Antologie de poezie

*

Liliana ARMAȘU

Pe contrasens

Râd de parcă aş fi

cel mai fericit dintre oameni.

Şi aproape că aşa este.

Nu am nimic

ce pierde.

Nu călătoresc

să regret plecările sau revenirile.

Persoana pe care o iubesc

e atât de aproape şi atât

de departe de mine

încât orice s-ar întâmpla între noi

va fi cumplit de frumos

şi de neadevărat

căci nu vom şti niciodată

să coborâm pe pământ.

Iar sacul cu cărţi

pe care-l port mereu după mine

e tocmai povara de care am nevoie

pentru a mă mai menţine pe aici.

Mănânc colţul de pâine

(atât cât mi se dă)

într-un colţ de lume,

dau „bună ziua” la câini,

la copaci

şi îmi pare că toată lumea-i

a mea

şi poate că aş fi cel mai fericit dintre oameni,

doar că atunci când râd

nu ştiu de ce

mi se umple sufletul

de lacrimi.

În taină

Cu cât încerci să spui mai multe

cu atât tainele se închid, rând pe rând, în tine,

cuvintele fiind doar un paravan după care

stau ascunse zăcăminte întregi

de suferință, durere și așteptare.

Șlefuite cu sânge și nesupusă răbdare

până la strălucire

le porți ca pe un diamant –

unicul –

incrustat în propria-ți piele

drept dovadă

că ai trăit din plin,

fără rest.

Ciornă

Aici e îngropat un copac.

Stau ore în șir în fața lui și nu pot scoate un cuvânt,

De teamă să nu greșesc ceva, să nu rănesc

ori să nu sperii de moarte gândul cel nenăscut.

Într-o mână creionul, în alta guma de șters –

jandarmul meu de neadormit.

Orice încercare de a scrie e ca un atentat la porțile raiului.

Dumnezeule,

Tu câte ciorne la viața noastră faci

până a ne trece, mulțumit,

pe curat?

*

Marcela BENEA

EU SUNT CARTEA

De ce lași tu să se creadă că ai fi o carte deschisă?

Toate secretele tale stau și putrezesc în pământ.

Nici măcar unul nu a țâșnit în afară, să zică:

eu sunt taina – aflați-mă, gustați-mă

luați-mă ca pe un supliment alimentar

sau

ca pe o pastilă de întinerire;

ungeți-vă pletele – eu sunt untdelemnul

eu susțin eleganța și frumusețea;

eu sunt seva ce hrănește rodiile

orezul, ghimbirul;

eu sunt toate mirodeniile;

eu sunt aroma – savurați-mă;

beți-mă! – eu sunt izvorul

eu sunt apa alcătuirii

sunt norul mort – înviat, steaua

din care au fost smulse razele

sângele ce i s-a scurs

lumina ce se pune pe voi;

măcar o singură taină

să fi țâșnit în afară

care să urle până la epuizare

pentru a fi auzită:

eu sunt cartea – beți-mă, mâncați-mă,

lăsați-mă goală, fără cuvinte…

O FETIȚĂ SAPĂ GRĂDINA

Poate fi un tablou autentic

sau un negativ

bine păstrat în memorie:

o fetiță sapă grădina

singurică, sapă o grădină imensă

pe când mama ei

zace bolnavă în casă…

Chipul fetiței e palid

mâinile – obosite

palmele – cu bătături

și bășici mai proaspete, sparte,

din care zeama curge

și ustură până la lacrimi

dar durerea nu încape-n tablou

nu se înregistrează pe peliculă…

Fetița sapă continuu,

sapă

un pământ care e negru

o îngrijorare care e neagră –

mai târziu, va arunca

în țărâna afânată

grăunți de porumb,

va sădi speranțe și visuri

iar pământul nu va mai rămâne

negru și posomorât –

va veni vremea

când va prinde culoare…

O fetiță sapă grădina.

PĂSTRĂVI

Lui Emilian Galaicu-Păun

Ochii îi sunt

ca niște pepiniere de păstrăvi:

nici o lacrimă-n plus.

Sus

în adâncul de boltă

o pasăre răpitoare

plutește în cercuri

urmărind

ce se întâmplă jos.

Când brazii

își terminară de ascuțit umbrele

un sânge orbitor

inundă apusul

iar păstrăvii lunecoși

evadară din ochii încă

deschiși.

*

Leo BUTNARU

Sepia scrisului

Caietele noastre erau străbătute de

cernelurile sepiei scrisului care

evident

nici ea n-ar putea ființa în ceva imens

în interiorul sau în marginea căreia se pârguiește

se coace scrisul matur ca ființare hăituită la vânătoarea

de sensuri din

odiseele memorabile

uneori capotând în marea risipire babiloniană –

de ce n-ar fi și ea ținută minte? – cu

înălțimile înțelegerii și neînțelegerii

cu magnetismul sau demagnetizarea conștiinței

ce țin de marea neprevăzutului în imensitățile căreia

hălăduiește sepia scrisului

din răstimp în răstimp în

Ierusalimul adâncului adăstând

deoarece numai astfel omul-gândac

sau omul-păianjen a fost transformat în destin

de către omul-sepie a scrisului care

la ora tușelor și retușărilor vesperale

renaște dintr-o pasăre

realcătuindu-și sufletul dintr-un zbor

și dintr-un orizont

dincolo de care pergamentele își reumezesc cernelurile secrete

își reînvie caligrafiile psalmilor

conturul vinietelor vineții – tocmai

în atare stare îmi place să le recitesc

și să fac strigarea catalogului biobibliografic din Alexandria:

autorul? titlul? anul nașterii? cel al nenorocirii

prin neantizare?

În fertilitățile antichităților

În mănoșenia pioșilor copiști din

cărțile-cenotaf

din cimitirele enciclopediilor renaște ceva

realcătuindu-se

rescriindu-se cu cerneluri de viață lungă

însă nu e sigur că ar fi chiar așa…

(2000 / 2022)

De la poarta maternității

Toamnă aproape banală, cu fața arămie, rigidă.

În curtea maternității, ici-colo vreo îngrămădire de frunze ruginii
aduce a vulpe gravidă.

Sus, la etaje, jos la parter, poate chiar la ieșirea din stabiliment

se pun nume pruncilor, în vreme ce-s alungate cu precauție

albine nărăvașe trebăluind prin buchetele de flori târzii

aduse de dragoste și omagiu lăhuzelor cu fața oarecât încă vineție.

Aici, în lumea născătoarelor despovărate

ar fi domeniul lui Modigliani modelator de expresii ușor dezolate

oarecum avangardist-clasicist potriviri de fețe alungite pe verticală

și atât de înduioșător și, parcă, predestinat extenuate.

(3.IV.2022)

Puțin spus ciudatul refuz?…

Nu

nu e deloc exclus ca la suprema judecată

adică la cea mai de sus

chiar în prezența Creatorului

la auzul Marelui Cuvânt luminos, generos, eliberator

rostit de Isus

să se găsească vreunul (nu se poate

din atâta lume de pe lume chemată la judecata de apoi

să nu se găsească vreunul

sau chiar doi); deci

să se afle vreunul pur și simplu îndărătnic (îmi zic

îmi imaginez)

care să spună (încă mort

cum l-au prins optimistele trâmbițe): Nu,  – să zică, –

nu vreau să reînviez.

…Și în vecii vecilor va rămâne neaflat

puțin spus ciudatul refuz de la un ins

definitiv ne-

reînviat…

(29.I.2023)

*

Ion BUZU

Jaluzele

Noul meu serviciu constă în a scrie

45 de texte de 300 de cuvinte,

scriu doar despre jaluzele, nimic mai mult, asta a fost înțelegerea,

ceva despre care nu‑i nimic de scris,

de parcă aș scoate 45 de căni cu apă dintr‑o căldare goală,

trebuia mai întîi să scuip ca să apară ceva lichid,

să scuip 45 de căni.

Sînt plătit cu 5 bănuți pe cuvînt,

John Fante era plătit cu 1 cent pe cuvînt pentru proză

și 10 cenți pentru poezie.

Eu nu scriu nici proză și nici poezie,

scriu despre jaluzele, 45 de texte,

învăț lecția finală a inutilității,

nimeni nu va citi aceste texte,

doar vor plasa un site pe un loc superior la o căutare pe google.

Sînt la al 30‑lea text și căldarea e golită,

gura uscată, dau să scuip într‑o cană

și nimic, am ajuns și eu

o mașinărie a textelor de 15 lei despre jaluzele,

o mașinărie a absurdului,

Camus și Cioran m‑ar bate prietenește pe umăr fiind mîndri de mine,

am înțeles lecția finală a inutilității.

Am scris despre jaluzele de care se folosesc filosofii,

din bambus pentru stare zen,

din lemn pentru stare de sălbăticie,

din metal pentru stare de închisoare;

jucătorii de poker online folosesc jaluzele cu telecomandă că‑s leneși,

prea leneși

pentru a le regla cu propria mînă,

cît despre poeți, ei se îmbată, vomită, rag și aruncă blesteme la cer

și nimeni nu are nici o idee fiindcă jaluzelele le sînt mereu trase.

Am scris despre jaluzele care te scapă de depresie,

reglezi cantitatea potrivită de lumină solară ce pătrunde în cameră

și depresia se vindecă.

Am mai încercat să scuip în cană și continuam cu scrisul.

Jaluzelele electrice cu telecomandă oferă speranță de viață oamenilor

invalizi

deoarece nu mai apelează la ajutorul altora ca să le ridice dimineața

și să le dea jos spre seară.

Am scris despre șoferii care folosesc jaluzele la geamurile de la mașini,

managerii de oficiu au jaluzelele lor orizontale prin care își spionează

angajații,

hoții sînt speriați în fața unei case ce posedă un sistem automat de reglare

a jaluzelelor,

oamenii politici sînt la adăpost de țintele lunetiștilor datorită jaluzelelor

potrivite,

apoi am mai scris o poveste despre un tip care a căzut de pe scaun

și și‑a rupt spatele încercînd să ridice manual jaluzelele,

trebuia să‑și cumpere de alea cu telecomandă și nenorocirea nu i se

întîmpla.

Dincolo de geam, Ana întindea rufele pe sîrmă, se holba la mine cu

interes,

văzînd cum scuip regulat într‑o cană și scriu.

În final am încheiat cu fraza: Jaluzelele fac parte din viața noastră

și mi le‑am tras pe ale mele.

Pentru Ana nu a mai rămas nimic de văzut.

(Din volumul 3ml de Konfidor, 2013)

Băieții lui Plahotniuc

Cînd am mers pe jos din Iași pînă în Chișinău

gîndul la mîna grecului pe brațul ei

nu m-a ținut pe loc,

am mers și cînd poliția de frontieră mi-a spus că

nu e voie să trec granița pe jos

făceam autostopul, mașinile mă evitau la 11 noaptea,

cercetam terenul din jur dacă e bun să aranjez cortul,

dar erau doar lanuri de floarea soarelui.

Bocanii se mișcă și ajung la țel,

linia fermă între țel, încordarea voinței și răbdare.

Rănile de pe tălpi nu m-au ținut pe loc,

mi-am spart broboanele cu cuțitul,

mi-am strîns ciorapii mai tare,

călcam involuntar pe părțile sănătoase ale tălpilor.

Nu m-au ținut încovoiat într-un somn în care

mă rup de tot ce e viu

și mă închid în supapa acumului repetitiv.

După ce Filat a ieșit din închisoare,

cu încrederea distrusă, cu o mică tumoare,

în disperarea și înfrîngerea cea mai low,

Plahotniuc a trimis după el patru băieți bine făcuți

să-l prindă și să i-o tragă nemilos în cur, să-l nimicească de tot.

Cînd ochiul care mă pîndește să cad

în propria-mi disperare nemiloasă

mă va ține jos și

va trimite după mine băieții bine făcuți

îmi voi strînge șireturile și voi merge mai departe

înainte ca cele opt mîini să mă țină.

(din volumul Realist și egal, 2021)

*

Grigore CHIPER

Foto din Boston

Nu sunt evocările mele

Sunt ale celorlalţi

pestriţe şi zburătoare ca bulele de săpun

Eu ascult la o ceaşcă de cafea

într-un local de consumaţiune întunecat de lumina slabă

de afară

Viaţă de la capăt

îmi sună în urechi

cântecul fredonat adesea pe timp de criză

Anunţ că mi-am părăsit casa de pe albia unui râu secat

Apele s-au retras

aşa cum se întâmplase cândva pe alte planete acum

abandonate

Mi-e frică să mă uit pe geam să mă uit

E anotimpul meu preferat

cu sonorul dat la minim

cu emoţiile la vedere

încă departe de forfota din ajunul Crăciunului fericit

Copacii mai au frunzele verzi

doar pe o fotografie

parvenită din Boston

Fratele Alexandru pare fericit pe fundalul peisajului

autumnal şi acolo

dar noi discutăm alte subiecte

Călătorie din Scylla în Caribda

Moldova e Cutia Pandorei

Cămaşa lui Nessos

Firul Ariadnei

Transnistria e Calul Troian

Călcâiul lui Ahile

Calendele greceşti

Vameşul transnistrean cotrobăieşte preocupat

printre lucruri

întreabă ce e cu numerele de Lettre International văzute

în portbagaj

Ca să-i răspund îl întreb la rându-mi

dacă ştie ce înseamnă eseu

La înmormântarea la care mergem nu găsim strada

pentru că nu este pe Google map

şi nici nu avem pe cine întreba

În această parte a lumii

nu există populaţie

ci numai teritoriu

De dincolo şi de aici ne-am adunat în jurul catafalcului

Procesiunea era puţin grăbită

căci multora dintre cei prezenți le expirau vizele

La întoarcere

pe un foşnet lugubru al frunzelor

într-o zi întunecoasă şi cam rece de vară

cineva făcea cele mai negre previziuni

cu privire la supravieţuitorii de aici & de dincolo

*

Svetlana COROBCEANU

Cosașul

când și când

eram

un corp traversat de un paing

verde

sunt poate o frunză

mi-am zis

care și-a imaginat că este om

priveam

cum coboară pe firul lui lung, abia perceptibil

ca pe o scară

pe covorul colorat căutam unde a dispărut

să nu-l strivesc

peste o zi două apărea iar

de după guler

de pe un braț

de parcă nu ne-am fi despărțit

eram un om frunză pentru el

într-o zi pe ecran

a apărut un comentator

în timp ce-și spunea opiniile despre războiul din  Ucraina

a fost traversat de un cosaș verde

am tresărit,

fratele meu, frunza-om

l-a luat în palmă

l-a urcat pe creștet

traversat

nici nu mai auzeam ce spune

ci doar cum îl poartă

din podul unei palme în alta

îl caută cu privirea

pe dușumeaua marmorată din studio

moderatorul dă semne de nerăbdare

la un moment dat omul frunză își cere iertare

întors: l-a dus pe un pervaz, a închis geamul în urma lui

golit

freamătă

freamătă

spre sfârșitul emisiunii

de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat de după gulerul cămășii

în prim plan pe umăr

apare

cosașul verde

în zori

un paing

alunecă de pe mâneca cămășii

pe brațul stâng

sunt o frunză mi-am repetat

care își imaginează că este om

iată de ce vorbele celor din jur

tot mai mult îmi apar furate de freamăt

rumoarea – susur de izvor

toamnele cuprinși de dor

unii spre alții

căutăm

îndepărtându-ne

oare?…

vremuri în care

ne crapă frica

noi fisuri din care ies afară

ascuns miezul ființei

să vadă

să pășească

să simtă

să ne ajute poate

acolo unde nu mai înțelegem

nu vedem

nu auzim

ca un  copac în prag de primăvară

ce se umple cu toate celea

noi tot mai plini de piciorușe

antene care adulmecă

în prag de iarnă nucleară

lumini pe cerul nopții

nu au mai văzut niciodată o ploaie de stele

nici focuri de artificii

impresionați

poate doar la televizor

și uneori în depărtare

la restaurantul de peste râu

la sfârșitul sărbătorilor unor străini

însoțite de muzică și rumoarea de admirație a invitaților

nu au mai văzut niciodată focuri de artificii

pe când cerul nopții pare lipit de pământ

apăsător

mănunchiuri de stele

să i se desfacă asemenea unor cupole

să-l umple

un miracol!

nemaivăzute corole de flori luminoase

peste sat

acum văzute

prin crăpătura buncărului

cu ochi mari

înfricoșați

primele scântei unde pică

ard iarba, ard pământul în jurul lor

flăcări scăpate de sub control

se întind

pe case

pe copaci

pădurea, satul reflectat în apa râului se luminează

neputincioși oamenii ar ieși să-și scape vitele ce rag înnebunite de groază

ploaie de stele

muniție arzătoare

de parcă cineva ar fi decis să-și bată joc de ei

care nu au mai văzut niciodată un spectacol de artificii: priviți-l, iată-l

înlemniți de frică și neputință

femei copii bătrâni caută prin crăpătura din zid

cum o mână nevăzută, ucigașă

îi lasă fără de nimic

în tăcerea spartă

de schelălăitul câinilor rătăcitori

de foșnetul pădurii

din care saltă

păsări

fâlfâind în noapte, mistreți, căprioare

urlete

răgete

nea Grig sare

să stingă o scânteie

i s-a lipit i s-a întins pe mâini, picioare,

ne-am acoperit auzul

închidem ochii strâns strâns

așteptăm să ne trezim

din tăcerea vuind

ori să vină o ploaie să stingă limbile flăcărilor scăpate de sub control

să amorțească

mâna care joacă, (nu pe clapele unui pian, nici într-un teatru al umbrelor întinse pe pereți)

pe butoane roșii, verzi, ascunsă într-o blindată ucigașă

papuceii

încotro v-ați pornit

tăcuți, jerpeliți

murdari de cenușă

cu șireturi dezlegate

pe ce trepte ați alergat

ascunși sub frunza de brusture între firele de iarbă tremurătoare

pe cine așteptați

Emilia, Mara?

și voi, urși de pluș

și voi, rochii de seară

atârnate pe copaci

multicolore

în bătaia vântului

de parcă v-ați fi încins într-un vals la o sărbătoare doar de voi știută

și voi case

cu interioare

ca niște decoruri de teatru

întoarse în afară

invitați fără să vrem

în intimitatea îndrăgostiților voștri

a copiilor și părinților voștri

la mesele lor în sufragerii

în paturile lor pline de zgură și pietre

țară cu sufletul ars,

pământ frământat cu sânge

câmpii semănate cu gropi și capcane

oameni și vite pășind dezorientate…

Papucei roșii, jerpeliți,

ce istorie ascundeți între firele de iarbă

încotro v-ați pornit

și voi scrâncioburi cărucioare

cu brațe de fier contorsionate

în mișcare în bătaia vântului

pe cine legănați

invitați fără să vrem

la festinul morții

pe cine căutați printre ruine

voi, mâini, fețe obosite, o armată de căști

sub văl de seară

da!

da!

sparge liniștea entuziasmat salvatorul

se aude un  semnal, o respirație!

mai spuneți, ceva

spuneți, ceva,

femeie

vă auzim, da!…

orașul se agită, plin de speranță, se prinde de un nou fir de viață

*

Margareta CURTESCU

poem pentru marius

vorbește-mi despre viața ta spune-mi

cum e să-ți simți zi de zi tinerețea

concrescută în aerul spiralat

din bucurești?

sau cum e să-ți duci prin metrou

după șahul de la ora cinci

jenat de priviri

trofeul?

în timp ce ne auzim la mobil

văzu-mi scrijelește pe

zdrențele norilor

o definiție

fără stil fără cuvinte șlefuite

fără silabe rimate

lucioase

vorbește-mi descrie-mi

zilele nopțile tale

copacii de lângă blocul în care

stai cu chirie ninsorile

arșițele ploile schelăriile

acoperișurile caselor

zăbrelele de pe la geamuri

și drumurile

drumurile pe care treci

când cauți un minereu prin lumea

aceasta diformă răscolită

deja de atâția

cerul din chișinău s-a limpezit

și noaptea curge peste ziduri

de pe pozele împrăștiate în poala-mi

un surâs de copil se desprinde

să-mi umple toate

golurile din casă

iubirea este de stânga dragostea este de dreapta

ce aveam de toată seara i-am căutat chipul

printre fotografiile vechi?

poate că imortelele cu care conviețuiesc au tresărit

când asfințitul orb mă privea prin geam îndelung

sau poate că tot repetam cuvintele

doctorului cristian andrei

iubirea este de stânga dragostea este de dreapta

aici în stația unde aștept acum un troleu

oricare ar veni primul

plouă cu soare și eu îmi zic nu voi face nicicând

un melanj din politici erotice

că cele de centru-dreapta

ori cele de centru-stânga

nu sunt pentru mine

că tot mai tânjesc

după spațiile cu flamuri oliv 

unde palma îmi luneca peste brazde

cu iarbă tăcută și flori siameze

gata să se desprindă

una de alta

și unde iubirea un sentiment

de stânga era

iar dragostea unul de dreapta

jazz

ascult cum cineva îmi leagănă

singurătatea în ritmuri de jazz cum

aerul îmi absoarbe cu toți porii

tăcerea

tot mai complice tot mai subțire

tot mai tăioasă

visele nu mi se mai întrupează

nici nu-mi mai pâlpâie

sângele sub crustă

dar zilele se nasc tot mai tinere

pădurile de cedri freamătă

tot mai aproape

și pe dealul cu iarbă vie și moartă

la un loc unde stau

un copil trece în fugă la vale

și mă întrebă zâmbind

how are you?

*

Iulian FRUNTAȘU

ce dracu!

mai în vârstă decât piatra tăiată în carieră sunt fosilele așteptând să fie conservate în depozitele sedimentare în fiecare noapte deținuții devin cârtițe săpând-săpând-săpând poc-poc-poc tuneluri simultan în trecut și în viitor

vecinul meu zice deținuții nu lucrează noaptea el este unul dintre gardienii închisorii mă întreb câți trăiesc în blocul acesta de apartamente oricum cine ar avea încredere într-un gardian?

chiar în clipa aceea aud voci răgușite în spatele ușii și o bătaie discretă de unde ei cunosc că mă aflu acasă? mă târșesc spre ușă lăsând o dâră de transpirație în urma mea precum melcii lasă urme de mucus ei intră în apartament

se poartă de parcă ar ști totul despre mine se așază pe canapea sufletele lor sunt însărcinate cu semnificații pe care niciodată nu le voi înțelege prea bine până când va fi publicat un dicționar al iadului adnotat în modul corespunzător

în piepturile lor se întrezăresc formațiuni maligne care la rândul lor nasc groaza în formă pură încerc să execut să le fac câte o cezariană cu un cuțit de bucătărie dar nu reușesc pentru că picioarele mele au intrat până la glezne în podeaua vâscoasă

ce-ar fi mai comod să mă îmbăt sau să cad în uitare dar mai bine să am amnezie nimic nu mă salvează ei nasc creaturi incongruente cu ochii albi și respirația neagră uite cum sâsâie cuvintele precum ar trage o mitralieră gloanțele într-o mulțime fără gusturi muzicale elevate

ești o rușine pentru societate un retardat nerecunoscător o mizerie un boschetar păduchios te vom fute de te-om rupe așa încât nu te va recunoaște nimenea nici mă-ta curva aia nu-și va da seama că ești tu

încerc să le explic greșeala lor nu am mamă sau tată sunt uman doar parțial nici nu știu exact proporția am fost crescut în laborator dintr-un set de material genetic impregnat cu inteligență și valori umane dar ei nu mă ascultă și continuă să ragă degețelele lor găurindu-mi pieptul

apoi scot armele și împușcă în poza frumos înrămată pe care am făcut-o câțiva ani în urmă pe o planetă necunoscută împreună cu mira iar asta cumva a ars cipul de pe placa de circuit responsabilă de respectul și protecția vieții demnității bunăstării umane și atunci îi apuc de gât îi ridic sus și continui să-i zgâlțâi

până când nu se mai mișcă picioarele lor atârnând ca würstel-uri germane pe care i-am văzut la un curs video obligatoriu despre civilizația europeană defunctă și apoi încep să aud din nou deținuții care sapă tuneluri doar că nu știu în ce direcție o fac în trecut sau în viitor ce dracu!

vocea ta cornelia

știu ca mă voi naște din nou când voi uita combinația la lacăt memoria este lumina care se târăște prin vitraliile prăfuite ale ferestrelor înalte intră doar razele cele mai puternice

un șopron cu lucruri inutile aruncat în aer de către geniștii armatei britanice splendoarea bucăților de lemn și tinichea obiectele acumulate pe parcursul anilor reprezintă un nou început ca un alzheimer inversat

de fapt nu i-am vorbit niciodată corneliei sau poate pur și simplu am uitat combinația la lacăt cel puțin să-mi amintesc dacă întunericul este suportabil atunci când în urma exploziei particulele sunt proiectate în spațiu

ecoul cuvintelor îmi va țiui în urechi se va plimba prin cap ca un maidanez jigărit

pe masă e un măr galben care devine roșu taie aici și aici mai adânc

nimeni nu mă va vizita mă voi putea întoarce în corpul meu și atunci da atunci

îți voi auzi vocea ta din nou cornelia

ultima milă pe strada albany

crede-mă călătoria în care ne aflăm acum este ultima deși ai putea visa că este o croazieră în golful massachusetts și mai departe în oceanul atlantic ai putea chiar să tremuri imaginându-ți rechini și alte specii periculoase pielea de găină de pe brațele tale ca niște fire de nisip îmi place să le ating

între scila și caribda mereu există iahturi cu stegulețe roșii pe frânghii zbătându-se ca fluturii într-un borcan de sticlă subțire până când fiul nostru nenăscut cu ochii albaștri ne va prinde cu un ac pe o scândură lipind eticheta aceștia ar fi putut fi părinții mei

numai dacă venele perforate n-ar fi niște puncte pe care încercăm neputincioși să le conectăm într-un joc de unire în pătratele formularului pe care îl vei completa la admitere la azilul wood-mullen

milimetri de speranță sunt milele disperării până când ajungem la ultima atunci scufundăm iahtul și abia reușesc să-ți șoptesc adio fluturele meu din borcanul de sticlă subțire

*

Rodica GOTCA

rușine

Azi dimineață, cât îmi spălam fața

încercam să mă spăl de frica de peste noapte, de reacția la vaccin, de tot ce aud și văd, de furia și groaza pe care vor – nu vor o transmit știrile

și de neliniștea mamei,

care se zbate să meargă azi la cumpărături, să-și mai ia 2 kg de făină și sare, și carne și de toate pentru că astfel ar îndopa frica ce o devorează din interior.

Spălându-mi fața am  tot dat jos scene tâmpe din capul meu,

nesomnul și grimasa provocată de o stare de vomă

persistentă deja de 3 zile.

Am băgat mutra în prosop și mi-a venit a plânge.

Cât mă șterg pe față pot plânge – e aproape inobservabil,

apoi ridic fața din prosop și totul e bine.

Ca să mă conving de asta, mă uit în oglindă…

văd că am spălat frica, durerea, furia și groaza,

chiar și neliniștea mamei îmi pare acum un fetiș haios.

Și acest ritual matinal ar fi încheiat

dacă n-ar fi rămas, 

imună la apă și săpun – rușinea!

Mi-am dat seama abia acum,

în această dimineață

că îmi e rușine, 

că nu știu cum o să ies din baie și o să fac micul dejun băieților

că nu știu cum o să mă pot uita în ochii lor care așteaptă de la mine o rezoluție.

Îmi e rușine

că fiul meu mai mare a strâns într-o sacoșă toate jucăriile

ce reprezentau arme sau mașinuțe de război, auzindu-ne vorbind în casă.

Îmi e rușine

că la întrebarea prietenilor: „Ce vei face acum?”

 Zic – „Nimic”.

Îmi e rușine

că mama simte frică.

Îmi e rușine

că am 28 de ani

și sunt un matur handicapat în fața unei terori

care poate doar face scroll pe fb și instagram.

mi-e rușine

că tu simți NELINIȘTE,

iar eu, prin statul de mamă nu ți-o pot anihila

nici prin statutul de fiică,

nici prin cel de nepoată

Doamne, cât de mare sunt!

Cât de impotentă!

Și asta probabil te neliniștește cel mai mult.

Neliniștea vine odată cu copiii, nu cu războaiele.

Neliniștea vine deoarece tu nu mai ești responsabil doar pentru tine,

iar între tine și Dumnezeu mai apar câțiva oameni,

care aici îți pun întrebări

iar acolo îți vor răspunde.

Pan_de_Mica

Băieții mei sunt mici,

prea mici ca să îmi împărtășească frica.

Ei se joacă în nisip și râd când

cad

firicelele galbene lucitoare pe picioarele lor desculțe

și se strecoară printre degețele și îi gâdilă.

Băieții mei sunt mici,

prea mici ca să le fie frică.

Jocul lor este mai important decât orice consiliu medical.

Băieții mei sunt mici,

prea mici.

Doi zei pitici în mână cu lopățele și trăgându-se de păr,

cu mult mai fericiți decât mine și în mai mare siguranță.

Băieții mei sunt mici,

prea mici.

Privindu-i îmi spun că totul este bine, că nimic nu s-a întâmplat,

că lumea e așa ca ieri

și că de mâine nu o să mai port mănuși

și nu o să mai miros a țuică făcută de tata prin 2010.

Pentru ei nu există paravane după care trebuie de uitat,

nici politici educaționale și economice.

Pentru ei

Totul e simplu,

Totul e un joc

în nisip

Sonet

Țipăt, toate se nasc din țipăt, credeam

și țip în pragul lumii la naștere

la femeia ce vru prin cunoaștere

să mă scoată din jocul ce-l am.

Ea, palidă, străină, fatidică

Îmi datora nume, haine călcate

La trei ani pe tata cu mine în spate

Ca o umbră în era mea ludică.

Ea,o femeie cât o hologramă

Prin care fac surfing, cel mai des plângând

Își accesează matricea la PIN-ul: „mamă”

Și nu își va schimba ID-ul nicicând.

Mă rup des în Contra și-n baie mai cânt

Sunt gamer, dau blok la profile și dor

Cu toate astea nu îmi e mai ușor.

*

Vasile GRIBINCEA

Armonizare

Suntem mai mult decât niște mecanisme care ne depășesc

uneori puterea

de înțelegere

Dacă am conștientiza fiecare

proces

din noi,

dacă ar trebui să-l controlăm

de la un capăt la altul,

ce ar rămâne, ce

am rămâne?

               Dar așa avem

condiții optime (?)

să credem, să suferim

să răbdăm, să nădăjduim,

să fim de nepătruns

ca terțul (încă?) exclus

dintre a fi și a nu fi și așa

mai departe

Noi

am supraviețuit unor supradoze de imprevizibil

Înfășurați în

timpul concentrării

învățate

de la ascensiune al liniștii

învățate de la ocean

al frumuseții celor niciodată

întâlniți

al celor care au meritat

al celor de la care am învățat

al păianjenului prins în pânza proprie

al binelui care luptă uneori

cu binele timpul

întrebărilor care opresc întrebările

timpul gândului la noaptea când Eugen Doga a compus Valsul

la cele ce nu pot fi

măsurate șterse

timp de catharsis

timp de catahris

timp-test ca o fotografie în infraroșu

timp în afara timpului aproape ca-într-un experiment de Michel Siffre

Au ca-n Outsider Art

Timpul care ne liniștește și neliniștește

timp de înțelegere timp de alegere

Timpul-Burete și Timpul-Sită și Timpul-Potcoavă

timpul zâmbetului

când citești

că Stephen Hawking s-a născut pe aceeași dată cu Galileo Galilei și

a murit la 76 de ani, ca Albert Einstein,de ziua de naștere a lui Einstein –

ziua numărului π

timpul când orice vorbă în stare de mai mult

reverberează ca Vara lui Vivaldi în Primăvara lui Einaudi ori în Iarna lui Piazzolla

timpul când culoarea mea preferată e albastrul venelor tale

timpul când mai simplă decât toatee schimbare

ce face imposibilă (?)

schimbarea

(Prezentul Absent)

t

o

t

p

r

e

z

e

n

t

Timpul când Orice și când Altceva

Timpul Alternativ/Continuu ca Triunghiul lui Penrose

Ne vom aminti de aproape toate

(ca) de 70 de ori câte 7           

Ne vom regăsi

pe când nici devreme nici târziu nu va fi

Agi(t)ato

„I’m simply suggesting// We go to the hidden place”

(Björk,

Hidden Place)

ca

o diferenţă            o schimbare
nu îndeajuns                nu îndeajuns
de puternică                  de puternică
pentru schimbare                       pentru diferenţă

liniștea nu liniștea

împreună

am văzut

ce n-a văzut

fiecare

ce n-am (fi)

arătat

altcuiva

          unele pe

     altele simțurile

        se ascuțeau

        era liniște era

           de parcă

fiecare în locul celuilalt

      înainte să fi fost

         la locul său

liniștea nu ne liniștea

(nu am putut pleca

fără să încuiem și

la ieșirea noastră

cheia a tras în ea lacătul)

Limpede

Lui Vasile Romanciuc

Vreau să simt că nu-mi lipsește ceea ce nu pot avea

să nu-mi doresc să fiu altcineva

să mă bucur sincer pentru cei mai buni ca mine

să fiu alături cui e firesc (să pot) să nu aștept

nimic în schimb

să nu mă simt rău fiindcă nu am reușit mai mult până acum

să nu uit: unii oameni cu care încerc să vorbesc despre problemele mele

au mai multe probleme ca mine

să fac tot ce pot să merit ce am chiar dacă nu mi-e tocmai ușor

să spun ce înseamnă să meriți și

n-a fost nimeni să-mi răspundă ce-înseamnă

să știu cât să ofer și cum

să-i pot spune exact ce gândesc și să fac ce spun

să înțeleg cui și cât îi pasă

să nu fac ceea ce îmi vine greu să accept la ceilalți

să schimb acum ceea ce pot schimba acum și ar aduce liniște și lumină mâine

să accept senin că totul se poate întrerupe oricând și tot ce a fost nu ar fi cu nimic mai puțin

                                                                                                             adevărat

să nu uiți de ce

(Poeme din Coerența labirintică. Volum Alternativ/Continuu, în curs de apariție la Editura Cartier)

*

Nicolae LEAHU

FOILE HĂULUI

Pentru Ion Mureșan, Radu Vancu,

                               dar și „unora”, vorba scrisă a  lui Mateevici

Vai de dînșii, vai săracii noștri nebăutori,

CUM MAI AȘTEAPTĂ EI O VORBĂ BUNĂ,

cînd merg la serviciu ca niște iepe-sirepe

șfichiuite cu biciul; duduind pe trotuare

în tenișii sau pantofii lor scîlciați;

gonind zi și noapte pe biciclete și motorete

ca să-și livreze pizze-le sau pițipoancele;

trăgînd sfori, articole de lege și ordonanțe;

scriind, calculînd sau cadelnițînd

pe unde-și țin dracii ăștia postmoderni

anticanonicele lor conclavuri!

Vai, sărmanii, vai sărmanii noștri critici,

cum își mai cară ei spre casă singurătatea în torbă

și nimeni nu le scapă nici țigara în ciorbă,

cînd noi, aburcați deja în cerul al nouălea

de ultima stopkă

(și-un fel de cornet cu vorbe de uuh!),

tăifăsuim cu ierarhii plaiurilor  

și cu mironosițele coclaurilor,

cu dictatorii, ghensecii și prinții,

cu îngerii cei dubios de duioși și cu sfinții,

care ne spun cît de mult ne iubesc

și cu măturița ne sfeștănesc

din cap și pînă-n picioare:

nici umbră de vrajbă

să nu rămînă între noi,

nici miros de licoare!

Vai, sărmanii, vai de săracii de neștiutori,

cum nu-i învață nimeni ce-i de făcut,

cînd se lasă amurgul și drumul spre casă-i

ca tras cu rigla, măsurat și televizat

și orice stîngeală-i penalizabilă

conjugal, chiar dacă gurile hăului digital

s-au și deschis cu toatele –

boaitele! –

iar în tenebrele-acelea rozalii, purpurii

crizimea fruptului și-a și expus

nestingherita lui rumeneală!

Vai de dînșii, vai de dînșii, nefericiții

noștri cititori,cum nu au ei încă o bibliografie

perfectă a poeziei, încît  stau și  azi în fața atîtor

dulcinele și dulcinei, agramate și gramatei,

păscînd smocuri de buchii și cuvente

sau snopind bisisicile punctuației;

cum mai ronțăie ei frustrări  și idealuri,

rumegînd adevărul brașoavelor

                               și baliverne adevărate;

cum se mai îndoapă ei cu gloria cenușarilor

și lacrimile cenușăreselor,

despicînd capete de balauri și atlanți,

de cariatide și gorgone de ipsos;

cum mai tocesc ei ghiduri de slăbit

și sfaturi de doi bani din măreața căruță

în care se plimbă, cotcodăcită,

celebra punguță!

Vai de ei, vai de ei!…

*

Irina NECHIT

Elegie

Când mă privești îmi pare că sufletul meu

se uită la mine dintr-o parte

rușinându-se de lacrimile

pe care le șterg.

Ochii mei trebuie să se prefacă senini

să te mintă că nu deslușesc

tristețea din ochii tăi.

Să ne privim deschis

pentru că amândoi știm

să ne închidem în noi înșine.

Adevăratele noastre gânduri

nu ne vor auzi vocile.

Adevăratele noastre voci

nu ne vor cunoaște gândurile.

Cercul de apă

Cu vârfurile picioarelor

împingem nisipul de pe fundul mării,

vedem pești prin apă,

ne vedem genunchii,

unghiile noastre trec prin oglinzi fluide,

genele ridică spre cer

cristale de sare

Ieri valurile se prăbușeau peste noi,

voiau să ne arunce pe mal,

să ne fărâme țestele de pietre,

azi lumina s-a întins pe suprafața apei,

marea netedă

parcă e cuprinsă de uitare

A uitat furtunile și naufragiile

a uitat rafalele de vânt, cântările marinarilor,

icnetele celor ce săreau de pe stânci,

a uitat salvele de tun, fulgerele, trosnetul catargelor,

a uitat cum au apărut în ea primele forme de viață

și cum le-au crescut înotătoare,

cozi, tentacule

Împingem fundul de mare cu picioarele,

sărim cât mai sus,

ne apucăm de mâini,

facem o horă,

pentru o horă sunt de ajuns trei capete,

trei inimi,

trei suflete

Să ne rotim, să ne rotim,

cine știe ce va fi cu noi peste o lună,

peste o săptămână,

cine știe când vom mai veni încoace,

ai noștri nu au putut să se rupă de treburi,

nu au norocul să se scalde în mare,

doar noi trei,

aduși de un autobuz colbuit,

sub un cer fără nori

Să ne rotim, să sărim, să uităm

ce ne doare și ce ne macină,

ce ne frige și ce ne distruge,

să uităm tot,

să uităm de ce plângem în apă și de ce

ne-am dorit anul împrejur

să ajungem aici

Cu bărbia ridicată deasupra apei,

privim atent sub noi –

au venit,

și ei au venit –

tații noștri

și tații taților noștri,

mamele noastre

și mamele mamelor noastre,

au înotat până aici

sute și mii de mile,

au înotat pe sub ape grele

Hai veniți cu noi,

intrați în horă,

nu vă sfiiți,

strălucitori ca niște nou-născuți,

apucați-ne de mâini,

țineți-vă strâns de brațe,

săriți, rotiți-vă,

chiuiți

Chemați-l și pe cel ce nu îndrăznește

să se prindă în horă,

e tatăl femeii care ne-a oferit casa ei

pentru scurta vacanță,

el s-a înecat în marea aceasta

cu cincizeci de ani în urmă,

acum plutește la orizont,

strigați-l, vino cu noi,

avem loc pentru toți

Jucăm într-o horă tot mai mare,

mai înspumată,

sărim, ne stropim, țipăm,

speriem pescărușii,

împrăștiem bancurile de pești,

cine știe dacă vom mai veni și la anul,

cine știe dacă ne vom mai întâlni,

poate e ultima dată când ne ținem de mâini,

poate e ultima dată când ne bălăcim în mare.   

Prutul

Mai întâi îşi agaţă hainele de crengi

cămaşa decolorată se umflă ca o pânză

Prutul coteşte pe după sălcii venind la picioarele lui,

tata nu se aruncă în râu

are tot timpul din lume

se mai coace un pic la soare

apoi se culcă pe apă ca în aşternut

îşi întinde braţele plutind la vale

cu mult aer în coşul pieptului,

închide ochii,

dacă aş şti la ce se gândeşte,

poate la metrii de apă rece dedesubt

poate la ţara de pe celălalt mal

poate la combina de cules struguri

pe care a inventat-o în serile lungi de iarnă

dar cei din capitală nu i-au brevetat-o,

la următorul cot

începe să dea din degete

luptă cu somnul

se teme să nu adoarmă ca un şofer obosit la volan

dar Prutul nu e autostradă

nu e nici măcar drum şerpuit

te duce lin dacă stai întins pe orizontală,

cu oxigen curat în plămâni,

tata inspiră din nou,

plutind aşa cuminte seamănă cu o cruce

se gândeşte că are în pod nişte scânduri,

dar nici prin cap nu-i trece că noi

îl vom duce departe şi-i vom lua sicriu din magazin

şi Prutul nu va trece pe lângă mormântul lui,

la următoarea cotitură îl văd pescarii

un mort! strigă sărind în apă,

dar el ridică un braţ

e viu!

*

Artiom OLEACU

(fragment)

Ai folosit şerveţele umede

Pentru a spăla picioarele

Ce lenos mai ești

Ai observat

Aham

Am văzut

Schimbare de ritm

Neoane se aprind acolo unde lumina s-a resemnat

Ce zici

Zic

Neoanele se aprind acolo unde lumina lasă să cadă

Peste spaţiu

Peste materie

Peste lumină

Peste carne

Straturi de cea mai fină carne

Numeri

Număr

Am început

Ai început

Ai început

Am început

Da

Unu

Un an

A mai trecut un an

Exact

o.k

Ai notat

Da

Precis

Da

Am notat

Notează

o.k

Cineva taie felii

Din acoperişuri

Cum

Cineva taie felii din acoperișuri

Cineva taie felii din acoperișuri

Copaci

Străzi

Case şi oraşe

Carnea fină

Se deplasează

Spre periferii

Neoanele

Nu ajung la periferii

În care se întâmplă totul în afară de…

De…

Câinele meu

Câinele tău

Da

Cânele meu

Câinele tău

Da

Câinele meu

Şi apa murdară din izvor

Notează

Am notat

Ai notat

Am notat de 365 de ori deja

Bravo

Ce mare noroc că te am alături

Fără tine nu m-aș descurca

Mulțumesc

În fine

Să nu ne abatem de la lucru

Unde ne-am oprit la pisici

Nu

La câine

Aha

Am înțeles

Mediterane pe bulgări de pământ

Hărţi nasc umbre şi zeci de mii

De tauri muşcă din sârma ghimpată

Munţi de claxoane și ulei de motorină

Cineva trage cu forţa

Prea multă acţiune

Acţiunea mea nu este corectă

Sunt indecis

În timp ce apar zigzagurile în faţa mea

Proiecţii cu sunete grele

Se prăbușesc

Cineva nu mai respiră

S-a mişcat

E câinele tău

Câinele meu

Da

Câinele meu

Dar care s-a aşezat cumva straniu

Straniu

Straniu

Aha

o.k

În ce zi suntem

Luni

Neoanele îşi arată ghearele

Nu sunt un om puternic

Posibil că am făcut greşit socotelile

Ai făcut greşit socotelile

Da

Neoanele se retrag cumva în măduva spinării

Vorbesc despre nişte lucruri pe care nu le cunosc

Sunt un povestitor începător

Mai ai de lucru

Așa e

Mai am de lucru

De cât timp simți mirosul tartinelor

Miroase urât

Alergia

Alcoolul

Alcoolul se așează peste alcool

Tu nu bei

Eu nu

De ce spui că bei

Nu eu

Ceilalți

Se aşează peste altă alergie

Până când constaţi

Că nu mai poţi merge

Aici nimic autobiografic

Nimic

Nimic

Nimic

Pe bune

Doar senzații pe care le are

Fiecare dintre noi

Doar frânturi de oboseală

Şi nimic mai mult

Știi cine ești

Cine

Eşti omul care plânge când vede

Cum curge apa maro din robinet

…

Auzi

Nu

Copiii strigă ca greierii

Se răsucesc în culcuşurile

Lor

Visează urât

Visele lor nu produc niciun interes

Am obosit

Ai observat

Am observat

Încet

Încet

Capul meu

Cade pe canapea

Se rostogoleşte printre frunze

Pernele sunt ca niște crenguțe care mă țin în brațe

Dormi

Dorm

Neoanele aleargă din punctual A în punctul B

Mâna micuţului trage de fustă

Vrea ca vata de zahăr să scârţâie printre dinţi

Femeia e ocupată

Amintiri caudate dintr-o fotografie veche

Cu noi se întâmplă poveşti pe care nu le dorim

Neoanele se îndreaptă din punctul A în punctul B

Ai gura rece şi buzele subţiri

În următoarele şapte zile nu vei face nimic

Când te vei trezi vei merge la baie

Te vei spăla pe mâini și vei scrie mai departe

Mai auzit

Da

Bine

Niciodată să n-arunci șervețele jos

Bine

*

Maria PILCHIN

și va veni autocarul

pentru viorica harea

la călinești în pădurea domnească

mergem să facem pe scouții

copiii postcomunismului sărac

ne jucăm de-a americanii

de-a copiii democrației 

mamele noastre au alte griji

nu prea au pe ce să ne cumpere

haine carne caiete pantofi

pantaloni fuste ciorapi

noi alergăm prin pădurea

cu nume domnesc

ne îndrăgostim

ne sărutăm prelung

pe malul prutului

ne căutăm privirile aprinse

la focul de tabără

mâncăm terciul

și ne ascundem în cort

alergăm diminețile

râdem tare de ne aud morții

în cimitirul din deal

strigăm cântăm chiuim

așa de parcă nu vrem să știm

că viața va veni peste noi

grea sură anostă

că nu te poți scălda de două ori

în apele aceleiași iubiri

că toate dispar ca fumul

că va veni autocarul

că vom pune bagajele

unele peste altele

că vom pleca acasă

așa de parcă toate acestea

nu sunt decât un episod minor

dintr-o viață măreață

care ne așteaptă ne cheamă

spre fericire

iar ea fericirea zăcea acolo

înfășurată într-un naiv

bilețel de amor

pe care vântul îl mototolea

iar valurile îl înghițeau

cu pofta lor de lup

în poiana scouților

greierii își reiau locul

pe pietre rămâne pierdută

funda de mătase roșie

mâine vor tăia părul

C

R

I

–

C

R

I

răspunde noaptea

din pădurea domnească

am tăcut în magazinul moldova

într-a opta profesorii noștri ne-au dus peste prut

la iași în magazinul universal

M

O

L

D

O

V

A

amuțisem ascultam cum vorbesc oamenii aceia

era pentru prima oară când am tăcut atâta

pană la urmă viața nu e un tratat de fonetică

mihu s-a simțit bine la palas mall iași

au trecut vama au trecut

P

R

U

T

U

L 

excursia costase 30 de euro

„am mâncat la cartofisserie

fac niște cartofi pai minunați

am umblat singuri și liberi

peste o oră ne-am întors la autocar

știi era fain eram în altă țară

dar înțelegeam tot ce spun

mi-a plăcut de ei

și de cum rostesc cuvintele

cartofii erau delicioși

umblam și vorbeam cu vânzătorii”

pană la urmă viața nu e un tratat de fonetică

*

Nicolae POPA

DONBASUL  DIN PALMĂ

Acum totul se vede ca-n palmă.

Ecranul mobilului meu se înroșește.

Albăstrimea lui se destramă,

văd în palmă – bom-bar-da-men-te.

Am palma plină de împușcături.

În palma mea e măcel.

Am în palmă explozii în loc de fărîmituri,

cadavre încolăcite pe deget în loc de inele.

Strâng  în palmă mobilul din răsputeri

contopindu-l cu linia vieții

încercând să transmit un firicel

de viață spre cel… spre cea… care…

Însă e prea târziu. Pe-acolo viața

se trăiește mult prea intens,

pe-acolo se moare rapid,

se moare și totul dispare.

Deconectez telefonul.

Acum ecranul e mai puțin sângeros,

însă îmi pare că țin în mână un os,

primul ieșit la suprafață din movila de oase

albe văzute și de prorocul Luca,

osul de care mâna mea mai poate-apuca

fie și în afara ariei de acoperire,

mâna  celui, a celor ce se înalță la cer

strecurându-și sufletele printre bombe.

*

Vasile ROMANCIUC

STARE

De fiecare dată,

când îmi înflorește o bucurie,

de ea, numaidecât,

o umbră tristă se leagă.

Mă simt atunci

în pielea cuvântului alb,

scris cu cerneală neagră.

FRUMUSEȚEA

În adâncul sufletului tău,

descopăr cerul înalt.

Frumusețea ta salvează lumea.

În fiecare zi.

Lumea lăuntrului meu.

RECITIND POEME DE ȘERBAN FOARȚĂ

Ce poet e Șerban Foarță!

Să-l citești din scoarță-n scoarță!

Șerban Foarță-i Șerban Forță –

Orice vers al său e-o torță.

Șerban Foarță e un foarte

Mare ziditor de carte.

Viața-ntreagă, Șerban Foarță

Țese din cuvinte-o scoarță.

Scoarța-i ce urzeală are?

Vis, Magie și Culoare!

Punct. Atât. O mică odă

Pentru Foarță Șerban-Vodă!

AMPRENTE

Treci prin Timp,

Timpul – prin tine.

Urmele cui se văd mai bine?

*

Alexandru VAKULOVSKI

Apă-n Kosovo

o mânecă

o femeie frumoasă

urcă

de la sensul giratoriu

spre Sunny Hill

e cu o cămașă roz

blugi mulați

coc mare în

vârful capului

sutien care să pună în

evidență țâțele

cum se poartă

pe-aici

la trecerea de pietoni

văd că o mână i se

fâlfâie

de fapt

se fâlfâie

mâneca

goală

a cui e casa

stau în apartament cu mansardă

multe camere și debarale

prea greu pentru mine să le

număr

și din când în când mă întreb

a cui e casa asta

obiecte vechi

cărți

o plasă anti-păsări pentru balcon pe care

nimeni nu s-a îndurat

s-o pună

jos e bucătăria și

spațiul de lucru care seara se transformă

în stadion

la asta contribuie desigur și

berea Peja

facturile îmi arată că

aici stă cineva cu numele Berisha și

vedem că echipa kosovarilor

îi bate cu 2-1 pe cehi

din lot face parte și un Berisha

a cui e casa-n care stau

mă întreb și mă simt bine

ies la fumat la balcon

unde stau cu stăncuțele după ce

ai plecat

stăncuțele și porumbeii de aici

își fac cuiburi prin acoperișuri

dacă nu mișc

păsările stau cu mine și

uneori își aduc la balcon

bucăți de pită și de pitalcă

a cui e casa l-aș fi întrebat pe

moșul care a bătut la ușă

mi-a arătat lista cu locatari cu ceva bifat

dar nu am găsit nici o limbă comună

a doua oară

moșul doar zâmbea și-mi arăta găleata goală

am mers la baie și am umplut-o

la ore fixe filmez de la balcon

cântecul muezinului

moscheea din cartierul nostru

construită pe-un bloc

e mai drăguță decât cea mai mare

din cartierul rezidențial

prin stație trece 4

ca la Flacăra

stau și mașini care te duc cu 50 de cenți în

centru

aici tot apartamentul e

camera copiilor de acasă de la Chișinău

unde au dormit zeci de tineri scriitori

sub posterul cu Norzeatic

la apus toate ciorile

pleacă undeva și oamenii

trag obloanele

când sunt singur nu

ies în evidență și

uneori pe stradă oamenii îmi vorbesc în

albaneză

la plecare am lăsat

cheia undeva după mobilă și când

nu venea taxiul mă gândeam deja

să mă întorc

dacă m-ar fi întrebat cineva

pe stradă

de-al cui ești

măi băiete

i-aș fi putut răspunde

de-al lui Berisha

nene

bere și pleșkavița

printre reclame și afișe electorale

mai multe graffitiuri cu ne prodaj

nu vinde cred că

o barză imensă cu un batic plin de

lucruri

în spate stâlpi cu

sârmă ghimpată

alt zid

o căsuță cu tot cu copaci

într-un coș de cumpărături

ne prodaj

un băiat într-un costum

cu Serbia

alt stencil

Kosovo

je

Srbija

oamenii sunt atât de

aproape

unii de alții

nici nu ai ști să-i

deosebești

doar berea și pleșkavița

trădează

în Gračanica găsești doar bere

macedoneană și sârbă

în Priștina – Peja

și pleșkavița

într-o parte e cu vită

în alta cu porc și vită

cam atât și

multe idei

(din volumul a cui e casa asta, Editura Charmides, Bistrița, 2020)

*

Mihail VAKULOVSKI

***

mama are în roşii flori

de toate culorile

unele-i plac

iar altele nu

(„nu ştiu cum au apărut

printre celelalte”)

flori de toamnă în legumele de vară

„cînd eram tînără nu-mi plăceau”

cînd era tînără

                        mama

nu avea flori în casă

             flori în castraveţi

             flori în roşii

             flori

                      peste tot

în camera copiilor din casa părintească

în camera copiilor din casa pări

ntească tradu

c proza pentru copii

a lui Daniil Harms şi dor

m în dormitorul părinţilor perete în perete cu cam

e

r

a

c

o

p

i

i

l

o

r

dacă arunc o pr

ivire pe fereastră văd grădi

na noastră via

căr

area

spre l

ac drumul cîteva case

printre crengile m

ă

rulu

i şi mult mult mult cer acelaşi cer di

n copilărie cu nori foar

t

e

aproape de pămînt exact unde răsare

soarele

care m

ă trezeşte în fiecare dimineaţă uitîndu-se insistent şi roşu fix la tine

copiii au crescut şi-au plecat pe cărarea asta şi pe drumul ăsta

în lume

zice mama în timp ce udă florile din ogradă

iar tata se ascunde

printre nori

şi se uită ce mai face şi ce mai zice mama

un joc mai tare decît orice drog

pentru că mama nu tace deloc şi nu stă deloc pe loc

chiar dacă doar te uiţi după ea

ameţeşti

şi eşti cu capu-n nori

chiar dacă doar o asculţi

eşti în aceeaşi bancă cu cel din cer

pentru că mama

îi tot povesteşte lui tata

ce mai e pe-acasă în sat în ţară şi-n lume

ce-au mai făcut şi ce-au dres copiii ăia care

bată-i norocul să-i bată

au crescut şi au plecat

că i-a apărut a doua ediţie a cărţii cu foametea din ’46-’47

că a fost la piesa lui de la Teatrul Naţional şi că i-a plăcut foarte foarte tare

dar dragul meu dacă scriai cartea asta în comunism

Siberia ar fi scris la „domiciliul” tău

dacă nu mai rău

iată cu cine seamănă copiii noştri

Alexei

aşa că nu te mai mira de ei

***

Olea l-a înjurat pe Tolea, a ţipat şi

a plecat.

Tolea a zis doar

                          Fă, Oli, undi ti duşi?

Nu are dreptate – a zis Tolea – îi drept că

trebuia să mă duc dimineaţă la muncă

dar ieri am cam păhărit şi… dimineaţa…

Te durea capu’ – i-am zis de peste gard.

Da, mă durea şi capu’, a zis Tolea, dar

eram şi beat.

Şi cînd pleci, mîine?

Am autobuz şi la trei, a zis Tolea, da’

nu mă duc… că-s beat.

Dacă nu mai bei – te trezeşti pînă atunci,

                                                                   i-am zis,

spălîndu-mă pe dinţi.

Ei „nu mai bei”, cum să nu bei? Eu

chiar acum beau un borcan di jin dacă mi-l dăi!

[Vatra, nr. 3-4/2023, pp. 88-102]