Ştie toată lumea că CenaKLUb TIUK! este cenaclul-club al revistei web Tiuk! – www.tiuk.reea.net/, moderat de Mihail Vakulovski, fondatorul şi realizatorul revistei (alături de Alexandru & Carmina Vakulovski şi Dan Perjovschi), care a trecut deja de 13 ani de activitate intensă şi neîntreruptă.

În ultimii ani CenaKLUb TIUK! a fost găzduit cel mai des la clubul Rockstadt din Braşov, dar s-a mai ţinut şi-n deplasare, festivalurile Cenaklubului Tiuk avînd loc la Roşia Montană (la FânFest) şi la Bucureşti (la Club A şi la Sala Oglinzilor, la US), cele mai recente şedinţe s-au întîmplat la librăria-muzeu Humanitas Braşov (nr. 38 şi 40), iar următoarele ediţii vor avea loc la clubul Tipografia (tot Braşov, dar puţin mai în centru, no). Înainte să se numească aşa, Tiuk! a mai avut cenaclu şi-n alte oraşe: Chişinău, Bucureşti, Antoneşti, Odesa şi Cluj. Practic, putem încropi o întîlnire Tiuk! oriunde avem cititori Tiuk! (nr. 39 s-a desfăşurat la Amsterdam), iar revista poate fi citită oriunde în lume, avînd activitatea pe internet, încă de la primul nr., care a apărut în iarna lui 2001.

CenaKLUb TIUK! e un club mai mult literar, discuţiile pornind de cele mai multe ori de la o carte nou apărută. Avem lecturi, concursuri, discuţii cu scriitorii invitaţi, experimentiuk, autografe. De fiecare dată sunt două microfoane, publicul putînd interveni (aproape) oricînd. Se pun întrebări, se discută, iar autorul celei mai Tiuk! întrebări (alege scriitorul invitat) primeşte cadou cartea din care a citit scriitorul (concursul editurii!). Am avut invitaţi şi pictori, şi graficieni, regizori de film, scenarişti, actori, prezentatori TV, cîntăreţi, activişti sociali, profesori, ziarişti, editori, psihologi, traducători… A fost şi o ediţie caritabilă, la care s-a intrat cu bilet, plătind bilet inclusiv prezentatorul şi invitaţii (scriitori, profesori de la Litere Braşov şi muzicieni care au cîntat şi ei fără onorarii).

CenaKLUbul TIUK e ilustrat în revistă, unde e un capitol permanent despre fiecare ediţie. De obicei avem text despre întîlnire, fragment din carte, interviu cu invitatul, cronică literară, fotografii. Mai întîi postăm pe pagina de facebook un album de la şedinţă, apoi toate materialele intră în următorul număr. Întîlnirile se filmează (chiar dacă deocamdată n-am avut timp să ne uităm la vreo filmare).

Precum revista Tiuk!, şi cenaKLUbul TIUK e realizat tot de plăcere, fără onorarii şi deconturi, totul se face de plăcere şi cu plăcere. E adevărat că n-ar strica un sponsor care să deconteze drumul şi cazarea invitaţilor, dar deocamdată n-a apărut iubitorul ăsta de cultură. Am avut un perete Tiuk! la Rockstadt, înainte de renovarea clubului, cînd pereţii interiori au fost dărîmaţi, iar cu ei – şi peretele Tiuk… Oricum, netul e plin de poze cu acel zid cu sigla Tiuk! şi cu poze şi afişe de la cenaklub. S-a făcut şi un film documentar despre revista şi CenaKLUbul Tiuk, realizat de Un Cristian şi Vlad Rotaru, aşa că am putea să ne mai relaxăm, teoretic, sau chiar să ne oprim aici (şi cu revista, şi cu cenaklubul), vorba unui poet „optzecist”. Dar deocamdată mergem mai departe, c-aşa avem chef!

 

A.R. DELEANU

Pseudonimul lui Flavius Ardelean, care a debutat ca membru al formaţiei The Others (tobe), dar după ce a plecat la masterat în Germania s-a dedicat întru totul literaturii, de atunci publicând mai multe proze scurte la Tiuk! şi Suspans. Invitatul CenaKLUbului TIUK nr. 6 şi din nr. 7 – moderator, alături de Mihail Vakulovski. În curs de apariţie la Casa de Pariuri Literare Îmblânzitorul apelor (roman).

 

 

Sânul

Trecuseră deja două ore de când bărbatul intrase în casă, îşi aşezase diplomatul lângă masa din bucătărie şi rămăsese holbându-se în gol la pătratul decupat de deasupra chiuvetei, unde, cândva, fusese o placă de faianţă. Auzea tramvaiul din stradă, geamurile tremurau la fiecare sfert de oră şi el mesteca îndelung la cele trei sendvişuri cu caşcaval de pe farfurie. Ceasul ticăia altfel decât la poştă, unde cel din spatele tejghelei avea un pas mai aprig, ca de rădaşcă în călduri. Cel de acasă era mai degrabă… oare cum era? se întreba, dar, până să-şi răspundă, trecea din nou tramvaiul pe sub geam şi gândul se risipea. Era liniştit. Ca de obicei. Nimic, dar nimic nu părea că-i va tulbura liniştea antică în care cădea în fiecare după-amiază târzie, încă îmbrăcat în costumul său rămas mic şi ponosit, cu ochelarii lui lipiţi discret cu bandă adezivă şi cu cravata lui, cea cu mici scrisorele albe pe un fundal albastru. Dar, după ce a înghiţit ultima îmbucătură din sendviș, o furnicătură blândă ca o respiraţie de copil i-a mângâiat ceafa. S-a uitat în jur. Era ca şi cum cineva l-ar fi privit insistent, dar asta era o prostie, o ştia sigur, o închipuire perversă, pentru că era singur în casă şi aşa a fost întotdeauna. Ba mai mult, aşa vroia să şi rămână, deci, oricine l-ar fi privit acum din întunericul moleşit al acelui început de seară, ar fi făcut bine să dispară cât mai repede, altfel… Şi totuşi senzaţia plutea în aer în jurul lui: cineva sau ceva îl privea. S-a ridicat de pe scaun şi a început să se plimbe prin casă, palpând aerul electrizat ca şi cum ar fi posedat nişte imense antene în frunte, pipăind, pipăind. Şi iată că, ajuns în dormitor, aerul îl gâdila şi mai tare şi putea jura, da, putea jura că de acolo, din dormitor, cineva sau ceva îl privea cu insistenţă. Privirea i-a căzut asupra tabloului de deasupra patului şi a rămas multă vreme privind căprioara adăpându-se din izvor. S-a apropiat de tablou, l-a dat jos din cui şi a zâmbit: din perete, un ochi cu irisul verde îl privea blând. Din când în când clipea, se uita în stânga, în dreapta, dar, în cea mai mare parte a timpului, îl privea direct în ochi. Şi era un ochi frumos, verde ca timbrul de un cent american din 1898, sau ca cel canadian, tot de un cent, dar din 1910, sau ca cel francez de cinci centime din 1907. Se gândi să scoată timbrele din albumul de pe raft, să le aşeze lângă ochi şi să caute asemănările cu lupa lui cât capul, dar era prea fermecat de micul glob migdalat ce-l privea din perete. Apoi s-a gândit că, unde e un ochi, trebuie să fie şi restul corpului. S-a aşezat pe pat şi s-a uitat în jur. Nu i-a fost greu să bănuiască că în spatele şifonierului era ceva şi, de îndată ce a mutat mobilierul cu un pas mai la dreapta, a văzut un nas de toată frumuseţea, un nas de zeiţă grecească, răsărit din perete. Un ochi, un nas, nu, sigur, sigur, mai sunt şi… Şi a început să mute patul, dulapul, să ridice covorul şi nu i-a luat mult să găsească lângă priză o ureche cu un cercel de argint. S-a lăsat pe burtă şi s-a uitat în ea: era un pic cam murdară, aşa că a dat o fugă până la baie, de unde s-a întors cu câteva beţigaşe pentru urechi. Cu grijă le-a strecurat în orificiu şi a curăţat urechea. I-a şoptit ceva, numai el ştie ce, şi a chicotit în barbă când puful de pe ureche s-a zburlit în semn de salut graţios, ca o invitaţie la dans. Dar undeva, fredona bărbatul, undeva trebuie să mai fie să mai fie, ceva, da, da, ceva, ceva. Se învârtea în cerc, ridica de colţurile covorului, se uita sub pat, de două ori, de trei ori, să fie sigur, da, da, pe undeva, fredona, pe undeva mai era ceva. Apoi a văzut pata de pe perdea. A tras perdeaua într-o parte şi a zâmbit împăcat: găsise ce căuta. Acolo, în spatele perdelei, un sân perfect cu sfârc umed strălucea în lumina apusului de soare ce pătrundea prin geamul întredeschis. De când nu mai văzuse un sân. Aşa că a stat şi s-a uitat. Dar de când nu mai mângâiase un sân. Aşa că l-a mângâiat. Dar de când nu mai mirosise pielea unui sân. Aşa că şi-a înfipt nasul în sânul moale şi a adulmecat ca un pui de leu înfometat. Şi, de ce nu?, de când nu a mai simţit pe limbă gustul unui sfârc transpirat. Aşa că a prins cu blândeţe sfârcul între buzele sale şi l-a molfăit, jucându-se cu vârful limbii în jurul piscului sânului. De când nu mai simţise toate acestea, de când nu mai… A deschis ochii şi a privit câş în stradă, cu buzele încă ataşate sânului. Se făcea întuneric cu fiecare clipă. Numai bine, îşi zise, numai bine. A închis geamul şi a rămas în întunericul camerei. S-a gândit puţin. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării în casa lui. Nu atunci, nici altcândva – niciodată. A fugit în baie şi s-a întors cu un ghem de vată pe care l-a făcut mic, mic şi pe care l-a îndesat apoi în urechea din perete. A pus tabloul la loc în cui, acoperind ochiul. Aşa. S-a reîntors la sân şi şi-a scos mădularul prăfuit de vreme din chiloţi. Cu sfârcul între buze, cu nasul adânc înfipt în pulpa sânului şi cu o mână pe sân, a început să şi-l frece, întâi încet, apoi tot mai tare, până când, nu după mult timp, sămânţa-i albă s-a prăbuşit cu un poc neruşinat pe covor. Întâi a tremurat, apoi a oftat şi, în cele din urmă, şi-a băgat bucăţica amorfă din piele şi carne la loc în chiloţi şi a zâmbit. O zi frumoasă, gândi, cu adevărat o zi frumoasă. Dar un gust ciudat îi dădea târcoale limbii. S-a strâmbat, apoi şi-a spus că nici măcar nu e atât de rău. Şi-a apropiat privirea de sânul din perete şi a înţeles: din sfârcul întărit se prelingea pe sân un firicel de lapte. Laptele s-a adunat sub sân şi a picurat pe covor, amestecându-se cu laptele lui. Luna ieşise pe cer şi se spărgea în zeci de mici luni în băltoaca stătută. Totul mirosea cosmic, a pâine coaptă în cuptor sau a carpetă cu răpirea din Serai. Era bine. S-a aşezat în fund, sprijinindu-şi spatele de perete. Laptele curgea neîncetat din sânul bogat şi îi picura pe umărul drept. Şi-a dat sacoul jos şi a aţipit sub sânul din perete. A visat că făcea duş şi, în locul capului de duş, un penis imens, lung şi gros, tot numai vene, ejacula peste el. Îşi spăla părul cu şampon, poate, sau nu. Apoi s-a trezit. Era dimineaţă devreme şi îi era frig. Toată cămaşa se îmbibase cu lapte. A ridicat privirea: sânul nu contenea să împingă laptele prin sfârcul rozaliu. Îi era foame, aşa că a stat minute bune cu un pahar sub sân până s-a umplut cu lapte, pe care l-a turnat apoi peste pâinea cu zahăr din castron. Cafeaua nu ar fi fost nici ea la fel fără lapte. Şi, după ce a băut şi cafeaua, a aşezat un lighean pe covor, în dreptul sânului, iar acesta pompa, pompa, pompa. S-a gândit mult la ce îi rămânea de făcut, până a înţeles: sânul e greu, poate îl doare, e plin de lapte. Copiii beau lapte. A scos capul pe geam. Bulevardul era o arteră a unui fumător. Privea de sus oamenii grăbiţi, ameţiţi, înrăiţi, albi, negri, mov, harnici, urâţi, drepţi, ciungi, şi zâmbea gândindu-se, ca de atâtea ori, că sunt ca nişte scoici bine frecate, lustruite pe dinafară, dar deloc bine şterşi la cur, cu bucăţi mari de căcat uscat prinse în părul dintre buci. Asta îl făcea mereu să zâmbească, dar ştia că acum avea altceva de făcut, de gândit, de urmărit. A căutat cu privirea un cărucior pentru bebeluşi şi, nu după mult timp, l-a văzut în faţa unui magazin cu haine pentru copii. Intră, intră, îşi şoptea în barbă, intră. Şi femeia a intrat. Şi-a luat sacoul peste cămaşa năclăită şi a dat buzna afară din casă. A traversat strada şi a intrat în magazin. Mirosea a levănţică şi un fior i-a trecut peste şira spinării. Printre mamele mâţâite a văzut-o pe cea pe care o urmărise de pe geam. S-a strecurat printre rafturi şi umeraşe şi, când a ajuns lângă cărucior, a ridicat încet şi cu grijă ghemul de om adormit în puful roz şi a plecat. Nimeni nu l-a văzut. Când a pus primul pas în scara blocului a auzit un ţipăt ca o ruptură de falie tectonică. A închis uşa în urma lui. În apartament nu mirosea a levănţică. Sânul din perete atârna monstruos sub greutatea laptelui care se scurgea pe perete în râuri subţiri. Copilul a deschis ochii lui mari şi l-a privit pe funcţionar. A zâmbit. Afară, o sirenă a despărţit bulevardul în două – lacrimi şi păr smuls de-o parte, cască-gură şi forfotă de cealaltă parte. Bărbatul l-a dus pe bebeluş la sân şi i-a dat să sugă. Copilul respira adânc şi sugea cu nesaţ din sânul tot mai mare. Când nu a mai putut, şi-a smucit capul şi un rictus i-a străbătut chipul pufos. Laptele continua să curgă prin sfârcul inflamat. A pus copilul din nou la supt, dar pruncul a început să se împingă cu picioarele şi mâinile în sân, să lovească şi să plângă. În stomacul bebeluşului nu mai încăpea nici măcar o picătură de lapte în plus. Bebeluşul plângea şi geamul era deschis. Agitat, trecut de toate apele, bărbatul căuta un loc unde să aşeze copilul până se liniştea. Nu avusese copii niciodată, nu ştia cum să-l facă să tacă, îi veniră în minte tot felul de căluşuri, de dispozitive, ba chiar şi un cuţit de bucătărie masiv, cu lama lată, cu care tranşa, uneori, vreo carcasă de animal congelată. A deschis, în sfârşit, un sertar al şifonierului, a aranjat câteva din hainele dinăuntru în formă de pătuţ şi a aşezat bebeluşul printre ele. A apropiat sertarul, lăsând un spaţiu prin care să intre aerul. Plânsul nu înceta, dar măcar era mai înfundat, ca un gând pervers în biserică. Tot mai agitat, bărbatul păşea în sus şi-n jos prin cameră, ba uitându-se pe geam, ba către sertar, ba la sânul tot mai greu. Se gândi din nou la cuţitul din bucătărie, la şperaclu şi vopsea, dar nu ar fi fost în stare, i-ar fi părut rău. Cine mai avea, aşa ca el, un sân în perete? Dar laptele curgea şi copilul plângea. Bărbatul transpira şi un miros stătut se ridica din cămaşa lui. Trebuia să facă ceva, dar nu ştia exact ce. Şi-a adus aminte, aşa cum îţi aduci aminte în somn, că în apropiere era un părculeţ pentru copii, unde mai mergea şi el uneori, acoperindu-şi goliciunea cu un palton lung şi negru. În câteva minute era acolo şi se uita în jur: două bătrâne cu nepoţei – prea mari ca să mai sugă la sân, un cuplu cu un cărucior – dar era şi un bărbat, nu era bine, câţiva mucoşi mai mari care abuzau de tobogan, şi trei, ba nu, patru porumbei. Dar apoi a văzut-o: pitită între doi tei, o femeie slabă şi mică de înălțime legăna un cărucior. Bărbatul s-a aşezat pe-o bancă şi s-a gândit. Era în văzul lumii. Ceva, orice, să o facă să se mişte de acolo. Câţiva metri mai spre dreapta era o altă bancă, ascunsă în umbra unor tufişuri dese şi înalte. De ce nu s-o fi aşezat acolo? Femeia, mereu în bătaia soarelui. Se gândea mult, la multe altele, dar nu toate erau importante. Deodată a văzut-o pe femeie întorcându-şi capul când la dreapta, când la stânga. Era roşie în obraji, ruşinată de ceva sau de cineva. Femeia s-a ridicat şi a împins căruciorul în umbra tufişurilor. Aşa, da! S-a aşezat. O vedea acum fragmentată, zeci de cioburi printre frunzele tufişului. Da! Da! S-a ridicat şi s-a apropiat şi el. Acum o vedea bine. Erau ascunşi toţi trei, dar numai el o ştia. Acum înţelegea de ce s-a retras în spatele tufişului şi de ce roşeaţa îi urcase în obraji: tânăra mamă îşi scosese sânul stâng şi îşi alăpta pruncul. Întâi s-a făcut linişte în parc, apoi, după ce bărbatul a ridicat bolovanul deasupra capului femeii, s-a făcut linişte şi în creierul ei. O linişte ca o plajă părăsită. I-a luat bebeluşul amorţit de lapte şi a plecat, nu înainte de a strânge blând în pumn sânul femeii. Al lui, cel din perete, era mai frumos, îşi spuse. Era mult mai frumos. Şi cel de-al doilea bebeluş a supt cuminte la sânul din perete până când a strâns din buze, a închis ochii şi i-a dat bărbatului de înţeles că nu mai poate. Dar laptele curgea pe perete. Râuri. Cârpe pe covor. Puţeau. A aşezat copilul lângă celălalt în sertar şi a scos capul pe geam. Duetul plâns răsuna mut din burta şifonierului. Luna era plină, ca o gaură în cer. Oraşul dormea sub privirea bărbatului, colcăind a viaţă prin canalele şi fosele septice numite apartamente, cu termopanele lor ca nişte lupe, cu perdele şi covoare şi cu familii ghemuite în faţa televizoarelor. Oraşul era plin de prunci, precum şi sânul lui, doar al lui, era plin de lapte. Pruncii vor creşte şi vor conduce oraşele către infinit, vor vorbi din balcoane, îşi vor arăta pulele sau pizdele şi se vor pişa pe popor. Vor zâmbi din televizoare şi vor mânca mult, vor bea mult, vor vorbi mult, vor iubi mult, vor fute mult. Pruncii dormeau, dar cândva, îşi spunea, se vor trezi şi se vor tăvăli ca scroafele peste oraş, defecând, râzând şi iar defecând bucăţi întregi de oraş cu puroi. Dormeau pruncii, dar el era treaz şi sânul infinit. S-a întins pe pat. Şoapta oraşului, ca un glas sufocat sub perne, se ridica până la el şi el privea tavanul, pe care se conturau două linii groase, ca două semiluni ce se întâlneau: o gură. Şi el a zâmbit şi a ştiut că, de a doua zi, va trebui să caute tot mai mulţi prunci, să-i aducă sânului divin, să-i culce pe tronul lor din rufe şi să le asculte imnul lor polifonic. Mâine îmi vei şopti, gândi bărbatul, mâine buzele ţi se vor dezlipi şi-mi vei şopti şi-mi vei cere şi eu îţi voi oferi. Mâine mă vei săruta şi vei săruta toţi pruncii oraşului tău, aduşi la sânul tău ca la izvor de apă vie. Mâine voi fi al tău, prinţesa mea beton-armat, comoara mea de gips, regina pereţilor mei eterni. Mâine.

***

Cosmin PERŢA

 

Doctor al Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti, cu o teză despre “Fantasticul de interpretare în proza central şi est europeană. Asistent dr. al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Hyperion, redactor-şef al editurii Tracus Arte. Volume publicate: Introducere in fantasticul de interpretare, eseu, ed. Tracus Arte, 2011; Fără titlu, poeme, ed. Paralela 45, Piteşti, 2011; Două povestiri, ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2010; Bătrânul, o divină comedie, experiment literar, ed. Charmides, Bistriţa, 2009; Bocete şi jelanii, poeme, samizdat, colecţia Biblioteca de poezie, Bucureşti, 2009; Întâmplări la marginea lumii, roman, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2007; Cântec pentru Maria, poeme, ed. Vinea, Bucureşti, 2007; Santinela de lut, poeme, ed. Vinea, Bucureşti, 2006; Zorovavel, poeme, ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2002. Colaborator permanent al revistei Tiuk! Invitat la CenaKLUb TIUK nr. 5.

 

 

De ce am plecat din Bucureşti şi unde am ajuns

În urmă cu ceva timp am descoperit pe wikileaks un articol în care se dovedea prin documente că în anul 1994 o comisie internaţională de doctori a depus la ONU un memoriu prin care anunţau că suntem în pragul unei catastrofe: din cauza dezvoltării excesive a reţelelor de telefonie mobilă, coroborate cu alte efecte poluante extrem de nocive, în marile oraşe radiaţiile cancerigene crescuseră de peste 8 ori peste limita normală. Ce avea să urmeze erau valuri şi valuri de cazuri de cancer ce aveau să decimeze populaţiile urbane. Soluţiile oferite de comisia internaţională de doctori erau: fie reducerea activităţilor antenelor GSM, fie îndoparea populaţiei cu iod.

Cum prima variantă nu era acceptabilă din perspectiva marilor companii, s-a recurs la cea de a doua, în secret. Şi care să fie oare alimentul pe care îl consumă toată lumea? Aşa a apărut pe piaţă nelipsita din casele noastre sare iodată…

Aflând eu lucrul acesta şi îngrijorat fiind pentru soarta copiilor mei, am luat decizia de a vinde apartamentul din Bucureşti şi de a ne muta în Maramureş, în locul copilăriei mele, pe Valea Vinului. Decizia noastră însă i-a mobilizat şi pe părinţii Ralucăi, soţia mea, şi pe unchii acesteia, nenea Dinu şi nenea Cristi şi, în curând, o mică colonie era pe punctul de a se muta pe Valea Vinului.

În prima zi după ce am ajuns pe Valea Vinului ne-am mutat pe unde am găsit până urmau să se construiască noile noastre case. Părinţi şi unchii Ralucăi împreună cu Raluca şi cu copiii s-au mutat în casa unui vecin plecat în America, în timp ce eu am insistat să locuiesc în casa copilăriei mele, deşi era prea dărăpănată pentru a mai fi chiar o casă. Eu aş fi preferat să restaurăm vechea casă părintească, în loc să construim una nouă, dar pentru asta trebuia să văd exact ce se poate face.

Valea Vinului era pustie, ei, nu chiar pustie, dar erau, oricum, foarte puţini oameni rămaşi. Majoritatea bătrâni, pe ducă şi ei. Din cauza aceasta locul căpătase o accentuată tentă sălbatică, vegetaţia era abundentă, pădurea părea să se prăvale tot mai mult peste cele câteva case rămase locuite, iar ploaia nu mai înceta, pământul mustea de apă, era o umezeală rece care se simţea direct în oase. Ajunsesem pe Valea Vinului într-o zodie a ploii şi asta nu bucura pe nimeni.

Pe Raluca o mai îngrijorau două lucruri: faptul că eram destul de departe de civilizaţie, până la oraş erau 14 kilometri de dealuri, râuri şi văi împădurite, dar i-am explicat că asta ne doriserăm de fapt, şi apoi, aveam maşină. Însă cel de-al doilea lucru care o deranja era total iraţional, nu aveam nici un argument, aşa că am decis să îl ignor: o speria faptul că, după obiceiul locului, toate dealurile care înconjurau Valea erau de fapt cimitire ale familiilor care au locuit înainte aici. Da, în zona aceea a Maramureşului oamenii îşi îngroapă morţii în curtea caselor sau, mai exact, pe dealurile din curţile caselor. Eram, într-adevăr, înconjuraţi de o armată de morţi. Dar ce rău puteau să ne facă?

I-am cazat pe părinţi, unchi, copii, am aprins focurile în casa lui Adrian (am avut noroc că am găsit-o pe verişoara lui în oraş şi în numele vechii prietenii dintre mine şi Adi mi-a dat cheia de la casă pentru „cât o trebui, că Adi nu mai vine-napoi”, cum a spus ea). Casa era prăfuită, dar în rest era ordonată, spaţioasă, sobele funcţionau, aragazul cu butelie mergea, hidroforul nu ruginise, era în regulă, iar eu m-am mutat peste drum în vechea mea casă. Acolo era dezastru. M-a luat deodată o toropeală existenţială, eram trist şi fericit deodată, rememoram secvenţe din copilăria petrecută în casa aceea şi îmi puneam probleme despre devenirea mea, despre ce am ajuns. Aşa s-au dus ore… Deîndată ce s-a lăsat seara am vrut să aprind lumina şi mi-am dat seama că panoul electric nu funcţiona. Logic ar fi fost să mă întorc şi eu în sânul familiei şi să revin a doua zi dimineaţă, dar nu am făcut aşa, eram prea încărcat sufleteşte. M-am culcuşit într-un colţ al bătrânului pat de brad, am tras peste mine colţul cergei plină de praf şi am rămas aşa, nemişcat, încremenit într-un timp ce pendula rapid între copilărie şi prezent. Deodată am simţit o mişcare, o prezenţă, în casă mai era cineva alături de mine. Am sărit repede din pat. În buzunar aveam, cum am mereu, un cuţit, o brişcă, dotată şi cu o mică lanternă. Am aprins lanterna şi, alert, m-am pus să cercetez casa ungher cu ungher. Mă aşteptam să fie un hoţ. Vechea teamă din copilărie, când un ucigaş evadase de la închisoarea din Sighet şi se ascunsese pe Valea Vinului revenise. Atunci, până să-l prindă, bunicul meu, singurul bărbat din casă, deoarece părinţii mei locuiau şi lucrau în alt oraş, a dormit două săptămâni cu securea sub pernă şi la tot locul prin casă erau plantate strategic cuţite, răngi, lângă uşă era un târnăcop. Ăsta era episodul al doilea. Primul episod a fost cel în care timp de o săptămână am locuit sub acelaşi acoperiş cu doi hoţi la drumul mare. S-au dat drept prieteni ai tatălui meu. Au stat la noi o săptămână, au mâncat cu noi, au muncit cu noi la câmp, apoi, într-o dimineaţă au dispărut cu tot ce era valoros în casă. Erau unele lucruri. Şi au lăsat un bilet: „Fiţi mai atenţi pe cine primiţi în casă. Puteam să vă omorâm!”. De atunci am boală pe hoţi, iar o casă abandonată poate fi un culcuş destul de îmbietor pentru cineva care se ascunde. Dar de data asta nu era nici un hoţ. Am căutat peste tot, în fiecare colţişor şi nu am dat de nimeni şi de nimic, în raza lanternei se vedea doar praful răscolit de cercetările mele, dar sentimentul acela nu m-a părăsit. M-am aşezat din nou în pat, scârţâitul lui m-a speriat, dar pe urmă m-am liniştit. Era aproape să aţipesc, pleoapele îmi erau deja foarte grele, cleioase, când am auzit din nou fâşâitul acela. Am sărit din nou, în faţa mea am auzit mişcându-se uşa, fugea, am fugit după el, am trecut prin camera verde, apoi prin camera roşie, dar când să intru în camera galbenă m-am oprit. Era aproape dimineaţă, printre perdelele putrede de mucegai şi umezeală străbăteau câteva raze albastre firave. Nu era nimeni nici în camera galbenă, dar, spre deosebire de aseară, în mijlocul camerei era aşezată masa mare de lac, masa aceea pe care nu o s-o uit niciodată, masa pe care a stat aşezat sicriul bunicului meu la priveghi, atunci când am stat singur cu el în casă, el în sicriu, eu lângă el, o noapte întreagă. Sicriul nu era pe masă, dar masa era aşezată în exact acelaşi loc. Pe ea era deschisă Biblia bunicului meu. Am dat să intru, să văd unde era deschisă, dar nu am reuşit, ceva ca o energie, ca un câmp de forţă nu mă lăsa să intru. Şi atunci am văzut: camera era bombată, ferestrele şi pereţii erau bombaţi înafară, se chinuiau să conţină o energie ce era gata să explodeze.

Am simţit o slăbiciune, simţeam cum mă lasă picioarele, rezemându-mă de pereţi am traversat înapoi camerele şi m-am tras până la pat. Am căzut în pat ca o ghiulea şi am simţit o durere teribilă în piept, ca şi cum cineva încerca să îmi smulgă inima. Nu puteam să strig. E un infarct, mi-am zis, ştiam de la tata cum doare un infarct, nu avea ce altceva să fie. Durerea a ţinut câteva secunde, apoi am simţit că nu mai pot să respir, încercam să trag aer în piept, dar nu puteam, ca şi cum cineva m-ar fi strangulat în chiar momentul acela. Nu m-am mai opus, m-am lăsat şi totul a trecut ca şi cum nici nu ar fi fost. M-am simţit liber, bine, cu căile respiratorii intacte. Puteam să respir. Era deja dimineaţă de-a binelea. M-am ridicat din pat şi am ieşit. În faţa casei, pe trepte, pe un scăunel stătea mătuşa Anişoara. Era îmbrăcată în haine de sărbătoare. Faţa îi era smeadă, albă, curată, zâmbea. M-am bucurat să o văd, dar eu ştiam că ea e moartă. „Ce-i, mătuşă Anişoara, tu trăieşti?” „Eu? Eu îs moartă de mult, nu.” „Păi şi atunci ce cauţi aici, de ce nu eşti în mormântul tău?” „Păi am venit numai să îţi spun să ai grijă. Îi moşu tău, el nu s-o dus dincolo de tăt, el stă aicea, în casă, şi nu vrea să vii peste el. Îi tare rău amu de la o vreme şi nu-i mulţumit deloc de tine, de ce ai ajuns, de ce faci, să ai grijă, să te fereşti de el că nu ştie ce face. Să ai grijă, să nu te prindă noaptea aicea în casă, nici în curte măcar. Numai atâta am vrut să-ţi spun, amu m-oi duce”.

Când m-am trezit eram transpirat, afară era dimineaţă de-a binelea. Era bine, visasem. Totul era bine, visasem! Dar avertismentul mătuşii apărute în vis l-am luat totuşi în serios, ceva fusese acolo azi noapte. Am ieşit din casă bulversat, chiar uşor speriat, m-am dus direct spre casa lui Adi. Ai mei erau bine cu toţii. Am răsuflat uşurat. Le-am spus că m-am răzgândit, că trebuie să ne întoarcem. M-au întrebat de ce, le-am povestit visul şi întâmplările de dinainte. Au râs de mine, mi-au spus ca sunt naiv, că sunt emoţionat, că sunt bulversat de mutare, că era normal. Am insistat, s-au supărat, au început să şuşotească prin colţuri că am înnebunit. „Oricum nu putem pleca acum, mi-a spus socru-meu, maşina nu poate răzbate prin drumurile astea desfundate de ploi. Trebuie să aşteptăm să se zvânte, altfel rămânem împotmoliţi”. M-am panicat. M-am uitat pe geam, afară ploua mărunt dintr-un cer negru. Peste drum se vedea casa părintească şi atunci am văzut ferestrele bombate de la camera galbenă. I-am chemat pe toţi la geam, le-am arătat ferestrele bombate. „Vedeţi, vedeţi?!” Nu vedeau nimic, şuşoteau prin colţuri.

Mi-am luat laptopul şi am ieşit. M-am dus, prin livadă, înspre grajd şi bucătăria de vară. În prag stătea, îmbrobodită, bunica. Mă aştepta, ieri nu apucasem să trec pe la ea. Am pupat-o şi am stat un pic la poveşti. Îi era greu şi ei singură pe aici. Se bucura că venise în sfârşit cineva să stea aproape de ea. I-am povestit şi ei visul şi păţania de cu seară. „Aşa e el de când s-a dus, lasă, nu-l băga în seamă. El nu-i mulţămnit de nime. Nu-i bine să stai sara şi noaptea acolo în casă, nici pe aici prin livadă, da tu oricum ţi-i face casa ta şi nu-i ave treabă cu el. Numai grijă să ai, puiu mamii, în pădure să nu te prindă niciodată noaptea, că acolo îs sute, îs mii de suflete care bântuie şi nu le place de om”. Am întrebat-o ea cum de rezistă şi mi-a spus că ea îl înţelege, doar a trăit o viaţă întreagă cu el, şi nu-i chiar aşa rău cum am visat eu. Important era să am casa mea, dar eu nu ştiam dacă mai pot sau mai vreau să fac asta. Îmi părea rău de bunica, dar îmi venea să mă car, trebuia doar să aştept să se oprească ploaia. Am lăsat-o să meargă să dea de mâncare la păsări şi m-am băgat în bucătărie. Acolo era o dâră de semnal la telefonul mobil, şi deşi la telefon nu se putea vorbi pentru că se întrerupea mereu, ştiam că dacă ai noroc poţi prinde net cu fluctuaţii, aşa că mi-am conectat la laptop modemul de la orange şi am intrat pe net. Mergea ca dracu. Îi promisesem lui Mihail Vakulovski un text pentru Tiuk. Am început să scriu, despre ce altceva decât despre ce mi se întâmplase?

Bunica nu s-a mai întors şi scriind, nici nu mi-am dat seama cum s-a lăsat seara. Amintindu-mi de avertisment, am închis repede laptopul şi am ieşit în curte. Mi-am băgat uşor capul pe uşa grajdului. În grajd nu era nici un animal, doar bunica, întinsă în iesle. Apoi am văzut că ieslea era plină de apă cu fân. „Ce faci, Bună?” „Ia, dragu mamii, stau în apa asta cu fân, îi bine la reumatism”. Părul ei era lung şi despletit, m-am gândit că nu am mai văzut-o cu părul despletit de când eram mic. „Ia, eu mă duc amu că s-o-nserat”. „Du-te, dragu mamii, du-te”. Am închis uşa grajdului şi am plecat. După ce am trecut prin livadă, după ce am ieşit din curte şi am închis uşa mi-am amintit că şi bunica era moartă de patru ani.

Nici măcar nu mai eram speriat, simţeam o linişte neobişnuită. Soarele din spatele ploii negre, din spatele norilor vineţii, îşi îngropa ultimele raze în dealuri, iar eu mă apropiam de casă şi îi vedeam pe copiii mei jucându-se cu alţi copii, copii de pe vremea mea, copii care nu mai sunt aici de zeci de ani.

Nu sunt speriat, nu, sunt liniştit, eu le spun ce se întâmplă şi ei cred despre mine că sunt nebun, ei râd de mine prin colţuri, ei nu ascultă nimic din ce le spun, dar eu văd, eu văd tot mai limpede cum sute de morţi ies din dealuri şi vin înspre noi în liniştea aceasta ploioasă şi întunecată. Suntem închişi aici ca într-un cavou, nu există nicio ieşire, ploaia nu se mai opreşte de săptămâni întregi de parcă vrea să ne înghită şi nimeni în afară de mine nu vede nimic.

Când veţi citi acestea în Tiuk nu ştiu ce vom mai fi, nu ştiu dacă vegetaţia şi ploaia şi pământul acesta jilav şi negru din dealuri nu ne vor fi acoperit cu totul, nu ştiu dacă morţii nu ne vor fi făcut de ai lor. Dar dacă nu vă este prea greu, dacă găsiţi puţin timp, încercaţi să ne căutaţi, poate ajungeţi, poate salvaţi sufletele noastre!

 

***

Mihail VAKULOVSKI

Autorul volumelor Nemuritor în păpuşoi, Ed. „Arc”, Chişinău, 1997 (ediţia a II-a: Ed. „Vinea”, Bucureşti, 2006); Nicolae Manolescu (monografie), Editura „Aula”, Braşov, 2000; Caiet cu zmei de care n-am mai ridicat niciodată nici măcar în copilărie, Biblioteca de Poezie, Bucureşti, 2002; TU (poezie), împreună cu Alexandru Vakulovski, Biblioteca de Poezie, 2002; Tatuaje (poezie), Ed. Vinea, Bucureşti, 2003; Holocaustul evreilor români (Ed. „Polirom”, Iaşi, 2004); ODADA (poezie, Ed. Vinea, Bucureşti, 2004, Ediţia a II-a – Ed. Vinea, Bucureşti, 2009); Piatra lui Sisif sub limba lui Demostene (poezie, Ed. Pontica, Bucureşti, 2005), ИЛЬ ПЛЁ (poezie, Biblioteca Argeş, Piteşti, 2006); Autobiografie (poezie), Biblioteca Stare de Urgenţă, Chişinău, 2009; nEUROCHIRURGIE (teatru), Ed. Vinea, Bucureşti, 2010, Portret de grup cu generaţia „optzeci (Poezie), Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2010, Tiuk! (antologie de proză Klu), Biblioteca Revistei la Plic, 2010, Chişinău (cu Alexandru Vakulovski), Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2011, 10 basarabeni pentru cultura română. Tinerii dintre milenii”, Ed. CDPL, Bucureşti, 2011, Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Interviuri), Ed. Tracus Arte, 2011. Traducător din literatura rusă, doctor în filologie (Universitatea Bucureşti, 2002), Fondatorul şi realizatorul CenaKLUbului TIUK!, fondatorul şi realizatorul revistei Tiuk! – www.tiuk.reea.net/, alături de Alexandru Vakulovski.

 

Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău

(fragment din romanul cu acelaşi nume, editat la Cartea Românească)

WC-ul era o cameră unde nu era indicat să intri prea des şi, mai ales, să nu întîrzii prea mult pe-acolo. Deşi se făcea curăţenie zilnic, era o putoare care-ţi intra în haine şi-n piele şi de care scăpai ceva mai greu, oricum, trebuia să te plimbi după aceea vreo juma de oră prin parc ca să-ţi iasă mirosul din haine, iar pînă la facultate ajungeai în 15-20 de minute. Chiuvetele erau foarte murdare, luam cu noi multe ziare, pînă am învăţat tehnica de la Zinu. Nu închidea niciodată uşa. Se căca şi fuma, făcea bule din fum, trăgea băşini, medita. La început e cam greu. O dată mi-a alunecat piciorul şi m-am sprijinit cu mîna, care nimerise în WC… M-am spălat de 70 de ori cu săpun pînă am pus mîna pe mîncare. Mîna dreaptă.

– Noroc.

– Noroc.

– Şi mai faşi? Tot cu-aşeea?

– Tăt normal. Tu?

– Ghini, ei hai cî mă grăghesc.

– I hai, ghini cî-i ghini. Poka. Transmite-i privet lu podrug-ta darî.

La facultate WC-ul pentru bărbaţi era în capătul coridorului de la etajul II, era haios să-i vezi pişîndu-se, băşindu-se şi căcîndu-se pe profii atît de constipaţi ştiinţific la ore. Lui Mizzi îi plăcea să-i salute ţipînd: „Bună ziua, Vitalii Zaharîci! Ce mai faceţi? A?”. „Bună ziua, tovarăşu Zagaescu. N-aveţi mai multă hîrtie?”. Pentru aşa ceva erau numai bune conspectele lui, blea. Iată cum începe conspectul la „Limba moldovenească contemporană. Fonetica”. Lector: Zagaescu Vladimir Cuzmici. Prima lecţie: Introducere (6 octombrie 1989): „Clasicii marx.-len. au dovedit că lb. e un fenomen social. V.I. Lenin defineşte lb. ca cel m. important mijloc de comunicare între oameni. F. Engels: „Necesitatea comunicării apare pt I dată în procesul muncii colective”.”. Iată, sub conspectul lui Zagaescu, şi „Introducere în teoria literaturii” cu docent Elena Zău. „I-a lecţie. 5.X.89. Bibliografie:

1) K. Marx şi F. Engels

2) V.I. Lenin, „Despre lit. şi artă”

3) Program PCUS

4) Materiale ale congres. 27 al PCUS

5) Abramovici, „Intr. în t. lit”, § 1-4

6) Timofeev L.I., „Bazele t. lit.” (rusă)

7) Nicolaev, „Intr. în t. lit”. (rusă)

8) L.I. Curuci, Busola filologului cercetător”.

Colea avea un hobby care-l concura pe al lui Mizzi – se ducea cu paşi mici, ca să nu fie auzit, pînă la uşa cabinei şi trăgea tare de mîner. Şi aşa cum uşile nu se puteau încuia, spectacolul era garantat. Nu-mi amintesc vreun caz să nu fi tras afară vreun prof, că se ţineau de mîner, în sens că e ocupat, erau smulşi cu pantalonii pe vine, dar nu reuşeau niciodată să vadă cine e vinovatul, nu ştiu cum, dar n-au prins bagabondu’. Şi, oricum, nici măcar nu-l puteau bănui pe Colea, cum să facă tovarăşu’ Colea aşa ceva? Colea, foarte sobru, era plin de poante. Ajungînd în apartamentul unei tipe, şi-a zis să facă cunoştinţă mai de-aproape, doar că fata se visa deja măritată şi n-a vrut să se fută pînă Colea n-a zis că o ia. „Da’ mă iei?” „Te iau”. Iar după, Colea s-a îmbrăcat şi s-a îndreptat spre ieşire. „Păi de ce pleci?”, l-a întrebat fata. „Plec acasă” – „Nu vrei să rămîi cu mine?” – „Nu” – „Păi n-ai zis tu că mă iei?” – „Şi nu te-am luat?”. Cel mai rău însă a păţit-o rectorul, dar în WC-ul din blocul central. Domnu’ se căca ca omu’ şi deodată i se năzare ceva negru şi îngust şi BUF! s-a trezit abia la spital. Măcar a scăpat de-un şters de cur, l-au şters surorile medicale. Pînă la urmă s-a dovedit că i-a futut un ciocan în cap un prof de matematică, nu ştiu ce-o fi avut de împărţit, cert e că l-a pîndit cînd s-a dus la WC, a intrat în cabina alăturată şi cînd a auzit băşinile stimabilului rector, a urcat pe WC, s-a întins peste peretele ce despărţea cele două cabine şi i-a futut un ciocan în cap. Păcat că l-au prins, m-am interesat şi era un prof foarte bun, poate că de la asta şi i se trage. Atenţie, se trage! Era prieten cu Osadch al nostru, să-i fie ţărna uşoară. Osadch, săracu’, avea vreun metru şi 50, zicea: „Cînd eram eu înalt, tînăr şi cu părul negru dormeam la catedră, chiar pe masa asta, mă culcam pe Femeia Moldovei şi mă înveleam cu Tineretul Moldovei”. Cînd aţipea cineva la el la lecţie, venea încet, uşor şi îţi zicea la ureche, în şoaptă: „Dormi iubito? Somnu-ţi dulce!” Haios moşu’, avea un salut „osa”, ridica palma la tîmplă şi zicea „Salut – Salut”, ne plăcea cum salută şi, înainte de lecţii, făceam un şir, de la troleibuz pînă la intrarea în facultate şi îl salutam, tot drumul numai „Salut-salut, Salut-salut”, îi făcea plăcere, „Salut – Salut! Ce mai faceţi, măi băieţi?!” Decanul de atunci, Puric, avea vreun metru 90, îţi dai seama cum trebuia să-l salute, cu mîna la tîmplă. Odată s-a împiedicat de scări şi a căzut, 2 metri la orizontală, intra Osadch: „Salut-Salut”, şi a făcut o plecăciune pînă în pămînt, zîmbind cu poftă: „Salut-Salut, ce mai faceţi, tovarăşe decan?”

(…)

Cică mîine e Podul de Flori, chestii-trestii, se întîlnesc românii cu românii, fraţii vor putea trece pentru cîteva ore graniţele să se cuprindă, să se îmbrăţişeze, să se pupe. Vor fi autobuze care vor merge pînă la Giurgiuleşti şi înapoi. Ei, niciodată nu strică o plimbare, mai ales că poate vom găsi şi ceva cărţi. Am hotărît să ne ducem şi noi, eu cu Cristi. Cred c-am ajuns totuşi ceva mai tîrziu, florile, dacă au fost, fuseseră deja luate de ape, era o mare de oameni, se plimbau pe malul din partea Moldovei, Moldova noastră, nu Moldova voastră. Aş fi vrut să calc şi eu pe pămînt românesc, ce pula, doar am făcut atîţia kilometri pentru asta, dar nu s-a putut, grănicerii români erau la slujbă, îi durea în pulă de fraternite-egalite-liberte-suveranite-pula me. Românii din România puteau să stea la noi cît vroiau, iar românii din Basarabia în România – pula, iată cum începu această nouă-veche frăţie. Aşa că ne-am plimbat pe malul nostru, căutam cărţi „de vînzare”, în ritmuri patriotarde – „Daţi-le voie flăcăilor basarabeni peste Prut: / Sînt aşteptaţi de fetele din România. / Destul ne-a furat nouă sîrma ghimpată doritul sărut, / Destul ne-au ţinut cei străini cununia. / Daţi-le voie tinerilor români peste Prut: / Sînt aşteptaţi de fetele basarabene. / La hora neamului nostru să ne-ntîlnim ca-n trecut, /Aşa cum s-au întîlnit străbuneii” – atunci a fost lansat cîntecul, doar că l-a cîntat casetofonul, Ţopa, săracu’, era la spital. Cînd l-au întrebat dacă nu se teme să cînte aşa ceva, a zis: „Da eu am drept iuridik”.

– Vindeţi cărţile? – a întrebat Cristi.

– Da’ nu li vindim, băieţ, cî ni li-o podărit tot di-ai voştri, dacî li vreţ vî li dăm, iaca luaţî-li, cî ieu şi sî fac cu dînsîli, chiochii?

Ne-au crezut români din România, le-a luat Cristi, că el a parlit.

Ei, între fraţi curgea bere, bere (Jigulevskaia) şi vodcă (Russkaia), am băut şi noi cîte un suc (moldovenesc), am făcut răţuşte pe Nistru, plictiseală totală supravegheată stereo de vameşi şi miliţieni, vameşi şi poliţişti. Poate că unii au profitat de întîlnire şi şi-au pus-o prin tufişuri, că n-ar fi fost chiar imposibil, era aproape imposibil să nu te „înfrăţeşti”, că româncele doar n-au venit ca Nicoleta, care umbla pe malul rîului cu un buchet de flori în mîini, toţi cu bere şi vodci, televizoare de vînzare, fiare de călcat, adidaşi, discuri şi falusuri în erecţie, iar Nicoleta – cu un buchet de flori în mîini.

(…)

După Podul de Floricele fraţii de pe cele două maluri ale pîrîului s-au înfrăţit şi mai tare. România s-a grăbit repede să recunoască independenţa şi suveranitatea R. Moldova: „Da, sînteţi independenţi, sînteţi suverani, să nu vă vină cumva în cap că vreţi unire, sînteţi suverani şi mai lăsaţi-ne în pace. E de ajuns că sîntem noi săraci, ce, vreţi să se unească două sărăcii ca să formeze una şi mai mare?”. Moldovenii s-au bucurat că România a fost prima ţară care le-a recunoscut singurătatea, cică îi susţin, cică e o ţară prietenă. Au început imediat şi schimburile de experienţă, schimbul de elevi şi de studenţi. Românii i-au trimis la noi pe cei care nu puteau să intre în universităţile lor, moldovenii i-au trimis pe cei care picaseră, dar şi la cerere. Aşa că printre atîţia proşti şi KGB-işti au fost şi cîţiva băieţi de treabă, care chiar vroiau să înveţe, vroiau şi altceva. Aşa au plecat şi cîţiva prieteni din anii mai mari. Din anul III, IV sau V fraţii de peste pîrîu îi băgau pe basarabeni în anul I sau chiar în anul pregătitor. Cică să înveţe limba română. După 4 ani de filologie română te băgau în anul pregătitor cu africanii şi arabii – învaţă, frate, limba ta. Basarabenii îi primeau pe studenţii români ca pe fraţii ruşi – le ofereau toate condiţiile, îi băgau în cele mai faine cămine, în cele mai mişto camere. Iar ei l-au votat în unanimitate pe Iliescu, chiar şi cînd a cîştigat Constantinescu studenţii români din universităţile din Basarabia l-au votat – sută la sută – pe Iliescu. Dintre atîţia studenţi nu s-a găsit nici măcar unul ca să voteze altfel.

(…)

A venit vremea schimbării. Schimbăm comunismul de atunci pe comunismul de acum, moartea care moarte n-are cu viaţa care n-are viaţă, URSS cu R.Moldova-R.Uzbecă, R. Ucraineană, R.Lituaneană, R.Gruzină, R.Armeană, SUA, NATO, UE. Îl schimbăm pe Lenin („Schimb 100 de intelectuali pe-un electrician”) cu Stalin („Este omul – este problema, nu-i omul – nu-i problema”), pe Stalin cu Gorbaciov („Trăiască perestroika!”), pe Gorbaciov cu Snegur („La muncă, prieteni, la muncă!”) & Ştefan cel Mare („Moldova nu este a noastră…”), pe Puşkin cu Eminescu, pe Maiakovski şi Şolohov cu Vieru şi Păunescu, ne uităm în Piaţa Roşie şi-n Piaţa Victoriei, rămînem saşii. Înlocuim boxerii cu tanga, cravata pionierească cu cravata, schimbăm grafia, literele la maşinile de scris, maşinile de scris cu computerul, computerul cu laptopul, scrisoarea cu e-mailul, cărţile de hîrtie cu cărţile pdf, cinematograful cu filmele de pe CD, CD-urile cu DVD-urile, DVD-urile cu stickurile, stickurile cu hard discurile externe, poşta cu net-ul, ziarele şi revistele – cu revistele web, cvasul cu ceai, ceaiul – cu cafea, cafeaua – cu marijuana, marijuana cu extasy şi cocaina, telefonul – cu celularul, celularul cu iPod-ul, schimbăm accentele, schimbăm steagul, patria, ţara, limba, imnul, uităm să ne schimbăm ciorapii, ba da, îi schimbăm între ei, schimbăm idolii, şefii, tiranii, dictatorii, ne ducem la vot din 4 în 4 ani şi punem botu’. Ne schimbăm dizidenţii pe DJ-ei. Schimbăm muzica, schimbăm timbre, dizidenţii se întorc acasă, intră în partide politice extremiste şi devin ultranaţionalişti, anticomuniştii convinşi din sistemul comunist intră în noile partide comuniste, vedetele porno intră în Parlamentul European, armata SUA intră în Irak, părinţii ne intră în pămînt. Schimbăm Mioriţa cu Oaia Dolly. Schimbăm banii, textul şi imaginile de pe bani, schimbăm aerul, ne schimbăm iubitele, între noi, prietenii, dar şi între noi, bărbaţii, oriunde am fi, le schimbăm pe VIP-uri gonflabile, cu animale, cu alţi bărbaţi, le lăsăm în casă singure cu vibratoarele, facem schimb de mame, de sex, schimbăm dinţii de lapte pe coroane, ne punem coroane pe cap şi pe mormînt, ne schimbăm cu locul, dimineaţa ni se scoală pula fără să vrem, dimineaţa trebuie să te duci la WC şi să te pişi, dimineaţa îţi trimite un link din viitorul inevitabil şi îţi pute gura, dimineaţa trebuie să zici „Bună dimineaţa” şi nu „de ce pula mea m-am trezit aşa devreme” şi trebuie să ţii furculiţa aşa şi lingura aşa şi aşa, nu aşa sau aşa, fiecare face la ce se pricepe cel mai puţin.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]