Prea cald. Prea cald şi prea lumină. Mergi cu ochii întredeschişi, tot mai repede, şi peronul se depărtează în urma ta: mai întâi chioşcul de ziare, închis, pe urmă arteziana care abia gâlgâie, pe urmă grămada de moloz scorojit în care scrâşneşte o lopată, umplând aerul cu aburi fierbinţi şi albi. Iuţeşti mereu pasul. Alergi şi, în fugă, genunchii ţi se izbesc de sacoşele pline de pâine. Ai faţa congestionată şi gâtul strâmb, întors, ca şi ochii disperaţi, spre băştile prăfuite, spre basmalele legate strâns sub bărbie, spre feţele maronii, tăbăcite de soare, lucind de transpiraţie şi de dinţii de viplă – care alunecă odată cu geamurile aglomerate. Ai ajuns la capătul trenului şi o iei, gâfâind, înapoi, cinci vagoane, patru vagoane, trei vagoane. De undeva dinăuntru se aude Romica Puceanu, io, când am să-mbătrânesc, nu ştiu cum am să trăiesc. De undeva din spatele grămezii de salopete alburii, de pantaloni de supraelastic ieșiți la soare, de rochii de diolen vernil, scămoşate, de serviete jerpelite, burduşite cu pâine, de şlapi și de pantofi prăfuiţi care prind numai cu vârful ultima treaptă a scării. De dincolo de pumnii încleştaţi, unii peste alţii, de bară.

Alergi. E foarte greu să mai urci. Chiar, cum de-ai reușit?  Bâigui, împingi cu coatele, îţi încordezi pumnii, unde dracu? Icneşti, mă-iertați, calci într-o sacoşă de vinilin, vâri cu înverşunare degetele făcute gheară printre picioare, şolduri, subsuori, mă-iertați, jumătate din tine atârnă pe scară încă, io, când am să-mbătrânesc, nu ştiu cum. Deodată îţi pare că vezi cum încep să alunece traversele unsuroase şi te smuceşti cu groază. Te mai repezi încă o dată spre întunericul înăbuşitor şi plin, duhnind a closet şi a ţuică.

— Io-te! Se suiră bărbaţii şi femeile rămăseră! Întinde, soro, mâna şi trage-o!

*

Gâfâi încă o vreme, cu o sacoşă aşezată dureros peste laba piciorului, cu ochii la uşa rămasă deschisă înspre closet. La bărbatul vârstnic care şi-a pus servieta pe colacul negru, ud şi plesnit. Clătinându-se la fiecare mişcare a trenului, cu picioarele îngropate într-un maldăr de sacoşe şi genţi pline, îşi caută pe bâjbâite sprijin cu mâinile în jur. Palmele îi alunecă peste faţa pătată cu negru a oglinzii până când degetele noduroase – inelarul e numai un ciot – reuşesc să se prindă de marginile găurilor în placaj: locul de unde a fost smulsă chiuveta.

Ai putea pretinde că stă mai bine ca tine? Nimeni din jur nu poate să mişte mai mult decât mâinile, capul. Îi auzi înjurând, şuşotind, oftând, încercând să ocrotească plasele îndesate cu pâine.

Prin geamul compartimentului vezi de-aici lunecând imensa groapă de gunoi de la Chiajna. Şi pe urmă zidurile, cariate urât, ale vechii mănăstiri, deasupra cărora abureşte un inexplicabil fum.

*

— … târziu plecarăm, târziu ajungem…

— … da măcar apucaşi să-l prinzi pe doctor?

Sunt cele care te-au tras de pe scară: două femei bătrâne. Una, îmbrobodită cu o basma de lână subţire, brodată cu roşu, verde şi fir; cealaltă, cu o basma nouă de stambă, cu floricele maro.

— … sărat n-am voie. Ciorbă acră, nu. Numaʼ supă dulce. Mămăligă nu, mai ciupesc câte-un colţ… Carne prăjită nu, lapte nu… Mi-adusă Marioara o găleată de ciuperci, ia-le, zice. Ţi-or prinde bine… Eee, mi-ar prinde iele bine, i-am zis. Da io nu poci aşa ceva!

— Da ce viaţă mai e şi asta?!

Le pândeşte de mult să intre şi ea-n vorbă: le tot zâmbeşte aprobatoare, tot dă din cap, respectuos. Poate pentru că e mai tânără? Treizeci şi opt? Patruzeci şi doi? Cam pe-aici. De sub batic, părul lins îi apare încă prea puţin încărunţit şi dinţii strâmbi sunt foarte albi pe faţa arsă de soare.

Își tot întoarce faţa de la una la alta – excesiv de atentă, servilă aproape. Numai glasul silit a trădat-o. A sunat aproape obraznic:

— Da ce viaţă mai e şi asta?!

Bătrâna cu basmaua brodată – roşu, verde şi fir – se face că n-a auzit-o:

— La ormă, dacă văzui aşa, le-am pus la fript. Pă jărăgai. Îmi place rău ciupercile, şi mie, şi la omuʼ meu. Da, dacă n-ai voie, n-ai voie…

O durere ascuţită în genunchiul stâng, şi te încordezi cu sălbăticie: cel din spatele tău încearcă să împingă un cufăr de lemn spre culoar. Lasă, hai, rabdă încă puţin! Încă puţin şi, prin uşa deschisă spre afară ai să vezi o perdea de salcâmi, un câmp de floarea-soarelui, pitică, o casă joasă, vopsită în albastru, cu salbe de tutun atârnate la uscat, pe pereţi. Și Câlniştea: aburul care se va ridica deasupra apei lucitoare, gata să umple valea. io, când am să-mbătrânesc, nu ştiu cum am să trăiesc… În compartiment, au pus-o de la capăt pe Romica Puceanu.

*

Cât ai stat cu ochii închişi? Viteza trenului îţi aruncă din spate părul peste obraz şi, printre firele mărite, ca printre zăbrele, vezi compartimentul din faţa ta plin de bărbaţi: băşti prăfuite şi pălării negre; mişcarea iute a unei mâini care împarte cărţile soioase, cu colţuri rupte; degetul mic, cu unghia lungă, şi inelul pătrat, de aur. Vezi, auzi: uşa e întredeschisă.

— …te duci la Paris, să zicem. Acolo cumperi produsuʼ. Scrie pe el madeînparis, tu habar n-ai că-i făcut în Militari! Ştii cum erea coloniile înainte? Noi aşa suntem…

E băiat umblat. Şi-a luat inel de aur şi lucrează la fabrica din Militari. Şi nu-i nebărbierit, cum ţi s-a părut în prima clipă, ci îşi lasă barbă.

— Colonie, da! Păi, ce crezi? Facem aia pentru Paris! Facem aia pentru Dublin! La ruşi le facem mobilă…

Cămaşa verde-praz, cu floricică de maşină brodată pe piept, este atât de nouă, încât mai păstrează dungile de la împachetat. Al lui este, desigur, şi radiocasetofonul Sanyo, a lui este şi Romica Puceanu, io, când am să-mbătrânesc, nu ştiu cum am să trăiesc. Arătătorul cu inel pătrat apasă autoritar pe clapă, este pauză şi aici, la Craiova, după patruzeci şi cinci de minute de joc gazdele conduc cu 1 la 0, după golul înscris prin Cîrţu.

*

— Ştii ce mare să făcu fata mea?

Faţa femeii mai tinere, cu dinţi albi şi strâmbi, a încremenit într-o expresie nesigură, rugătoare: nici măcar cu povestea fetei ei n-au s-o bage în seamă  celelalte două ?

Ba da. Basmaua brodată cu fir şi basmaua maro s-au întors și-o întreabă, amândouă odată:

— O mai vezi?

— O văzui acu o săptămână… Da ea nu ştie…

Cele două voci se încalecă. Dezaprobatoare:

— Da de văzut o mai vezi?

— N-o mai văz…

Femeia mai tânără zâmbeşte cu o veselă umilinţă.

— De cinci ani n-am mai fost  s-o văz… Cocoana de-a loat-o mi-a zis să nu mă mai duc pe-acolo…

— Ei, te-a uitat!

— Nu te mai ştie!

— E gata d-acu! E dusă! Dac-ai dat-o dă suflet, d-acu-i dusă!

Femeile bătrâne vorbesc amândouă odată, și cea tânără încuviinţează, îndatoritoare. Pe faţa arsă de soare răsar iarăşi dinţii încălecaţi şi albi. Dacă ele spun aşa, de fapt aşa şi este. Fata ei este dusă…

— Este dusă, da… Da io numaʼ atât aş vrea… Să ştie şi ea de nen-su…

— Ce?

— Să ştie că are şi ea fraţi pe lumea asta.

– Câţi ani zici că face?

– Merge pe treișpe…. Săptămâna trecută erea la aprozar. Vindea ea, şi veni fii-miu, frati-su, adică, să-mi spuie: mamă, zice, aia mică vinde ouă! Vrusesem să mă duc să iau de la ea, zice băiatuʼ, p-ormă, zice, m-am răzgândit! Cocoana la care-am dat-o era la birou, înăuntru… Aşa că vedeţi ce fată mare am!…

*

În compartiment, mâna cu inel de aur pătrat taie cărţile.

— Acolo, la graniţă, mergeam cu marfa care trebuia livrată. Ajungeam, cum ar veni, seara şi rămâneam pe graniţă o zi, două. Până se primea. Staam şi câte trenuri trecea! Da ştii cum! Toate venea goale-ale dracului şi pleca pline! De câte ori m-am dus, n-am văzut o dată unu plin să vie!

Case mărunte, vopsite în albastru, cu salbele  scorojite de tutun, spânzurate de pridvor. Siluetele grele ale berzelor despică aerul. Nu mai este mult şi se apropie prima gară. Îşi trec unii altora pe deasupra capetelor sacoşele burduşite, fermoarele rupte, mânerele legate cu sârmă, pungile de plastic, se împing, nemiloşi, cu cotul, se strâng, binevoitori, ia mai du-te-n, se proţăpesc, deodată, enervaţi. Cel din closet a reuşit – cum? – să ajungă chiar lângă uşa compartimentului, e-hei, abia ieşise trenul de la Triaj când ei au sărit din mers înăuntru! Şi-au ţinut loc unul altuia, aruncându-şi pe canapelele cu vinilinul plesnit servietele jerpelite, din care ies colţuri de pâine.

Tânărul care îşi lasă barbă, de la fabrica din Militari, se întinde şi izbeşte uşa întredeschisă. Trupul musculos şi îngust se încordează, se lipeşte ca o ventuză, împinge, îşi face loc să coboare, cu radiocasetofonul Sanyo sub braţ. Servieta lui diplomat ciocăneşte la rând genunchii, în vreme ce mâna stângă trage printre şolduri, fese şi burţi două pungi de plastic albastru, gata zdrenţuite, pline cu pâine. Cămaşa verde-praz este desfăcută, deasupra curelei, până la ultimul nasture: o inimă bătută în strasuri se bălăngăne, cu lanţul ei aurit, între smocurile rare de păr castaniu.

N-are rost să te uiţi cu jind la locul rămas liber în compartiment; acolo a intrat cel care stătea în closet. Se aşază, icnind mulţumit, şi scoate din servietă o sticlă verzuie, înfundată cu cocean.

*

— Da cât e de când să prăpădi omuʼ tău? întreabă cea cu basmaua brodată cu fir.

 – Doişpe! Doişpe ani, da. Păi, şapte săptămâni avea fata…

 – Ce bucuros erea c-are fată! și-amintește bătrâna cu basma maro.

 – Erea bucuros, da… Acu am cin să mă jelească la groapă, zicea. Aşa a fost să fie… Şi atunci, în noaptea când a venit bărbatuʼ luʼ cucoana asta care i-am dat-o, fata mea s-a repezit cu mâinile, uite-aşa, la el: tătuţule, zice, bine c-ai venit! Uite-aşa i-a zis: tătuţule, de când te-aştept! Şi l-a luat în braţe.

— Bărbatuʼ luʼ asta care e acu la aprozar?

— Ăsta, da! Eee, parcă-i ierea primuʼ care venea! Da p-ăsta, ea, cum l-a văzut, aşa i-a zis: tătuţule, de când te-aştept! Atunci am zis şi io, aşa e scris, se vede. Nu mai stau, mămică, la colectiv, făcea ea, să mă mănânce muştele…

— Eee-te, na! Da câţi ani avea?

— Patru! Da ce crezi? Ştia ea! Văzuse! Pân-la doi ani numaʼ legat-am ţinut-o. Nu mă mai lega, mămică, nu mă mai lega, că nu mă mişc, îmi zicea… Ce ierea să fac?

Zâmbetul binevoitor i se lăţeşte.

— O legam şi plecam. Să nu-mi ia lotuʼ personal. Ăi mari, la şcoală. La ormă…

*

Uşa compartimentului este iar întredeschisă, se aud dinăuntru vocile bărbaților.

—… Păi, nu-ţi spusei? Dooşpe cu dooşpatru lucrez! E doo secretare, e gaze-n toate camerile! Po să dorm cât vreau, e hotel! Mi-aleg o cameră mai micşoară, aprind gazile, să face-o căldură! Am fotolii, am o canapea, uite-aşa pufuʼ, de doo degete! Un-e vreau m-aşed… Nu vine nimeni…

Bărbatul îşi ţine mâna strânsă, ca să-şi ferească de la vedere ciotul inelarului. Părul tuns perie pare şi mai alb sub pălăria neagră; albă este şi barba, crescută pe obrajii rumeni.

— Ziua stau în restaurant, mai ard o bere… Puteam să plec şi cu trei, lăsam cheile la femeie. Azi, asta erea plecată, da taman bine-a venit unu-n control… Tomna-nchideam geamurili la…

— Şi cum ai pus mâna p-aşa servici?

— Ee, am avut şi io un om… Unu Vâlcu…

— Vântu?

— Unu Vâlcu. Mai îi duc nişte sticle de vin…

— Să-i duci, ia aşa, nişte păsări… Mai nişte păsări, mai ceva, să te ţie-n serviciu-ăsta…

*

— Da ăla care l-a omorât pe bărbatu-tău îţi dă ceva?

— Îţi dă ceva la copii?

— O sută cinzeci de lei… Că ăsta marile a făcut opşpe ani. A rămas numaʼ ăl mic. La fată, când am dat-o de suflet, io m-am dus şi i-am spus la primărie. I-a făcut actele, gata şi cu banii! Unii zicea că să nu fi spus şi să-i iau io. N-am trebuinţă, am zis, să-mi fac un păcat pentru o sută cinzeci de lei. Să mă blesteme omuʼ ăla…

— Da puşcărie-a făcut?

— Trei ani… Dacă aşa a fost soarta… Io-l iertasem, da aşa a fost legea. A făcut trei ani puşcărie.

— Păi, da… Parcă el a vrut să omoare?

— Să rămâie să plătească?

— Aşa că n-am luat banii… Ce să mă bucur la banii lui? A ieşit din puşcărie…

— S-a-nsurat?

— S-a-nsurat, da. Are copii…

Încuviinţează zâmbind, cu dinţii ei strâmbi, cu vocea ei mulţumită: toate, da, s-au aşezat. Toate sunt cum se cuvine.

*

Întredeschizi uşa compartimentului. Fierbinte, te izbeşte dinăuntru mirosul de ţuică.

—… ’nainte-am fost la aeroportul Băneasa! Zece ani! Mă şi mir c-am răbdat! Fura ăia la miere, lua-i-ar dracii pe părinţii lor! Uite-aşa nişte butoaie ierea-n curte! Ş-ăia spărgea doaga c-o daltă şi punea borcanul! Se scurgea toată mierea…

— Şi tu ce făceai? Raportai?

— Raportam! Da cum?! Daţi-vă dracului, cu părinţii voştri cu tot, le ziceam, că vine miliţienii şi io răspund pentru toate. Ierea acolo şi miliţie, şi securitate, da ăia toţi care ieşea ieşea cu borcanu de miere! Ce vrei, miere de salcâm! Mai puneai şi tu gura, de mâncat, mâncai câtă miere voiai. Când şi când, mai luai şi-un borcan. Da tot cu frică..

Vagonul s-a oprit chiar în faţa bufetului. Doi bărbaţi piperniciţi, în salopete decolorate şi cu băşti prăfuite pe cap, ies dinăuntru, cu sticlele de bere desfundate, în mână.

— Mai ierea şi ăia care fura benzină. Toţi care-şi luase maşină mică. Ierea unu, uite-aşa avea pe umăr o poşetuţă! Şi-năuntru, fix pe fix, un bidon. Îl umplea cu benzină, ieşea! De doo! De trei ori! De cinci! Uite-aşa ieşea pe poartă! Eee, zic, futu-le muma-n cur, că prea fură! În şaişopt a furat un avion! Uite-aşa un avion de Crucea Roşie! I-a făcut plinuʼ şi p-aci ţi-e valea! A trecut în Ungaria, a ajuns în Austria…

*

Lumina roşietică a apusului întâlneşte câmpul maroniu, despicat de arătură, ca un pepene prea copt, împestriţat de oile albe. Umbre mişcătoare de aceeaşi culoare îţi joacă sub pleoape până când miriştea îţi pare o barbă neglijent rasă, încărunţită, şi oile – peri albi, crescuţi în obrazul pământiu al pământului. Cineva îţi dă un ghiont, bara ferestrei îţi intră în coaste, altcineva împinge peste picioarele voastre doi saci imenşi, burduşiţi cu pâini negre. Cele trei femei s-au apropiat de uşă.

— Să-l vezi p-ăsta marile, care pleac-acu-n armată, auzi  glasul vesel şi fals al celei mai tinere.

— Da omuʼ ăla care iereai cu iel? întreabă basmaua maro. Omuʼ cu care iereai! Veni şi iel aci?

— Nu.

Zâmbeşte.

— Acolo am vândut casa. Ne-am mutat acilea şi iel a zis să-i fac lui actele pe casă. Dacă n-am vrut să-i fac actele, a plecat…

— Ce să-i faci lui acte pe casa copiilor? Cum să-i faci lui?

— I-auzi! Nu ierea el om de treabă dac-a vrut acte!

— Da nici n-ai voie să faci una ca asta! Lui nici n-ai voie să-i faci! Legea…

— De voie ai voie.

Zâmbeşte.

— Da să-l vezi şi tu că e om. Nu să nu ştii care-i ziua lefii la el. Să nu ştii ce bani ia …

— Eee, ducă-se! Cum să-i faci lui acte pe casa copiilor?…

Verdele curat al câmpului îți alunecă  ameţitor sub ochi. O gară curată, de cărămidă roşie, în care o femeie în uniformă ridică fanionul. În vârful aracilor de vie flutură fâşii de plastic – sperietori pentru grauri. Un câmp în care femei cu broboada trasă mult peste faţa arsă de soare şi cu ciorapii de bumbac cenuşii, strânşi c-un nod la încheietura genunchiului, pun ardei. Câte una se îndreaptă şi priveşte, cu mâna la ochi, trenul. Dintr-odată răbufneşte mirosul de bălegar şi pământ şi auzi clămpănitul berzei. O baltă. Oglinda nemişcată a apei, înfrumuseţată de lintiţa strident verzuie. Ţânţari mari taie aerul.

*

 — Văzuşi că nu te lăsară să şezi înăuntru? Ai dracului oameni, vezi? E răi oamenii de pe-aici! Cică pânʼ Ardeal ar fi altfel. P-acolo cic-ar fi altfel – aşa zice lumea. Eee, unii! Una lume aşa zice…

 N-a scos o vorbă până acum, dar trebuie să fie sătulă de când tot tace, singură, pe culoar, rezemând alături de tine uşa compartimentului. Vorbeşte  sâsâit, poate findcă lângă caninul îmbrăcat în viplă îi lipseşte un dinte. Și are o privire ciudată, și nu din cauză că e saşie.

— N-am io treabă cu iei, d-aia nici nu vrui să şed în compartiment! Dacă şed, mă ia somnuʼ şi mă duce la dracuʼ! Dincolo de Vidra! N-am io treabă cu ei, ţ-am spus. Să fiu tânără, aş lua trenuʼ şi m-aş duuuceee! M-aş duce tocma-n Satu Mare! Dumneata ai hârtii în geantă, ai acte, ai răspundere, da io, cu mătura, un-ei vrea mă duc! Mă duc un-ei vedea cu ochii! Uite-acum, nu ştie nimeni ce-am io-n cap! Mai stau o lună, două şi bag divorţuʼ! P-ormă, n-am treabă cu nimeni! Păi, n-am io treabă cu iel, că toţi banii i-a trimes luʼ mă-sa şi i-a făcut mă-sii casă. I-a făcut ditamai căsoiuʼ mă-sii, acolo-n Moldova! Ducă-se! Că ce-am io-n capuʼ meu nu ştie nimeni! Am io aşa-ceva în capu meu… Nişte treburi…

Vorbeşte repede-repede, abia înţelegi ce spune, arătându-şi întunericul gurii, ţesut de aţele de salivă.

— N-am io treabă cu el! N-am nici cu altuʼ! Că şi altuʼ, dacă-l vezi cum e!… Şi ce dacă e dân Satu Mare? Crezi că e altfel? Păi, n-ai cum să mergi cu el, nici la o nuntă, nici la o cumetrie, că bea şi nu mai ştie de el! Păi, atunci să duce dracu totuʼ! Şi nici de nuntă nu-ţ mai arde, nu? Asta-i ce-ţ spuneam c-am văzut io şi la altuʼ! Am văzut io nişte treburi! D-aia zic că io nu mă mai uit la nimeni… Aş lua trenuʼ, să fiu tânără, şi m-aş duuuceee!… M-aş duce tocma-n Satu Mare! Da aşa, mai e mama, e şi ea bătrână… Mai câştig un ban, îi dau ei, nu? Nişte treburi…

Praf pe frunzele gutuilor pitici. Pe crăiţele din marginea şanţului. În vârful stâlpilor, ghemotoace de paie uscate, cuiburi de berze. Tocănitul lor se aude tot mai încet după ce porneşte trenul.

Vatra, 20 septembrie 1985

[Vatra, nr. 3-4/2023, pp. 2-5]