negrici le evidențiază în analizele stilistice acute pe care le face. Există – mai există -, cu siguranță, o savoare a naivității și stîngăciilor.

Perspectiva din care operează Negrici nu e una contextualizantă, întrucît și pentru el opera nu e ceea ce a fost, ci ceea ce a devenit. Ea – zice exegetul „se definește nu prin sensurile pe care le-a avut, ci prin cele pe care le are și le va avea”. Și atunci, pe bună dreptate, Psaltirea lui Dosoftei nu va fi evaluată după normele și gusturile lui Neculce sau Costin, să zicem, ci va fi confruntată cu normele modernității. Totuși, această raportare nu e radicală absolut, căci „clasificarea textelor ține seama de vocațiile destinatarilor (s. aut.) din epocă, și nu de posibila migrare ulterioară a acelorași texte”. Am însă impresia că această „migrare” e decisivă în cazul acestei ”literaturi”. Mă-ntreb dacă, de pildă, cititorii lui Dosoftei se află mai mulți în rîndul clericilor ori între al laicilor literați (nu pentru că popii n-ar putea folosi și ei criterii de voluptate literară). Numai că dacă s-ar fi ținut seama de efectele și consecințele „migrării”, „vocațiile” s-ar fi pervertit și toate lucrările vremii s-ar fi transformat în obiecte vintage sau retro. Marile lor misiuni ar fi dispărut complet.

Dintre vocații, românii s-au străduit îndeosebi s-o împlinească pe cea a magnificării (ale cărei efecte caricaturale erau încă active acum cîteva decenii). Ei îi dedică și Negrici cel mai mare spațiu. Cît privește vocația divertismentului (care acum le copleșește pe celelalte), ea survine tîrziu și românii se amuză prima oară – literar – cu „farsa școlară Occisio Gregorii in Moldova”, compusă prin 1777-1780, abia după ce seminarul teologic de la Blaj s-a consolidat. Frenezia de azi e, firește, compensatorie. Tot la vocația ludică trece Negrici și „idilele/elegiile” țărănești, vocație satisfăcută abia odată cu Cîntecele cîmpenești tipărite în 1768, cînd, pentru întîia oară, „putem semnala, în literatura noastră, apariția, în poezie, a voluptății și rîsului” și cînd „bucuria păgînă a dragostei trupești” nu se mai ascunde. Efecte congruente au produs și „povestirile istorice versificate” (clasate însă la „vocația insolitului și a periferiei”), și ele încadrabile în cultura de agrement, dar care „constituie însăși literatura reprezentativă a secolului al XVIII-lea românesc”. Celelalte vocații au produs doar pe strune grave.

Nu foarte productivă, dar nici lipsă, s-a dovedit „vocația desăvîrșirii”, cu meditațiile ei morale (Vieața lumii, în primul rînd), ținînd loc, pe atunci, literaturii motivaționale de azi. Productivă copleșitor – în raport cu celelalte – s-a arătat a fi „vocația magnificării”, a cărei literatură e tratată pe genuri și specii distincte, fiecăreia dintre ele Negrici relevîndu-i (și) funcția emancipatoare. „Psalmii versificați”, bunăoară, sînt „proba vie a momentului important al ieșirii din zodia poeziei rituale (a cultului) și al intrării în zodia poeziei artistice” (s. aut.), iar subspecia „rugăciunii rimate” marchează ”tranziția noastră normală spre speciile artistice laice”. Pe fenomenalizarea artistică și laică a tuturor acestor specii canonice pune Negrici accentul, subliniind de fiecare dată efectele – intrinseci sau extrinseci – produse. Psaltirea, de exemplu, a însemnat „înstăpînirea conștiinței convenției ca abatere de la natural”, iar imnul se răsfrînge în odă. Marcate sînt și efectele asupra limbii și asupra „mobilității” ritmice și melodice a acesteia. Psalmii „rimați” mizează, în premieră, și pe „argumentul atractivității” iar teroarea prozodică sub care stă Dosoftei devine un principiu de efervescență creativă și de inventivitate lexicală. „Autohtonizarea convenției prozodice” e și ea printre cîștigurile trase din exercițiul versificării psalmilor, ceea ce stimulează „laicizarea” acestor specii. Popasurile analitice ale lui Negrici sînt pură virtuozitate în interiorul rigorii exegetice.

E posibil ca, sub presiunea și prestigiul cărților dedicate literaturii contemporane, cărțile de medievistică ale lui Negrici să fi devenit ele înseși bibliografie exotică. Trebuie însă spus că această competență a fost prima din cele exersate – cu excelență toate – de Eugen Negrici. A doua ar fi cea de teoretician aplicat, în special în domeniul modelelor poetice (dar nu numai), într-o suită de cărți „obligatorii”. /Cînd am citit prima oară Introducere în poezia contemporană și Sistematica poeziei mi-a părut rău că Negrici n-a găsit nume mai concise pentru conceptele elaborate. Și acum îmi pare rău, pentru că fiabilitatea unui concept depinde și de eclatanța cu care e numit și de condiția de a nu fi perifrastic (deși n-aș zice că, bunăoară, cele ale lui Ezra Pound, contrase la un singur termen, au o carieră cu mult mai strălucită decît ale lui Negrici)/. Despre autoritatea lui Negrici în domeniul literaturii contemporane (care e probabil și cauza ocultării medievistului) nici nu mai e nevoie de vorbe. Trei domenii, trei etape de excelență (de Excelență).

*

Constantin Cubleşan

Literatura română sub comunism

Cei patruzeci de ani de comunism au fost o realitate din toate punctele de vedere, peste care nu se poate trece cu vederea, oricât de exaltaţi ar fi unii (mai mult sau mai puţin îndreptăţiţi) în a propovădui, ca să nu spun a impune, acoperirea lor cu un văl gros al uitării. Nu poţi să ştergi cu buretele, să ignori faptul că în toţi aceşti ani au trăit în România oameni care au produs, care au construit, care au creat bunuri materiale şi nu mai puţin spirituale, care au sperat (căutând chiar soluţii, atât cât şi cum s-a putut) într-o depăşire a acestei crize istorice prin care ţara a fost nevoită a trece. A uita, a eradica, nu doar că nu e o măsură înţeleaptă, dar este chiar o imposibilitate obiectivă. Soluţia este evaluarea critică a acestei perioade, în toate câmpurile şi formele ei de manifestare. Obiectivă cu necesitate. Este ceea ce şi-a propus a face Eugen Negrici, cu aplicaţie metodică şi mai ales cu un unghi al compasului realist, deschis, fără prejudecăţi şi fără accente de vendeta, aplicat asupra fenomenului literar (implicit cultural, în general), într-o serie de studii de aprofundată şi riguroasă analiză ştiinţifică (Literatura română sub comunism. Proza, 2002; Literatura română sub comunism: Poezia, 2003: dar şi – cu un orizont mai larg – Poezia unei religii poetice, 1995; Iluziile literaturii române, 2008) pentru a ajunge acum, iată, la o sinteză de ample dimensiuni: Literatura română sub comunism. 1948-1954¹ (probabil un prim  volum), privind tocmai perioada cea mai opresivă pentruscriitorii români,când proletcultul şi apoi metoda realismului socialist au contorsionat, au viciat, au falsificat cu înverşunare partinică (strategic politică şi ideologică) climatul creaţiei literare şi implicit producţia scriitorilor cărora li se cerea (impunea) executarea la comandă a unor opere impregnate de legile propagandei („…regimul, care – esenţialmente – a fost unul dictatorial, a socotit mereu literatura şi pe scriitori ca pe instrumentele lui. În primii zece ani de comunism «terorist». Partidul a controlat întreaga producţie artistică şi nu a permis decât un singur fel de literatură, cea pusă în slujba propagandei) şi mai puţin a celor estetice. Este şi motivul pentru care respinge, din capul locului, ideea unei posibile încercări de a vedea evoluţia literaturii române într-o perspectivă de continuitate. Or, ceea ce se întâmpla în literatura postbelică nu avea, nici ideatic, nici în formulele discursului creator, nici metodologic, nimic (sau aproape nimic) în comun cu dinamica mişcărilor literare din perioada interbelică. O întreprindere, cum este aceea a lui Alex. Ştefănescu, intitulată Istoria literaturii  române contemporane. 1941-2000 – ţine să puncteze Eugen Negrici – sugerează prin titlu „existenţa unei evoluţii fireşti, care nu a fost perturbată nici de intrarea în infern, nici de ieşirea din infern a literaturii române (…) e imposibil să argumentezi teza continuităţii, a posibilităţii unor istorii literare postbelice care să le completeze pe cele de dinainte, pe cea a lui G. Călinescu, de pildă”. Iar ceva mai încolo: „anul 1948 e unul de hotar, care anunţă începutul unei epoci perfect delimitate, cu legi de funcţionare proprii, şi nu a unei etape într-o evoluţie literară lină”. Asupra acestor legi de funcţionare, asupra mecanismelor de construire a unei literaturi noi, supusă comandamentelor precis jalonate ideologic, se opreşte exegetul, diagnosticând maladia ce a cuprins scrisul românesc, întocmai unei epidemii, dar identificând, pe parcursul întregii epoci, şi acei corpi organici, încă vii şi rezistenţi la agresiunea viruşilor veniţi dinafară, care s-au manifestat, submersiv, asumându-şi totuşi potenţarea unor posibile soluţii, căi de însănătoşire:„în tot ce are ea mai valoros – literatura română conţine urmele unor reacţii de respingere şi are înscrisă în cadrul ei genetic spaima de prăpădul începuturilor, de impactul devastator al bolşevismului şi de repetarea lui, oricând posibilă”.

Sinteza se structurează corespunzător celor câtorva etape pe care scrisul românesc le-a parcurs după război, urmând traseele direcţionale impuse de programele acţiunilor politice. Eugen Negrici urmăreşte, de fapt, o fenomenologie literară, pe care o ilustrează prin opere şi mai ales prin acţiuni ce aveau în vedere crearea de opere mai degrabă cu caracter propagandistic decât cu valoare estetică:„oricine va studia literatura sub comunism va trebui să ţină seama de prezenţa neîntreruptă, în viaţa literară, a unei literaturi oficiale, de uz propagandistic şi servită de un număr important de condeieri (…) aceasta a evoluat de la o plenară la alta şi de la un act politic la altul (acte politice interne ale P.M.R./P.C.R. sau externe, aparţinând P.C.U.S.)”. Sunt fixate astfel pietrele de kilometraj ale traseului, cu punctele nodale aferente: 30 decembrie 1947, 1953, 1956, 1964, 1971, 1989, stăruindu-se asupra specificităţii în parte a fiecărui segment, cu strângerea şurubului sau cu relaxarea (permisă strategic), calificându-se critic performanţele ca şi contraperformanţele, raportate însă, obligatoriu, la contextul politic direcţionar: „Nu avem cum şi de ce să ne poziţionăm observaţia numai asupra literaturii în sine când cu adevărat relevantă este mai ales analiza fenomenologiei raporturilor dintre această literatură şi factorul politic”. Ceea ce mi se pare a fi dominanta de interes a sintezei lui Eugen Negrici este nu atât denunţarea autorilor obedienţi (pe care o şi face doar în consecinţa discuţiei de fond), ai operelor tipice pentru campaniile tematice programate, cât mai ales comentarea, în contrabalans, cu subtil discernământ critic, a celor două filoane de creaţie existente: cel de suprafaţă, la vedere, recomandat prin propaganda oficială, agresiv şi autoritar poziţional, pe de-o parte şi pe altă parte, cel neconformist, aflat mereu într-o minoritate, într-o surdinizată mişcare de subsol, uneori îngăduită cu bună ştiinţă, alteori sancţionată brutal, într-o competiţie inegală şi cu perspective de rezoluţionare finală într-un orizont (climat) îndepărtat:„Reformulând şi (răsturnând) teoria leninistă a celor două culturi din sânul aceleiaşi societăţi, am zice că după 1948 a apărut, cu ajutorul puterii, o grupare (de tineri şi mai puţin tineri) care a sprijinit ideologizarea literaturii şi preschimbarea ei, prin «metoda» realismului socialist, în factor de propagandă. Iar ca reacţie la aneantizarea literaturii s-a coagulat, după un timp, o tendinţă timidă (reprezentată de câţiva scriitori  de toate vârstele şi cu biografii diferite) de regăsire şi afirmare – fie şi prin concesii – a specificităţii actului artistic./ Fireşte, nu acest mic grup, tolerat tot din raţiuni propagandistice, a marcat această epocă nefastă. Dar după 1960 şi mai ales după 1964, «gruparea» care a servit ideologizării literaturii în vremea realismului socialist, alcătuită cu precădere din scriitori tineri (dar nu numai din ei) decişi să dezideologizeze literatura şi să afirme autonomia ei (…) Gruparea aservită politicii Partidului a continuat însă, şi ea, să scrie o literatură agreată de autorităţi, adică adaptată dorinţelor de moment ale acestora”.

Parcurgerea acestui traseu literar se face metodic şi mereu explicit asupra esenţei  regimului de creaţie: Bolşevizarea – 1948 („decizia conducerii PMR ghidată de la Moskova de a subordona întreaga literatură/cultură politicii ei şi de a o transforma în instrument de agitaţie şi propagandă”); 1953 – Începutul Reconquistei („principiile realismului socialist”); 1956 – Revoluţia maghiară (…) un îngheţ peste dezgheţ: 1964 – Literatura dezvăluirilor şi consecinţelor ei („poezia s-a învolburat brusc şi s-a pus în mişcare exact din locul unde încremenise, adică la punctul de graniţă al modernismului”; „proza dezvăluirilor unor «erori» şi «neajunsuri ale socialismului incipient»”); 1971 – Consolidarea şi apărarea literaturii ca literatură („spaima reîntoarcerii la starea de fapt a anilor 1948–1953”, „solidarizrea scriitorilor aparţinând mai multor generaţii/biologice sau de creaţie/ şi înjghebarea unui front larg de apărare a statutului acesteia au fost un semn bun pentru destinul literaturii noastre şi proba că idealul ei estetic nu mai poate fi clintit”) ș.a.m.d. Se efectuează sinteze ale prozei, poeziei şi criticii literare, cu exemplificări – nu prea numeroase, totuşi, dar în totul exponenţiale –, cu punctarea tendinţelor evolutive pentru climatul „comunismului crepuscular”, cu marcajul optzeciştilor dar şi cu observaţii privitoare la comportamentul criticilor.

Eugen Negrici sesizează constant, diagnostical, starea de fapt a condiţiei scriitorului şi a scrisului în dominanta sa specifică, datorată unui sentiment al vacuităţii şi al frustrării, ca rezultatal izolării noastre faţă de mişcarea culturală europeană, conştientizând faptul că se manifestă ca o cultură „primejduită” în toate obsedantele decenii de politizare, de „miradoarele Partidului”.

Întreprinderea lui Eugen Negrici nu se prezintă, în aceste condiţii, ca o istorie literară, în sensul consacrat al construcţiei unui asemenea edificiu evaluator. Este mai degrabă o privire panoramată a epocii, cercetată cu toată rigoarea unui ochi pătrunzător în esenţe şi dispus (capabil) a sistematiza, a ordona, a marca (jalona) convulsiile unui organism viu care se luptă cu propriile-i slăbiciuni. Sunt puse în ancadramente ideatice/ideologice, pe rând, toate etapele, toate fazele dezvoltării faptelor şi întâmplărilor care au ţinut mereu trează atenţia atât a forurilor cât şi (mai ales) a creatorilor, într-o competiţie pentru identitate şi personalitate, criticul la care ne referim urmărind cu atenţie şi discernământ istoric, „semnele noului”, dispus a vedea totul „din perspectiva renaşterii, în chinuri” a întregii literaturi postbelice. Desigur, au farmecul lor referirile stricte la unul sau altul din participanţii – cu opere diferite calitativ şi  de diferite orientări – la această viaţă literară, amendările nu lipsesc nici ele, ca şi aprecierile de altfel, făcute toate cu privirea lucidă dintr-un azi propice reevaluărilor retrospective dezinhibate. Sunt de reţinut, în acest context al literaturii în mişcare continuă, concisele fişe de caracterizare critică ale unor scriitori aflaţi în momente definitorii ale evoluţiei lor („Labiş era un idealist cu excepţională forţă de transfigurare /visând, însă, la viitor, nu la trecut/, care izbutea, fără efort şi fără cârjele retoricii exhortative, să preschimbe credinţa în Comună şi visul umanitarist în emoţie pură”; „Petru Dumitriu era în măsură să îndrăznească. El se socotea un condotier şi nu un simplu mercenar în solda statului. Şi nu s-ar zice că nu era: Partidul îi recunoştea tacit dreptul de a acţiona pe măsura personalităţii lui excepţionale şi cu mijloacele pe care le considera el eficace /…/ Cu un cinism şi o lejeritate stupefiante, nu se sinchisea nici măcar de <neajunsurile> de ordin partinic din cărţile lui, întrucât ştia că ele, criticate fiind oricum, vor fi reajustate în ediţiile ulterioare”; „Cel mai abil dintre toţi şi cel mai talentat, un veritabil precursor al marilor oportunişti ai Epocii de Aur, este Mihai Beniuc” (ironia subţire nu-i lipseşte comentatorului): „Titus Popovici – care a făcut tot ce trebuia făcut pentru a obţine protecţie, glorie şi bani în vremurile bune ale puterii  – a ratat, ignorând tragismul unui asemenea ins, naşterea unui erou emblematic pentru starea de spirit a intelectualului în totalitarism”) etc.

Sinteză critică a unei epoci literare bulversate şi bulversante, panorama lui Eugen Negrici are marea calitate – esenţială pentru orice evaluare istorică referenţială – de a urmări dialectica ideatică a tuturor seismelor ce au modelat întregul, fără a neglija detaliile şi dând verdicte diagnosticale cu exactitatea unei instanţe de judecată critică imparţială, mai presus de orice cutumă ideologică anterioară.

______________

[1] Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. 1948-1964, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010.

*

Adrian Dinu Rachieru

Eugen Negrici, în orizontul receptării

Odată cu Iluziile literaturii române (2008), o carte care a iscat vâlvă, abundent comentată, de succes eclatant, premiată și contestată energic, „agitatorul” Eugen Negrici (cum se recomanda) a intrat în gura lumii, implicit în topul criticilor din / de prima linie. E drept, și până atunci, criticul-profesor de stilistică, livrând idei nonconformiste, ne oferise cărți de ecou. Acum (adică în 2008), sub un titlu comercial, luptând cu „eroismul mistificării”, universitarul bucureștenizat (după o cură craioveană), în știutu-i stil metaforic, propunea o carte necesară; văzută fie ca „un exercițiu de sănătate” (cf. Răzvan Voncu), fie ca „un exercițiu de repulsie”, parțial reușit (după Radu Voinescu), acuzele vizând, în principal, deficitul de metodă și stilul publicistic, vehiculând opinii discutabile. Adică, o carte vie, născută din iubire neconcesivă, întreținând o benefică zarvă.

Incomodă deci, incitantă, iritantă, insolentă, iscând reacții polarizate, Iluziile literaturii române ar fi fost, s-a spus, o carte „otrăvită”, o „struțocămilă critică”. Chiar „ambiguitatea involuntară” a titlului, nota Marin Mincu, ar întreține vrajba. Cui aparțin iluziile? Să fie ale literaturii în sine, să fie ale criticii și istoriei literare căutând impulsuri compensatorii, să fie ale unor critici (cazul exemplar: Călinescu)? Sau, poate, ale publicului, mare devorator de iluzii? Dincolo de obiecții, nu puține, volumul lui Negrici este o carte lucidă, lăudată pentru bărbăție, vorbind despre frustrări și complexe identitare ancorate în memoria colectivă. Apărându-se, autorul mărturisea că nu a fost mânat de intenții denigratoare, că dorea, explorând „realitatea psihologică a unei literaturi”, să se situeze „în sinceritate”, alungând alaiul minciunilor pioase. Să se împotrivească „inerției sentimentale”, trezind din amorțire spiritul critic; zgâlțâind confortabila lene interpretativă, îmbiind „la viol și detonare”. Recunoscând, cu sentimente amestecate, cu un „oftat de obidă” chiar, regretul de a o fi scris. Așadar, pe un ton ironic și amar, deopotrivă, fără a fi un adversar explicit al canonului, Negrici îmbrățișează teza demitizărilor (la unii, doar o modă, de succes conjunctural), pedepsind exagerările unui protocronism remanent, activ, să recunoaștem, și înainte de inventarea termenului în ceaușismul cultural.

Dorind a nu menaja trecutul, Eugen Negrici ne invita, explorând iluziile literaturii române, să examinăm realitatea ei psihologică, conservatoare, defetistă (Negrici 2008 : 9). În fond, Negrici discută despre criza receptării, blamând amorţirea spiritului critic. Adică mitologizarea imaginarului literar, inventariind iluziile criticii noastre, iscate de frustrări, complexe, inerţie canonică ş.c. Încercând, aşadar, a descrie circumstanţele care au provocat / întreţinut astfel de discursuri de legitimare (idealizări, tabuizări) în procesul receptării şi cerând ca textul / textele să „funcţioneze” în starea de semioză deschisă.

Faţă de fabuloasa Istorie călinesciană (un „roman deghizat”, cum s-a spus), cheltuind fără economie erudiţie şi imaginaţie, E. Negrici s-ar părea că vrea să zdruncine canonul („toxic”?). Trece de la eroizare la dezvrăjire, denunţă falsa opulenţă şi mecanismele compensatorii, servituţile politice şi miturile istoriografice. Să reamintim că autorul, aliniat tendinţei demitizante, făcuse un util antrenament în echipa lui L. Boia (1998), reactivând, sub lupă critică, mitul patriei primejduite în imaginarul politic comunizant, simbolistica naţională atingând „faza monumentalităţii”. Încât, în Iluziile literaturii române, fie că discută despre marasmul proletcultist (bolşevizare, presiune totalitară, bruiaj ideologic, voluntarism politic), fie că are în vedere „al doilea comunism românesc” (dinozaurii internaţionalişti făcând loc megalomaniei ceauşiste, deriva naţionalistă eşuând în cult delirant), E. Negrici înţelege experimentul comunist (o ideologie „materializată”) ca un viol naţional. Conducând, în plan literar, la multiplicarea formulelor defensive: „migrarea funcţiilor”, cultivarea „literaturii de nişe”, esopism etc. Cu observaţia, de neocolit, că prezenţa obstacolului a trezit un sentiment energizant şi că, îndeosebi, „răstimpul radios” (1965-1971), în pofida morfo-patologiei estetice, a vestit o sperată renaştere. Cartea lui Negrici re-pune în discuţie, cu luciditate rea, atât forţa noastră de auto-iluzionare (confuzia cultural / estetic), cât şi „îmbătrânirea” valorilor (declasare). Implicit, prin impunerea altor standarde de lectură, prilejuind perimarea, dar şi înnoirea valorilor, cu o dublă deschidere: artistică şi expresivă (potenţând puterea de semnificare). Altfel spus, provocând satisfacţie estetică.

Până la urmă, fără a fi o „revizuire capitală” (cf. Gelu Ionescu), demersul lui Negrici era un necesar exerciţiu de salubrizare. O literatură „abia întremată” nu are voie să cadă în mistica definitivului. Printre atâtea dileme şi frustrări, „curăţând” imaginea trecutului cu a sa „fabrică de sfinți”, d-sa se bate cu opiniile de uz obştesc (automistificare, supraevaluare, fixism, insinuarea în canon a unor autori), dorind a ne reaminti că operăm cu atributele tranzitoriului şi că revizuirile sunt inevitabile pentru un metabolism cultural normal.

Denunțând tăios cumulul de iluzii, ne putem întreba, alături de Mircea Martin: Cu ce rămânem? Asistăm, astfel, la „o execuţie capitală fără rost, pregătită şi dusă la bun sfârşit cu o plăcere sadică” (cf. Al. Dobrescu). Chiar Eugen Negrici face un pas înapoi; după ce a denunţat „germinarea energică de mituri”, modelând, neîndoielnic, mentalul românesc, va recunoaşte, spăşit, că mitul eminescian „n-ar merita a fi rănit” (Negrici 2008 : 77), enumerând, ca posibil suport motivaţional, statornicia în credinţă şi sentimente, tenacitatea zidirii, trăirea în ideal etc. Iar chipul nimbat al tânărului Eminescu satisface pe deplin „tiparul” mitului romantic al geniului tânăr, ieşind din „timpul profan”, impunând „un standing estetic și etic” (Negrici 2008:73). Prins în capcana adulaţiei (ca mit intangibil) ori contestat ciclic, prin revizuiri rituale, supus „mutaţiei valorilor”, Eminescu este folosit în fel şi chip. Aici, L. Boia are dreptate: „tot ce se petrece astăzi e problema noastră, nu a lui”.

Antimitologul Lucian Boia, ca „adversar hotărât”, devenit, prin şarja de la Humanitas, un istoric „popular”, crede că, prin dislocarea mitului, poetul va reveni la condiţia lui originară. Mai mult, într-o carte de ecou, analizând „facerea şi desfacerea unui mit” şi recunoscând că practică, de fapt, o mitologie răsturnată, Lucian Boia, contestând „fabrica de mituri conspiraţioniste”, afirmă senin că „subiectul”, ambalat în formula lui Petre Ţuţea, a încetat să intereseze! Totuşi, dacă „transfigurarea” (emergenţa mitului în imaginarul românilor) se bucură de inventarierea scrupuloasă a ingredientelor, „destructurarea” e doar anunţată. Și amânată sine die, deși s-ar petrece „sub ochii noștri”. Resuscitând spiritul critic, preocupată de istoria politică a mitului eminescian, și Ioana Bot se războia cu difuza „corectitudine mioritică” (Mioritically Correct), aspect „revelator” pentru imaturitatea unei culturi, gata de a identifica examenul critic onest cu intențiile agresiv-profanatoare. Iar Gheorghe Grigurcu, surprinzător, denunțând confuzia dintre cultul eminescian și mit, intervenea lămuritor: „Cum l-am putea socoti pe Eminescu în identitatea sa esențială, altceva decât un mit?” (Grigurcu 2020:3).

Trăgând linie și rămânând, fatalmente, sub incidența întrebării, putem observa că Eugen Negrici polemizează (și) cu sine. După ce, ca „vechist”, ne-a dezvăluit entuziast, prin decupaj meșteșugite, farmecul expresivităților (involuntare), acum, hoinărind „printre ruine”, întristat, nu ezită a califica rezervația „textelor primitive” drept rodul „elucubrațiilor” istoricilor literari, izvodind „stratageme”. Dar cărțile domniei sale ce-or fi? Curajoasă, necesară, cea dedicată „iluziilor” seamănă cumva a auto-denunț, punând la zid o tradiție literară „gonflată” (zice), arzând etapele într-o istorie scurtă. Ceea ce surprinde ar fi discrepanța dintre judecățile drastice, formulând enunțuri tăioase (în capitolele introductive, generale) și analizele, totuși binevoitoare, părăsind ironia corozivă când se apleacă asupra cazurilor (de vârf), cercetând onest, cu rezerve de duioșie, o ofertă îmbietoare. Dar ochiul sarcastic veghează. Un surâs sceptic prezidează discursul critic, înțelegând literatura (un „bun național fragil”) ca argument identitar. Bântuită, însă, de sincope, rupturi, distorsiuni, discontinuități, interdicții etc., cu erupții vitaliste cam la sfârșitul ciclurilor, cu angoase colective și impulsuri compensatorii (cu rol protector). Resemnat, recunoscând că „nu avem o literatură prea mare”, admite că nu ne permitem luxul de a ne ignora valorile. Dar, supărat pe „divinul critic”, cu a sa ficțiune etnocentrică (o „pacoste” pe capul unora, nu?), nu acceptă teza organicității, fără a fi, neapărat, anti-călinescian. Efortul său deconstructivist s-ar vrea, bănuim, un salt dincolo de „pragul” Călinescu, reinventând o Istorie literară renovată conceptual, mizând pe o altă viziune istoriografică, pe suportul contextului mitogenetic (blamat), cu ciclurile sale de efervescență și latență, în goana sincronizărilor.

*

Acele „niște însemnări” ale diaristului Negrici (v. Sesiunea de toamnă, 2015) ne îngăduie să pătrundem, dincolo de palierul anecdotic (savuros), în intimitatea creatorului, divulgată cu franchețe. Acoperind patru decenii (1975-2015), Jurnalul oferă un amestec de observații, explicații, justificări, evocări, note de lectură, dar și oportunitatea unor „reexaminări”; el, bogat în informații pentru perioada craioveană și lacunar pentru anii bucureșteni, trebuie cercetat ca act de literatură, divulgând un prozator reflexiv, refulat, schițând episoade epice memorabile (de pildă, rândurile dedicate lui Marin Sorescu, cel fără „stofă de disident”). Vegheat de inconfortul lucidității, Jurnalul depune mărturie despre acei ani, explorând hățișul relațiilor într-o lume balcanică și, îndeosebi, asupra unei cariere „fără derapaje”, cu dorința de a performa, înfrângând coduri și tabuuri loco. Regimul totalitar, ne reamintește Eugen Negrici, înstăpânise funcția de supraveghere. Dacă dăm crezare Jurnalului, Negrici însuși a fost „creația fricii politice”, lucrând „în tranșee”; crispat, în nesiguranță, fără „un înger protector” (însemnarea, din 1978, trimitea la Manolescu), folosind, într-o literatură periferică, îngrădită de cenzură, într-un mediu alienant, un „limbaj pedepsit”. Autocenzura îl împingea spre blazare, fără ispita lideritei, fiind străin de mistica literaturii, vădind mai degrabă neîncredere. S-a observat că în Sesiunea de toamnă, diaristul lucrează „pe două voci”: este, de regulă, laconic, auster (dar nu tehnicist) în notațiile vechi, făcând loc, insidios, criticului de acum, mult mai volubil, venind cu completări și corecturi. Suntem părtași la devenirea și împlinirea unei vocații, după o lungă amânare. O biografie intelectuală, în fond, legată de „un târg jegos” (Craiova), unde elevul olimpic de altădată (matematică-fizică) și, mai apoi, tânărul imberb în anii studenției are șansa unei mari întâlniri. După un eșec (examenul de doctorat cu Rosetti), în recluziune, va descoperi, în biblioteca unor rude, Didahiile lui Antim, „un incomparabil dar” al prelatului, eveniment care îi va marca decisiv traiectoria. Fiindcă, retras în lingvistică, zonă decolorată ideologic, suportă mai ușor „limitările contextului”. Iar la „Sorbonica” craioveană (cf. George Popescu), fără a râvni la rolul inductorului de opinie, este, jucând „periferic”, o figură eclatantă, atipică, originală; considerat teoretician, pasionat de idei, vădind eleganță stilistică, Eugen Negrici se va impune, rapid, și prin reacții virulente. Cărțile sale, în avalanșă, vor produce șocuri. Îndemnat de Mircea Ciobanu spre critica de poezie, Negrici va încerca să ordoneze, oferind un model personal, entropia lirică. Cu sprijinul lui Preda, va tipări Introducere în poezia contemporană (1985), deslușind „figura spiritului creator”. Portretist-caracterolog, el e interesat de fapt de semiotica receptării. Insistă pe procesul receptării active, decriptează rețetele (formatând materialul amorf), denunță corul encomiastic într-o literatură tribalizată, „fentând” ierarhiile. Risipește observații inconfortabile și crede în fatalitatea artistică a oricărui text. Dacă, firește, nădăjduim să ne „emancipăm” privirea…

Emanciparea privirii (2014), vorbind, în siaj manolescian, „despre binefacerile infidelității”, se voia un demers resurectiv, îmbiindu-ne, din nou, pe terenul expresivității. O întoarcere melancolică spre „obiecte uitate”, relecturând operele de artă, reînviate „pe fragmente”, punând în joc „trucuri semiotice”. Cititorul / privitorul e chemat să extragă „beneficiile expresive”, descoperind, cu ochi versat, sensurile involuntare, acel potențial sugestiv ecranat prin „orbirea” consacrărilor. E convocată, iarăși, expresivitatea involuntară, norocoasa formulă inventată de critic, validată, cu o carieră fulminantă, intrată în vocabularul comun. Dar nescutită de confuzii, prima (și cea mai gravă) fiind atribuirea rolului de operator axiologic. Eugen Negrici cheltuiește erudiție, vădește filantropie, încercând, prin manipularea contextelor, o ieșire din „limitele obiectuale, temporale”. Cultura privirii, despre care glosa, mai încoace, și Eugen Simion (v. Recurs la natură), provoacă emoționalitatea; fie că admirăm zidul igrasios, în „nedeslușire”, al lui Leonardo (efectul sfumato), fie că poposim asupra pictorilor Barocului („trompe l’Oeil”) sau ne bucurăm de iconografia bisericilor noastre vechi, căutăm, prin transmutație, – ne asigură Eugen Negrici – valențe expresive, îmbogățind sensul. Intervin, prin strădania coautorilor, noi coduri în receptare; implicit, speră hermeneutul, o prezervare prin reclasare / reînnoire, sacrificând, poate, virtuțile estetice. Aici, Eugen Negrici coboară ștacheta, pare gata să ne arunce în brațele kitsch-ului, decretând supremația lectorului (intentio lectoris, nu întotdeauna tobă de carte!). Mai mult, dacă „rotunjirea estetică” e posibilă prin evoluția gustului, ne avertiza H.G. Gadamer, orice operă, indiferent de timp, rămâne „identică în sine”. Răfuiala lui Negrici cu valorile canonice, în perimare, nu înseamnă nicidecum salvarea simulacrelor în talciocul vieții noastre culturale. Ceea ce confirmă și volumul Simulacrele normalității (2011), adunând textele găzduite, sub această titulatură, în România literară, condamnând nulitățile agresive și mahalaua expansivă în epoca postdecembristă; adică în „nesăbuita noastră relaxare posttraumatică”. Însemnările diaristului, atacând teme mereu actuale, promiteau „un început de poveste”, dezvăluind „virusul narativ” care îi dădea târcoale. Și care se corporalizează în Omul din Castranova (2017), un protoscenariu, folosind o poveste auzită la o escapadă vânătorească. Cum pentru Eugen Negrici, se știe, pasiunea cinegetică este o meserie secretă, cu iz mitologic, puseul ficțional curge filmic, în scene esențializate (război, prizonierat, închisoare), de nudism epic. Blamând derapajele sentimental-eroice, dar recunoscând că avem mari datorii față de anumite capitole ale Istoriei noastre.

În scrisul profesorului Eugen Negrici putem identifica câteva etape, cu „hotărniciri” ferme, dar și cu spectaculoase reveniri. Începuturile se leagă de perspectiva stilistică, junele fiind în mrejele poeticii și semioticii. El venea din tabăra lingviștilor, sedus de „vechism” (și din pricinile ideologicului agresiv), dovedindu-se și un analist de talie, stăruind „în” Antim, Ureche, Miron Costin. Poate o fi fost și un război subteran, frustrant, cum credea L. Ulici. Cert e că odată cu Expresivitatea involuntară (1977), el cucerește piața ideilor literare, lansând un concept literar valabil, concede N. Manolescu, vitalizând, prin recitiri, interpretarea și recuperând istoricitatea. Dacă vocația teoretică îi era recunoscută (uneori exclusivist), Eugen Negrici face dovada unor îndrăzneli de metodă în câmpul receptării, de larg ecou, cu cert folos analitic. Nu poate accepta un singur model perceptiv, știe că opera este un câmp de posibilități; iar fenomenologia lecturii înseamnă „istoria tranzacțiilor mentale”, vădind o „independență atentă” față de text. În consecință, libertatea lecturii, acceptând mutația valorilor (cu mereu alte standarde de lectură), conjugă istoricitatea cu voluntarismul critic, asigurând reînnoirea. O lectură intertextuală, categoric, dinspre prezent spre trecut, respingând, de la un prag încolo, lectura subalternă, cea subjugată de „voința de formă”. Acele „efecte neintenționate”, asigurând un benefic și revigorant adaos, sunt luminate, prin manipulare, de „contexte semnificative”. Fiindcă Eugen Negrici, schimbând unghiul, privește dinspre actul lecturii; exercițiul critic nu poate fi înțeles în afara procesului receptării. Ceea ce nu înseamnă că ingeniosul hermeneut ar ignora modelele genetice; așezându-se în transtemporalitate, el încheagă o teorie specifică a poeticității (producerea poeziei fiind „poezire”) și o teorie extensivă a literarității, scrie despre „imanența literaturii” (1981), despre „gramatica generativă a poeziei” (v. Sistematica poeziei), dar și despre „predispoziția idealizării” (v. Poezia medievală în limba română, 1996), notând – amuzat – „alunecarea în comic” a boierilor stihuitori. Cu alte cuvinte, despre perimare (ca „fenomen inexorabil”), căutând mereu, pentru „înnoirea obiectului”, un alt mod de percepție. Fiindcă, ne reamintește cu nedomolită energie polemică, literatura are nebănuite și nedibuite „sensuri suplimentare”. Or, identificarea lor favorizează revigorarea recepției. Eugen Negrici distinge, însă, între valorile artistice (cele care îmbătrânesc) și valorile expresive, grație cărora puterea de semnificare dobândește, prin cercetători inspirați, noi virtuți interpretative.

*

Cercetând literatura română „sub comunism”, Eugen Negrici preciza că relevant ar fi nu examenul „în sine”, ci analiza „fenomenologiei raporturilor ei cu factorul politic”, exercitând o presiune fluctuantă, dar tenace. Să notăm că, aflat la o a treia ediție, volumul lui Negrici își atenuează vitriolanța, fiind scutit acum „de asprimi, încrâncenări și lamentații” (Negrici 2019:13); acceptând, însă, că nu e vorba, în segmentul comunizant, de o etapă în dezvoltare organică, ci de o epocă „perfect delimitată”, de coerență internă, suportând „sincope, rupturi tragice și distorsiuni produse de factori din afara ei” (Negrici 2019 : 15). Încât, conchide criticul, „nu uzarea modalităților și schimbarea generațiilor (în sens biologic) au determinat cursul literaturii, ci chiar evenimentele politice cu urmări în plan ideologic”. Neîndoielnic, „sub comunism”, ca să preluăm inadecvata formulă a lui Eugen Negrici, literatura n-a avut parte, supusă mistificărilor ideologice, de o dezvoltare naturală. Pe bună dreptate, criticul a tot subliniat „caracterul atipic al unei literaturi produse sub presiunea politicului”.

Cum poezia, atent supravegheată, a fost, în plin marasm proletcultist, principalul aliat propagandistic, primele bătălii s-au purtat „pe terenul poeziei”, blamând, în numele poeziei angajate, cu promisiuni ferme și planuri riguroase, evazionismul, pesimismul, abstracționismul, apolitismul, intimismul etc., sub eticheta infamantă a „turnului de fildeș”. Pliată momentului (prin tematică, tipologie, vocabular), îndrumată, încurajată și răsplătită generos, poezia agitatorică trebuia să dea dovadă de eficacitate propagandistică. Cu texte rudimentare, pe tipar maniheic, cu lozinci mobilizatoare, de iubire partinică, ea satisfăcea criteriul accesibilității; asaltul poeților encomiaști, omologați, în travesti, prin directitate și epicitate, ilustra literatura de rețetă și populariza ideile Partidului-părinte, „prietenul scriitorilor”, subminând, prin degradare, statutul poeziei. Produsele lor propagandistice, intrate în manuale, ilustrau – opozitiv – un discurs ideologic versificat, „după dictare” (cf. Al. Dobrescu), părând a aparține unui unic autor și impuneau canonul epocii, supus barometrului ideologic / calendarului evenimențial. „Robopoeții” slujeau cu zel o creație colectivă, de severe constrângeri tematice (oficializate) în anii „stalinismului integral”, urmând „indicațiile precise” ale lui A.A. Jdanov și ale ideologilor locali, moșind o literatură „prescrisă” de Partidul-comanditar. Ucazul partinic, slăvind eroismul, magnificarea, pozitivitatea, îmbrățișa „sfera semantică a luptei” (Pop 2018:69), ura fiind „strajă vieții pe pământ”, cum ne asigura Eugen Frunză. Dacă „bacilul luptei de clasă” intra în catalogul de teme al poeților-ilustratori, animând frontul cultural, vădind combativitate neobosită, sub conducerea Partidului, „stegar al faptei și al visării” (cf. Dan Deșliu), bogata și jenanta imnografie trebuia să emoționeze, culegând „recolta păcii staliniste” (cf. A. Toma).

Insurgența baconskyană, văzută ca „semi-disidență” de Matei Călinescu și atacul grupului stelist, ca simbol al „rezistenței estetice” în vremuri aprige, au dat tonul, părăsind simplista poezie evenimențială, pompieristică, de versificare pedestră, nivelând peisajul liric. „Gestul stupefiant” al lui A.E. Baconsky (Negrici 2019:164) de la Congresul din 1956, renegându-și propria producție poetică (cedată lui Deșliu), a avut un impact major, recuperând – ca îndemn – specificitatea actului liric. Dar acel Congres, observa E. Negrici, a marcat „apogeul relaxării poststaliniste” (Negrici 2019:162), după cum cazul Jar a fost un serios avertisment, consfințind „pedagogia fricii”. Tacita despărțire (dificilă) de realismul socialist, printr-o dedogmatizare fluctuantă, în pofida unor „întârziați”, a înviorat și diversificat viața literară; recucerirea esteticului (literatura ca literatură), însoțită de o toleranță precaută, de concesii și viclenii tactice a permis apariția unor voci proaspete (vezi colecția de debuturi luceferiste), dar și revenirea în spațiul public a celor indexați, a poeticilor excomunicate, „reînvățând” o modernitate ostracizată (cf. Ion Pop) prin revalorificarea moștenirii culturale (în strânsoarea poncifelor), a reevaluărilor (cu falsuri ideologice) și a reeditărilor croșetate. Astfel de episodice „înseninări posttraumatice” (Negrici 2019:340) au întreținut, cu derapaje și adaptări, o regăsire a valorilor naționale, în funcție de sinuozitățile politice, externe și interne, „eliberând”, cu voie de sus, literatura de un trecut stânjenitor. Nu era, însă, vorba de o dedogmatizare ireversibilă. Ceea ce obligă, pentru a creiona un tablou veridic, amalgamând valorile, fără a inocenta epoca, la o reconstrucție corectă a contextelor socio-politice.

Cât privește proza obsedantului deceniu, ea venea pe un loc gol și era, în epocă, necesară. Ca „specie fără trecut” (Negrici 2019:662), incriminând istoria apropiată (trecutul dejist) a fost citită, sub paravan ficțional, în grilă politică, implicând „contribuția” cititorilor. Dar scrisul „pe dedesupt”, esopismul, „cultul șopârlei”, literatura acrobatică etc., impuneau un cifru stilistic, livrând – între veridicitate și concesivitate – fragmente de adevăr sub lustru estetic. Formula manolesciană „câtă artă, atâta curaj” salva aparențele; râvna literaturității, mesajul aluziv, învăluit, anvelopat, limbajul criptic asigurau un plus de rafinament prin „efectul de recunoaștere”. Strategia obliga, însă, la autocenzură și se bucura de complicitatea cititorilor, orice operă fiind „zămislită în trei”, pe traseul scriitor-cenzor-cititor (Negrici 2019:680). Desființată oficial, în 1977, dar generalizată, cenzura era omniprezentă, impunând, în trepte („vămi”), filtre interdictive. S-a născut, astfel, o literatură mincinoasă, spun numeroase voci, urmând îndemnul Monicăi Lovinescu, cea care constatase că „viitorul nu va mai avea cum să regăsească în ele (în acele romane – n.n.) o epocă” (Lovinescu 2014 : 146). Dar nu toată literatura, mizând pe ficțiune, e mincinoasă? Putem să-i cerem, ca proză realist-subversivă, să reconstituie arheologic, prin recodificare, o epocă, suplinind documentul? Convertirea ei în politic, despre care vorbea pe larg Eugen Negrici a cunoscut, observăm, două etape: cea impusă de regim, în primul deceniu republican, angajând cohorta osanaliștilor, producând maculatură ideologică și apoi, în deceniile ceaușiste, cea cerută de cititori, făcând, ei, o lectură voit politizantă.

Dacă în „primul comunism românesc”, placat pe modelul sovietic, literatura – în pofida evoluției deviate – supraviețuise prin uluitoare exemple izolate, ulterior, după borna ’65, fluxul literar erupe, chiar dacă tot despre o estetică totalitară e vorba, reacționând „ca replică sau repliere defensivă” (Negrici 2019:18). Virusat ideologic, supus presiunilor unui sistem opresiv, organismul literaturii îşi dereglase mecanismele de valorizare. Încât procesul „comunismului literar”, în desfăşurare, pleacă de la constatarea, de uz obştesc, că literatura nu s-a bucurat de o evoluţie normală. Intervalul comunizant trebuie cercetat etapizat, înregistrând spectaculoase schimbări de climat şi deconcertante variaţii de apreciere. Scanând peisajul, Eugen Negrici se dovedește un martor credibil.

*

Inclemența lui Eugen Negrici se dezlănțuie vitriolant când se încumetă să înlăture „perdeaua de iluzii” și reacțiile hiper-orgolioase ale „fantasmaticilor”, idealizând trecutul. Și, nu mai puțin, când pierzându-și iluziile postdecembriste, condamnă „marasmul gălăgios” al prezentului, venind după o lungă și vinovată tăcere. Fără a insista în descrierea circumstanțelor, el trece în revistă repetatele tranziții (basculante: din Orient spre Apus, de-acolo, prin brutala sovietizare, spre Est și, din nou, din Est spre Vest), cu „rupturi de sistem” și ierarhii în prefacere, cu recuperări, complexe maladive și mecanisme psihologice compensative, firești într-o literatură tânără și ignorată.

Sub fluctuante constrângeri și destinderi ideologice (până la cenzura soft), explorarea literaturii „sub comunism” revendică și legitimează perspectiva politică. Anunțată încă în 1991, inițial o Schiță pentru o patologie stilistică totalitară, cercetarea lui Eugen Negrici impune o nouă viziune istoriografică, dezavuând pretinsa autonomie, cu legi de evoluție specifice. Cert, în pofida alienării, a maculaturii propagandistice și a excrescențelor, această literatură există, cu liste alterabile și opere casate, penalizate, sancționând căderile autorilor. Negrici „lucrează” polarizant, vorbind, restrictiv, de o dualitate: literatură aservită vs literatură tolerată. Partidul-Iahveh a contat „pe vanitate, resentimente și arghirofilie”; iar comunismul, ca reîntemeiere mitologică (Paradisul proletar) prin violență malefică, a impus realismul socialist (ca „religie satanică”). Limpezind tabloul, criticul inventariază parțial simptomele: stratageme (aluzivitate, hipercodificare), defensivitate, metamorfoza genurilor, puterea criticii de întâmpinare, succesul foiletonisticii, „eroificarea”, supraevaluarea cărților „cu probleme” (apărate tactic), iradierea prestigiului (scriitorii „acoperind” roluri străine) etc. Întrebarea e dacă această nouă conceptualizare, descriptivistă, bazată pe un „împrumut fraudulos”, din Roller și Iorgulescu, cum a sesizat Ion Simuț, nu sărăcește peisajul, și așa „bolnav”, împărțit, sub controlul forțelor prohibitive, în câmpuri adverse. Negrici reține, în analizele sale, doar atitudinea puterii politice față de literatură, ignorând atitudinea literaturii (Simuț 2022:310). A literaților, adică. Dacă cea tolerată se ramifică, după Negrici, înspre adevăr (ca „realism dezvăluitor”) și înspre literaritate, ignorarea literaturii disidente (câtă a fost) nu se justifică nicidecum. Plus literatura exilului, ca reacție la comunism, unii dintre desțărați trăind o vreme sub apăsarea regimului. Carențată conceptual, caracterizând „din afară” operele (cum i-a reproșat N. Manolescu), Istoria lui Negrici, fără a fi o Istorie, nu are cum evita istoricitatea. Și, dincolo de tezele drastice, ea propune analize binevoitoare, criticul fiind, în repetate ocazii, onest și avizat. Are tăria de a lăuda cărțile unor adversari, strecoară și nedreptăți, desigur. Iată câteva: se îndoiește de modernitatea interbelicilor (prin grila Hugo Friedrich), tratează pamfletar postmodernismul, cu atenuări în versiunea ultimă (favorizând poezia), blamând, cu temei, „postmodernita”; Moromeții ar fi un roman linear, „bolovănos”, criticul se îndoiește de existența literaturii „de sertar” și așează câteva tușe depreciative, ca ușoare revizuiri (Voiculescu, Blaga, Eliade, Paler). Laudă, însă, cărțile mari ale lui Eugen Barbu, discută onest cazul Lăncrănjan (un mediocru „muncit de principii”) și semnalează, intrigat, boicotul țesut în jurul Istoriei lui Marian Popa.

De fapt, examinând fenomenalitatea bogată (iluzorie?) a literaturii, Eugen Negrici încearcă să descopere invariante. Structuralist cândva, fugind de uscăciunea semioticii, de orice încrâncenare metodologică, el oferă savoare textului, împăcând perspectivele; interpretul, interesat de literaritate, salvează metoda. În orizontul recepției, fără a convoca un strivitor aparat critic, inventează formule care s-au impus, mizând pe valorile expresivității. Nostalgic al modernismului, s-a spus, ne cere să fim amabili cu literatura de consum, cu scrisul paraestetic, în general. Pozitivismul (temperat) și impresionismul (metaforizat) fac casă bună, sub cupola „stilului participativ” (recunoscut), găzduind în frățietate impulsuri contrare. Fiindcă, ne reamintește Eugen Negrici, operele au o polisemie latentă și sunt / rămân „câmpuri de posibilități”, critica fiind, cu o vorbă a hâtrului Sorescu, „neisprăvită”. „Valorile artistice pălesc cu timpul” (Negrici 2019:683) iar procesul perimării se dovedește inexorabil, iată concluzia „tonică” a unui important critic, devenit, și el, „optzecist”…

Bibliografie

Grigurcu (2020): Gheorghe Grigurcu, Opinii despre Eminescu, în Acolada, nr. 2/2020.

Lovinescu (2014): Monica Lovinescu, O istorie a literaturii române pe unde scurte (1960-2000). Ediție îngrijită și prefață de Cristina Cioabă, Editura Humanitas, București.

Manolescu (2008): Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti.

Negrici (2008): Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, Bucureşti.

Negrici (2019): Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași.

Pop (2018): Ion Pop, Poezia românească neomodernistă, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca.

Simuț (2018): Ion Simuț, Pentru o istorie politică a literaturii române (Reflecții concluzive), în Familia, nr. 9(634).

Simuț (2022): Ion Simuț, Cum se scrie Istoria literară, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca.

[Vatra, nr. 1-2/2023, pp. 60-72]