Anchetă (continuare)

Nicolae LEAHU

1.

Începând să citesc literatură română aproape în condiții de clandestinitate, am înțeles destul de repede că literatura ciopârțită, care mi se preda în școală și la facultate, adică aceea cu iz „moldovenesc”, este, de fapt, o năpastă pe capul bietului basarabean, menținându-l într-un limbaj literar de țarc, nu tocmai capabil să se împrospăteze din româna auzită la posturile de radio și tv din Țară, parțial căzută ea însăși în capcanele „limbii de lemn”. Prin urmare, scriitorii formați în anii  ʼ80 (de la Emilian Galaicu-Păun, Ghenadie Nicu, Vasile Gârneț, Teo Chiriac, Vitalie Ciobanu, Mircea V. Ciobanu, Margareta Curtescu, Maria Șleahtițchi ș.a.), n-au încercat o acomodare la realizările unei rostiri localiste, regionale, fie ea oricât de atractivă (cum fusese, pentru… șaptezeciștii basarabeni, aceea a lui Ion Druță), ci, dimpotrivă, ei au căutat un limbaj în stare să ne scoată din provincialismul lingvistic și intelectual. Iată de ce, odată cu apariția antologiei Portret de grup (1995) de Eugen Lungu, optzeciștii basarabeni vor fi văzuți în Țară ca niște poeți normali, iar la ei acasă ca niște… extratereștri. Ruptura se produsese.

Și nu numai în însușirea și chiar etalarea de către noii veniți a unor limbaje poetice competitive, dar și în ceea ce privește developarea (indirectă) a unui peisaj liric regional desuet, folosit de cunoscuții ilustratori ai prozodiei angajate. A fost nevoie de trei decenii, adică de efortul unei generații, ca să ne debarasăm de gângăveala obișnuită a țarcului sovietic și să trăim acest moment de relativă regăsire de sine, când basarabeanul poate pătrunde fără condescendență în antologiile de gen ale literaturii române (cum este, bunăoară, recent lansata Poezia românească după 1945 de Ion Pop).

    Sigur că „legătura strânsă a scriitorilor cu limba și literatura rusă” a avut și ea un cuvânt de spus în destinul generației mele (am și publicat un articol în acest sens, intitulat „Optzeciștii basarabeni și poezia șaizeciștilor ruși” – Vatra, nr. 3, 2008, p. 47-50), unii dintre noi fiind, în tinerețe, foarte aproape de… condiția de a fi autori bilingvi, dar anii de după prăbușirea Uniunii Sovietice au schimbat radical datele acestei relații. De pildă, pentru mine,  pe de o parte, rusa a fost calea de a cunoaște Huniunea. Cu un bunic deportat (fără de întoarcere) în Siberia, în 13 iunie 1941, iar cu altul mobilizat în armata roșie în retragere, în același iunie… 1941, care și-a pierdut viața în pădurile Lituaniei în 5 mai 1945, n-aveam cum să mă dezinteresez de „casa ființei” ocupantului. Pe de altă parte, rusa era, în Uniunea Sovietică, singura cale ( fie și catastrofal ideologizată, cu varii aragoni) către patrimoniul literar și cultural universal. Cât a rămas în limbajul artistic al fiecăruia, rămâne de văzut în fiecare caz aparte. La Druță, suficient de mult, inclusiv în felul de a-și pune rusește problemele morale, fără a ataca fondul răului, care este determinat când de minciuna mesianică țaristă, când de minciuna internaționalistă. Cât mesianism generos și morală există în așa-zisa „mare” cultură rusă se vede foarte bine astăzi, în Ucraina. Iată de ce acum privesc cu o simpatie mult mai mare cultura zulusă. Oricum, e o relație prea complexă, pentru a o explica în câteva vorbe. Probabil că ar trebui să ne gândim la niște  studii care ar începe să prospecteze mai activ imaginea rusului și a Rusiei în literatura română.

2.

Sincer vorbind, nu mi-au ajuns niciodată forțe pentru a-mi promova scrierile. Dând manuscrisul unui editor, las lucrurile să curgă spre mare, mai trimițând din când în când câte-o carte unui prieten sau unui critic. Nu pot spune că aș fi trecut neobservat, dar nici prea vizibil nu sunt. Atitudinea mea este (să nu fie cu bănat) eminesciană. Dacă e, opera va ajunge la destinație. Nescriind cu gândul că i-aș putea lua cititorii lui Shakespeare sau Dante, n-am nici deziluzii, care m-ar afecta grav, cum văd că li se întâmplă unor contemporani. Totuși, ca profesor, am luat în general atitudine față de evaluările superficiale, cam multe, care nu i-au ocolit pe basarabeni. G. Călinescu, de pildă, îi remarcă pe basarabenii interbelici mai mult cu numele în Istoria… sa, ceea ce mi se pare nedrept măcar în ceea ce-l privește pe Nicolai Costenco, un poet incomparabil mai bun decât cel puțin o duzină de nume care îi „smulg” criticului baremi o pagină… Ion Simuț îi vedea impropriu, în 1993, pe basarabeni, ca fiind un fel de altă lume, discutabilă „separat”; adevărat că, mai târziu s-a revizuit. La rândul său, Nicolae Manolescu îi vede, în Istoria critică…,  „defazați”.  N-au excelat, în aprecierile lor referitoare la basarabeni, nici Mircea Cărtărescu (în Postmodernismul românesc), Mihai Iovănel și atâția alții. De fiecare dată, însă,  tabloul critic a fost deformat din cauza precarității informației deținute, o deficiență nerecunoscută, în general, de comentatori. Noi, de, ne mulțumim cu întâmpinările, tot mai numeroase în ultimul deceniu, care integrează literatura română din Basarabia(subliniez, ca să elimin inadecvatele… poezie/proză basarabeană) în mișcarea generală a literelor.

3.

În ceea ce privește „complexele”, cel de inferioritate e mai la vedere în texte decât în (psih)analize, dar el nu diferă de jelaniile lălăiților de peste pârâu.

4.

În marea lor majoritate, scriitorii români din Basarabia sunt europeniști, dar, așa cum unii au și fobii cultivate de șoșoacele de pe ambele maluri ale Prutului, au și anumite temeri sau rețineri în legătură cu ritmurile integrării, cu ideea de globalizare etc. Războiul din preajmă este însă un educator mult mai eficient decât moftul sau ignoranța.

5.

Din păcate, în anii din urmă, cam tot ceea ce existase ca relație productivă între scriitorii de limbă română și cei de limbă rusă sau găgăuză pare să se fi destrămat… Ici-colo, se mai semnalează traduceri, extrem de rar analize sau comentarii la preocupările celuilalt, în general, însă, taberele mai degrabă se neglijează decât colaborează. Ceea ce arată că, neavând vreme îndelungată politici culturale cât de cât chibzuite, statul moldav va trebui să le elaboreze și să le susțină.

6.

Nefiind niciodată membru de partid, nu-s niciun ideolog, dar nu pozez nici în apolitic. Mă implic acolo unde cred că mi-o permite experiența, convingerea mea de căpătâi fiind Unirea, pe care n-o pot vedea însă realizabilă de partidele politice, care, de cele mai multe ori, îmi par dirijate – subteran – de la Moscova. Cât privește necazurile minorităților (iar acestea s-ar putea înmulți la infinit, fiecare ONG ajungând să-și apere doar propria-i minoritate!), mai corect ar fi să ne gândim fie la adevăratele probleme ale… majorității, dacă din problema libertăților individului n-a mai rămas nimic nici de rezolvat și nici de discutat. Preocuparea mea, de recalcitrant, nu este să fac act de prezență în trend, ci să încerc să înțeleg de unde ar putea veni… suportabilul.

    În încheiere: cred în estetic și încerc să apăr Creația de tot ceea ce-i poate schimonosi făptura.

*

Eugen LUNGU

1.

Literatura din Basarabia nu a pierdut niciodată legătura cu literatura de peste Prut, chiar şi atunci când tot ce ţinea de realităţile româneşti (istorie, limbă, însuşi cuvântul român) erau subiecte tabu. Noi eram afiliaţi nu numai sufleteşte culturii române – ne ţineam la curent cu tot ce apărea în centrele Bucureşti sau Iaşi. Ţin minte şi azi cum îi vâna KGB-ul pe cei care citiseră Cel mai iubit dintre pământeni. (Asta după ce Delirul fusese aspru criticat în presa moscovită.) Această ataşare se poate observa nemijlocit prin influenţele pe care  le putem detecta în scrierile autorilor basarabeni. Reminiscenţe din Blaga se resimt în poezia lui Vieru, Dabija ş.a. Tânărul Druţă se formează stilistic prin lecturi din Sadoveanu şi Creangă. Un timp, poezia noastră, mai ales cea tânără, îngâna în stilul necuvintelor stănesciene. Proza Copacul care ne uneşte a lui N. Esinencu e profund marcată de Ce mult te-am iubit  de Zaharia Stancu, iar În sus pe râu e nuanţată de Mistreţii erau blânzi a lui Ştefan Bănulescu. Exemplele pot continua, unii înfruptându-se din cartea românească până la plagiat. 

După 1989, lucrurile luau o altă întorsătură. S-a spus nu o dată că optzeciştii noştri practic se sincronizau cu optzecismul românesc, aceasta fiind prima generaţie postbelică ce se  integra firesc în literatura română. Dar se întâmplau şi alte chestii.

Un studiu al lui Liviu Maliţa despre literatura şi scriitorii Ardealului  din primele decenii de după Unire mi-a amintit foarte acut de frustrările noastre nu numai din interbelic, ci, mai ales, după 1989, când cele două maluri de Prut au început a construi punţi culturale unul spre celălalt. Situaţia noastră de acum şi cea a ardelenilor de la începutul veacului păreau identice.  Căci şi dânşii erau într-o osmoză  culturală mai ales cu maghiara, dar şi cu germana. Concluzia lui Liviu Maliţa:

Scriitorii [ardeleni] aveau serioase motive de bucurie pentru înfăptuirea Unirii. Câştigaseră nu doar o patrie, ci şi o limbă pentru literatura lor. Aveau dintr-o dată un nou public şi puteau visa la consacrare. Nimic mai firesc, în aceşti primi ani post-unionali, decât interesul pentru validarea la Bucureşti. Nimic mai atractiv decât literatura şi cultura română din Vechiul Regat, în care voiau să se integreze cât mai rapid. Şi totuşi, în chiar anii dintâi (1923-1925), îndată ce febrilitatea şi entuziasmul se temperează, încep să se manifeste primele nemulţumiri, provocate de frustrarea faţă de atitudinea arogantă a centrului (vezi reacţiile unor Emil Isac, Ion Chinezu, Gh. Sofronie ş.a.). Treptat, Bucureştiul încetează să mai fie perceput drept ombilicus mundi pentru a se transforma imaginativ într-o burtă devoratoare. Descentralizarea culturală, promovată tot mai sistematic începând cu deceniul al doilea interbelic de către intelectualitatea românească din Ardeal, inclusiv prin programul „localismului creator”, are la bază decepţiile înregistrate de aceasta în procesul de integrare a provinciei în România Mare, descoperirea unei falii, care subminează şi distruge imaginea idealizată cultivată în trecut. […]

Bilanţul de etapă, în 1928, la prima aniversare, consemnează deruta. Acelaşi Ion Breazu numeşte perioada „un deceniu de tatonări, de gestaţie…”. Este unul în care scriitorul ardelean fusese supus provocărilor multiple. Urgenţa unei prefaceri radicale l-a silit să-şi regândească rolurile şi funcţiile, în forme şi parametri noi, să îşi remodeleze întreaga activitate culturală. El a fost nevoit să treacă la o redefinire a condiţiei sale pe mai multe paliere: (i) să-şi reviziteze propriul trecut, care necesita să fie asumat şi reinterpretat; (ii) să intre în dialog cu literatura şi cultura de peste Carpaţi, după un principiu al competitivităţii.

                                                                                (Răspunsul unui ardelean)

După festivele „poduri de flori” şi „luna de miere”, basarabenii au „asediat” Bucureştiul, care, într-un elan fratern, a început a-i edita mijind un ochi la calitatea şi cultura scriiturii (nu spunea George Pruteanu, ce vreţi de la ei, dacă peste dânşii a trecut tancul?). Peste un timp însă, entuziasmul  regăsirii s-a mai răcit. Apoi s-au mai rărit şi ploile cu premii, instaurându-se o lungă pauză reflexivă.  Urmă o analiză la rece care a temperat subit iluziile unor chişinăuieni în ceea ce priveşte propria valoare. Unii chiar s-au întors acasă, căci superlativele au involuat în adjective neutre sau chiar negative.  Când spun asta nu mă refer neapărat la caracuda viermuitoare, dar mă gândesc la unele condeie cu nume sonore. Este edificatoare în acest sens primirea caldă care i se făcea lui G. Vieru după apariţia plachetei Izvorul şi clipa (Editura Albatros, Bucureşti, 1981; cu o prefaţă de Marin Sorescu) în prestigioasa colecţie „Cele mai frumoase poezii”. Nu-mi amintesc să mai fi fost inclus un poet basarabean în această celebră serie! Iar volumul Rădăcina de foc (Editura Univers, 1988) se bucura de o recenzie  deosebit de elogioasă a celui mai important critic român – Nicolae Manolescu.  Cronicarul scria în rubrica sa din România literară (2 februarie 1989): „Vieru este unul dintre cei mai originali descendenţi ai lui Eminescu”, „De la Eminescu, cine a mai scris un omagiu mai tulburător mamei decât Grigore Vieru: «Mamă, / Tu eşti patria mea!»”, versurile sale sunt „pe cât de simple, pe atât de profunde. Grigore Vieru este un poet extraordinar […], un Garcia Lorca al doinelor şi baladelor noastre”. Întâmplarea face că reputatul critic trebuia să-şi afirme încă o dată aprecierile elogiative în numărul din 23 februarie al aceleiaşi reviste ca răspuns la acuzele lui Viorel Dinescu (Săptămâna, 17 februarie) precum că ar fi fost nu îndeajuns de generos/receptiv la talentul poetului basarabean. Manolescu ripostează: „[C]e înseamnă a fi «puţin generos» când califici pe un poet drept extraordinar şi încă «unul  dintre cei mai de seamă»?”  Exegetul adaugă în finalul notei sale că a venit cu această replică „pentru că nu voiam să las să subziste nici cel mai mic echivoc referitor la aprecierea superlativă pe care am dat-o poeziei lui Grigore Vieru”.

Ei bine, „extraordinarul poet” basarabean nu-şi află locul în Istoria… lui N. Manolescudecât pe piatra tombală, cum am numit eu rubrica „Autori de dicţionar” din impunătoarea lucrare a criticului.

După un şir de altercaţii cu un academician român de prim rang, aceeaşi poveste i se întâmpla şi lui Ion Druţă, ales academician de onoare la Bucureşti.  Numele prozatorului ajungea şi el imprimat doar  pe piatra tombală a Istoriei…

Sigur, în aceste rocade şi replieri exegetico-academice trăgea greu la cântar nu atât esteticul, cât mai ales proverbialul nostru „specific basarabean”. Vieru era amendat pentru prea marele său ataşament, întreţinut clamoros în presă, faţă de un grup de tovarăşi compromişi în timpul ceauşismului şi imediat după 1989. Druţă pentru împăcarea sa subită cu foştii săi duşmani ideologici – comuniştii lui Voronin. Apoteozat acasă, dincolo de Prut a fost tratat cu destulă reticenţă, poate de aici şi aversiunea sa făcută publică pentru „căpăţânele de bronz”, cum numea el noile busturi ale unor scriitori români care completau Aleea Clasicilor din Chişinău. Atunci s-a şi produs ruptura. Scriitorul nu trecea examenul noii perioade istorice: povara bunătăţii noastre se transformase brusc  în povara reticenţei sale.

Specificul nostru basarabean a fost definit pe larg de Mihai Cimpoi în primul capitol al Istoriei deschise…: Literatura basarabeană: caractere esenţiale. Unele dintre aceste caracteristici sunt ceţoase („Întreaga literatură basarabeană – de la Hașdeu până la autorii sfârşitului de secol XX – poartă pecetea acestei puternice marcări ontologice: înscrierea pe traiectele umbroase ale mişcării închise”), altele sunt discutabile. Spre exemplu, autobiograficul şi „regalitatea documentului uman”, adică a jurnalului şi memoriilor. Este just, dacă îl avem în vedere pe Stere, poate Goma, dar în postbelic scriitorul basarabean s-a ferit să livreze asemenea documente KGB-ului. Acestea au început să apară abia după colapsul URSS-ului. Am demonstrat într-un articol că literatura basarabeană este una fără jurnal. M. Cimpoi are însă absolută dreptate atunci când evidenţiază drept aspecte definitorii regionalismul şi tradiţionalismul. Cred că regionalismul moldovenesc se manifestă nu numai prin subiecte şi tematică, ci mai ales prin limbă. Unii poeţi basarabeni cu debut în interbelic la Iaşi sau Bucureşti erau pe deplin aclimatizaţi la stilistica modernităţii, a literaturii române generale, ca apoi, întorşi la Chişinău, să devină tradiţionalişti sui generis. Nu din proprie iniţiativă, ci sub „teroarea istoriei”. Elementele moderne în RSSM reapăreau  abia prin anii ’60-’70.

2.

Am răspuns parţial la această întrebare în secvenţa de mai sus. În epoca „podurilor de flori” s-au conturat două atitudini faţă de basarabeni, aş zice diametral opuse. Unii se entuziasmau că noi ştim alfabetul, alţii,  regăţeni cu pieptul de aramă, ne-au privit cu multă rezervă, chiar cu suspiciune. Fenomenul trena încă din interbelic. G. Călinescu a scris cu multă înţelegere faţă de basarabeni. A avut chiar un ciclu de exegeze în Istoria… sa intitulat respectiv – Basarabenii, unde scria pozitiv despre Alexei Mateevici, Pan. Halippa, ambii cu o operă poetică mai mult decât modestă, despre Vladimir Cavarnali care, în 1934, pentru volumul Poezii, era premiat „de Editura Fundației Regale, alături de manuscrisele Nu de Eugen Ionescu și Mathesis sau bucuriile vieții de C. Noica”. A redactat cronici sau a făcut menţiuni pe marginea volumelor lui Liviu Deleanu, George Meniuc, Nicolai Costenco ş.a. 

E. Lovinescu, „scepticul mântuit”, avea cu totul altă părere despre noi. Verdictul său, sec şi net categoric, nu lăsa nicio şansă moldovenilor: „de contribuţia literară a Basarabiei nu ne putem apropia decât cu interes cultural şi cu amorţirea scrupulelor estetice”. În ceea ce priveşte poetul-mit, criticul era mai mult decât rezervat: „Poeziile lui Al. Mateevici” conţin „o poezie citabilă (Limba noastră)”. Un alt pasaj, care îl irita îndeosebi pe Perpessicius, e şi mai drastic: „Câteva strofe, din poezia Limba noastră sunt bune pentru cărţile de lectură din primele clase”. (Cred sincer că acest adevăr rămâne imbatabil şi azi!)

În Istoria… lui N. Manolescu aţi văzut ce se întâmplă –  pentru basarabeni funcţionează  vechea interdicţie: Pe aici nu se trece!

Acelaşi ghinion e şi cu Dicţionarul romanului central-european din secolul XX  (Polirom, 2022) o solidă lucrare coordonată de Adriana Babeţi, cercetătoarei aparţinându-i şi bine documentatul studiu introductiv. În cele aproape 800 de pagini ale volumului nici un basarabean! Deşi, din punct de vedere valoric, mulţi dintre autorii noştri ar fi figurat acolo cu drepturi depline alături de colegii regăţeni. Mai trebuie oare să răspund la întrebarea: „Cum se vede din Basarabia centralismul istoriografiei literare românești – stimulant, deformator, ignorant?”

Sunt şi exemple pozitive. Dicţionarul general al literaturii române (în şapte volume)  apărut sub egida Academiei Române nu ne-a ignorat.

Sigur, noi nu stăm cu mâinile în sân, am încercat în diferite moduri să ne impunem. În 2004, editurile ARC şi Ştiinţa, scoteau o serie de antologii (12 volume!) coordonate de Mircea V. Ciobanu, Nicolae Leahu, Mihai Papuc şi subsemnatul. Colecţia se numea „Literatura din Basarabia în secolul XX” şi cuprindea opere, în opinia noastră, rezistente la trecerea timpului. Cărţile erau sistematizate pe genuri (poezie, proză scurtă, roman, dramaturgie etc., etc.) şi  antologau scrieri apărute între 1900 şi 2000. Volumele conţineau câte o prefaţă  a unui critic basarabean, care  recapitula domeniul respectiv. Cărţile erau prevăzute şi cu postfeţe  elaborate de exegeţi din dreapta Prutului, care dădeau nota finală. Aceste reconsiderări din afară erau semnate de Eugen Simion, Alex Ştefănescu, Mircea Ghiţulescu, Ion Bogdan Lefter, Tudorel Urian şi Ion Simuţ. Cred că a fost o „lucrare de control” pe care literatura noastră a susţinut-o cu capul sus, cel puţin aşa credem noi.

3.

Sigur că funcţionează aceste complexe şi, exemplele de mai sus, nu au nevoie de alte particularizări ca să înţelegem amploarea fenomenului. Încercăm să le depăşim. Editura Cartier, spre exemplu, are câteva colecţii în care editează  autori (mai ales tineri!) din ţară alături de scriitori basarabeni, ceea ce înseamnă un normal proces de integrare şi de volatilizare treptată a invizibilului azi zid care ne  mai separă.  Editura Ştiinţa a iniţiat o colecţie completată anual („Antologia unui autor”) în care apar, alături de Emil Brumaru, Mihai Ursachi, Mircea Cărtărescu, Şerban Foarţă şi basarabenii Aureliu Busuioc, Vasile Romanciuc, Arcadie Suceveanu ş.a. De un an şi ceva, Ştiinţa editează o serie similară şi pentru proză. Aceeaşi editura lansa în 2023, la Chişinău, în prezenţa unui grup de poeţi valoroşi din Bucureşti, o vastă antologie (patru volume a câte şase sute de pagini fiecare!) selectată de Ion Pop – Poezia românească după 1945. Alături de marea poezie românească (Blaga, Arghezi, Bacovia ş.a.), în paginile ei, sunt bine reprezentaţi şi basarabenii.

O bună parte din scriitorii basarabeni  de azi nu mai simt nici un fel de complexe, ei fiind acasă  pe ambele părţi ale Prutului, având volume editate atât la Chişinău, precum şi la Bucureşti.  Dau doar câteva nume: Mircea V. Ciobanu, Vitalie Ciobanu, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Romanciuc, Arcadie Suceveanu, Teo Chiriac ş.a.

4.

Scriitorimea şi, în genere intelectualitatea basarabeană, este, cu infime excepţii, proeuropeană. Maia Sandu are un bun  sprijin în oamenii de cultură, care o susţin prin arta lor. Cu populaţia e altceva: două secole de rusificare nu au trecut fără grave sechele. Dar, se pare, că se trezeşte şi ea.

5.

Prin anii ’50-’90 ai secolului trecut, ruşii aveau o mare pondere cantitativă în Uniunea Scriitorilor din Moldova. Foarte puţini dintre ei vădeau însă o legătură sufletească naturală cu istoria, cultura şi limba băştinaşilor, cei mai mulţi fiind venetici. Mi-a plăcut în acest sens remarca unui important scriitor rus venit la noi în vizită. Citez dintr-un recent interviu al lui Leo Butnaru acordat lui Cristian Pătrăşconiu în România literară din 17 februarie 2023:

În septembrie 1976, pe când la Chișinău se afla și Nichita Stănescu, unul din participanții la așa-numitele zile ale literaturii sovietice fusese și celebrul prozator Viktor Astafiev. La un moment dat, cineva dintre gazde vru să i-l prezinte pe un scriitor rus „de pe la noi”, zicând: „E și el siberian de-al dumneavoastră, și chiar scrie despre Siberia”, la care Astafiev, fără să-i strângă mâna celui prezentat, ripostă: „Compatrioții mei sunt unde le este locul, în Rusia. Mai ales dacă sunt și scriitori”.

Cei mai mulţi dintre alofoni fie au plecat din Basarabia, fie au trecut în lumea celor drepţi, aşa că  astăzi această aripă e nesemnificativă în cadrul USM. Altceva e cu limba rusă care  exercită  încă un rol decisiv la noi, deşi nu mai e demult limbă oficială. Are însă un rol dominant prin mass-media, mai ales prin TV: aproape toate filmele străine sunt dublate în ruseşte şi acesta e un factor psihologic dominator, mai ales pentru publicul fără o cultură românească a vorbirii. Chioşcurile din Chişinău continuă să fie pline cu presă rusească şi lipseşte în totalitate presa românească din ţară!

În timpul regimului sovietic se propaga intens ideea vicleană a „bilingvismului armonios”. Ei bine, sub această mască se ascundea de fapt supremaţia rusei faţă de limba localnicilor. Puţini autori basarabeni au ştiut să iasă de sub imperiul rusei şi să se salveze de calchieri şi de o topică nefirească limbii româneşti. Un exemplu clasic în acest sens este romanul lui C. Stere În preajma revoluţiei. Stabilit de mai mult de două decenii la Iaşi, apoi la Bucureşti, proza sa e plină totuşi de rusisme şi de calchieri din rusă, în pofida faptului că romanul a fost stilizat de G. Ibrăileanu, G. Topîrceanu şi de Al. Philippide (unii spun că şi M. Sadoveanu ar fi pus umărul…). Deci era un roman scris într-un mediu românesc şi editat de o editură românească, dar concluzia lui Z. Ornea, cel mai avizat cercetător al lui Stere,  e categorică: „În preajma revoluţiei e, de fapt, un roman rusesc”.

În RSSM  se scria la fel, asta o ştiu ca editor. Şi nu premeditat, din fireasca intenţie de a păstra „culoarea locală”, cum se întâmplă în romanul Povara bunătăţii noastre (vezi notele din subsolul ediţiei de la Minerva, Bucureşti, 1992, proză inclusă în sacrosancta BPT!), ci din simplă necunoaştere. Nici azi nu am eradicat acest tip de erori. Dacă adăugăm aici şi regionalismul   nostru avem un ultraspecific basarabean!  

Da există, marea limbă rusă, marea cultură rusă, iar cunoaşterea acestei limbi şi a acestei culturi ne creează în mod sigur avantaje informative, dar astăzi, pe fundalul atrocităţilor ce le comit orcii, cum îi poreclesc ucrainenii pe ruşi, e jenant să aduci vorba de aşa ceva.

Sigur, au fost şi influenţe salutabile din literatura clasică rusă, cum ar fi, să zicem, viziunea panoramică asupra realităţii pe care C. Stere o învăţa de la L. Tolstoi sau laconismul organic al unora dintre primele povestiri ale lui I. Druţă, pe care autorul nostru îl prelua de la A. Cehov. De cele mai multe ori însă, mai ales în primele decenii postbelice, se îmbrăţişa axiomatica realismului socialist cu nelipsita luptă de clasă, cu obligatoriile dogme despre măreţia poporului sovietic etc., etc. Un exemplu foarte concludent în acest sens: în lungul său poem Krasnodon, Liviu Deleanu nu făcea altceva decât să transpună în vers subiectul şi tematica romanului-cult al lui Al. Fadeev Garda Tânără.  Cine se abătea de la aceste dogme avea de suportat represaliile proletkultiste, aşa cum li s-a întâmplat prozatorilor Vladimir Beşleagă, Ion Druţă, Vasile Vasilache ş.a.

6.

Scriam cândva că, atunci când plouă din abundenţă la Paris, la Bucureşti burniţează, iar la Chişinău, cum spunem noi, basarabenii, doar ţârţâră. Ei bine, la noi abia de ţârţâră în acest sens. Nebunia occidentală încă nu a ajuns pe malul Bâcului şi sperăm să se disperseze toată înainte de a atinge meridianul nostru. Recentul scandal cu scriitorul britanic Roald Dahl a făcut înconjurul lumii, iar Editura Gallimard, care a refuzat să-i cenzureze cărţile pentru copii, e în toate şapourile ziarelor şi revistelor.

Este pentru prima dată când într-o problemă anume nu mai vrem să fim occidentali!

7.

Să existe! Într-o paritate absolută cu colegii din ţară. Fără condescendenţe şi premii doar fiindcă suntem basarabeni, dar şi fără a fi tratată cu aere de superioritate ca o rudă săracă.

*

Irina NECHIT

1.

Scriitorii basarabeni au avut de dus de-a lungul secolului XX lupta pentru limba română. În secolele și mileniile anterioare nici n-au prea existat scriitori în zona dintre Prut și Nistru (ruptă de Moldova în 1812 și anexată la Imperiul Rus), în vremurile acelea crea literatură doar badea Mior. Unul din reperele culturii, literaturii din spațiul pruto-nistrean e poemul „Limba noastră”, scris de tânărul preot și poet Alexei Mateevici în 1916. Acest poem a devenit Imn al Republicii Moldova în 1994, după prăbușirea Uniunii Sovietice. Scriitorii basarabeni șaizeciști, șaptezeciști erau apreciați de public în măsura în care transmiteau, în texte încifrate, îndemnuri pentru păstrarea limbii materne și pentru trezirea conștiinței naționale. Puterea comunistă, subordonată Moscovei, dimpotrivă, pedepsea pe oricine îndrăznea să pronunțe cuvintele „român”, „România”. Până la și după cel de-al doilea război mondial, mulți autori, intelectuali au fost deportați în Siberia, întemnițați, împușcați anume din cauza pro-românismului lor. Specificul basarabean, așadar, are componenta fricii de ruși și a necesității de revenire la propria identitate, exprimată în primul rând prin limbă. 

Nu a existat, cred, o „legătura strânsă a scriitorilor basarabeni cu limba și cu literatura rusă (citită în original)”. În încercarea de a se opune acțiunilor oficialităților sovietice de mancurtizare, de rusificare, de deznaționalizare a populației autohtone, basarabenii s-au agățat de Eminescu, Creangă, Alecsandri, de clasicii români, de autorii postbelici, au căutat sprijin în opera lor, astfel au rezistat.

Noile curente literare (suprarealismul, absurdul, existențialismul) au ajuns în R. Moldova nu dinspre răsărit, ci dinspre asfințit, de pe malul drept al Prutului. Valul optzecismului, apoi cel al nouăzecismului și douămiismului au șters, se pare, „specificul basarabean”.

Totuși, e remarcată de unii specialiști din străinătate o candoare aparte în scrierile basarabenilor, o înrudire cu natura, cu iarba și frunzele, o înțelegere pentru durerile lumii, precum și o resemnare mai accentuată. Faptul că trăim în cel mai sărac, depopulat, subdezvoltat, alcoolizat stat din Europa ne dă senzația că suntem condamnați la uitare, la anonimat. Pe un autor basarabean îl vizitează adesea gândul că este o prezență fantomatică, o umbră.

Vorbind despre cititori, am impresia că majoritatea lor rămân atașați de lucrări tradiționaliste, traversate de filosofia Dorului. Tiparul poeziei, al artei populare le este mai aproape. Trebuie să recunoaștem și faptul că avem foarte puțini cititori, semenii noștri se zbat să-și asigure traiul, iar în momente de răgaz stau lipiți de ecranele televizoarelor și telefoanelor folosite în special pentru a comunica cu rudele plecate peste hotare. Cititul nu e o preocupare constantă pentru basarabeni, iar scrisul e o activitate pentru indivizi bizari, izolați într-o capsulă a tristeții transcendentale.

2.

Centralismul istoriografiei literare românești nu e deloc stimulant pentru un autor din R. Moldova. Suntem ținuți la distanță și, culmea, ne-am obișnuit cu această distanță. Frontiera dintre cele două maluri nu a dispărut, ea pare imuabilă. Ne sunt trimise, totuși, de peste Prut semne că nu suntem uitați. Ni se propune să participăm în proiecte comune, unii din noi merg la festivaluri, unele edituri românești ne editează cărțile, unii critici scriu despre ele în presa literară românească, revistele ne solicită texte pentru publicare. Cea mai activă, după mine, e revista „Vatra” – sunt invitați în permanență autori basarabeni să publice scrieri inedite în paginile ei. Aș menționa, în aceeași ordine de idei, și apariția, la editura Știința, a antologiei „Poezia românească după 1945”, realizată de Ion Pop (prefață și selecție), lansată în premieră absolută la Chișinău, la începutul anului 2023. Antologia lui Ion Pop ne-a entuziasmat, ne-a ridicat moralul, mulțumim.

3.

Personal, da, am un complex de inferioritate și le sunt recunoscătoare colegilor din România că mi-au arătat semne de apreciere, mi-au vorbit cu îngăduință și căldură, au venit cu oferte de colaborare. Devenirea mea ar fi fost imposibilă fără sprijinul și generozitatea scriitorilor români, fără o validare din partea criticii literare de peste Prut. La rândul meu, am căutat căi de comunicare cu literați, cu oameni de cultură din România și astfel a apărut volumul de interviuri „Malul stâng întreabă malul drept”, apărut la Editura Junimea în 2018, adică în anul Centenarului Marii Uniri.

4.

Scriitorii basarabeni, în marea lor majoritate, optează pentru intrarea în UE. Colapsul Republicii Moldova poate fi evitat doar prin integrarea europeană. Unii dintre autorii născuți în R. Moldova trăiesc deja în UE. De notat că cele mai traduse romane ale unor scriitori cu rădăcini basarabene au fost scrise în Europa Occidentală. Cei care au rămas să trăiască pe pământul basarabean, scriu greu, sunt copleșiți de nevoi și au puține șanse de a fi traduși în limbi de circulație. Puținele traduceri care s-au făcut, au fost realizate cu susținerea financiară a Institutului Cultural Român. Eu am avut norocul să ajung la câteva festivaluri importante de poezie din Europa doar datorită ICR. Speranțele noastre privind vectorul european au renăscut odată cu schimbarea radicală a situației internaționale, a tabloului geopolitic de pe continent, după 24 februarie 2022. Eroismul ucrainenilor în războiul contra Rusiei invadatoare pare să ne deschidă orizonturi europene, dar nu cred că ne putem permite să stăm cu mâinile în sân așteptând să fim primiți cu onoruri în UE.

5.

În perioada sovietică relațiile dintre autorii care scriau în „moldovenească” (română cu alfabet chirilic) și cei care scriau în rusă, găgăuză, bulgară, ucraineană, idiș erau mai vizibile, mai pregnante, mai zgomotoase. După destrămarea U.R.S.S., autorii alolingvi, mai ales cei tineri, au publicat mai intens în Rusia, în alte țări, în funcție de limba în care scriu. Autorii băștinași, care scriu în română, au căpătat mai mult teren de afirmare și de manifestare, declarându-se sincronizați cu literatura română din dreapta Prutului și pe deplin integrați în această literatură. Cât despre prezența alolingvilor, numeroși, în R. Moldova, am impresia că Rusia nu bombardează teritoriul RM tocmai pentru a nu-i vătăma pe vorbitorii de rusă. Dacă ar cădea bombe peste Chișinău, peste sate și orașe din Rep. Moldova, pro-rușii de aici ar deveni antiruși.

6.

La noi mulți bărbați încă mai scriu „femeea” în loc de „femeia” și „femenism” în loc de „feminism”. Nu le prea pasă de soarta persoanelor de sex „femenin”. Bărbații autohtoni condamnă vehement feminismul chiar dacă nu știu mai nimic despre acesta – pur și simplu e ceva rău, negativ, e despre depravare, murdărie și nerușinare. Îmi aduc aminte o discuție cu un domn cultivat, blajin, doctor în istorie, demnitar înalt, care activase în Parlament. El zicea: Rostul femeii e să nască bărbați ai neamului. Și așa gândesc cei mai bravi domni de la noi. Mare minune că Maia Sandu a fost aleasă Președintă a RM. Nu e un rezultat al emancipării, ci o consecință a dezastrului, a debandadei ce domnea în republică. Nu mai putea nimeni salva situația, doar o femeie.

7.

Mai întâi să se termine războiul, apoi vom vedea ce va fi cu incluziunea. Mulți consideră că ea deja a avut loc.

*

Artiom OLEACU

1. Nu cred că pot să vorbesc despre anumite particularități/specific etc. Pot să vorbesc despre anumiți poeți care-mi plac. Am sărit la autorii din Ro pentru că în această literatură mă simțeam confortabil. Nu din cauza că i-aș subestima „pe-ai noștri”. De exemplu, poemul meu preferat, Love story a lui Eugen Cioclea (unul dintre cei mai autentici poeți de la noi), l-am recitat când am vrut să mă angajez la teatru). Pur și simplu optzeciștii: Alexandru Mușina, Romulus Bucur, Caius Dobrescu, Traian T. Coșovei, apoi douămiiștii: Radu Vancu, Claudiu Comartin, Teodor Dună mi-au plăcut atât de tare, încât cu greu m-am despărțit de ei. Apropo, când am predat o perioadă actoria și arta vorbirii la liceul din Chișinău, i-am propus unui băiat să recite un poem al lui Dan Sociu, cu care a și luat un premiu la concursul municipal.

La moment fiecare zonă ca să zic așa are cel puțin doi, trei poeți canonici și respectiv doi, trei poeți tineri foarte buni, care au preluat ștafeta.

De exemplu, nu poți pronunța Iași fără ca să nu ții cont de Radu Andriescu, dacă nu cel mai mare, atunci unul dintre cei mai mari poeți, după părerea mea. Am făcut cu mare plăcere un videopoem la poezia lui. Și tot așa, tot așa în fiecare regiune sunt poeți demni de toată admirația.

Îmi dau seama că ni se atribuie un loc special, dar cred că pentru cititor e mai  puțin important că e de aici sau de dincolo, pentru că pune preț pe poezia de calitate.

2.

Nu știu dacă suntem lăsați pe din afară. Ca să dau un răspuns la această întrebare, mă voi întoarce la Radu Andriescu. Voi răspunde „actoricește” pentru că nu pot altfel, nu sunt critic sau istoric literar, nu sunt nici măcar poet, sunt actor care scrie poezie, or aici e diferența și socot una considerabilă.

Deci, când am ales poemul lui Radu Andriescu pentru videopoem, l-am ales pentru că am descoperit aceleași teme, ecouri, frânturi din copilărie (sunt născut în Uniunea Sovietică, în ʼ86, când s-a produs catastrofa de la Cernobâl și care, ca un fir roșu, străbate poezia și piesele mele de teatru), senzații, stări, ceva trăit demult, uitat, dar care mi-a rămas în memorie: frigul, umilința, sărăcia, dictatura, munca grea, care au fost și aici și acolo. Dacă vorbim de douămiiștii despre care am pomenit mai sus, nu cred că viața lor era poleită cu aur, când spun poleită cu aur mă refer la faptul că poeții tineri atunci vorbeau despre grijile lor, unii din ei urlau chiar pentru că nu suportau anumite calamități din lumea înconjurătoare. Exact cum atunci tinerii, acum consacrații poeți din Basarabia vorbeau și ei despre problemele lor.

Istoria a făcut multe gafe, care, cred eu, ne apropie mai mult decât ne îndepărtează.

E cazul să pomenesc aici și de fracturismul lui Dumitru Crudu  și de frații Vakulovski și de Moni Stănilă, care de atâția ani trăiește la Chișinău, ș.a.m.d.

Voi anticipa puțin lucrurile și voi spune că la moment Clujul, Sibiul, Brașovul, Timișoara, Iașul și Chișinăul merg paralel cu Bucureștiul, iar la multe capitole chiar îl întrec, pentru că acum poeții din capitală și din alte orașe scot volumele și antologiile la editurile din Chișinău.

Dacă mai adaug succesele Tatianei Țâbuleac și a Sașei Zare cu romanul ei de debut, Dezrădăcinare, avem tabloul complet.

3.

Dar există ele oare? Eu cel puțin nu le observ, nu le simt. Posibil că din cauza că mă ocup mai mult de actorie decât de poezie. Răutăți sunt peste tot, dar mă strădui să le trec cu vederea. În orice caz, poeții buni nu scapă din vizorul Bucureștiului, nici Ion Buzu, nici Veronica Ștefăneț, nici Lena Chilari etc.

4.

Nu știu de unde se creează această impresie că o bună parte din populație are altă optică, scriitorii pe care-i cunosc, prietenesc vorbesc, care mă ajută și mă susțin, toți au o optică corectă: scriu, vorbesc în limba română și vor ca Moldova să facă parte din Uniunea Europeană.

Cu toate astea, eu cel puțin, n-am renunțat la Dostoevski, Tolstoi, Tarcovski, Rahmaninov, pentru că s-a început războiul în Ucraina.  Mă interesează în continuare cultura rusă pentru că am crescut cu acești scriitori, regizori, artiști. Eu cred că toți vor ca acest război să se termine cât mai curând atât noi, cât și rușii, ucrainenii, dar și alte naționalități care trăiesc în Republica Moldova.

5.

Posibil că sunt evenimente, mișcări care îmi scapă, dar (din păcate), în ansamblu, colaborările lasă de dorit. Dar asta e vina noastră. Sunt sigur că sunt poeți  mișto care scriu bine în ucraineană, rusă, bulgară sau altă limbă, tineri care sunt interesați de poezie, dar care trebuie descoperiți. Eu, personal, consider că am avut noroc încă de la liceu cu profa mea de română, iar apoi cu cei care m-au ghidat, sunt foarte recunoscător și bucuros că avem cenaclul Republica (Moni Stănilă, Alexandru Vakulovski) și atelierul lui Dumitru Crudu, ideal ar fi să apară încă cel puțin un cenaclu, atelier, unde tinerii poeți care scriu în altă limbă să ceară sfaturi și ajutor de la scriitorii profesioniști și unde pot să-și citească textele. Literatura trebuie să apropie, nu să îndepărteze. Sper că în viitorul apropiat lucrurile se vor îndrepta. Apropo, revista „Timpul” din România, ediția din Republica Moldova, din câte cunosc, publică de mai mult de un an poeți faini traduși din ucraineană, acest sprijin mi se pare unul minunat și frumos.

6.

La acest capitol mai avem foarte mult de învățat. Sper că lucrurile se vor schimba cât mai curând posibil. Am pomenit mai sus de Sașa Zare și romanul ei Dezrădăcinare. Și totuși, avem poete care au curajul și spun lucrurilor pe nume și abordează teme precum violența în familie și alte nedreptăți: Maria Ivanov, Lena Chilari sau mai nou, Augustina Visan cu volumul ei de debut, Fă ceva tată.

7.

Pot să dau exemple frumoase din experiența proprie. Când am văzut mesajul lui Vasile Leac, care mi-a propus să scriu poeme ecologice pentru antologie (Perturbări în desfășurare, ed. Fractalia), m-am bucurat foarte mult. Tot mai mulți poeți, de la consacrați la tineri, au fost publicați în antologiile din Ro, își scot volumele, au lecturi, lansări, participă la festivaluri, într-un cuvânt, sunt activi și asta nu poate să nu înduioșeze. Sunt convins că ne așteaptă un viitor minunat iar colaborările, titlurile, hiturile literare urmează.

*

Maria PILCHIN

1.

Am înțeles din prima că specificul meu basarabean ar putea fi în literatură un handicap sau un atu. Sper că am reușit să transform acea „traumă basarabeană”, despre care scria undeva criticul Al. Cistelecan, într-un avantaj literar. Am învățat la școala marilor cărți (13 ani am predat literatură comparată studenților la Chișinău) că literatura, arta, în general, crește din nefericire, din sechele, din catastrofe umane. Catharsisul prin artă asta și presupune – depășirea unei limite și purificarea prin creație. Am citit multă literatură rusă, mai ales în școală. Clasa întâi am învățat în școală ucraineană, clasa a doua și a treia – în rusă (locuiam în Ucraina), apoi am început să merg la o școală cu predare în limba română (am revenit în Republica Moldova). Dar formarea mea ca scriitoare nu s-a limitat doar la un corpus literar rusesc. L-am citit în spaniolă pe Borges, uneori îmi place să recitesc marile cărți în franceză. Specificul omului dintre Nistru și Prut este unul al omului amestecat. Despre asta discutăm mereu cu alți scriitori, despre asta dezbatem cu Ivan Pilchin în dialogurile noastre literare de acasă.

2.

Cărțile mele (poeme, eseuri, texte critice) s-au bucurat de un dosar critic generos în România, am primit și câteva premii, distincții. Nu m-am simțit exclusă. Dar faptul că nu mă regăsesc într-o istorie literară la București (cam toate s-au scris până la debutul meu) pentru mine este, așa cum formulați aici, stimulant. Am „încăput” într-o istorie a literaturii europene apărută pe la Paris, într-o zi vor spune ceva și despre mine într-un dicționar, o istorie literară din România (interviurile nu pot reda zâmbetul, din păcate). Nu asta mă preocupă cu înfrigurare. Mai degrabă chinurile mele țin de faptul că în Republica Moldova nu prea există bani în zona culturii. Nu avem reviste unde să ne publicăm textele, nu prea avem multe oportunități pentru a ne scoate cărțile. Iată, în acest context România devine un actor important. Din 2012 am tot publicat texte în reviste care apăreau la Chișinău fiind susținute financiar de ICR. Și sper că această susținere să nu dispară (la moment suntem în așteptare, pentru anul acesta încă nu e deschisă finanțarea). E nevoie de a facilita circuitul cărților între cele două țări. Și aici mă refer la rețele de biblioteci și librării. Cum poate un critic din România să scrie despre cărțile de aici, dacă ele nu ajung la el? Îl putem acuza de ignoranță sau de rea voință? Unii dintre noi am avut noroc de editori buni care ne-au scos cărțile în România (aici, eu personal mă gândesc la Călin Vlasie și Lucian Vasiliu), de critici care au devenit atenți când ne-au cunoscut la un festival, o conferință, o gală de premii. Dar insist – argumentul este în primul rând unul logistic și apoi axiologic. Am ajuns acolo, am oferit cărți, am avut ocazia să ne manifestăm. Asta e marea problemă – basarabenii și cărțile lor ajung mai greu peste Prut.

3.

Risc să par scriitoarea exaltată, ființa siderată și mereu pozitivă, dar nu am simțit o astfel de atitudine. Mă gândesc la domnul profesor Mircea Martin care are o frumoasă deschidere pentru Chișinău, venind în repetate rânduri în RM. Criticul Al. Cistelecan a tot încurajat basarabenii să publice în „Vatra”, despre unii dintre noi a și scris, scoate cărți aici, fiind invitat, participă la diferite evenimente literare. Când am debutat, Nicolae Manolescu a scris despre mine în „România literară”. Gheorghe Grigurcu a făcut-o și el când mi-au apărut alte cărți. La fel și criticul Ion Pop. Trag semnalul de alarmă: cărțile basarabenilor mi se pare că nu prea ajung la criticii din România! De aceea ei nu prea ne cunosc. Hai să mai adaug la acest corpus (nu pretind că este unul exhaustiv) alte nume care au scris despre basarabeni în ultimul deceniu: Răzvan Voncu, Adrian G. Romila, Simona Grazia-Dima, Gabriela Gheorghișor, Șerban Axinte, Constantin Cubleșan, Andrei Moldovan, Gheorghe Mocuța,Lucian Vasiliu, Vasile Dan, Horia Gârbea, Cristina Hermeziu, Augustin Doman, Adrian Lesenciuc,Dan-Liviu Boeriu, Lucia Negoiță, Hristina Doroftei, Andreea Pop, Gabriela Feceoru, Cristina Chiprian, Savu Popa, Maria Fărâmă, Romeo Aurelian Ilie, Aura Dogaru ș.a. Aproape toate editurile importante din România publică autori basarabeni. Și scriitorii buni nu prea au complexe în acest sens. Poate așa, câte o mică frustrare, bună pentru a mișca scrisul înainte (aici iarăși zâmbesc).

4.

O să vă pară ciudat, dar foarte puțini scriitori de limbă română din Republica Moldova susțin un vector politic care ne-ar duce spre Est. Eu nu prea cunosc. Rana noastră e atât de adâncă, încât, indiferent de generație, școală literară, stil, viziuni estetice etc., noi vrem să scăpăm de ea, integrându-ne în UE. Tradiționaliștii luptă cu postmoderniștii, și unii, și alții se întreabă cine sunt mizerabiliștii, scriitorii cotidianului, predicatorii postumanismului, dar toți împreună vor să fie o cultură europeană. Explicația e simplă: imperialismul rus a fost abuziv cu limba română și cu acei care au scris românește, imperialismul rus e sinonim cu anihilarea scriitorului român din RM. El îl vrea docil, obedient, să nu privească peste „pârâu” (așa numeau agenții KGB-ului Prutul în discuțiile cu unii scriitori de până la 1990), scriind într-o limbă română arhaică, regională, cu chirilice, care să se numească moldovenească și să asigure statistici unionale, de cote artistice la diferite festivaluri ale republicilor surori.

5.

Eu vă pot vorbi despre un caz fericit – Ivan Pilchin, cel despre care s-a spus că e un poet român de limbă rusă, care scrie în ambele limbi, care traduce din rusă în română și invers. Asta, de fapt, am așteptat noi de la culturalii ruși după căderea URSS, un dialog, o deschidere, o coabitare sănătoasă. Cu unii am reușit, cu alții nu. Din păcate unii scriitori ruși din RM, mai ales cei mai în vârstă, trăiesc cu nostalgia imperiului, e un resentiment pe care l-am reperat de mai multe ori. Însă există scriitori și traducători care au depășit toate astea. Și asta e îmbucurător.

6.

Lumea literară din Republica Moldova e diferită și se raportează diferit la aceste aspecte. Tot ce ține de identitatea de gen, de emanciparea unui individ, indiferent de felul lui de a se identifica și reprezenta, în acest sens, mi se pare ceva normal. Asta însă nu înseamnă că o scriitoare feministă automat este valoroasă. Pe lângă filosofia și imaginea de sine eu mă raportez, în primul rând, la ce face ea în literatură. Pentru că despre feminism poți scrie cu talent, dar să nu uităm că se poate întâmpla, din păcate, talentul să lipsească în acel demers. Aș fi putut polemiza cu unii tineri și tinere din literatură, căci cei care vin după noi, indiferent de filosofiile/ ideologiile pe care le îmbrățișează, se comportă așa de parcă ei au inventat roata. Dar și noi am făcut la fel cu cei de dinaintea noastră. Partea frumoasă este că fiecare generație își inventează în felul său roata. Important să o facă deștept, probat axiologic, reprezentativ pentru timpul și viitorul pe care ni-l aduc. Ceea ce apreciez eu la mișcarea feministă și cea LGBTQ este că ei luptă împotriva unor tiranii de limbaj, de mentalitate, de comportament socio-cultural abuziv.

Neocomunismul e ceva care mă pune în gardă. Vine probabil din traumele mele de familie, din trauma noastră basarabeană. A creat comunismul ceva viabil, măreț, briant? De ce ne-ar tenta? Sau călcăm pe aceeași greblă cu fermitatea alergătorului spre prăpastie?

7.

Sper ca literatura română din Basarabia, dar și cea care este scrisă și în alte limbi aici, la noi, să nu ajungă în ghetoul unui neocomunism, al unei tiranii care ne amenință dinspre Est. Literatura din Republica Moldova face parte din literatura română „una și indivizibilă”, o cultură care împărtășește și se identifică cu valorile occidentale ale libertății și umanismului dialogal. Noi am ars multe etape, în acest sens chiar e ceva fascinant. Am învățat din mers limba română literară, am căutat noile direcții estetice. Veleitarii, grafomanii nu ne lipsesc, adică suntem un peisaj literar normal, cu de toate pentru toți. Îmi e frică uneori că nouă, scriitorilor, ne scapă un concept global al spațiului nostru, că fiecare stă în găoacea lui, preocupat de propriile scrieri, propria imagine. Dar poate am așteptări prea mari de la niște creatori, căci, până la urmă, scrisul, literatura, este despre marii singuratici. Și dacă mai ieri singurătatea aceasta era și ea una măreață, acum ne trăim cotidianul nostru literar, privim la rutina acestei lumi postumaniste, ne exprimăm imaginile poetice, ne cizelăm tehnicile narative, elaborăm concepte și viziuni critice, stând la coadă la supermarket, și ne tot întrebăm Quo vadis?

*

Nicolae POPA

1.

Nicio deosebire, când e vorba de specificul unui sau altui fenomen, între specificul oltenesc, ardelenesc sau moldovenesc, bănățean sau brăilean, bucureștean sau ieșean, gălățean sau clujean etc. Doar că atunci când e vorba de fenomenul literar, parte integrantă a reprezentării specificului național românesc în general, totul devine deodată – specific. Specificul locului ajunge uneori să fie mai important decât specificul literaturii naționale. Firește, biografia autorului contează, contează până și numele paznicului Primăriei din satul natal al autorului, doar că numai în contextul unei întâmplări descrise de numitul… autor. De vocabularul paznicului, în fond; cu specific profund local. În rest, mai important e câtă literatură cu valoare națională iese din respectiva întâmplare și respectivul vocabular. Pentru scriitorii din stânga Prutului, atașați fundamental de literatura română prin Cantemir, Eminescu, Creangă, Alecsandri, Donici ș.a. datorită programelor școlare ce justificau cumva prezența acestor clasici ai literaturii române prin faptul că țineau/aparțineau de Moldova Voievodală, a Lui Ștefan, clar spus prin toate școlile primare de prin toate satele noastre; așadar toți debutanții, inclusiv eu, eram seduși de faptul că scriem și facem parte din aceiași literatură cu clasicii noștri. Nu ne vedeam deloc separați de Istoria Literaturii Române, de limba română, de tot ce au scris clasicii noștri. De Basarabia până prin 1987 nici nu se știa. Unii știau că a fost o Gubernie a Imperiului Rus. Atât. Noi ne consideram, dacă nu direct români, ne consideram moldoveni. Și atât. Moldoveni ca și moldovenii din dreapta Prutului. Majoritatea cu rude pe la Iași, Bârlad Dorohoi… Chirița în Provincie era Chirița Noastră de Soi, pe la Hârlău, Bălți, Cahul, Chișinău și peste tot pe unde se jucau spectacolele lui Vasile Alecsandri. Dar prin 1987- 1988, a apărut această dihotomie: suntem moldoveni sau basarabeni? Și total paradoxal: dacă ziceai că ești basarabean, te considerau că ești român, însă dacă recunoșteai că ești moldovean ca rudele tale de la Iași, te considerau că ești un fel de Ivan Turbincă. Trebuia să zici că ești basarabean, ca să fii recunoscut drept român. Și așa ni s-a pus pecetea de basarabeni, adică din Gubernia rusească Basarabia, dar nu moldoveni din Moldova voievodală a lui Ștefan cel mare. Totul era bine calculat! Or, acum dacă zici că ești scriitor moldovean, e de rușine și de mare vrajbă; iar dacă zici că ești scriitor basarabean, e de admirație. Sau cel puțin e ceva acceptabil. Numai să nu fii scriitor moldovean-român la Chișinău. Că român-basarabean, ca reprezentant al Guberniei Basarabia, se poate. Și de aici a și început „specificul basarabean” anume după 1989: personajele în proză au început a avea nume rusești: Sașa, Sfetlana, Natașa, Boris, Igor Vasilevici, Valentina Petrovna și tot așa… Vorba e că Editurile din România, cele mai importante, au crezut că fac mare parale doar cu autori din Moldova din stânga Prutului care le dau personajelor nume rusești, ca și cum în Moldova noastră de pe Nistru nici nu am fi avut nume românești, ci doar rusești… Se zice că asta plăcea, și încă mai place, la vânzări. Bine, să se vândă! Oricum, adevărul e cu totul altul, iar aceste cărți cu nume de personaje ca în literatura rusă se vor stinge în uitare ca tot ce nu e specific locului… Fiindcă așa-zisul „specific basarabean” e o invenție, menită să despartă Cetățile lui Ștefan cel Mare de pe Nistru de restul cetăților Marelui Voievod de pe teritoriul Statului Român din zilele noastre. Prin „specificul basarabean” în literatură ni se impune un specific rusesc. Deloc voalat. Ci direct. Un  specific ce insistă să ne îndepărteze de limba și literatura română. Se vrea o enclavă rusă în spațiul literaturii Române. Eu sunt un scriitor român cu specificul meu profund moldovenesc, de până la Gubernia Basarabia, de până la 1812.

2.

Există națiuni ce au creat literatură întru cultură, întru civilizarea cetățenilor din propria Cetate/Țară. În cazul nostru, cu siguranță a fost invers: scrisul, literatura au apărut pentru a formula, încuraja și expune ideea de Națiune/Cetate și pentru a o consolida printre națiunile deja afirmate. Pașoptiștii în istoriografia literaturii române sunt văzuți, și pe bună dreptate, ca fiind fondatorii Statului Național Român într-o perioadă în care se formau tinerele națiuni europene. Și nu-și puneau în nici un fel problema specificului fiecărei zone a României Tinere: că Alecsandri era din Moldova, să zicem, și că ar fi oarecum altfel decât Andrei Mureșan. Primul a scris textul imnului „Hora unirii”, al doilea a scris „Deșteaptă-te, române!”, și nimeni nu căuta specificul local, specificul zonei din care venea un autor sau altul. Iar literatura română are prin esența ei o tendință cu forță centripetă, nu centrifugă.

3.

Accept că de o parte și alta a Lanțului Carpatic „funcționează, în plan literar, complexe”, la fel cum există complexe personale, în funcție de atașamentul unui sau altui scriitor de locul unde a copilărit sau s-a maturizat. La fel cum accept că există, hai să-i zic, pentru orice domeniu de creație, Complexul Ombilical, în plan genetic. Dar pentru creația literară, pentru arte în general, acesta nu e un teritoriu de demarcație, ci unul ce ține de inflorescența unui specific național la toate nivelele și în toate sensurile extinderii unui patrimoniu cultural demn de aprecierile UNESCO.

4.

Bine, despre politică! Cu precizarea că „din punct de vedere politic, Republica Moldova și-a declarat” opțiunea europeană, odată cu începerea procesului destul de sângeros pe malurile Nistrului de desprindere de URSS și aderarea la ONU. Și aici – o trimitere spre specificul local. Secretar al ONU în clipa în care s-a ridicat la ONU drapelul R. Moldova, declarându-i-se Independența, alături de Mircea Snegur, primul președinte al R. Moldova, era consăteanul meu, prozatorul Aurel Dragoș-Munteanu. Un prozator și diplomat născut în Basarabia, cu rude pe mamă și tată aici și în ziua de azi, mai ales în satul natal Buda, Călărași, fostul județ Lăpușna, biblioteca din sat purtându-i numele și având o placă comemorativă pe peretele casei părintești.

5.

Uniunea Scriitorilor din R. Moldova are în componența sa autori care scriu în toate cele 5 limbi care se vorbesc aici: română, rusă, ucraineană, bulgară, găgăuză, idiș. Ei bine, lumea literară a celor cinci limbi în care se scrie azi, se împarte între: autori care au susținut revenirea la grafia latină, la limba română, la scrisul românesc și cei ce au fost împotrivă. Și asta e: nimeni, dar absolut nimeni, nici cel puțin un singur scriitor de altă limbă, nu a fost împotrivă. Dimpotrivă, majoritatea scriitorilor alolingvi au devenit și mai atenți față de procesul literar românesc, sunt traduși în limba română, dar și invers: dumnealor traduc din română în limbile pe care le reprezintă.

6.

„E vorba de o instrumentalizare politică”, ziceți.  Păi, dacă vedem și în asta politică, atunci nu vedem nimic. E vorba, strict literar, de descrierea unor stări interioare, extrem de intime, care au existat de când lumea și pământul, doar că acum, datorită democratizării în exces a discursului, ies la iveală cumva ca inedite. Iar „ineditul” în literatură contează. A fi inedit înseamnă a nu fi ca toți ceilalți. Trăirile sentimentale, dacă nu au un puternic fundament literar, bazat pe scriere fluentă și convingătoare, se pierd în gol ca și atâtea altele din sectorul dragostei tradiționale. Faptul că scrii (tematic) feminist sau hiper-masculin, încă nu-ți dă șanse să supraviețuiești și în literatură.

7.

Viitorul imediat mi se arată foarte aproximativ. În schimb, viitorul îndepărtat îl văd cu mai multă claritate: literatura română se va înscrie perfect la puterea de expresie a neamului pe care îl reprezintă. Literatura română va naște în continuare români, nu mancurți. Literatura română nu trebuie să tindă să devină neapărat universală – să lăsăm Universul să decidă în privința asta. Personal, sunt extrem de mulțumit și onorat că fac parte dintr-o literatură ce aparține acestui Univers și că particip la scrierea acestei literaturi, fie și în plan local. Locul face întregul. Întregul se compune din mai multe părți. Dacă le are. Când le are. Și dacă știe să le prețuiască.

*

Moni STĂNILĂ

1.

Nu văd mari diferențe între cele două maluri ale Prutului. Poate e nu doar o particularitate lingvistică, ci și o nesiguranță, apoi mai e și contextul social de aici, care se reflectă diferit în literatură, fără ca asta să reprezinte o deosebire fundamentală. Cred că orice autor din România ar putea părea „basa” dacă ar locui aici pentru o perioadă de timp, ceea ce reprezintă mai mult o deosebire venită din exterior, una de context, nu neapărat una de abordare. Da, cei de aici au acces la literatura rusă în original, însă tinerii deja citesc mai mult în engleză. Probabil că dacă Moldova își va menține parcursul european, toate diferențele se vor absorbi. Nu spun că asta e de rău sau de bine.

2.

La această întrebare cred că ar putea răspunde cu același succes un autor din Timișoara sau din Oradea. Există, desigur, și multe frustrări, convingerea unor autori basarabeni că nu sunt citiți cu atenție peste Prut, că sunt excluși din start din listele care contează, dar toate acestea pot fi susținute până la un punct. Nimeni nu va contesta valoarea lui Emilian Galaicu-Păun sau a lui Dumitru Crudu, însă e posibil ca în unele proiecte importante să fie lăsați pe dinafară scriitorii basarabeni (care locuiesc în R. Moldova) sau să fie mai puțin vizibili. Însă există și platforme care îi promovează tocmai fiindcă sunt de peste Prut. Orice festival serios include o listă de autori „basa” chiar dacă nu tot timpul lista conține și poeți din Timișoara sau alte orașe mai din margine.

3.

Nu știu dacă sunt complexe de inferioritate. Cel mai puternic afectează convingerea că nu ești prețuit la „adevărata valoare”. Convingerea că există găști literare, premii date pe alte criterii decât valorice, o mult mai mică participare internațională, dar – e drept – în cele mai multe cazuri e vorba doar de o frustrare, pentru că nu există structură (sau „gașcă literară”) care să ignore definitiv literatura basarabeană. E suficient să ne uităm la revistele importante: Poesis Internațional, Vatra, Familia, Orizont. Nu au lipsit niciodată texte semnate de autorii de aici sau cronici la cărțile lor.

4.

Probabil lucrurile de la distanță se văd diferit, însă mă simt datoare să menționez că scriitorii din Basarabia au fost, încă de pe vremea cenaclului Mateevici în 1988, adevărații apărători ai identității românești. E drept că în ultima vreme vedem intelectuali care sar cumva peste România, vorbind exclusiv de valori europene (e bine că nu se orientează spre Rusia). Dar nu există la nivel oficial scriitori moldoveni. Uniunea Scriitorilor din Moldova se adresează clar scriitorilor de limbă română. Uniunea Scriitorilor din Moldova a dat de-a lungul anilor numeroase declarații oficiale susținând limba și cultura română. A luat poziție împotriva politicienilor. Ca să dau doar două exemple, în timpul mandatului lui Igor Dodon, Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova a refuzat să mai înainteze dosare pentru distincții de stat din cauza faptului că Igor Dodon nu recunoștea limba română, iar înaintea ultimelor alegeri prezidențiale USM a publicat o declarație prin care îndemna alegătorii să o susțină pe Maia Sandu. Din interior, mereu s-a considerat că prorușii și „moldoveniștii” sunt fie oameni plătiți, fie oameni manipulați – ca să nu mă exprim altfel. Elita a fost și va rămâne (pro)românească (sau măcar proeuropeană).

5.

Nu prea există scriitori remarcabili de altă limbă sau cel puțin nu ne sunt cunoscuți. Atunci când e cazul, există recunoaștere. La Uniunea Scriitorilor, autorul și traducătorul găgăuz Tudor Zanet a primit numeroase premii pentru munca sa în limba găgăuză. Iar noi, cei (încă) tineri, am avut la cenaclul Republica și invitați de limbă rusă, cum e cazul lui Vladimir Lorcencov, care acum e stabilit în Canada și care e cel mai important scriitor de limbă rusă pe care l-a dat Basarabia. Probabil ar mai trebui să menționez că autorii de limbă rusă pot deveni membrii ai Uniunii Scriitorilor. Și sunt câțiva, atât autori, cât și traducători. Ruptura nu e mare, dar cred că majoritatea scriitorilor din Basarabia sunt totuși de limbă română.

6.

Sigur că există preocupare, mai ales în rândul tinerilor și a scriitoarelor. Mai puțin putem vorbi de neocomunism. Suntem prea arși aici ca să ne putem apropia. În România, neocomunismul se manifestă în special în rândul tinerilor născuți după PCR-ul lui Ceaușescu, deci cumva nu au amintirile clare ale anilor de atunci. Dar cum aici, în Basarabia, comunismul a venit mereu ambalat de ruși, și din păcate continua să vină, tinerii sunt mult mai atenți. Iar ei, propagandiștii Moscovei, vin exact cu atacurile la adresa femeilor și a minorităților sexuale, vin cu povestea „Europa vrea să distrugă familia tradițională”, „vor scoate crucile de pe biserici”, iar această retorică fals creștină, promovată de proruși, îi ține la distanță pe tineri de orice curent care aduce / miroase a comunism. Cel puțin așa văd eu lucrurile în cercurile de scriitori pe care le frecventez.

7.

Așteptarea pe care o am acum pentru literatura „basa”, se aplică perfect și celei din România. Îmi doresc un filtru critic mult mai serios. Nu putem tăcea complice în fața cărților slabe, nu ajunge să ai idei și talent dacă nu stăpânești limbajul, valoarea unui text nu e direct proporțională cu numărul de cititori / cumpărători / like-uri (nici măcar premii). Am încredere în foarte mulți scriitori basarabeni, au ieșit în ultimii ani câteva cărți excepționale, multe semnate de autoare (ca să amintesc doar câteva: Câinele de bronz, Emanuela Iurkin; Orașul promis, Valentina Șcerbani, Fă ceva, tată, Augustina Visan, nu pomenesc aici cartea foarte bună semnată de Sașa Zare doar din cauză că autoarea e stabilită de mulți ani în România), am încredere în câțiva critici literari de aici (o pot aminti pe Lucia Țurcanu), în munca literară și culturală neobosită a Mariei Pilchin, în dezvoltarea Muzeului Literaturii Române, perfect gestionat de Maria Șleahtițchi, aștept cu nerăbdare debuturile Iuliei Iaroslavschi și al Iraidei Darmancev. E un moment bun, prielnic. Cum s-ar spune, nu avem doar o președintă. Însă, desigur, urmăresc cu mare plăcere tot ce scrie Dumitru Crudu, am încredere neabătută în Alexandru Vakulovski, mă bucur să citesc cărțile recente semnate de Arcadie Suceveanu sau de Vasile Romanciuc, mă bucur la cărțile noi ale lui Emilian Galaicu-Păun sau ale lui Iulian Ciocan, îmi place ce scrie Ion Buzu, aștept al doilea volum de poezie al lui Victor Țvetov, dar și pe cel semnat de Dan Negară. Și mulți, mulți alți scriitori! Ne așteaptă, se poate spune, câțiva ani foarte buni. Suntem pregătiți pentru surprize literare. Direcția politică să nu se schimbe, în rest, toate sunt promițătoare.

*

Alexandru VAKULOVSKI

1.

Geografia literară (cum ar spune Cornel Ungureanu) contează. Într-un fel simți că scrie cineva la Timișoara, altfel la Chișinău sau la Cluj. În paginile scrise la Chișinău veți găsi, probabil, mai multă tensiune, o încordare specifică. De acolo și vine setea de experiment și apropierea de avangarda interbelică, un loc în care literatura noastră a fost decapitată pe ambele maluri ale Prutului. Faptul că putem citi în rusă nu contează atât de mult, din păcate nu ne putem lăuda cu engleza, de exemplu.

2.

În momentul în care faci literatură, parcă nu te prea grăbești să intri în istorie, fie ea și literară. Chiar și atunci când ești inclus în vreun manual e un fel de semnal de alarmă. Da, perspectiva pornește de la centru, dar noi, cei de la Chișinău, nu ne putem plânge mai mult decât cei de la Timișoara. După 89 lucrurile s-au mai normalizat, s-au așezat. Suntem norocoși că am putut face studiile în România, că de multe ori scriitorii de pe malul Bâcului observă un scriitor basarabean abia după ce s-a auzit de el prin România. Că instituțiile culturale românești vor să includă basarabenii în activități și atunci mulți scriitori foarte buni din România nu încap în listele lor. Desigur că există și o ignoranță față de cei de la margine, dar asta nu-i o noutate. O problemă mai mare a literaturii române este recuperarea unor scriitori: să zicem și a scriitorilor români din Basarabia care n-au apucat să prindă grafia latină. Sau au prins-o, dar cam târziu. Mi s-ar părea frumos ca în România să fie cunoscut Nicolae Esinencu. Și ar mai avea pe lângă el niște prieteni.

3.

Complexele de superioritate vin de obicei la pachet cu prostia, iar cele de inferioritate nu sunt deloc originale și nu te pot mișca înainte. Nu cred că produc ceva bun.

4.

Lumea literară de la Chișinău n-a fost niciodată după ʼ89 pro-Kremlin sau antiromânească. Nu e nici acum. Nu aș ști să vă spun vreun nume de scriitor basarabean putinist, de exemplu. Nu exclud că s-ar putea să existe, dar faptul că nu vrea să se manifeste printre scriitori spune ceva. Ce ați văzut acum la știri cu proteste la Chișinău e teatru: oameni sărmani adunați din sate, plătiți cu ziua, ca să strige că vor să fie gazul gratis în timpul iernii. Sunt oameni manipulați, care nu-și dau seama că Șor și alte slugi de-ale Kremlinului îi folosesc, după ce i-au jefuit cât au stat la putere. Nouă ne-au ajuns anii de ocupație sovietică și, din fericire, planurile Rusiei au eșuat aici. Dar asta nu înseamnă că dinozaurii au dispărut cu totul.

5.

La Chișinău avem cenaclul Republica, apărut ca al Bibliotecii Naționale, la inițiativa regretatului Alexe Rău, mai apoi mutat la Biblioteca municipală B. P. Hașdeu. E un cenaclu al tinerilor scriitori, dar unde n-au fost excluși scriitorii de alte limbi. Am avut câteva lecturi în limba rusă. Un jurnalist și traducător bulgar a frecventat cenaclul constant mai mulți ani. Știu că la Uniunea Scriitorilor din Moldova sunt câțiva scriitori găgăuzi. Efectele sunt bune, cred că avem ce învăța unii de la alții. Unii de la alții, numai nu de la Putin și de la înaintașul său Stalin, aș adăuga.

6.

După ce literatura noastră a trecut prin realismul socialist, orice fel de ideologizare mi se pare aiurea. Astea cu neo nu sună deloc convingător, din contra, pentru noi, cei pățiți. Dar nu am o problemă cu comunitatea LGBTQ sau cu feministele. Când e vorba de drepturi – toți trebuie să fim egali. În Moldova, după cum ați observat, președinte e o femeie.

Riscul e (după cum am mai văzut) ca ideologia uneori să se vrea altceva, literatură, de exemplu. 

7.

Sper ca Ucraina să reziste și să câștige, atunci am putea vorbi mai multe despre literatura română din Basarabia. Să nu uităm că sub ocupație aici exista doar „literatură moldovenească”. În rest, lucrurile merg bine, mulți tineri scriitori basarabeni debutează la editurile din România, unde publicăm și noi de mulți ani, editurile din Chișinău au trecut sau trec Prutul. Literatura română deja ne-a primit, asta e important și asta contează.

[Vatra, nr. 3-4/2023, pp. 75-88]