(Mică antologie de proză)

Lorina BĂLTEANU

Legată cu funia de pământ

 (fragmente)

PE MAMA A DUS-O MAȘINA COLHOZULUI LA SPITAL, pe mine m-a adus acasă tata cu sania. M-a pus pe laiță și s-a dus prin măhală să caute pe cineva cu lapte în țâțe. Cei cinci, orânduiți în fața mea, erau frații și surorile mele, dar încă nu voiau să le fiu și eu soră. Se uitau toți cu dușmănie și tot dădeau perna de la unul la altul. De la cel mai mare la cel mai mic, și invers, de la cel mai mic înapoi, spre cel mai mare. Niciunul dintre ei nu avea atâta curaj, să-mi îndese perna pe față, să nu mă mai vadă, să nu-i mai văd. Voiau să dispar. Mai bine să nu fi existat. Eram monstrul, care a făcut-o pe mama lor să o doară. Cuțitul, care i-a scurs sângele din vine. Omida zbârcită, care a ros-o pe dinăuntru. Boț de carne rea, pe care ea l-a aruncat afară.

Cel mai mic s-a pus pe plâns. Lui îi era cel mai dor de mama lui. Și perna era prea mare și grea. I-aș fi dat degețelul meu să-l sugă, să se liniștească. Pe mine mă liniștea, când mă zdruncina mama în pântece, trăgând cu sapa țărână la cartofi. Și când scutura de praf țolurile, afară. Dar n-am putut să-l scot din fașa, cu care eram strâns înfășurată. De jalea lui și de foame, am început să sughiț.

Tata s-a întors cu mama altcuiva din măhală și m-a dat la pieptul ei plin. Aveam de ales, să mănânc ori să am frați și surori. N-am vrut să-i supăr și m-am întors cu fața spre ei. Pentru că nu am supt țâță străină, s-au umplut de respect. Sor-mea s-a dus să mulgă capra. Cealaltă soră mi-a mestecat în gură o bucată de pâine și mi-a dat-o într-un colț de batistă s-o sug. Iar frații, pe rând, m-au legănat pe picioare.

*

PRIMA A VENIT SĂ MĂ VADĂ BABA DOCHIA. Mai întâi a desfăcut cu mâinile ei zbârcite pelinca¹, în care eram înfășată, și m-a cercetat de-a mărunțelul să vadă, dacă am tot ce-mi trebuie. M-a trecut dintr-o mână în alta, ca pe-o bucată de aluat înainte de a o pune în tavă, și m-a lăsat, împăcată, la loc. Am răsuflat și eu ușurată că nu-mi lipsește niciun deget de la mână sau de la picior. Iar ca să împrăștii orice îndoială, m-am pus pe urlat cât m-a ținut gura de tare, să știe că nici mută nu sunt. După aceea m-a scăldat în ierburi de leac, m-a șters cu șorțul ei aspru de cânepă și m-a scuipat din belșug peste tot. Să nu mă deoache cumva cineva. Mi-a înfășat strâns picioarele cu o bandă ruptă dintr-un cearșaf, să nu le am strâmbe când o să fiu fată de măritat, iar cu restul mi-a strâns și capul în cerc. Să nu-mi crească ceafa prea mare. A adus din sarai² o covată crăpată, m-a băgat cu tot cu pernă în ea și m-a urcat pe lejancă³, la cald. Le-a dat din deget surorilor, nu cumva să mă scoată în frigul de-afară până nu vine mama de la spital, și s-a dus prin ninsoare acasă, lăsând urme adânci prin ogradă cu galoșii ei negri de cauciuc.

*

MUȚENIA MEA ARE CUVINTE. Dar eu nu le dau drumul afară. Dacă rămân goală pe dinăuntru, mă surp. Le țin înăuntru, ca pe niște oi în ocol. Când se îmbulzesc prea multe în gură, le-înghit înapoi cu tot cu salivă. La început, mama a crezut că m-am încăpățânat și nu vreau să vorbesc, fiindcă mi-e ciudă pe cineva. Nici ea nu vorbește cu tata când el nu-i ascultă sfaturile. Dar peste o zi și o noapte, peste încă o zi și încă o noapte de tăcere, mama a înțeles că ciuda mea nu seamănă cu-a ei. A ei e un ghem de mici nemulțumiri și necazuri, pe care ea le deapănă peste zi, iar seara le desface, fir cu fir, și-i cere tatei lămuriri. Chiar dacă el nu-i poate explica limpede de ce-a făcut una sau alta, faptul că el o ascultă vinovat și smerit, e de ajuns ca mamei să-i treacă supărarea și se duce cu el la culcare.

Ciuda mea e altfel. Mă acoperă ca un nor negru și mă strivește cu greutatea lui ca pe-o pară mălăiață cu piciorul. Uneori îmi ia răsuflarea și, fără aer, încep să mor.

Ca să-mi treacă, mama m-a dus la baba Dochia să mă descânte. De deochi și de sperietură. Că altceva ce aș putea să am? Pe baba Dochia o știe tot satul și încă alte câteva de primprejur. Oamenii vin după leacuri, dar mai mult după mângâiere, zice mama. Cândva, baba Dochia a avut-o pe Nina ca fiică. Când fulgerul a intrat pe fereastră și sfera lui a făcut cercuri, cercuri prin casă, pârlind păretarul și ștergarul de sub icoană, Nina era singurică acasă. I-a părut atât de frumoasă și minunată lumina lui sclipitoare, că s-a luat după ea și nu s-a mai întors. A rămas la spital să aștepte acolo sfera de foc. Lumea zice că a murit. Mie baba Dochia mi-a spus că a luat-o fulgerul cu dânsul în ceruri. De aceea ea a fost răsplătită cu harul de a tămădui. Pentru Nina. Acum baba Dochia lecuiește de toate și pe toți. Leagă și dezleagă cununiile, ghicește în bobi, scoate cu limba spinii din ochi, pune la loc mosorelele sărite din șira spinării, scoate viermii din oase și descântă de sperietură.

Baba Dochia și-a făcut palmele uluc, a grămădit aerul din jurul meu și l-a aruncat, ca pe-o minge, peste umărul stâng. Apoi mi-a apăsat cu mâinile peste pleoape și mi-a băgat ochii mai adânc în cap, de parcă știa că ei se plimbă uneori aiurea prin sat. M-am gândit, că dacă îi bagă de tot, n-o să mai văd lumea cea albă. De urechi nu m-a tras. Și-a amintit că tot ea mi-a făcut găuri pentru cercei câteva zile în urmă și acum ața neagră, pe care mi-a tras-o prin lob cu acul țigănesc, s-a acoperit cu puroi. M-a stropit cu agheasmă dintr-o sticlă de votcă și i-a mai dat mamei un săculeț de iarba-dracului să mi-o presare pe noapte în așternut. Să nu fac pipi în pat. Pipi în pat eu nu fac, pentru asta mama pune o căldare în tindă.

Mama m-ar fi dus și la mănăstirea din satul vecin, dar acolo au făcut spital de nebuni și altă mănăstire pe-aproape nu mai avem. Lumânările le-am aprins acasă, pe măsuța de sub icoană. Iar de la rugăciunea, pe care mama o știa de mică de la bunica, am reținut doar un rând – Înger, îngerașul meu…– și acela fără să-l pot spune cu voce tare.

Nici doctorul din sat nu i-a spus mamei mare lucru despre muțenia mea. S-a uitat în fundul gâtului, ca într-o fântână, și n-a văzut nicio broască. Iar cel de la raion m-a fotografiat și i-a dat mamei pozele, pe care fața mea nu se vedea.

Erau doar plămânii. Fără niciun cuvânt în ei.

*

CUM TRAG PĂTURA PESTE CAP, mă văd în salonul lui tanti Muza la București. În rochie de catifea și pălărie cu pene de păun pe cap. Ca în toate fotografiile cu ea. Tot ce știu despre tanti Muza, e din fotografii. De fiecare dată când vine la noi, din cele patru geamantane unul e plin cu poze. Tanti Muza la Roma, tanti Muza la Paris, tanti Muza în croazieră pe mare… Tanti Muza în salonul ei la București, înconjurată de alte doamne cu mănuși de dantelă…

Tanti Muza e sora bunicii. Când încă o chema Mașa, bunelul a venit să o ceară de nevastă. După câteva ulcioare cu vin, turnate direct pe gât de capul familiei, în locul Mașei, bunelul a ieșit însurat cu sora ei mai mare, Ileana. Că așa se cuvine la gospodari, fetele să se mărite pe rând, una după alta, începând de la cea mai mare. Ileana și este bunica mea. Mașa, de bucurie ori de scârbă, a plecat la București cu Ulita, altă soră mai mică. Peste Ulita a trecut tramvaiul, când trecea strada, chiar în prima săptămână de oraș. Amintirea ei s-a risipit pentru totdeauna în aerul bucureștean și nu a lăsat nicio urmă. Nu a avut poză nici pentru mormânt, nici pentru albumul nostru de familie.

Mașa s-a măritat cu un italian, care vindea cosmetice la București, s-a făcut blondă cu vopselele din magazinul lui și a devenit tanti Muza. Tanti Muza mea. Când frații mei mă bat cu pumnii în cap, fiindcă nu-i ascult și le răspund urât, eu le spun că tanti Muza o să vină să mă ia de suflet. O să plec cu ea la București și n-o să mă mai întorc la ei niciodată. O să le trimit doar fotografii în rochii de mătase. Spun asta așa, ca să-i sperii și să-i apuce jalea. Fiindcă știu că tanti Muza nu are și nu vrea niciun fel de copii. Nici pe mine nu mă vrea. În schimb, ea se pricepe de ce stau lipită cu fundul de scăunelul meu și ascult cu gura căscată poveștile ei, despre unde a fost și de unde vine de data asta. Umblu cu gândul prin lume după dânsa, uneori mă duc și mai departe, pe unde ea încă nu a ajuns, și înapoi nu mă poate aduce nici vocea supărată a mamei. Iar o iei hăisa, draga mamei, hai-hai, că-o să te rătăcești iar cu mintea și-o să vină doctorul să-ți pună nacoale⁴…

*

ÎN GRĂDINA DEVASTATĂ de primele vânturi de toamnă nu mai rămase nimic frumos în picioare, doar câțiva hlujeni de răsărită⁵, semințele cărora noi le mâncaserăm încă de verzi. Și gutuiul bătrân, care-și mai ținea câteva fructe galbene-n dinți. Neamurile venite la hram din toate părțile își căutau un decor potrivit să se fotografieze. Ca să umple pustiul din jur, au adus din casă un scaun cu speteaza rotunjită, pe care mama l-a cumpărat de la o evreică, plecată pentru totdeauna din sat și din țară. Să fie ca în pozele vechi, s-au așezat pe scaunul cu spetează rotundă pe rând, când bunica, când bunelul. Ceilalți, mai tineri, s-au grupat în jurul lor, ca un stol de hulubi. Mama cu surorile ei, bunica cu doi nepoți, un verișor drept cu un verișor de-al treilea, mătușile mele cu frate-miu. Nana Raia cu un măr roșu în mână. De mine, ca totdeauna, uitară toți.

Doar el mă privea. Prin aparatul de fotografiat. Obiectivul, ca un ochi de ciclop, umbla după mine și eu mă ascundeam după trunchiul gutuiului bătrân, după fusta crețoasă a bunicii, îmi turnam frunze uscate de nuc în cap, îmi acopeream ochii cu mâinile. Mă uitam printre degete dacă nu cumva m-a pierdut din vedere. Dacă nu cumva se uită la alții. Mă simțeam legată de el cu o funie invizibilă și nu mă duceam prea departe, să nu se rupă cumva. Eram fascinată că se uită la mine, că mă vede. Simțeam cum mă prefac în pasăre zburătoare, în pasăre cântătoare, în veveriță mică și proastă. În pui de lup în fața focului, pe care nu știe să-l ocolească.

Din cauza aparatului de fotografiat, pe care-l ținea tot timpul la ochi, nici nu i-am văzut fața. Doar silueta lui înaltă și tristă. Parcă era acoperit cu ceață. Parcă jumătate era aici, iar altă jumătate, dincolo. Îmi venea să râd și să plâng în același timp, să fiu și, totodată, să dispar, să mor și iar să mă nasc. Să expir aerul pe care îl inspiram, să aibă și el cu ce respira.

Nici n-am observat cum seara s-a scurs printre nori și a întunecat ziua la față. Cum toți s-au împrăștiat, odată cu frunzele duse de vânt. L-am căutat cu privirea prin ceața de sub pleoape și nu l-am găsit. Am răscolit aerul cu mâinile. M-am ridicat pe vârfuri cât am putut de sus. Să văd zarea îndepărtată. Să văd unde s-a dus. Să mă duc după el.

Am simțit durerea doar când m-am prăbușit pe pământ de pe nori și mi-am strivit suflarea cu propriul trup. Ca pe-un fluture alb.

M-a dus tata în brațe în casă și mama, speriată că mor, a urlat la cer de durere și spaimă. Tot timpul cât am ars ca un rug, m-a ținut de mână și nu m-a lăsat să plec înapoi de unde căzusem. Mi-a dat apă cu lingura. Mi-a scos arsura de pe frunte cu buzele. Mi-a spus, că o să-mi treacă.

Mi-a trecut. Când țaca Vera a venit primăvara în haine negre de doliu, să ne aducă fotografiile de la hram, eu mă jucam pe cuptor cu păpușa. Le-a pus pe masă și, rușinată, și-a cerut iertare, că nu sunt prea multe. A stricat toată pleonca⁶ cu fata asta a voastră și le-am aruncat, că nu erau bune, a zis. Era tare bolnav și a ars ca o lumânare, sărmanul. Nici măcar nunta n-am reușit s-o jucăm.

După plecarea ei, m-am uitat cu mama la fotografii și mi-am amintit de toți, care au fost în toamnă la hram. De bunica și bunelul, de nana Raia, de verișori și de mătuși. Numai pe el nu mi-l aminteam. Fiindcă nu era în niciuna din poze. Nu mi-am amintit nici de mine. Nici eu nu eram.

*

CÂND NU DORM NOAPTEA, dimineața am capul umflat. Îmi ies în față lucrurile, care trăiesc împreună cu noi. De la țintele din perete, pe care mama nu le bate până la capăt, să poată scoate cât mai repede păretarul să-l scuture, mi s-a bortelit ceafa și-mi curg gândurile pe jos. Iar de la scaunele, care aleargă pe patru picioare prin casă, am vânătăi la genunchi. Și ușile nu mă prea lasă să trec, iar de la sticlele ferestrelor am cucuie pe frunte. Eu în locul mamei nu le-aș spăla – să le văd.

Nici în ogradă nu-i mai ușor. Ba grebla îmi iese în cale, ba coasa mă amenință cu tăișul ei lat. Latră gura deschisă a beciului și scârțâie amenințător acoperișul de la șopron. De frică să nu nimeresc între trunchi și topor, mai bine nici nu ies din casă.

În zile din astea, mama îmi dă să beau ceaiuri de mușețel cu patru linguri de zahăr. Ca să mă liniștesc și nu cumva să pornesc iar aiurea.

*

TANTI MUZA FACE MULTĂ ZARVĂ ÎN JURUL EI. Când coboară din tren și nu-i nimeni să-i care geamantanele burduhoase. Când urcă în Zaporojeț-ul unchiului și nu are cum să-și întindă picioarele. Cât ține drumul până la noi, bodogănește că satul nostru e o fundătură, iar casele nici garduri ca lumea nu au. La masă, când mama toarnă borșul într-o singură strachină și lingura ei nu încape de ale noastre, zice că o să moară de foame, cu atâția copii flămânzi. Eu n-am de gând să-i las nicio bucată din mămăliga mea, fiindcă știu că tanti Muza se hrănește cu altceva. Se îmbracă cu rochia ei de mătase cu trandafiri roz, își vopsește buzele tot cu roz și merge prin tot satul de la bunica până la noi, prăfuindu-și pantofii de lac, s-o vadă toată lumea. Se opresc babele din drum și își fac cruce când o văd, iar cele mai tinere o urmăresc cu privirea, până dispare după colț, și își măsoară cu șchioapa talia. Bărbații o privesc mai pe furiș, cu capul plecat, ca și cum nu i-ar interesa deloc, dar oricum se uită la ea printre gene, să nu li se vadă scânteile din ochi. Mai ales, dacă sunt cu nevestele lor alături. Drumul de la bunica până la noi e lung și tanti Muza ajunge la noi plină de sine și sătulă. Cum să-i placă borșul mamei? Eu cred, că pentru asta și vine în fiecare an să ne vadă. Să fie ea văzută. Unchiul Ștefan de la București mi-a spus în secret, că tanti Muza nu e niciun fel de actriță. Doar costumieră la un teatru. Adică, îmbracă alte actrițe, și toate fotografiile pe care ni le aduce nouă, le face pe ascuns. Se împopoțonează când nu e nimeni în teatru și se fotografiază. Iar nouă ne spune povești. Eu nu l-am crezut. Nici n-am vrut să-l cred. Mie tanti Muza îmi place așa cum este. Ea face teatru pentru noi și tot satul nostru.

Ca să-i facă în ciudă bunelului, o împopoțonează pe bunica cu țoalele ei, îi vopsește gura zbârcită cu roșu și o ia la plimbare prin sat și pe ea. Bunelul tace, nu-și pune mintea cu muierile, că numai în gura lui tanti Muza să nu intri. Nu mai ieși de acolo. Te rumegă cu dinții ei de cal și te scuipă jos ca pe-un sâmbure.

Tanti Muza are ce are cu bunelul nostru. Încă de când a venit mire la ea, dar s-a însurat în locul ei cu bunica. Se vede că nu l-a iertat, chiar dacă nu-i era deloc a măritiș. Femeile ca tanti Muza nu uită și nu iartă nimic niciodată. Bunica știe de junghiul ăsta al ei, dar nu-și face griji. De multe ori, la un pahar de vin, trei, de fapt, zice că mai bine nu se mărita nici ea cu bunelul. Dacă pleca atunci cu surorile ei la București, acum ar fi fost și ea doamnă, purta pălării și mănuși albe. Dar așa – a rămas țărancă la țară, face mâncarea la cuptoraș și poartă haine noi numai de Paști, când se duce la biserică.

Bunica minte. Fiindcă bunelul i-i tare drag și nu degeaba îi pune iarbă descântată în borș. Să nu umble la alte femei din măhală.

Bunelul meu și mie mi-e drag. Mi se umflă pieptul de mândrie, când merg alături de el. Eu cred că așa arată Făt-Frumos îmbătrânit. Bunelul e înalt și poartă cămăși albe și cizme de ofițer, din piele moale. Când vine la noi, nu se murdărește niciun pic de glod. Chiar dacă drumul e plin de țârfăială și nu se usucă tot anul. Ca să ieșim de-acasă până la colț, noi ne cățărăm pe gard și ne spânzurăm de tufele de măcieș. Iar el, parcă zboară pe sus. Și miroase frumos bunelul meu. A iarbă proaspăt cosită și a odecolon⁷, cu care se dă după bărbierit. Mai ales după ce a lăsat fumatul. Toate pachetele de Belomor, pe care le-a fumat în viața lui, nu le-a aruncat, ci le-a clădit frumos în sarai și le-a umplut cu ținte de tot felul, la care eu am scris etichete – ținte cu gămălii, ținte fără gămălii și ținte care nu pot fi folosite.

Când bunica pleacă în sat cu treabă și tanti Muza rămâne acasă singură cu bunelul, eu nu-mi iau ochii de pe ei. Știu eu ce poamă e tanti Muza asta a mea. Îmi găsesc ceva de făcut și mă învârtesc printre picioarele lor, iar dacă mă duc mai departe în grădină ori la fântână, fluier și eu un cântecel, să știe că sunt pe aproape. Data trecută, când m-am ascuns după o tufă de vie și n-am fluierat, am văzut cum tanti Muza și-a așternut prosopul chiar în fața bunelului și s-a tolănit la soare. Bunelul mai n-a tăiat cu sapa tot rândul de cartofi, holbându-se la costumul ei de baie. Încă bine că am ieșit eu din tufari, altfel rămâneam iarna fără cartofi. Are bunelul un zâmbet, pe care îl ține în colțul gurii, ca pe un muc de țigară. Zâmbetul ăsta înseamnă tot ce vrei, dar pentru mine e un fel de legământ tacit între noi. Mâine-poimâine, tanti Muza se întoarce la București, iar eu rămân cu bunelul.

______

Note:

¹ Pelincă – scutec.

² Sarai – (rus.) la moldoveni, o anexă mai mică pe lângă casă.

³ Lejancă – (reg., rus.) loc între sobă și peretele acesteia, vatră de lut.

⁴Nacol – (rus.) injecție.

⁵ Răsărită – (reg.) floarea-soarelui.

⁶ Pleoncă – (rus.) film, peliculă.

⁷ Odecolon – (pop., înv.) apă de colonie.

*

Leo BUTNARU

Ultimul cititor în limba română

Lui Gheorghe Grigurcu

Prin secolul 33 (XXXIII – cu cifre romane…), în Republica Moldova, sau, posibil, în România, ba chiar, nu este exclus, în România Mare-bis – nimeni nu poate ști ce și cum se va întâmpla până atunci în – hăt! – hatul secolului 33, încât urmașii noștri se pot trezi chiar cu toate teritoriile întregite în cadrul Europei Unite cu Statele Unite ale Americii sau chiar cu cele două Americi, de sud și de nord, plus Cuba, Triunghiul Bermudelor –, ca să nu excludem din calcul Eurasia și China, în special –, astfel că nu sunt în zadar pledoariile noastre prezente pentru un dimpreună-a-fi …

Dar s-ar părea că o luarăm pe pârtia unui alt subiect, dramatic, stringent non-stop, dar totuși – altul, față de intenția inițială a narațiunii prezente, în desfășurare sub ochii Domniilor Voastre… Numai că nu se poate desfășura sub ochii dumneavoastră, dacă, asemeni personajului care iată-iată apare peste câteva rânduri de text – în text, sunteți de asemenea din secolul 33… De ce nu se poate?… Pentru că problema, ecuația e următoarea: în acel secol 33, în țările, uniunile sau comunitățile pe care încerc să le presupun, să le conturez, trăia – atenție! – un cititor în limba română. Ceilalți, concetățeni sau con-continentali, con-intercontinentali-interplanetari etc. (deja în lume apăruseră multe noțiuni noi, în funcție de modelele, modulațiile și tribulațiile politice, statale, etnice ș.a.m.d.); așadar, ceilalți îl considerau pe acest unic cititor din Moldova, România sau…  (vezi textul de mai sus) un pic cam sărit de pe fix. Dar, mă grăbesc să-i dau dreptate cititorului, – nu era așa, ieșit-sărit: pur și simplu, omul era extrem de legat de lectură, ca într-un basm foarte vechi, de prin secolele 27-29, poate, când, cică, mai citeau încă până și fata babei și fata moșneagului, și Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana, Meșterul Manole și Ana, președintele țării și unii politicieni etcetera. Precum se înțelege, era un ins de modă veche, antică, s-ar putea spune, homeriană, chiar dacă, din cauza orbirii, Homer nu putea nici să scrie, nici să citească.

Însă românașul nostru citea! Se încăpățâna să citească. Acolo, în peste 12 secole de aici înainte! Nu, nu s-ar fi putut spune că are atingere cu ieșitul/ săritul de pe fix – liceul l-a absolvit aproape cu eminență, a participat la olimpiada internațională a elevilor cititori (încă), unde, din vreo 50 de state, se găsiseră doar vreo 21 de concurenți. Mergea bine și la Universitate, însă de acolo, pe la anul trei, fusese exmatriculat: un coleg de cămin l-a turnat că, nopțile, citește sub plapumă la lumina unei lanterne!

Dar, în fine, chiar și cu studii universitare incomplete, s-a descurcat. Și-a procurat un avion supersonic, astfel că, dacă ai casei îl cicălesc că citește și citește și tot citește, lectorul acesta ciudat zboară aiurea, într-un loc numai de el știut, unde se mai poate citi în relativă liniște. Oricum, familia reușește să o întrețină din citit – din reclame gen: „Vizitați Chișinăul! Printre alte curiozități, vă veți întâlni cu omul care mai citește! Întâlnirea – cu bilete plătite”.

În mare, totul e ca la oameni. Ca la lume. Numai că, mă rog, chestia asta cu cititul… îl deosebea. Îl… retro-particulariza. Radical. De ceilalți. Asta e: îi plăcea să citească. Și nu așa, o oră-două pe an sau, hai să zicem, pe lună, ci devora carte după carte. Minuțios, atent, fără grabă citea.

Când cineva se plângea că el strică aspectul general al societății, autoritățile constatau, oarecum abătute: „Ar putea fi și mai rău… Lăsați-l în pace…” Și de ce n-ar fi fost lăsat?  În pace. Nu bârfea pe nimeni, nu turna la CNASS; când era chemat la școală, că – asta e, se mai întâmpla – vreunul din cei cincisprezece copii ai săi comisese cine știe ce abatere de la regulament, venea. Frecventa adunările părintești. La 1 martie, le dăruia mărțișoare celor ai casei, la 8 – flori soției. Pe 1 decembrie se prindea în hora unirii pe podul de peste Prut care, spre fericirea noastră, nu devenise apa sâmbetei.

Ei, dar asta e (buba), – devora, rând pe rând, cărți din bibliotecile ce mai rămăseseră pe ici-colo în oraș. Niște… rămășițe, bibliotecile… Nimeni-țipenie în ele, ci doar gardianul. Nici vorbă de director, bibliografi, bibliotecari – ioc pe toate planurile, în afară de gardianul rămas în post. De te simți ispitit – mă rog, intră, umblă și tu, cu gura căscată, prin labirintul de tomuri, prin tranșeele cu cărți rare, chiar – incunabule, numai să nu comiți cine știe ce iregularitate… Pentru că nici n-ai putea face vreun rău: de pretutindeni, ești fixat de ochii camerelor de supraveghere…

Vreun vizitator intrat pe-acolo, din curiozitate, privind nedumerit jur-împrejur, prin geometria ciudată a rafturilor din spațiul a ceea ce, cu doar două-trei secole înainte, se mai numea bibliotecă, zice aiurit: „Da’ proști mai erau ăia, dom’le…” „Ăia” – ați înțeles corect – premergătorii care mai construiau, completau și frecventau biblioteci… Niște retardați, cum ar veni…

E drept, cititorul nostru inveterat are programul său, nu uită de familie, duce gunoiul la conductă, mai repară câte un întrerupător electrico-electronico-computerizat, face o cafea – îi place – iarăși păsărele? – râșnița manuală!; frecventează anticariatele, după care, cu mare greu și cheltuială de timp, uneori poate găsi vreun animăluș de pluș de prin secolele 25-26… Deschide televizorul, uneori privește vreo două minute fotbal, din programul non-stop. Încolo – se retrage în cabinetul său și – dă-i, dă-i, dom’le, cu întorsul filelor de carte! Fâș, fâș, pâș, pâș! – are un ritm amețitor de lectură. Pentru că el e dintre foarte puținii din Moldova, sau România. Sau… – precum spuneam ceva mai sus – unul dintre puținii, poate că unicul care nu confundă încă literele cu cifrele… ceilalți deja scriu și citesc numai cu și în cifre! El, însă, ajunge a citi câte 3-4 cărți, nictemer.

Printre atâtea altele, i se impută că deja nimeni nu mai înțelege ce fel de cărți citește el. „Românești”, le spune calm. „Păi și noi suntem români, de ce nu înțelegem?” Ce să le răspundă?… Și el – citește românește, încă; dar, precum și ceilalți conaționali, vorbește deja o altă limbă. Esperanto, se pare, sau, poate, încă engleză… Nu e frivol a presupune – chineză… Sau – hindi… Astfel că, repet, în românește citește numai el, pe când ceilalți 11 milioane de conaționali – atâția i-a constatat ultimul recensământ, din anul 3333… O fi emigrat, inclusiv pe alte planete?… Sau nu s-au declarat ca atare… Nu că sus și tare, ci barem în anonimatul ăla de anchetă statistică…

Citește, citește, citește, apoi strânge cu acuratețe volumele răvășite, le așază frumușel în raft – Doamne, – raft! – ce arhaism! Papură Vodă, nu altceva! După care se întinde în pat și visează cu ochii mijiți. Cuprins de euforie. Bine că a strâns cărțile de pe dușumele – să nu se împiedice de ele vreun gâgâlici din familie, unul din mai recenții veniți pe lume. Și pe lună, s-ar putea spune. Pentru că, în familie, cu toții, părinți și copii, și-au făcut un scop din a aduna o sumă necesară să plătească 17 locuri – racheta full – pentru o excursie în Lună. Astfel că, pe de o parte, ai casei se străduie să nu-i prea arate iritarea lor, când îl văd că citește sau vin turiști de aiurea, îmbulzindu-se în casa lor, să vadă cum tăticul e absorbit de lectură. Vă spuneam doar chestia aia cu reclama: „Vizitați Chișinăul! Veți vedea un român care citește! Vederea – cu bilet de intrare”.

Numai că nu a fost să ajungă și el în Lună… Din cel mai banal motiv: pur și simplu, s-a isprăvit…

A început să vadă prost cu un ochi. Apoi cu celălalt. Soția îi zice, hai în vizită la oculist. Iar acesta, doctorul, era chiar una dintre rudele lor îndepărtate. S-au salutat, apoi a luat loc în fotoliu, oculistul a pus o lumină, alta, a luat microscopul, oglinzi, lupă și altele, s-a reținut mult cu ruda sa importantă, cititorul nostru, mândria noastră etnică din secolul 33, însă după o oră de studiu, cercetare, diagnosticare suspină adânc, poate că chiar dureros, spunând doar atât: „Nu mai e nimic de făcut…” Auzind astea, cititorul – clanț! – o dă în infarct! Și chiar moare…

El se temea nespus de tare de oculiști. Că odată și odată îi vor spune că nu-i mai pot reîntoarce vederea. Deci, că nu va mai putea citi. Precum i se și întâmplase în fotoliul rudei îndepărtate. (Poate că chiar de pe altă planetă…)

Da, se temea de oculiști.

Dar cine nu se teme de ei? Da, da, chiar mai mult decât de stomatologi se tem! Pentru că nu este echivalentă scoaterea unui dinte cu scoaterea unui o…!!!…chi!!!

P.S. Bineînțeles, aveți dreptate în ceea ce vă gândiți: într-adevăr, pe piatra sa de mormânt fusese scris, simplu: „Ultimul cititor în limba română”.

Vizita mormântului era și ea pe bază de bilete pe care, ca pe bancnote, era imprimat chipul său, al micului (Marelui?) Ultim… Astfel că familia rămasă în urma sa nu o ducea deloc rău…

*

Val BUTNARU

Un roman de nepovestit

(Fragment din romanul în curs de apariție Spinoza. Capricii)

În una dintre acele dimineți marcate de chinurile creației, a sunat soneria de la ușă. Am deschis și am tresărit uluit. În prag stătea Domnul cu bastonul scump. I-am recunoscut bățul de abanos cu gămălia de aur. A trecut în salon fără să-și ceară voie. S-a așezat în singurul fotoliu din cameră, trăgând un scaun mai aproape și făcându-mi semn să iau loc în fața lui. Am vrut să-l întreb ce caută în casa mea. Sentimentul de uimire însă îmi încordase mușchii feței atât de tare, încât nu-mi puteam descleșta maxilarele.

Domnul cu bastonul scump m-a privit în tăcere preț de câteva clipe, de parcă ar fi pătruns în întregul freamăt care cuprinse sufletul meu și, în cele din urmă, a făcut un gest cu capul dându-mi astfel de știre că e gata să vorbească.

— Nu am prea mult timp de pierdut cu explicații inutile, domnul meu, și-a început discursul cu o voce plăcută, catifelată, ca de crainic radio. Cunosc totul despre dumneata din ceea ce ar trebui să știu. Pot să recapitulez. Ai scris până la această oră opt romane pe care le-ai semnat cu opt nume diferite, toate false, normal. Apropo, ce e și cu bizareria asta? Opt romane semnate cu opt nume necunoscute! Nimeni nu îndrăznește să avanseze nici cea mai vagă presupunere privind identitatea autorului! De fapt, nici nu contează! E suficient că i-ai înnebunit pe toți punând la cale o mistificare atât de insolită.

— Dar și Spinoza a făcut la fel! am rostit cu o voce sugrumată. Toate cărțile apărute în timpul vieții lui au fost semnate cu pseudonime!

— Lasă copilăriile! mi-a replicat oaspetele nepoftit. E suficient că nimeni nu s-a prins că anume dumneata ai produs maldărul acela de cărți. Nici chiar soția dumitale care e la curent cu faptul că scrii romane dar nu pune niciun preț pe ele! Zice că nu valorează nici cât o ceapă degerată! Nu greșesc, nu? Dar culmea culmilor este că, în pofida discuțiilor aprinse, nimeni, dar absolut nimeni, n-a reacționat în niciun fel la apariția acestor romane. Nimeni n-a găsit de cuviință să scrie măcar o scurtă cronică, măcar două-trei cuvinte de încurajare. Sau, dimpotrivă, critice. Nimic. Nicio silabă! Eu însă ți-am citit cărțile. Toate. Și mi-am făcut o părere despre scrisul dumitale.

Îl ascultam în tăcere de parcă mă hipnotizase.

— Și acum, înfuriat pe toată lumea, vrei să dai lovitura și scrii următorul dumitale roman sperând ca de această dată cartea să aibă o altă soartă. Deșarte speranțe! Te asigur! Totul e în van!

Nu înțelegeam de unde cunoaște atâtea detalii despre mine, dar ultimele cuvinte, mai ales ultimele cuvinte, au atins o coardă sensibilă în sufletul meu. I-am reproșat că n-ar trebui să-și permită o asemenea impolitețe într-o casă străină. Domnul cu bastonul scump a oftat prelung și mi-a spus:

— Te-am avertizat că nu dispun de timp pe care să-l pierd cu discuții și explicații inutile. Să trecem direct la esența chestiunii. Mai întâi de toate, te rog să mă asculți până la capăt, abia pe urmă poți reacționa cum îți poftește inima. Așadar, iată obiectul târgului: dumneata scrii pentru mine un roman, cedându-mi, contra bani firește, drepturile de autor iar eu…

— Ce aveți în vedere? l-am întrerupt impacientat.

— Am în vedere că vei renunța la orice pretenții de autor asupra textului pe care îl vei scrie pentru mine. În plus, aș putea pune la cale apariția unui șir de articole binevoitoare în care să fie lăudate romanele dumitale anterioare. Dispun de suficiente resurse în acest sens. Am putea dezvălui, la o adică, identitatea autorului, dacă asta ar fi suficient pentru a-i trata orgoliul rănit, de scriitor ignorat de critici.

— Dar e de prost gust! am exclamat neputând să-mi stăpânesc deziluzia. Povestea asta a avut loc cu mulți ani în urmă! Întâmplarea cu Mozart și Omul Negru venit să-i comande un Recviem vă spune ceva?

Domnul cu bastonul scump și-a lovit exasperat genunchii cu ambele palme.

— Nu te-am avertizat, domnul meu, că nu am timp de pierdut cu balivernele dumitale? Cât ai de gând să mă tachinezi cu remarcile, observațiile și cugetările dumitale profunde de doi bani? Sau îmi permiți totuși să-mi duc vorba la bun sfârșit?

Am aplecat capul în semn de capitulare în fața unei presiuni intelectuale de o asemenea manieră.

— Așadar, a continuat el, vreau să-mi scrii un roman în termene cât mai reduse.

— Ce fel de roman doriți să scriu? i-am pus cea mai firească întrebare într-o împrejurare ca aceasta.

— Un roman adevărat.

— Ce înseamnă un roman adevărat?

— O, un roman adevărat este acela care nu poate fi povestit.

— Un roman care nu poate fi povestit? am repetat, nevenindu-mi să-mi cred urechilor.

— Da, unul care n-a mai fost scris vreodată.

— La o anumită etapă, l-am contrazis, în faza incipientă, am în vedere, orice roman n-a mai  fost scris vreodată.

— Înseamnă că așa trebuie să rămână – nescris! Să existe doar în creierul Autorului și doar persoane numărate să aibă acces la subiectul și la personajele de acolo, ascunse adânc în mintea creatorului. Numai că o poveste similară s-a mai întâmplat în literatură. Au existat deja niște personaje abandonate căutând un autor. Iată de ce îți recomand insistent să nu mergi pe această cale și s-o așterni pe hârtie. Dar să știi că nu vreau o poveste banală de care sunt pline romanele scrise până acum și chiar cele ce se mai scriu în prezent. Nici măcar o poveste inedită, originală, cu moț, dar plictisitoare sau, dimpotrivă, trăsnită și incitantă nu vreau să citesc. Nu mai liricizați teroarea, cum spunea un vechi cunoscut de-al meu. M-am săturat de story-urile voastre cu intrigă, suspans, punct culminat și deznodământ! În general, nu mai suport niciun fel de story! Ai observat că la lansările de carte vorbitorii se apucă, în cele mai dese cazuri, să redea conținutul romanului? Doresc exact contrariul – un roman care să nu poată fi povestit. Vreau să citesc un roman în care vei încerca să oprești timpul. Fie și pentru o clipă. Exact cum și-a dorit Goethe. Vreau ca Autorul să nu-mi explice nimic și nici să mă învețe minte. Să nu-mi zugrăvească lupta Binelui cu Răul, nici să-i condamne pe trădători, nici să-i martirizeze pe eroi. Vreau o carte fără sclifoseli pretins psihologice sau pretenții de mare observator al realității. Urăsc orice așa-zisă zugrăvire a vieții! O, da, mai mult decât orice urăsc romanele stupide redând amănunțit situații ca în viață! Află, domnul meu, că un roman nu înseamnă descrierea vieții  trăite zi de zi. Un roman adevărat e despre viața care ar fi putut să fie adevărată dacă ar fi încăput pe mâini mai bune decât ale noastre! Scuză-mă că-ți vorbesc cu aforisme dar mă tem că altfel n-ai să mă înțelegi. Vreau să văd în acest text trasate doar câteva direcții pe care să pot avansa singur, fără să aud sfaturile idioate ale cuiva mai prost ca mine. Vreau o linie de subiect pe care s-o dezvolt, la fel, singur, după bunul meu plac. Și mi-aș dori și niște personaje dependente doar de voința mea. Pe care să le omor când voi avea chef. La o oră matinală, bunăoară. Pe câmpul de luptă al unor amintiri triste, greu de suportat.

Spunând asta, oaspetele s-a ridicat în tăcere, a pus pe masă un plic cu bani („Ce clișeu jalnic!” am vrut să exclam, dar m-am stăpânit.), m-a rugat să nu-l conduc și a ieșit pe ușă ca o nălucă. Exact ca și atunci, când l-am întâlnit pe aleile cimitirului Bellu.

Când m-am trezit, nu puteam spune cu certitudine dacă a fost un vis sau totul s-a întâmplat în realitate. Mă simțeam pierdut între două lumi paralele. Este inutil să-ți atrag atenția că, după această întâmplare, viața mea s-a răsturnat cu fundul în sus. Exact astfel vedeam totul în jurul meu: pe străzi oamenii mergeau invers. Cu picioarele bălăbănindu-se prin aer, iar capul – săltându-li-se pe asfaltul hopuros. 

Încercând să uit coșmarul care mă urmărea, am început să ies tot mai des din casă, la plimbări tot mai lungi în jurul lacului din preajmă. Orice aș fi făcut, gândurile, oricum, îmi zburau la oaspetele meu fantasmagoric, la comanda lui neobișnuită, la romanul imposibil de narat. Cum își imaginează el o poveste fără o poveste la mijloc? Cum să scrii ceva ce nu poate fi scris? Ce a vrut să spună cu această șaradă? Voiam să șterg din memorie bizareria asta legată de solicitarea ciudată dar plicul pe care-l purtam în buzunarul hainei, – cât se poate de real! –, nu-mi permitea să mă relaxez.

Inconștient la început, m-am dat seama într-un târziu că plimbările mele fără nicio noimă, la prima vedere, aveau, de fapt, o explicație concretă: mă aflam în căutarea unui subiect și a unor personaje, potrivite pentru un roman de nescris și de nepovestit.

Într-o zi, măsurând bulevardul central cu pas alert, l-am observat. Mai întâi era unul singur. Peste câteva zile a apărut altul. Apoi, încă cineva. Alteori se opreau în grup, câte doi- trei. Nu puteam pricepe de ce niște bărbați în toată firea ar frâna tam-nisam în fața unei vitrine și s-ar holba cu o sinceră admirație la lenjeria de dame expusă dincolo de sticlă. Înțeleg să fi fost o femeie. Dar nu, femeile treceau indiferente pe lângă sutienele și furourile dantelate, doar unii bărbați își manifestau interesul nedisimulat. Motivul nu e acela la care te-ar putea duce gândul cel dintâi.

Mi-a luat ceva timp să pricep de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă. I-am urmărit cu atenție cum merg pe stradă și se opresc brusc pe loc, cercetează cu privirea pierdută blocurile din jur și, observând vitrinele în depărtare, se apropie cu pas grăbit de acestea. Găsindu-și o ocupație insolită ca asta, îi auzeam parcă răsuflând ușurați. Ca și înotătorii sleiți de puteri agățându-se de geamandurile salvatoare din larg. Și atunci, am înțeles despre ce era vorba. Aveam în față  niște cardiaci, bărbați cu cele mai diferite afecțiuni ale inimii. Deplasându-se pe stradă și scăpând controlul pașilor grăbiți, orice cardiac simte la un moment dat o durere  în piept. Surdă și prelungită. Ca să-și tragă sufletul, au nevoie de o pauză. Trebuie să se oprească, ca să le treacă senzația neplăcută. Dar cum să stea minute în șir în mijlocul trotuarului, împiedicându-i pe pietoni să circule nestingherit? Și atunci, în vizorul lor apar salvatoarele vitrine cu cosmetică, rochii și lenjerie de dame. Eu i-am numit pe acești bărbați privitorii la vitrine. Ar putea fi niște personaje potrivite pentru un roman de nepovestit.

Unde vreau să ajung cu acest exemplu, dragă Ovidiu? Cu toții avem o cale de bătătorit, nu-i așa? De la un timp, am început să observ cu atenție traseele parcurse de oameni și omenire. Lumea în ansamblul ei are de străbătut un drum. Chiar dacă nu știm să răspundem univoc la întrebarea încotro se îndreaptă ea, oricum, avem la dispoziție mai multe supoziții și variante de răspunsuri. Dar privitorii la vitrine? Care este calea lor? Ei, încotro se îndreaptă? Care este ținta finală a mișcării lor spasmodice? Vitrina magazinului de pe bulevardul central? Aceste oaze de relaxare astenică servesc oare drept punți de legătură cu teoriile escatologice privind destinul nostru, al tuturor?

Ți-am spus că-i asemăn pe acești oameni cu înotătorii sleiți de puteri agățându-se de geamandurile salvatoare. Să nu mor acum, în această clipă – este singurul gând care-i animă. Este unica idee supremă la care reflectează în acele momente, eclipsând restul ideilor îngropate în bibliotecile lumii.

Spinoza, cel adevărat, ar râde de ei, dar ce le pasă lor de Spinoza? Încerc să-i înțeleg pe privitorii la vitrine dintr-un motiv simplu: și eu sunt un cardiac. Nu însă și privitor la vitrine. Mă deosebesc de ei fiindcă un chirurg distrat a rătăcit o sondă microscopică în sistemul meu sangvin. Am să-ți spun mai târziu povestea legată de nenorocirea asta, dar altceva este cu adevărat important: după accident am început să văd și să aud totul. Nu simt nevoia de pauză. Nu trebuie să mă opresc. Doar să merg continuu, până voi găsi. Ce? Mă tem să-ți spun: răspunsul.

A fost o vreme când credeam că pot afla răspunsul măsurând tot ce-mi cădea în cale cu un metru pliant, de lemn. Eram convins că pot calcula formula mișcării luând măsura spațiului în care se produce această mișcare. Măsuram nu numai obiectele și volumul pe care-l dislocă ele în masa de aer – o tratare pseudoștiințifică a teoriei lui Aristotel, nu-i așa? – dar și pe oameni. Voiam să știu cât de lungi le sunt brațele sau picioarele, ca să aflu cât de mare le poate fi pasul atunci când se mișcă spre un scop. Până la urmă, măsurătorile mele nu au dus la niciun rezultat. Persoanele supuse examinării aveau dimensiuni diferite, înseamnă că nu se punea problema unui finiș comun, nici nu putea fi vorba despre atingerea concomitentă a unui scop comun.

Extrapolând, am ajuns la concluzia că omenirea se zbătea în propriile divergente. Lupta și armonia contrariilor, nu alta!

Am aruncat metrul meu de lemn în podul unei case părăsite – ca să nu-l găsească cineva repetând greșeala mea – și am luat drumurile în cârcă.

I-am spus medicului care m-a examinat la Spitalul de psihiatrie că știu încotro se îndreaptă lumea și nu l-am mințit. Chiar știam. Nu e nicio dificultate să pricepi că într-o societate totalitară nimeni nu merge nicăieri. Totul încremenește pe loc. Mai greu e să înțelegi lumea de azi, decupată din realitatea unui secol narcisiac, controversat și iresponsabil.

Mă uit la știri în fiecare seară și mă simt tot mai confuz. Un nebun bătrân a violat o fată de treisprezece ani. Niște prieteni de nedespărțit și-au încheiat cheful cu un schimb mortal de lovituri de cuțite. Două vecine de palier n-au putut împărți un motan de rasă care le venea pe rând în ospeție. Și atunci una dintre ele a stropit cu benzină ușa de la apartamentul celeilalte și i-a dat foc. Un agent de circulație a luat mită de la un șofer, dar făcându-și socoteala că acesta l-ar putea declara, l-a împușcat cu pistolul din dotare, explicând mai târziu că se afla în legitimă apărare.

Spune și tu, dragă Ovidiu, ce să înțelegem din toate astea? Dar nici aici nu sfârșește totul. Sunt sigur că n-am văzut spectacolul întreg, absurd în complexitatea lui. Nu cunoaștem adevăratele proporții ale acestei reprezentații buf.

Dar ce se întâmplă la etajele de sus? Putem doar presupune ce jocuri murdare pun la cale mai marii lumii. Cum râd urmărind protestele noastre timide. Cum își văd în continuare de-ale lor, burdușindu-și buzunarele cu arginți și altă valută convertibilă a trădării.

Banii! Iată o altă stafie a secolelor luminate! O altă stație intermediară în care am putea zăbovi. Să coborâm, să ne tragem sufletul. Ca și privitorii la vitrine. Banii! Oare nu arginții mișcă lumea înainte, spre pierzanie? Oare nu acesta e titirezul care ne învârte în jurul degetului cel mic?

Dar stai, că n-am parcurs nici măcar o jumătate de cale. N-am trecut încă prin toate războaiele devastatoare ca să ne îngrozim cu ce e în stare să ne uimească imprevizibila specie umană. Încă nu ne-am cutremurat văzând toate coșmarurile devastatoare, încă n-am asistat la masacrarea tuturor pruncilor.

Și încă n-am aflat că de fapt lumea nu se îndreaptă nicăieri. Ea visează. Doarme și visează.

Ca să ne sustragă de la gânduri nedorite, puternicii lumii au lansat Voyager-ul într-o direcție înspăimântător de necunoscută. E undeva. Undeva în Universul plin de mister, ne spun ei. Ce mister, hai să fim serioși! O grămadă de pietroaie galactice idioate care-și dau coate la orice intersecție mai aglomerată. Dar noi ne uităm cu gurile căscate spre cer și ne spunem: lumea asta se îndreaptă undeva. Pe naiba! Totul rămâne cum a fost. Pur și simplu, continuăm să visăm, amăgindu-ne cu povești milenare de adormit copiii.

Iată câteva dintre acestea:

Triburile din Amazonia își duc fericite o existență tihnită, așa că putem spune cu inima împăcată că lumea se întoarce spre începuturi, spre obârșii, spre simplitate și profunzime. Dintotdeauna a fost așa. Cum altfel?

La războaie se luptă eroic pentru a muri eroic, exact ca și cu sute sau cu mii de ani în urmă. Cum altfel?

Funcțiile înalte de stat se cumpără cu mită barosană. Se întâmplă și la case mai mari. Cum altfel?

Nimic nu s-a schimbat. 

Cum spunea un personaj literar: nimeni nu vine, nimeni pleacă. Nicăieri. Ca într-un totalitarism planetar. Și doar Voyager-ul se mișcă printre stele. Priviți-l! Nu se vede, dar priviți-l și nu mai puneți întrebări.

*

Liliana COROBCA

RAI II. DIVINA TRAGEDIE

(Fragment din romanul Maestrul și Makarenko, în curs de apariție)

Orașul π

Când termină al treilea cerc, se prăbuși într-un tunel lung și vibrant, alunecând cu viteză amețitoare. La capătul lui, se trezi într-un loc alb, luminos, iar din urmă îl ajunseră bastonul și pălăria. Ba chiar și motanul, dar de asta Bulgakov va afla mai târziu. Se ridică, se scutură de praf, își puse pălăria, apucă bastonul și privi în jur.

În fața unui zid înalt și alb, deasupra a ceva care putea fi o poartă, citi:

„Bine ați venit în Orașul π!”

Scriitorul se uită atent la inscripție, care își schimbă repede conținutul. Adică era un ecran, de fapt, din care ieșeau, cu anumită ritmicitate, niște raze.

Nume de identificare: Mihail Bulgakov

Cod personal: multe cifre.

Statut fiziologic: nu deține.

Ocupație: multiplicator litere preistorice, din care reies sensuri chimiografice la fel preistorice…

Scopul vizitei: Operațiune specială în Închisoarea Pitești din alt cerc spațial și cronologic. Destinație greșită în spațiul π…

Cod comunicare: multe cifre și litere.

Cod interpretare :cifre, ideograme, puncte și liniuțe, sunete, culori…

Mijloace și soluții: transmisie telepatică, cod limbaj umanoid preistoric, postatomic, bibliotecă.

Etc.

Apoi poarta se deschise și văzu cum ceva alb și rotund primi, din interiorul unor țevi subțiri, flexibile și mobile,cu trei sunete egale – cic-cic-cic, trei ace colorate care intrară în corpul alb și dispărură imediat. Totuși, după asta, niște puncte colorate luminau din când în când pe corpul bilei albe, consecință probabil a acelor (cu accentul pe a) introduse.

Înăuntrul zidurilor te izbea o albeață absolută din care îți trebuia ceva timp să deslușești ceva, tot alb.

Mult alb care se mișca, se lungea, se lățea, încolăcea, îndoia, mult alb, doar alb, corpuri albe, contururi albe.

Acum, să recunoaștem, în domeniul scenariilor Science Fiction eu una nu am excelat niciodată și mă bazez pe maestrul Bulgakov, a cărui întreagă operă…

Maestrul Bulgakov îmi trase o cătătură cruntă, era clar că albeața asta îl deranja, și eu corectai instantaneu: o bună parte a cărților marelui scriitor au fost scrise în registrul științifico-fantastic, în prima jumătate a secolului al XX-lea…

Chestia albă și rotundă scoase un fel de piuit (i s-o fi activat programul lingvistic!) și începu o conversație în care ne-am înțeles de minune, fără a vorbi. Telepatic, vorba progresului științific.

— Așadar, bine ați venit în colonia noastră. Cea mai evoluată de pe Pământ! Spiritele preistorice ajung mai rar aici la noi, dar avem stocate toate informațiile ca să vă putem ajuta, stimate maestre!

— Eu sunt…, încercă politicos să se prezinte, Bulgakov.

— Știm cine sunteți…

— Caut…

— Știm ce căutați, știm și că veți găsi. Pentru succesul operației, e bine că-l aveți alături pe cel acuzat, e bine să fiți împreună.

— Cum? Vă referiți la pedagogul…

— Da, chiar la pedagog, vă așteaptă în fața porții orașului, doar că bastonul dvs. se va activa peste trei zile. Veți ajunge exact când și unde trebuie, cercurile sunt pregătite.

În timp ce comunicau ei așa, ajunseră într-un spațiu alb, plin cu puncte albe…

— Biblioteca noastră…

— Asta-i bibliotecă? Dar cărțile? Unde sunt?

— Aici, arătă celula albă spre un punct mic în spațiu, tot alb și el, desigur. Cândva, demult, la distanță de multe cercuri, „carte” însemna ceva mare, fizic, din hârtie, plastic sau alt material biologic. Pe atunci, cartea costa scump, se citea greu, se uita repede și dura mult până dispărea ca obiect, era greu degradabilă, adică. În punctul nostru, literatura se măsoară în sute de ani și durează câteva picături spre a fi transferată în corp până la transformarea noastră. Asta evoluție! Preistoricilor, care încă scriau și citeau, la pre/ante sferto-sapienșii-internetiens mă refer, nu le ajungea o viață de-a lor să citească cel mult o mie sau două mii de cărți. Noi parcurgem secole de-ale lor în cele trei vocale-etape esențiale.

— Trei secole în trei vocale, îngână pierdut Bulgakov.

Punctul se apropie de ei și se transformă în cub, care se tot rotea și se colora. Lui Bulgakov i se păru că zărește imaginile unor cărți cunoscute pe fețele cubului.

— Cărțile dumneavoastră în toate limbile și epocile preistorice, îl informă bila vrând să fie cât mai amabilă.

Fețele cubului, timp de câteva secunde, prezentară, într-adevăr, coperțile cărților marelui scriitor… Pe toate era numele lui, dar el le vedea pentru prima oară. Maestrul și Margarita, romanul lui neterminat și publicat după moarte, îi trezi cel mai mult entuziasmul, coperțile romanului adică. Deci nu s-a pierdut, ba chiar a fost publicat!

Mai îmblânzit și mai îmbunat, Bulgakov întrebă:

— De ce π?

— Așa s-a numit de la bun început, poate din cauza formei orașului nostru. Numărul π este o constantă matematică a cărei valoare este raportul dintre circumferința și diametrul oricărui cerc într-un spațiu euclidian; este aceeași valoare ca și raportul dintre aria unui cerc și pătratul razei sale. Simbolul π a fost propus pentru prima oară de matematicianul galez William Jones în 1706…. Constanta se numește „π” deoarece este prima literă a cuvintelor grecești περιφέρεια (perifereia = periferie) și περίμετρος (perimetros = perimetru), probabil cu referire la utilizarea sa în formula de calcul a circumferinței (sau a perimetrului) unui cerc. π este un număr irațional etc. (cf unor surse preistorice/anteciclice identificabile).

— Periferie, perimetru și forma voastră rotundă? încercă să înțeleagă maestrul, să găsească o legătură…

— Noi, ca ființe umane superioare, ne putem schimba forma, desigur, dar forma orașului este stabilă, fixă și rotundă. Au mai fost și alte colonii pe pământ, poate mai sunt și acum, care se numesc altfel. Existau contacte între noi, dar s-au pierdut legăturile, din cauza schimbării reliefului pământesc. Trebuie să găsim linia de plutire, evoluția noastră duce spre zbor, poate atunci, de sus, vom vedea și celelalte civilizații superioare…

Proto-zoonii

În timp ce discutau, ieșiră din bibliotecă și gazda îi prezentă orașul și locuitorii lui, folosind des și cu mândrie expresia „oamenii evoluați ai orașului Pi”. Când văzu „oamenii” și-i cunoscu mai de aproape…

Ce oameni, când e vorba de niște protozoare ordinare, celule ambulante, pur și simplu, cum să pretindă acestea că sunt oameni? Uitați și definiția:

„Protozoarele (din greacă πρωτόζωο[ν], protózoo – primul animal; „protos” – primul, „zoon” – animal) sunt cele mai simple organisme eucariote. Sunt unicelulare, pot fi solitare sau coloniale. Când sunt coloniale uneori pot exista în colonie indivizi specializați pentru o anumită funcție. Aceștia pot acționa în interdependență, colonia acționând ca un întreg. Celula reprezintă individul și realizează toate funcțiile.” (sursă preistorică/anteciclică identificabilă)

Exact caracterizarea potrivită pentru evoluații noștri! Și „proto” începe tot cu  π!

Făcând abstracție de meditațiile interlocutorului, în cele din urmă, celula-ghid îl ajută pe Bulgakov să distingă mai bine în acea mare albă. Mai multe bile rotunde, care aveau trei mici tăieturi aproape neobservate undeva în partea lor superioară, săreau și scoteau uneori niște sunete, care se puteau distinge clar, după un exercițiu de ascultare:

„a-i-a – a-a” sau, în altă transcripție, AIA (pauză) AA. Acesta era cel mai răspândit refren, dar mai puteau fi auzite și alte câteva combinații cu aceste nobile vocale.

Așadar, nu domnea mereu liniștea de mormânt peste acest alb absolut. Dincolo de forfota bilelor, se mai putea auzi și acest scâncet vocalic, sacadat și calm totuși, de unde scriitorul conchise că nimeni nu-i supărat, totul pare în regulă în viața înconjurătoare.

Celula ghid îi ghici (sau citi) gândul și explică:

— Ei zic: „Mașina-mama”, prin care spun tot ce e esențial pentru fericirea noastră supremă. Viața noastră e mașina-mama, hrana noastră de la ea se trage, evoluția speciei fără ea nu ar fi fost posibilă, când zici „MAșInA-mAmA”, o, zici totul, nu e altceva nimic de adăugat… Dar oamenii noștri știu și alte câteva propoziții, prin care exprimă fie situații dificile derivate din situații prevăzute de mașina-mama, dar fără o legătură directă cu ea, fie stări de spirit incluse în programele mamei și tolerate de ea. De altfel, prea multe sunete nu ne sunt de folos.

Cândva, oamenii vorbeau mult și aveau o gaură mare din care ieșeau sunete lungi și variate, numite, cum știți, „cuvinte”, perfect inutile însă, cu toată încrengătura sofisticată dintre ele. Treptat, și-au dat seama și ei de asta și sistemul lor vocal s-a modificat, cuvintele lor s-au împuținat până au ajuns simple sunete. Cu dinți animalici care se stricau, puțeau și cădeau, creând sensuri nimicitoare, ură și neînțelegere, războaie fratricide… Bine că au dispărut, și ei, și cuvintele lor, altfel nu ar fi fost nevoie de soluții pentru evoluții și nu ne-am fi născut noi!

Cu timpul, ne-am putut dispensa de această funcție umană, ca de multe altele, periculoase și degradante. Tot felul de ramificații, membre, găuri, lichidități și orificii erau specifice preistoricilor de cândva, vulnerabili și ridicoli, care au dispărut în doar câteva secole. Cei care s-au adaptat și au evoluat au supraviețuit. Noi adică, după cum vedeți.

În timp ce toate aceste sensuri ajungeau la scriitor, bila explicativă scotea un fel de jalnic piuit: „piu-piu-piu”, săltând ușor de prea mult efort. Dintr-o parte, părea că Bulgakov, interesat de aceste sărituri ciudate, se joacă cu o minge, pregătindu-se să o ia în brațe și s-o arunce în văzduh. Totuși, departe de el gândul de a atinge cu degetul această ciudată evoluție la care asista.

Mai merg ei și ajung într-un romb mare, cu romburi mai mici, care semănau cu fagurele de ceară (dar totul alb!) al albinelor, formula geometrică oficială: fagure dodecaedric rombic.

Ghidul evoluat îi explica.

Aici avem secția:

Reproducere (în mici spații care aduceau cu stupul albinelor, celulele albe de asemenea mici forfoteau ceva, se distingea doar o mișcare neîntreruptă, indistinctă. Reproducerea nu se întâmplă în urma fecundării celulelor/oamenilor, ci prin separarea de corp a unei celule mari a unei particule mici care va crește)

aici

Reparație (în mici spații, care aduceau cu stupul albinelor, celulele albe forfoteau ceva, se distingea doar o mișcare neîntreruptă, indistinctă. Reparația e de două feluri, una îndreptată către exterior, spre oraș, alta – către renovarea celulelor propriu-zise, adică orientată spre interior. Aici se lucrează, adică).

aici

Repaus (în mici spații, care aduceau cu stupul albinelor, iar celulele albe aveau fiecare căsuța/spațiul ei și probabil dormeau, în orice caz, nu se vede bine ce anume făceau, se odihneau, să zicem. Stăteau puțin nemișcate în căsuță, apoi ieșeau și intrau altele, creând un fel de du-te-vino perpetuu…

aici

Recensământ (în mici spații, care aduceau cu stupul albinelor…)

Le mai zicem colonii acestor sub-orașe, migrăm de la una la alta, în funcție de necesități.

B. vru să întrebe: Dar secția Educație există?

Bila se gândi ce se gândi, ba chiar apăru de undeva din ea un pai lung și subțire ca un ac, cu care se scărpină oarecum la ceafă (oarecum nu pentru că nu se scărpină, ci pentru că nu prea avea ceafă) și se gândi să răspundă că atunci când oamenii ies din secția Reproducere sunt deja gata educați. Apoi îi veni alt răspuns, și mai bun: că în fiecare zi mașina-mama îi alimentează cu toate substanțele necesare unui trai fericit, printre acele substanțe sunt și toate formulele chimice și nonchimice educative. Dar și Repausul e un spațiu profund educativ, își dădu ea seama, poate chiar și ultima secție menționată, ce de-a educație pe capul nostru, oftă bila și nu mai răspunse. La o adică, Educație nici nu începe cu R, de ce atâta bătaie de cap!

Oftă și scriitorul, probabil din solidaritate.

Merseră spre centrul orașului.

Cele patru romburi mari aveau un centru cu un spațiu în mijloc. Aici celulele albe forfoteau ceva, de fapt, se îmbulzeau să ajungă cât mai aproape de acel centru, unde se afla un copăcel sau o plantă înaltă (putea fi porumb, de pildă, dar și orice ferigă supraviețuitoare și nepretențioasă), de departe nu se vedea prea bine.

Oricum, în spațiul acesta albicios, ceva cu puțin verde părea senzațional, într-adevăr!

— Nu-i așa? întrebă cu mândrie celula rombică ghid util.

Aici te naști cu media de vârstă prestabilită, nu ți se înlocuiesc/ reînnoiesc organele, avem deja înălțimea, profesia dinainte hotărâte.

Alimentația se face prin pori, nu mai există mâncare, ce primitiv și ineficient!Tot de ce avem nevoie intră direct în celulele pielii noastre absorbante. Durează doar câteva clipe în spațiul cu aburi ai mașinii noastre mult iubite. Cel mai slab care a pierdut mai multă energie primește mai multă hrană, ca să revină la greutatea standard, cel mai gras primește mai puțin. Totul este ideal.

Nu avem gheare, unghii, păr, precum vedeți. Nu avem nevoie de blană naturală sau artificială. Câtă economie de energie și de timp! Câtă frumusețe pură! Ce viață superioară avem! Cu adevărat raiul pe pământ! (De fapt, inițial spațiul „repaos” s-a numit „rai”, am modificat pentru că, la așa viață, raiul e peste tot!). Toată evoluția noastră s-a orientat spre fericirea totală, fără ambiguități, imperfecțiuni, suferințe inutile. Fericirea pură, iată. Raiul pe pământ, iată, noi l-am creat, noi cu mașina-mama.

Dar inimă aveți? vru să întrebe Bulgakov, dar celula nu vru sau nu știu să răspundă.

De creier scriitorul nu mai vru să afle nimic.

Scopul omului, după mii de ani în care s-a distrus totul, este acum să restabilească totul, mai ales liniștea și armonia din jur, îngrijești organisme vii folositoare, demonstrând astfel propria utilitate. Să iei din natură cât mai puțin și să dai cât mai mult. E greu după ce mereu ai fost mereu rapace.

Sufli în frunzele unui copăcel, ca să crească și să-i pară și lui bine. Supremul ideal al omenirii avansate! Ce noblețe și ce fericire mai poate pretinde omul de azi!

Ce băloșenii dezgustătoare perorând despre oameni. Auzi, gheare inutile, păr care trebuia pieptănat, spălat sau tuns. Și ei, monocelulari nenorociți, se țin avansați, se indignă B. în gând, apoi își reprimă considerațiile, de teamă de a nu fi ghicite telepatic. Erau ghicite, desigur, dar asta nu are importanță.

Un pahar cu vin, un dans, sub acordurile muzicii învăluitoare, seducătoare! Rochii, pălării, zâmbete, sentimente… Nostalgii…

Ce dans? Ce nostalgii? Oamenii au stat sute de ani cu nasul în pătrățelele lor (de fapt, paralelipiped dreptunghic), numite telefoane mobile până s-au contopit cu ele. Nu le-a mai păsat de muzici sau pălării, le-au considerat inutile și demodate. Ființele umane bipede au redevenit, la scurt timp, patrupezi, au decăzut din subîncrengătura vertebratelor… Iar telefonul nu dansează, precis că știți. Și nici pălării elegante nu poartă. Nu suntem băloșeniii, suntem uscați și strălucitori. Umezi, un pic, doar când ne hrănim. Câteva cerculețe pe clipă…

Mașina-mama

Cei doi au ajuns în fața țevilor subțiri care se ramificau prin tot orașul, aducând a vase sangvine umane, numai că albe.

Viața e aici.

Primele colonii s-au format când oamenii au început să se degradeze cu viteză uimitoare. În același timp, ei încă se mai credeau evoluați, deși anumite subspecii începuseră să dispară cu totul. Cei cu blană roșcată pe cap, cei cu anumite vârfuri prelungi, cu corp mai mic sau mai mare, mai puțin robuști, mai intelectuali, cu mai multe ori mai puține forme specifice etc. Oricum, tot niște primitivi și ei….

Apoi, oamenii se distrugeau mereu între ei și coloniile deveniseră salvatoare pentru specia sinucigașă. Iar, la un moment dat, am descoperit că doar asemenea forme de existență umană au rămas pe pământ. Doar coloniile, numai că nu toate, ci doar acelea conduse de mașina-mama, care ne naște, ne hrănește, ne vindecă, ne iubește, ne recreează în raiul perpetuu. Fericirea e o formulă chimică, un fel de praf, și noi îl primim de la mama noastră și avem grijă de ea să nu ruginească, și ea de noi, să nu dispărem…

Înainte, oamenii nu se încărcau la ușa de la intrare a coloniilor de la mașina-mama. Din cauza asta, probabil, au dispărut…

— Suntem cel mai evoluat oraș din emisfera Marilor Gunoaie.

— Oraș? Dar zidurile înalte? Totuși, pare mai degrabă o închisoare, eu caut o închisoare și trebuia să ajung acolo… M-am gândit că…

— Nu, cum se poate? Zidul înalt ne protejează. Dincolo sunt periculoasele grămezi, munți seculari și toxici. Dincolo e Nimicul. E o fericire pentru noi că mai avem acest spațiu. Probabil există și alte orașe, cândva mergeam în vizită. Cândva, dincolo de zid era un râu. O, dacă ar fi văzut cineva ce era dincolo de zid! Nu, nu a văzut nimeni din trăitorii noștri. Dar se știe că muntele a tot crescut, iar oxigenul a tot scăzut. Noi aproape că nu avem nevoie de oxigen și, cât avem, ni-l producem singuri. De asta am supraviețuit. Încă nu zburăm cu combustibil propriu, deși mașina mama crede că noi zburăm, în programul ei noi ne înălțăm singuri în aer și plutim. În programul ei, noi am fi ajuns deja în acel punct al evoluției sau, în orice caz,ar trebui să ne deplasăm ridicându-ne ușor în aer și astfel să ne schimbăm locul de destinație, plutind adică. Ne spune asta în fiecare zi, dar nimeni dintre noi nu se ridică în aer. E nevoie de o mutație, care să provoace zborul, de o schimbare și de un pic de culoare. Tot ce ne dorim e să ne luăm, în sfârșit, zborul și să prindem un pic la culoare.

Pentru un ochi atent și obișnuit deja cu formele albe, erau de văzut anumite deosebiri între celule. Unele erau mai ascuțite în vârf, altele parcă aveau o subțirime pe la mijloc. Altele, cele mai multe nu aveau nimic, erau invariabil rotunde în forma lor inițială. Când se mișcau, forma se schimba.

Bulgakov remarcă deodată că îmbrăcămintea lui a devenit toată albă. Se neliniști, nu mai putu să se concentreze asupra discursului biliar. „Doamne, dacă mă transform și eu într-o bilă din asta… Doamne, nu mă lăsa pradă acestei evoluții înfiorătoare!” se ruga el în gând, făcând abstracție de comunicarea telepatică.

„Oameni evoluați”, se spune despre civilizația noastră, continuă implacabil bila ceea diformă, care în ipostaza ei cea mai evoluată și complexă putea pretinde doar la forma capului din pictura lui Edward Munch „Țipătul”. Cu remarca semnificativă că a noastră nu avea deloc culori, în afară de acel obositor alb, iar țipătul avea. (De altfel, nu știm dacă pictura în cauză era cunoscută pe vremea lui Bulgakov, dar e singura asociație cât de cât pe care o pot face eu)…

Mormoloci care semănau cu celulele, ca niște fantome cu găuri întunecoase în locul ochilor, fantome care-și schimbă forma în diferite situații. Se lățesc, lungesc, depinde. Mașina-mama știe.

Ei nu se îndrăgostesc nu se supără nu se urăsc nu se invidiază și folosesc pentru toate necesitățile lor doar trei sunete vocale, patru mai precis: a o i e. Mașina-mama înțelege tot.

Au o mică tăietură sub acele găuri care ține loc de gură, ochi, nas. Mai mult prin același neobservat orificiu nici nu ar avea cum să mai iasă vreun sunet. Mașina-mama observă, cunoaște.

Dar pot folosi vocalele în mai mule feluri: lungi scurte, pe tonuri cu voce groasă sau mai subțire, de animal. Cred că și derivatele vocalelor sunt folosite, dar un auz oarecare nu surprinde diferențele… O comunicare complexă, ce mai!

Mașina-mama

Mașina-mama

Mașina-mama

„Oare chiar oamenii au ajuns în asemenea hal?” se întrebă scriitorul nostru, în timp ce mult evoluata protozoară îi vorbea necontenit despre iubita mașina-mama.

Peștele. Mutația. Zborul

Până la peștele din titlu să vedem ce face motanul nostru.

„Un dușman extra-terestru în afara zidului coloniei!” Asta am fi auzit de la mormolocii evoluați, de-ar fi avut ei grai de-al nostru, zicând despre motanul plictisit și abandonat la intrarea în oraș. Ce vuiet și ce agitație printre celulele protozoare care, în afară de copăcelul lor verde, nu mai văzuseră nimic atât de real, viu, colorat, blănos și jucăuș!

Acum nu că uriașul motan era excesiv de viu, ba chiar era și el doar un spirit, dar evoluatele celule nu văzuseră nici sub formă de spirit vreodată un motan, care intrase în rol și se juca cu ei, profitând de condiția sa animalică.

În afara zidului părea mult mai mare decât sunt motanii obișnuiți, părea uriaș, înspăimântător, poate chiar așa și era.

Și făcea tumbe la poarta coloniei Pi, și dădea cu laba celulelor ițindu-se prin deschizătura porții, care, culmea!, chiar se rostogoleau. S-au îmbulzit toți să vadă motanul care devenise atât de mare, că nu încăpea pe poartă. Iar celulele erau mici ca șoriceii, de aici dorința de joacă. Comportamentul lui era al unui motan adevărat, adică după ce își îndrepta botul sau laba spre celulele acelea, ele chiar o luau speriate la fugă, săltând mai degrabă ca mingile, iar motanul le lăsa un pic să creadă că au scăpat și iarăși întindea laba, amuzându-se peste măsură. Nici un protozor nu și-ar fi dat seama că e vorba de un motan absolut imaterial și inofensiv.

Trezind indignare, ceva nou, nu cunoscuseră până atunci indignarea, și frică, nici frica nu știuseră ce este, celulele noastre uitaseră vocabularul lor bogat format din tocmai trei vocale (sau patru, conform unor surse actualizate) și emiteau acum o singură vocală, lungind-o enervant și apăsat: aaaaa! Până și B. auzise acest vaiet ciudat.

În acest timp, o pereche de celule, lipite una de alta, cărora o să le zicem celulul și celula (cu varianta: celuloiul și celuloaica), profitând de zgomot și neatenție, s-au furișat pe sub zidurile orașului, dispărând într-o direcție necunoscută.

Acum, ce înseamnă „lipite”: stăteau aproape una de alta, el cu vârf ascuțit, ea cu talie. Când se deplasează, celulelor le apar niște fire lungi din corp care pot ține locul picioarelor, la fel le apar și ceva ce pot fi numite, într-o criză acută de imaginație, mâini. Își schimbă, adică, forma, în funcție de necesități.

Motanul îi zări pe fugari și, alungând cu laba celulele curioase dincolo de poarta zidului, se luă tiptil după fugari.

Iar cei doi ajunseră repede la un râu (deci exista un rău nu departe!), intrară în apă, apa era nouă pentru ei, prima dată în apă, în apă era un pește sau peștele se afla pe mal, încă viu, și cei doi și-au dat seama că vrea înapoi în apă și l-au salvat, împingându-l spre râu.

Aici poveștile se bifurcă, cei doi puteau fi salvați de un pește, pentru că se înecau în apă, neputând înota. Adică au intrat în apă, au plutit, apa i-a dus cam departe… mai-mai să moară. De la motan niciun ajutor, nu i-ar fi putut salva, că era doar un spirit, deci toată nădejdea e la pește, care îi va împinge cu botul până la mal (de unde, Doamne, pește cu ditamai botul?)…

Într-o primă variantă, au ieșit din colonie, au prins peștele și s-au gândit că trebuie mâncat, dar, cum nu aveau gură, au băgat în mica deschizătură care putea servi drept gură (sau o fi fost cândva, la origini, gura tradițională), au băgat deci în ea peștele. La început, organele lor interne (care organe?) s-au împotrivit. Corpul s-a schimbat și s-a colorat.

Altă variantă: Pe malul râului, cei doi nu știau ce să facă, nu aveau gură ca să îl mănânce, le scăpa din mâini (ce mâini, mă rog, acele antenuțe), că peștele e alunecos, în general, iar ei sar bucuroși, un om evoluat, mai evoluat ca noi, care locuiește în afara coloniei! Cred ei că peștele e om, peștele e încă viu, se mișcă… Îl salvează, îl aruncă în râu… și de aici se trage transformarea…

Încă o variantă, cea mai plauzibilă, este că s-au sărutat, s-au lipit strâns și s-a amestecat compoziția lor chimică, dând naștere unei noi substanțe care a dus la colorarea și transformarea, în mod diferit, a celor două celule.

Da, în orice caz, când a ajuns motanul pe malul râului, marile schimbări erau în toi, indiferent de variantele acțiunilor anterioare. Cei doi se transformau văzând cu ochii în mod diferit: ea înflori în vârf, în cap adică i-a crescut o floare mare, boboc întâi, apoi chiar floare, el se coloră puternic și culorile se schimbau mereu de parcă era un caleidoscop, un binoclu cu sticluțele multicolore.

Apoi au folosit primele consoane, pe lângă vechile vocale: Ne mi ta po.

Apoi s-au rotit unul în jurul altuia, s-au rotit până s-au ridicat în aer.

Așa plutind, au intrat triumfător în incinta orașului Pi.

Au coborât, s-au amestecat puțin printre ceilalți, transmițând probabil telepatic secretul zborului. Cert e că celulele au început să se pupe intens între ele, doar-doar or înflori, or zbura și ele. Își făceau vânt și se izbeau cu viteză unele în altele, ridicându-se apoi în aer, precum baloanele sau rostogolindu-se neputincioase.

Unele se lipeau, într-adevăr, se colorau imediat, înfloreau și se ridicau în aer, altele nu, deci nu și-au găsit jumătatea și perseverau.

Nu mai înțelegeai nimic nici în cer nici în pământ, cum ar veni. Orașul se coloră și se umplu de voci care se auzeau ca un cântec, cu refren pentru strigătul de izbândă și fericire al celor ce se ridicau în aer.

Mutația, a avut loc mutația, zburăm, în sfârșit! Plecați, timpul vostru a trecut, plecați acum!

Bulgakov ieși în grabă și se îndreptă spre locul de unde venise.

Motanul, după el.

Ce fericire că acest capitol este atât de scurt!

A zis el, am repetat eu, întru totul de acord.

În fața tunelului, B. dori să se asigure că pot duce narațiunea unde trebuie. Pitești, 1950, îmi aminti. Apoi ezită dacă să întrebe sau nu. Ezită, dar întrebă totuși:

Ce-a fost asta?

A fost transformarea/adaptarea unei schițe de roman. Se numea „Colonia” și, când am dat de coloniile lui Makarenko, am zis să le unesc cumva într-o singură carte. Nu știu dacă a fost o idee fericită.

Acolo nu erau vizitatori din alte registre cosmice și stilistice, ce-i drept, era doar povestea bibliotecii dintr-un viitor îndepărtat în care oamenii nu mai vorbeau deloc, rămăsese unul singur care păstra cărțile și le înțelegea. Doi îndrăgostiți au încălcat legea/convenția și au învățat pe ascuns să citească, au aflat de alte lumi, au fugit din colonie, au ajuns la râu, au găsit peștele etc. și au învățat, într-adevăr, să zboare…

Nu am mai continuat povestea când i-am văzut pe cei doi atât de nerăbdători.

Nu interesează pe nimeni, oftez eu și dau drumul tunelului.

*

Paula ERIZANU

Capitolul 1. Inesa. Baugy-sur-Clarens, Elveția. Februarie-Martie 1917

(Fragment din romanul în lucru Cred, continuarea romanului Ard pădurile)

Când a început revoluția, se certa în scrisori cu Vladimir Ilici. Se certau de câteva luni bune deja. Nu, nu mai era gata să facă lucrurile pe care le făcuse pentru el. Nu când el o folosea ca pe-o batistă. Ba insista ca ea să traducă un articol în mesaj după mesaj, ba, după ce ea își dedica câteva săptămâni lucrului la el, să nu-l mai publice deloc. Sau nici măcar să își facă apariția la plecarea ei din Berna. Nu, nu mai putea să îl urmeze, oarbă, în toate luptele lui. Și animalul din ea avea nevoie de un teren, de siguranță. El încă nu înțelegea schimbarea, pentru că el nu înțelegea nimic din ce nu îl ducea direct către victoria lui, oricare se întâmpla să fie în acea clipă. Dar ea știa că înapoi nu mai avea să revină.

Hotărâse, după felul în care o expuse el pe ea, după cum i-a criticat și sabotat articolul rămas nepublicat despre dragostea liberă, după cum i-a criticat scrisoarea pe care voia să i-o trimită Clarei Zetkin la Rabotnitsa despre mobilizarea femeilor pentru cauza socialistă în război, să îi demonstreze că nu are întotdeauna dreptate, cum i se pare și i s-a părut mereu. Nu mai voia să fie doar ucenica, executanta, traducătoarea lui. Voia să îi fie recunoscut intelectul. Valoarea. Propriile idei. Voia să se afirme. Voia alt rol. Altă relație. Dar el nu era gata de așa ceva. 

Tot ce putea face era să-l enerveze. Așa că îl enerva, citându-i din propriile lui scrieri, din Marx, din Engels, arătându-i cum se contrazice. El îi mai scria să iasă afară, să schieze, că aerul de pe pantă ar fi ca aerul Rusiei, dar pentru ea aceste accese de grijă erau prea puțin, prea târziu. Era o pasăre rănită. După despărțire – a câta oară? – toată vlaga, toată dragostea ei de viață se duse. Era singură în munții Elveției. Era frig și nici măcar zăpada nu-i mai aducea bucuria de altădată. Se simțea aproape la fel de slăbită, de moartă, ca după moartea lui Volodea cu opt ani mai devreme. Doar că de data asta, ura îi mai mișca propriul cadavru. Dorința să îl facă și pe el să sufere măcar o doime din cât o durea pe ea. Mai puțin, nu; avea și ea standarde. Îi plăcea mai ales să nu-i mai răspundă la scrisori, să îl lase să se consume în agonie. Când primea mesaje insistente de la el, în care o-ntreba de ce nu-i răspunde, se aprindea un foc mic în pieptul ei: fitilul răzbunării. Apoi, ca o apă rece, îi scria argumentat toate greșelile lui teoretice. Încet, încet, se elibera de el – deși, neconvenindu-i, el nu recunoștea această nouă realitate. Dar nici ea nu era vindecată până la capăt, nu mai ardea cu flacăra ei obișnuită; doar își purta corpul la distanțe mici. De la un perete la altul, din pat la geam, din fotoliu la masa de lucru. 

Într-unul din schimburile astea de scrisori, pe 1 martie, abia din al treilea alineat, a aflat că a început revoluția în Rusia. Lui Vladimir Ilici nu-i venea să creadă. „Aici în Zurich suntem într-o stare de agitare,” i-a scris el. „O telegramă în Zurcher Post și în Neue Zurcher Zeitung din 1 martie spune că în Rusia revoluția a fost victorioasă în Petrograd pe 27 februarie, după 3 zile de luptă, 12 membri ai Dumei sunt la putere, iar miniștrii au fost cu toții arestați. Dacă nemții nu mint, atunci e adevărat.” Mai târziu, Nadia avea să îi povestească exact cum se întâmplaseră lucrurile: un tovarăș polonez, Mieczyslav Bronski, bătuse la ușa lor după prânz. Nadia spăla blidele, Vladimir Ilici se pregătea să se ducă la bibliotecă. Bronski le zise entuziast: „N-ați auzit vestea? În Rusia e revoluție!” N-au crezut. După Lenin, după trei ani de război, revoluția urma să vină în Marea Britanie sau în Germania – Europa era gravidă cu revoluție, scrisese el – nu în Rusia, cu milioanele de țărani care se-mpotriveau schimbărilor și cu economia ei înapoiată… A mers împreună cu Nadia să verifice știrea la chioșcul de ziare. Și, într-adevăr, așa stăteau lucrurile. Revoluția începuse. Atunci i-a scris Inesei.

*

Iulian FRUNTAȘU

Steaua lui Drotik

L-am recunoscut imediat, chiar dacă au trecut atâția ani, 37, dacă stau să mă gândesc. Trece timpul! Avea o înfățișare jalnică, de parcă l-au tăvălit pe jos, au șters drumul cu el, așa arăta. Nu muream de mila lui, evident. Drotik a fost un ticălos și a rămas la fel. Nu știu de ce unii cred că oamenii se schimbă, fundamental vorbind, rămânem la fel. Nebărbierit, boțit, fără doi dinți în față, târșindu-se spre stația de autobuze, cu o țigară fără filtru în gură. Nu m-a recunoscut. De fapt, nici nu a privit în direcția mea.

*

Căpitanul Zegrea de la MAI, milițianul de sector Grosu și locotenentul Popov, responsabil pentru delincvența minorilor în sectorul Buiucanii Noi, fumează în fața școlii moldo-ruse nr. 38. Școlile mixte tot timpul le-au dat bătăi de cap, dar asta, în particular, se remarca printr-un nivel ridicat de violență. Tustrei, doi moldoveni și un rus, se gândesc, probabil, la faptul că nu este o idee bună să promovezi armonia interetnică prin intermediul școlilor mixte, dar nu o sonorizează, nu le-ar spune nici prietenilor apropiați – ar fi fost învinuiți de subminarea politicii Partidului în domeniul naționalităților sovietice și de promovarea naționalismului. De aia tac și fumează.

Îi urmăresc de la etajul patru, din clasa noastră de matematică. Într-un buzunar al sacoului am un lanț de metal sudat la capete, îl învârteam în jurul pumnului atunci când ne băteam cu rușii. În alt buzunar am un cuțit, cu lama groasă, o finkă¹. Îi privesc pe menții² din fața școlii și mă gândesc la faptul că au o prezență tot mai vizibilă: un kozlik³ vine și stă de gardă tot mai des, au dat indicații administrației să ridice un perete, separând blocul rus de cel moldovenesc. Poate e mai bine așa. Noi nu avem dreptul să intrăm pe teritoriul lor fără avertizare prealabilă și nu mai mulți de trei, dar nici ei nu au dreptul s-o facă.

Ce urmează să întreprindă tipii după ce ies de la directorii școlii? Hmm, îmi imaginez. E o problemă. Le spun băieților. Adunăm cuțitele, pumnalele, lanțurile în podsobcă⁴, o chem pe Oloica, ea le bagă în geantă și pleacă acasă. Trăiește alături de școală, după cum trăim cu toții în această zonă nouă a orașului.

Înțeleg de ce menții au venit în această componență la școală și de ce vor veni după aia la noi. Trei zile în urmă mă ridic pe scări, venisem la lecția a treia, nu eram bolnav să mă scol cu noaptea-n cap, și urcând așa, ce să văd? Cobora Drotik! Foarte dezinvolt, impertinent chiar, în timp ce eu nu-mi aduceam aminte ca rușii să fi cerut permisiunea să fie în blocul nostru. Și când trece de mine, mă întreabă nonșalant:

— Закуритьесть?⁵

Ia pidăr⁶, îmi trece prin cap și mă întorc spre el cu întreaga putere de care eram capabil, trăsnindu-l cu pumnu’-n bot, în loc de țigară. Drotik se rostogolește pe scări și se lovește cu capul de perete. Îl privesc câteva secunde pentru a-mi da seama dacă trebuie să cobor și să-i mai fut una, dar nu mișcă, atunci îmi continui drumul spre lecția de biologie. L-au găsit pe porcul ăla la recreație, un învățător a chemat ambulanța și acum tipul e la spital, în comă. Nu am spus prietenilor despre întâmplare, dar cred că au făcut ei conexiunea temporală. Nu-s ei tare deștepți, ha-ha, dar de atâta lucru îi duce capul.

* * *

Am o plăcere deosebită să-l urmăresc, să-l observ, să-l studiez chiar, după cum studiezi o insectă la microscop. Nici nu mă ascund prea tare, sincer să fiu. Degradarea a pus stăpânire pe individ – e o aproximație de om, dar tot vreau să mă răzbun pe mizeria asta, pentru toate porcăriile din trecut.

Daaa, îmi scarpin ceafa, ciudate sunt căile memoriei… Oare nu alegem cumva, în funcție de caracterul pe care am ajuns să-l avem, ce să memorăm și ce nu? Dacă suntem frustrați sau supărați pe viață, sau n-am reușit nimic din cele pe care ni le-am propus în tinerețe, nu suntem cumva constrânși să ne aducem aminte de lucruri proaste? În ideea că ne-au influențat viața și astfel suntem absolviți de responsabilitate individuală? Nu știu, îmi vine greu să formulez un răspuns inechivoc. Nu aș zice că sunt un amărât, dimpotrivă, dar cert este că m-au influențat multe lucruri din copilăria și adolescența mea: de la observațiile adulților în transportul public atunci când întrebam în limba română dacă vor coborî la prima:  „Мальчик, говорипо-человечески!”⁷ până la strigătele permanente la adresa noastră ale elevilor din blocul rus al școlii moldo-ruse nr. 38: „Быки!”, „Мулы!”⁸ În loc să ne sperie, umilințele ne făceau mai răi, interiorizam violența și ajunsesem la o încrâncenare de care au ajuns să se teamă torționarii înșiși. 

*

  Căpitanul Zegrea de la MAI, milițianul de sector Grosu și locotenentul Popov, într-adevăr, au venit și la noi, împreună cu directorul școlii, Taisia Mihailovna. O privesc pe diriginta noastră – tare-i stresată, sărmana – nu-i pică bine deloc să aibă o clasă de bătăuși și potențiali ucigași, deși a fost avertizată de o prietenă de la Direcția Municipală de Învățământ că e o școală de bandiței și prostituate minore. Dar i-au dat o cameră într-un apartament cu trei dormitoare, într-un bloc din apropierea școlii, asta a contat, nu avea bani să închirieze, promițându-i și o garsonieră în doi-trei ani. A înțeles imediat unde a nimerit, era practic un ghetou, deseori auzea miliția vociferând prin megafoanele instalate pe acoperișul UAZ-urilor care se deplasau încet pe străzi: „Большетрехнесобираться, большетрехэтобанда!”⁹ De la balcon putea vedea patrulele înarmate cu pistoalele-automate kalașnikov, asmuțind câinii-lupi asupra adolescenților care aruncau cu pietre în ei și în mașini, fugind în pădurea din apropiere, de unde le strigau tot felul de porcării, provocându-i să-i urmeze. Soldații trupelor de interne, doar cu vreo doi ani mai mari ca elevii ei, erau speriați, iar ofițerii – niște brute alcoolizate, nu foarte inteligente și determinate să rupă acel cerc vicios al violenței stabilit în zona asta a orașului.

Milițienii, predictibil, solicită tuturor băieților să scoată ce au prin buzunare și genți și să pună lucrurile pe mesele din fața lor. Zâmbim zeflemitor, dar o facem. Josik, mai prostuț ca ceilalți, mai naiv, dar mai tot timpul reprezentând întocmai spiritul nostru colectiv, fără a-i pune pe ceilalți la bătaie: „Da’ pula tot s-o scot și s-o pun pe masă?” Se aud chicote înăbușite, dar milițienii preferă să nu bage provocarea în seamă.

Asta ne îngrijorează. Tot ce nu se încadrează în logica agresiunii ne îngrijorează, dar înțelegem imediat motivul – menții înșiși sunt stresați – căpitanul Zegrea începe a rage că Drotik îi în comă și dacă moare – vor băga la pușcărie pe cei care sunt pe condiționat, adică jumătate din băieți, iar celorlalți, inclusiv fetelor, le vor crea așa probleme că nici cel  mai prăpădit PTU¹⁰ n-o să-i accepte.

Ne întreabă cine l-a lovit, că este mai bine pentru noi să recunoaștem, va fi mai rău dacă vor afla ei singuri. Toți tac, deși băieții își dau seama că am făcut-o eu, am venit la lecția a treia și tot atunci, la recreație, a fost găsit și tipul, nemișcat. 

Locotenentul Popov, cu ochii injectați de ură, înjură printre dinți: „Шпанаприблатненная, проститутки малолетние!”¹¹ Faptul în cauză îi face pe prietenii și colegii mei și mai circumspecți – indiferent de reacția lor, vom fi cu toții tratați ca niște lepre. Tăcerea e codul nostru. Bărbații ne amenință o jumătate de oră, apoi o oră ne țin o lecție despre ordinea publică și modelul cetățeanului sovietic. Taisia Mihailovna și diriginta, Vera Gherasimovna, ne privesc, din când în când, mișcând dezaprobator din cap.

*

 Am dat peste Drotik întâmplător, nici nu-mi închipuiam că șovinul ăsta e pe aici, credeam că-i prin Rusia, pe undeva, de unde au venit părinții lui, la fel de mizerabili. Taică-său a fost ofițer al unității de trupe aeropurtate de pe str. Panfilov, după cum erau mulți părinți ai elevilor din blocul rus. Corpul de ofițeri din armata sovietică era compus în majoritate din ruși și din naționalități rusificate, făcându-și serviciul militar în diferite republici unionale, dar cu același dispreț față de națmeni¹². Progeniturile lor creșteau la fel.

I-am căutat profilul pe „Vkontakte”, chiar m-am înregistrat cu un nume fals și am devenit prieten virtual cu ticălosul ăla.

*

Drotik a ieșit din comă și i-a declarat anchetatorului că am fost eu cel care l-a lovit. A fost deschis dosar și lucrurile arătau prost în ce mă privește, aveam în fața mea nu perspectiva celor câțiva ani condiționat, precum majoritatea prietenilor mei, ci școală corecțională de tip închis și colonie câțiva ani la atingerea majoratului. Adică era nasoală treaba, nimerisem într-un căcat mai mare ca mine, mă gândeam, pizda mă-sii, de ce naiba n-a zdohnit idiotul dracului, nu ar fi putut atunci demonstra nimeni nimic. Problema cea mare era taică-său, colonel în regimentul de parașutiști, responsabil de pregătirea ideologică – tipul era decis să mă bage la răcoare.

Mă ajută părinții, dau mită milițienilor, care schimbă învinuirea, sub motiv de legitimă apărare, adică eu am fost pus în situația de a mă apăra. Totul e fantastic, mă fac varză cu prietenii mei. A doua zi aflu că părinții au dat banii adunați pentru tratamentul surorii mele de scolioză, medicii nu au putut ajuta cu nimic, dar aveau programată o plecare la Poltava, unde era un tip care trata asemenea cazuri. Pizda mă-sii! Ia bou! Asta chiar nu era bine, părinții nu mi-au spus un cuvânt, nici sora, dar nu era OK să fie așa. Știam ce să fac, evitasem asta în trecut, dar acum nu aveam încotro.

*

Viață de căcat are Drotik. Asta mă bucură. Mai mult decât orice pe lume. Cine zice că nu a simțit plăcere fiind răzbunat, fie e un mincinos, fie un idiot. Nu sunt nici una, nici alta, iar onestitatea, cred, este condiția necesară pentru orice contact uman.

Drotik a lucrat ca inginer la o întreprindere municipală, dar a avut un accident și s-a pensionat mai devreme, are pensie de invaliditate. Văd că soția l-a părăsit, deși oficial nu sunt divorțați. Acum tipa blondă și grasă ca o scroafă împăiată trăiește în Novosibirsk. Așaaa, e bine, îmi spun, cercetându-i postările, e singur deci.

Șiii – cireașa de pe tort! Privesc fotografia unui bărbat tânăr în uniformă militară. Căpitan, cum ar fi. Băiatul lui Drotik, ofițer ca și bunicul său. Doar că poza este înrămată în negru – a fost omorât tipul, lângă Severodonețk. Juisez! 

*

Dau curs invitației lui Groșa, un criminal mărunt, dar cu multe hodce¹³. E specializat pe furtul din apartamente. M-a tot tachinat în trecut, dar găseam motive să evit implicarea în activitățile lui, știam cum se termină, de obicei, iar eu voiam să ajung student la Moscova, fie la Institutul Relațiilor Internaționale, fie la Institutul de Literatură „M. Gorki”, încă nu am decis. Dar cert este faptul că în ambele cazuri am nevoie de o biografie nepătată cu tot felul de condamnări. Acum însă am nevoie de bani. Sper să o facem cât mai abil, îi explic lui Groșa, am alte planuri în viață, nu vrea să fiu zăk¹⁴, nu te supăra. Înțeleg, îmi zice, „нессы”¹⁵, totul va fi bine. Și a fost. Bine. Până când nu a fost. Am spart apartamentul unui barosan, avea de toate acolo, eu am găsit aurul, m-am asigurat să am partea dreaptă din lucrurile furate.

Întorc banii părinților, care nu pun nici ei întrebări, asta îmi place, întrebările, de obicei, reprezintă o intruziune, o lipsă regretabilă de înțelepciune și stil. Au dus-o pe sora mea la medicul ăla din Poltava care, într-adevăr, e bun, deoarece a soluționat problema, nu în totalitate, dar a oprit deformarea coloanei vertebrale.

Doar că idiotul de Groșa ce face? Dăruise un colier cu pietre scumpe, din bijuteriile furate, iubitei sale, Verunea, prostituata cartierului. La ea vin și menții, că au o reducere de jumătate din taxă. Și nimerește Groșa în căcat, în care mă trage și pe mine. Așa ajung condamnat cu suspendare condiționată. Blin¹⁶, dacă nu-i Drotik, atunci îi Groșa! Dar, dacă mă gândesc mai bine, e tot din cauza lui Drotik, dacă tăcea pidăru, nu ajungeam în situația asta!

*

Bine, nici eu nu sunt Făt-Frumos, dar am o ținută totuși. Am grijă de cum arăt, sunt director de bibliotecă. Îmi place munca mea, am fost bibliotecar toată viața. Nu s-a ales nimic din visurile mele legate de diplomație sau de literatură. Am fost la armată, cu CV-ul meu împodobit nu am putut merge decât la Biblioteconomie, probabil, decanul a vrut să mai dilueze rata de 100% a fetelor, nu găsesc o altă explicație. Tot atunci, în perioada studenției, m-am căsătorit cu Sofia, o fată tăcută și foarte cumsecade, avem și noi, la rândul nostru, două fete, ambele stabilite în Italia, una în Milano, alta în Torino. Soția mea se deplasează între ele, ajutându-le la creșterea nepoților, adică la nivel personal sunt OK, am avut chiar noroc, aș spune.

Dar tot mă mănâncă un vierme! Aș fi avut o altă viață, mai interesantă, mai excitantă, călătorind în diferite țări, învățând limbi străine, cunoscând alte culturi! Asta nu ți-e un city-break! Și de vină, bineînțeles, e căcatul ăsta de Drotik! Nu mi-am închipuit că ura pe care am avut-o în adolescență nu a dispărut, ci s-a ascuns ca într-o vizuină și doar întâmplarea a făcut să-mi dau seama că acum, dacă l-aș bate pe nemernic, nu m-aș limita la un pumn, aș da în el până când aș fi fost sigur că l-am terminat! Așa s-a copt hotărârea de a-l omorî.

Știam că de la stația de autobuze spre casă merge pe lângă cele trei blocuri de 16 etaje. Am urcat sus într-o dimineață devreme. Luasem câteva cărămizi de la șantierul de alături. Le-am aruncat jos, pe cărarea de lângă bloc, fixând timpul căderii. Apoi, într-o zi, am fixat timpul în care se târa mizeria aia. Nu a fost un exercițiu complicat. Velocitatea unei cărămizi aruncate de la etajul 16 era suficientă pentru a sparge craniul unui om. Trebuia doar să aștept seara potrivită, fără martori.

*

Când lipsesc de la școală, tot timpul se întâmplă ceva nu tocmai fain, chiar lucruri proaste, uneori proaste de tot. Astăzi vin pe la 10, fumând și gândindu-mă la faptul că viața pare a fi mai complicată decât credeam chiar acum un an și mi-era frică să nu renunț la ceva important, după cum au făcut părinții mei și ai prietenilor mei. Acel ceva important era greu de definit, era de o inefabilitate provocatoare și anume acest lucru mă și provoca.

Dar iată că ajung în clasă și ce-mi spun băieții? La „pregătirea militară”, o lecție săptămânală la care învățam cum să mânuim un kalașnikov și la care participau și rușii, un pidăr din blocul rus îi dă vreo doi pumni lui Sașa Braniște și-l amețește, mă rog, era pugilist. Ăla pleacă de la școală, iar Bișlik, mai puțin înzestrat ca ceilalți cu facultăți mintale, dar altfel băiat bun, le zice rușilor: Bă, e pizdeț¹⁷ cu voi, după lecții să veniți la stadion, facem strelkă!¹⁸

Îl întreb pe Bișlik dacă a avut acordul lui Sașa, zice nu, dar că nu trebuie să ne facem griji, Sașa are un frate mai mare, a făcut închisoare pentru jaf armat, îi pune el la respect pe mucoșii ăștia. Bine, zic, hai să mergem să-i căutăm pe ambii. Dar nu-i găsim, nici pe unul, nici pe altul. I-am căutat acasă, mama lor ne-a privit cu suspiciune, zice că nu știe unde sunt, i-am căutat pe la prieteni, femei, baruri prin apropiere. Nici zare de ăștia doi, dar timpul trece și le spun băieților că e rău de noi, însă trebuie să mergem, pentru că Bișlik a vorbit în numele tuturor și nu putem evita acest lucru, trebuie să ne ținem de cuvânt.

Prietenii mă privesc posomorâți, îl privesc pe Bișlik, roșu la față, înțelege că l-a luat gura pe dinainte, nu-i prost cu totul, dar iată că aici suntem și e grav. După lecții mergem pe terenul de fotbal unde era vorba să ne întâlnim cu rușii și n-am să uit secunda aia niciodată, facem noi colțul școlii, câți eram acolo, 6-7, cu țigările între dinții încleștați, și se deschide perspectiva: terenul forfotea, erau vreo sută, s-au speriat, probabil, de fratele lui Sașa și au chemat întăriri din alte sectoare ale orașului.

Atunci parcă mergeam prin vid și mă gândeam, uite, asta e ultima ta zi. Însă mă mobilizez, dă-i în pulă, îmi zic și pășesc mai ferm. Băieții mă văd hotărât și expresiile fețelor lor devin dure. Intrăm în mulțimea dușmănoasă cum intră cuțitul în unt. „Ебатьвас в жопу!”¹⁹ înjură Bișlik. Rușii întreabă unde-i Sașa și frate-său. Le spunem că vin în curând, deși ne dăm seama că nu este posibil. Minutele trec apăsător, rușii se enervează tot mai tare, ne privesc și ne tot întreabă unde sunt tipii. Răspundem la fel, cu seninătatea de care suntem în stare, să aibă răbdare și să aștepte. Îmi pipăi cuțitul din buzunar. N-au să mă omoare ușor. Trece aproape o oră, mulțimea freamătă și începe să circule în jurul nostru în grupuri tot mai amenințătoare.

Salvarea vine, oricât ar fi de straniu, din partea menților, treceau două UAZ-uri și au înțeles ei că ceva rău urmează să se producă. Ne-au trântit la asfalt, amenințându-ne cu pistoalele la tâmplă, învinuindu-ne de un jaf de care auzisem, dar nu aveam nicio legătură, în fine, rușii ne priveau mirați și au lăsat miliția să ne bage în mașini, încătușați, ducându-ne la secția de poliție. Mi-am dat seama atunci de două lucruri: că am scăpat cu viață și că sunt și milițieni cu gărgăuni în cap.

*

Sunt acum pe acoperișul blocului de 16 etaje. E noapte, dar vizibilitatea este bună din cauza iluminatului stradal. Am câteva cărămizi alături, deși nu sunt necesare multe, una în moalele capului este suficientă! Îl aștept pe Drotik, e la ziua de naștere a surorii sale – este ultimul chef la care participă în viața asta a lui de jeg uman. Mă voi răzbuna pentru frica și umilințele din copilărie și adolescență, pentru toate căcaturile făcute de ruși în țara mea și nu doar.

Îl văd cum coboară din autobuz. Au mai coborât două persoane, dar au luat-o în altă direcție. Super! Merge de unul singur, împleticindu-se, o mai fi băut mizeria!

Se apropie de locul în care țeasta i se va întâlni cu o cărămidă roșie. În loc s-o iau în mâini și s-o arunc, îmi scot o țigară și o aprind cu bricheta.

Drotik privește în sus.

_____

^[1] Rusificat din cuțit finlandez (финскийнож, финка). Armă popular în mediul criminal din fosta URSS.

² Românizat (ment/menți) din мент/менты (din limba rusă), slang pentru milițian/milițieni în perioada URSS.

³ Козлик (slang din limba rusă, ad litteram „țăpușor”). Vehicul off-road, UAZ-469, folosit în particular de armata și miliția sovietice. Poreclit „țăpușor” din cauza suspensiei nepotrivite ce scutură mașina la primele gropi în asfalt. 

⁴ Românizat din „Подсобноепомещение, подсобка” (din limba rusă), încăpere auxiliară, alături de clasă, folosită drept debara și vestiar.

⁵ Ai de fumat? (din limba rusă).

⁶ Românizat din пидор/пидарас/педераст (din limba rusă). De cele mai multe ori, în slangul tinerilor anilor optzeci, reprezenta o înjurătură fără a însemna homosexual, ci mai degrabă – o mizerie, un nemernic terminat. 

⁷ Băiețele, vorbește ca o ființă umană! (din limba rusă).

⁸ Boilor! Catârilor! (din limba rusă).

⁹ Mai mult de trei să nu vă adunați, mai mult de trei sunteți o bandă! (din limba rusă).

¹⁰ Siglă pentru ПрофессиональноеТехническоеУчилище, ПТУ (din limba rusă) – Școală Profesional-Tehnică în perioada sovietică, similară colegiilor tehnice în momentul de față.

¹¹ Golani delincvenți, prostituate minore! (din limba rusă).

¹² Minoritar etnic, prescurtat din нацмен, национальноеменьшинство (din limba rusă). Rușii considerau toate naționalitățile din fosta URSS drept națmeni, cu excepția ucrainenilor și bielorușilor.

¹³ Românizat din ходка/ходки (din limba rusă). Perioada de detenție a unui criminal.

¹⁴ Românizat din зэк/зэки, заключённый(din limba rusă). Slang pentru „deținut”.

¹⁵ Nu face pipi pe tine (din limba rusă).

¹⁶ Din limba rusă  (блин, бля) – o interjecție licențioasă care exprimă enervarea, supărarea sau mirarea.

¹⁷ Slang românizat din пиздец (din limba rusă) – nașpa, terminat.

¹⁸ Slang românizat din стрелка (din limba rusă) – ac indicator la ceas, săgeată, dar, în slangul criminal, și o întâlnire între grupuri rivale pentru a clarifica un conflict sau pentru a-l duce la un final oarecare, prin violență.

¹⁹ Să vă fut în cur! (din limba rusă).

*

Emilian GALAICU-PĂUN

Personne Nage

(fragment de roman, în lucru)

Se zice că – iar biografiile unor faimoşi poligloţi stau mărturie în acest sens –, dacă vrei să înveţi la perfecţiune o limbă străină, trebuie s-o faci cu o vorbitoare nativă, în pat. Cu poezia – nemţeasca oricărei limbi! – lucrurile stau exact pe invers, o faci de unul singur tocmai pentru a-ţi apropia o Nataşă, nu neapărat vorbitoare de „nemţească”, iar când reuşeşti în cele din urmă s-o şi bagi în pat, s-a zis cu poezia. Nu se poate şi una şi alta, la pachet; la fel cum nici una fără alta nu-i cu putinţă! Rămână cu bine, în (jocuri) de cuvinte, Personne Nage – Personne Âgé – Personnen’a Je & Personne Neige (după apariţia volumului postum, Schneepart1,în 1971); să-şi facă Ea intrarea – «Замной, читатель! Ктосказалтебе, чтонетнасветенастоящей,верной, вечнойлюбви? Да отрежут лгуну его гнусный язык»2, din care se prelevează doar secvenţa iniţială, şi ea transcrisă în manieră proprie, «Замной, читат-elle!» , trecând de la un alfabet la altul ca pentru a-i pune în valoare metisajul etno-estetic, se înlătură pronumele personal, şi iat-o, cu majusculă, Читат-Elle –, odată cu dezvăluirea celui de-al patrulea reper calendaristic – nici nu 28 iunie 1883 din Jurnalul lui Titu Maiorescu (e de-a dreptul criminală, această repetată trecere sub tăcere!), ci Riga, 28 iunie 1964 –, s-ar zice o dată ca oricare alta, nu şi pentru cineva născut pe 22 iunie al aceluiaşi an, care lua loc alături de fata cu ochi negri puţin migdalaţi – nu, nu-i aşa, fata se aşeza alături,în autobuzul venit să-i ia de la aeroport, Elle(na!) – un nume prin excelenţă marin, de la Homer la Osip Mandelştam: «Куда плывете вы? КогдабынеЕлена…»3 – pe post de gazdă aZilelor Literaturii Sovietice pentru Copii, şi el, de participant, în prima zi de vacanţă a lunii martie 1979 –, fără a îndrăzni baremi s-o privească, necum s-o întrebe cum o cheamă, iar adevăratul incipit al acestui roman-fluviu ar putea fi chiar acesta:

Dintre toate unităţile de măsură ale timpului, de la clipa cea repede la das Ewig-Weibliche, curgerea – panta rhei pentru antici, mecanica fluidelor pentru moderni – exprimă cel mai adecvat vârstele omului: era pe când ei începuse să-i vină, cu oarece regularitate, ciclul, iar el se afla la câteva săptămâni înainte de prima sa încercare de ceea ce cunoscătorii numesc în neştire „viciu solitar”, iar neştiutorii în cunoştinţă de cauză „labă”, precedată de două-trei poluţii sporadice. A fost marea şansă a vieţii lui, faptul că inima i-o lua înaintea sexului, şi aşa va rămâne înscrisă – pornirea? porunca! – în carnea-i pentru tot restul vieţii. (Tradusă pe înţelesul tuturor, poezia vrea să însemne a dori, de cele mai multe ori fără a avea – şi proza, a avea, nu întotdeauna ceea ce ţi-ai dorit.) Ce frumoasă poveste de dragoste – în spiritul internaţionalismului proletar: ea, o ruscă de la nivelul zero al Mării Baltice, şi el, un ţărănuş de sub poalele codrilor Moldovei; 28 iunie ’40 mereu va avea întâietate faţă cu 22 iunie ’41 – tocmai se înfiripa, după o săptămână în care n-au avut ochi decât unul pentru altul, nu şi buze să se sărute – şi el, şi ea, pentru prima oară! –, nu şi mâini să se ţină de mână, nu şi guri să-şi spună ceea ce toată lumea din jur ştia deja, şi nici vorbă de intrarea în acţiune a organelor ce fac diferenţa dintre ei, mai exact care fac din ea, ♀, şi din el, ♂. Altfel spus, dacă din punctul de vedere al fizicii mecanice – forţa de atracţie vs. forţa de respingere etc. – nu s-a întâmplat mare lucru, chimia organică tocmai îşi intra în drepturi cu impetuozitatea furtunii hormonale ce-i lăsa fără cuvinte, pe cât de dornici să-şi scuture lanţurile ADN, pe-atât de nepricepuţi s-o facă. Înainte însă să-ţi mărturisească, într-un fel sau altfel: „Tu eşti o formă de a fi eu, şi eu o formă de a fi tu”, Zilele… s-au şi încheiat, lumea se întorcea pe la casele cui le are, dar începutul a fost pus, la prezentul etern: Fata întâlneşte băiatul. „Parcă ni l-a schimbat cineva”, zise unul din părinţi la nici o săptămână de la întoarcerea fiului lor acasă, mai mult ca niciodată cu capul în nori, spre deosebire de ceilalţi fraţi şi surori, toţi cu picioarele pe pământ. „Da, dar în bine…”, se grăbi să încuviinţeze celălalt, şi tot atunci fu pus la punct: „Fără voia noastră?! Cu atât mai rău!” (Două sunt, de-acum înainte, felurile de a relata cele întâmplate – fie în chip poetic, şi atunci faptele trebuie mai întâi trăite; fie la modul romanesc, după ce totul s-a consumat şi nimic nu se mai poate face, decât cel mult să urmezi, faute de mieux, îndemnul britanicului Julian Barnes, din Nimicul de temut: „Ce nu poţi afla, şi unde se poate ajunge după aceea, constituie tocmai unul din punctele de pornire ale romancierului”. Pe mâna cui va merge naraţiunea? şi viaţa?! Fata se şi vede eroină de roman, băiatul se crede – şi s-ar putea chiar să fie, dar despre asta încă n-are habar ce înseamnă cu adevărat – poet; abia dacă li s-au potrivit vieţile – prin strădania părinţilor, care au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să-i aducă pe lume, pe 22 & 28 iunie, an bisect, al Dragonului; sau, din contra, din nepăsarea tinerilor ce s-au pomenit, peste noapte, părinţi –, că scrisul îi şi desparte – întâi, că-şi scriu de la distanţă, nu-s de ici, colea cei circa 2000 km, el în rusa lui învățată, cu chiu cu vai, în curte și la școală, şi ea în rusa-i nativă, cultivată prin lecturi alese & atent supravegheate din marii clasici ruşi ai secolului al XIX-lea; apoi, că fiecare urmăreşte nu atât să-l cunoască pe celălalt, cât să se înfăţişeze pe sine –, de unde era chemat să-i apropie, de ce nu? poate să-i şi întorloace. Or, răul e făcut, fata a întâlnit băiatul, avem şi autor, şi Personne Nage, şi Читат-Elle. Şi romanul – sau poemul –, ia-l de unde nu-i!)

Roman sau poem, n-are a face; în ultimă instanță, alegerea e – cu cuvintele altuia – „între literatura ce reprezintă și cea care caută”, dacă sigur despre alegere este vorba, și nu cumva de faptul că ești făcut pentru una sau alta, doar că n-ai cum să știi până nu le încerci pe rând care ți se potrivește, și dacă nu și nu, renunți la scris. Este momentul delicat în care se hotărăşte soarta naraţiunii – reprezentarea cartografiază; căutarea o ia de-a dreptul pe arătură, la fel cum în 1947 Paul Antschel traversa clandestin frontiera româno-maghiară, pentru a ajunge, pe 18 decembrie, la Viena, dacă nu cumva la sine însuşi, Paul Celan; peste alţi patruzeci de ani, în noaptea de 27 spre 28 noiembrie ’89, Nadia Comăneci fugea din România („Nu ziceam nimic, pentru că nimeni nu avea voie să vorbească și să spargă tăcerea. Mă străduiam să-mi țin dinții strânși, ca să nu clănțănească. (…) Îmi părăsisem țara și lăsasem în urmă tot ce iubeam. Mă târâsem prin noroi și apă, peste câmpuri înghețate, traversasem garduri de sârmă ghimpată, tot timpul cu teama că voi fi împușcată în spate.”),pentru a o lăsa în urmă pe fata de nota 10, iar ciobanul Gheorghe Talpoş, călăuza grupului de şase români fugari, nu-şi putea stăpâni mirarea: „Cum dracu’ să plece Nadia peste graniţă, noaptea, ca infractorii?” –; cărui personaj i se va pune-n gură cuvintele – mereu ale altcuiva, spre indignarea alor săi („Nu cita!”), care se vedeau astfel subminaţi în autoritatea lor de părinţi drepţi – „Am început să devin o fiinţă literară, cineva care vede lucrurile de parcă ar trebui scrise într-o zi”. N-au trecut nici trei săptămâni de la acel „Parcă ni l-a schimbat cineva”, şi ziua aceea venise pentru el. Întrebarea nu l-a luat prin surprindere decât pe jumătate, venind oarecum prea devreme – pe la sfârşitul clasei a opta, ca şi cum ar fi urmat să-l înscrie la o şcoală de meserii, de unde era de aşteptat să-i fie pusă într-a zecea, la absolvirea şcolii medii –, şi, ca tot ce venea din partea alor săi, pe două voci – nu tocmai în formula care să-i dea dreptul la alegere, Vocea Întâi: „Tu ce-ai vrea să te fac…”, înduioşătoare, Vocea a Doua: „când ai să creşti mare?”. Înainte să formuleze întrebarea, orice întrebare, părinţii aveau deja un răspuns, chiar răspunsul – astfel, nu greşeau niciodată; din contră, oricine nu venea în întâmpinarea lor, se înşela amarnic, şi vai de capul celui care le-ar fi ieşit din cuvânt. Cuvântul însuşi era un instrument de băgat minţile în cap, cel mai puternic probabil, iar în mâinile cui îl stăpânea, însăşi Puterea – de ce n-ar face din primul lor născut un condei, pe care tot ei să-l mânuiască după cum li-i voia, de vreme ce le stătea în fire să-şi domine colegii, pe linie de partid (Vocea Întâi) & pe linie sindicală (Vocea a Doua)?! „Aş vrea să fiu…” – nu-i totuna, să fiu-l fiului cu să te fac-ul părintelui, tocmai voiau să-i pună neîntârziat în vedere samavolnicia verbală, când au auzit, fără să-şi creadă urechilor – „poet”, dintr-o suflare. Nu rima deloc, ce-i ieşise pe gură băiatului, cu ce voiau să-i bage în cap, unul şi acelaşi cuvânt putea să însemne lucruri diametral opuse – expresie a libertăţii neţărmurite în stare pură, pe de-o parte; suficient însă să-l legi, prin cratimă, cu un al doilea, „poet-tribun”, cum ai trece greutatea de pe-un picior pe altul, şi iată-te înregimentat fără drept de apel –, dar las’ pe ei, vor avea grijă să apropie contrariile. „Acum, care pe care?!”, trebuie să-şi fi spus în sinea lor, la unison, fără să-i ceară, baremi de formă, căci nu putea să nu aibă vreunul, carneţelul cu versuri proprii, care din start aveau neajunsul de a fi fost scrise din proprie iniţiativă; cine ca cine, dar ei doi vor şti să-l întoarcă împotriva lui însuşi, făcându-l să scrie la comandă, şi se ştie cine comandă în casa asta – nu doar celulă a societăţii, ci şi, cu puţin efort, chiar «домвысокойкультурыбыта» –, de care se simţeau responsabili în faţa Partidului Unic & Sindicatelor. Nici gând aşadar să-i lase iniţiativa, şi nici iluzia că ar avea ultimul cuvânt – şi atunci, într-un glas, increscendo: «Маяковский!», ca pentru a-i da direcţia.

Mai puţin vigilenţi, dar observându-se ei înde ei cu o atenţie bine calibrată care tocmai stabilea noua ierarhie a clasei, altminteri împuţinată după plecarea unora la şcolile de meserii sau de arte, colegii cum nu l-au băgat în seamă în toţi aceşti opt ani, nici n-aveau să-l observe, dacă în chiar prima zi a noului an şcolar, al nouălea, băiatul şters din rândul al treilea, banca a doua de la geam, nu se înfăţişa într-un costum negru, cu cel puţin o mărime peste, ce stătea pe el ca pe-un par, în locul uniformei şcolare obligatorii, şi – culmea insolenţei! – cu părul dat peste cap, à la Maiakovski. Noua frizură nu-i va atrage în mod automat numele poetului drept poreclă, cum s-ar fi aşteptat probabil, însă gestul prin care-şi smucea artistic capul – pletele lăsate să-i crească până la umeri peste vară, pe care va trebui să şi le scurteze drastic la insistenţa dirigintei – va ajunge în scurt timp să-l desemneze în ochii oricui se referea la el, fără alte cuvinte. Abia dacă ieşeau, cum ar năpârli prima oară, din poreclele copilăreşti, de regulă derivate de la numele de familie printr-un sufix diminutiv, iar unii mai răsăriţi au şi început să-şi spună pe numele mic – băieţii fetelor şi fetele băieţilor. Lui n-avea cum să i se întâmple aşa ceva, până şi ai casei îl strigau prin ridicarea vocii, şi cum ceilalţi fraţi şi surori nu se repezeau să se execute, tot el ciulea urechea, ca un câine credincios la glasul stăpânilor. Nicio ascultare însă nu preţuia în ochii alor săi mai mult decât cea căutată de bună-voie, şi atunci de ce oare s-au simţit loviţi în visul lor cel mai de taină – acela de a-l face pe primul lor născut ceea ce nici unul dintre ei n-avea să ajungă în vecii vecilor –, de nu chiar jigniţi în însăşi demnitatea de părinte?! Ar fi putut să-l ia cu mâinile goale; totuşi, înainte de-a face prima mutare – albele încep şi câştigă! –, i-au controlat într-ascuns caietele la limbă, nu atât exerciţiile din clasă, şi nici temele pentru acasă, ci ultimele pagini, alea în care elevii îşi dau frâu liber, pe măsura înzestrării fiecăruia, şi doar aruncându-şi ochii pe versuri – majoritatea în rusă, în scăriţă maiakovskiană, câteva în limba maternă; pe cât de fără hemoglobină, primele, pe atât de fără clorofilă, cele din urmă –, le-a mai venit inima la loc. „Tabula rasa”, trebuie să-şi fi spus în sinea lor, şi, de faţă cu toţi fraţii şi surorile, à haute voix: „Nu pentru asta îţi cumpărăm caiete ca să mâzgăleşti verzi şi uscate – dacă tot ţi-i a scrie, arată-ne ce poţi!” Chiar să fi dat ceva peste poate, şi tot nu avea cum să se ridice la înălţimea aşteptărilor alor săi; aşa sau altfel, băiatul a simţit că tocmai i se ia „jucărica lui”, dar oare nu de pe buzele sale s-a desprins acel – trădător – „…poet”?! Cel mai greu era să facă faţă privirilor pline de aşteptare, iar peste câteva zile, şi de reproş, iar la senzaţia de neputinţă se adăuga sentimentul de vină. La capătul cărora săptămâni – răstimp în care pânda unora se-ntorcea în tot atâtea priviri lăsate în pământ ale lui –, fiul le arătă poezia, transcrisă pe curat, şi iarăşi ai săi fură luaţi prin surprindere – după acel jignitor „Poet”, dând pe dinafară de încredere-n forţele proprii –, şi asta deoarece versurile (libere!) nu doar că erau publicabile, ci şi aveau acel aer firesc propriu vârstei, ba chiar pare-se dădeau dovadă de oareşce chemare, de care ei nu se făceau, sub niciun chip, răspunzători, căci, Doamne-păzeşte! „la cât e de netot…” (Vocea Întâi), „trebuie să ni-l fi schimbat la maternitate” (Vocea a Doua).

Mutatis mutandis, era rândul alor săi să-i evite privirea, sau mai degrabă să se uite prin el, câtă vreme nu s-au pus de-acord cum să reacţioneze la versurile care, deşi scrise la comandă, nu răspundeau înţelegerii lor a poeziei vremurilor pe care le trăiau, prin definiţie mobilizatoare. Şi ei au scris versuri în tinereţe, ca toată lumea, după care şi-au căutat, ca toată lumea, de viaţa lor, pe linie de partid & obştească, iar aceasta nu le-a mai aparţinut întru totul, răsplătindu-i însă cu două cariere frumoase, de instructor la Comitetul Central al PC & de lider sindical la locul de muncă. Şi sigur, ca toată lumea, se pricep la poezie – pentru asta nu trebuie decât să-i înveţi pe alţii cum se face. Nu-i de-ajuns să-l procitească, o dată de faţă cu el, fără să dea pe faţă nici cea mai mică emoţie, şi după ei înde ei, fiecare citind în ochii celuilalt neputinţa de a exprima unanim o opinie fermă; cuvine-se negreşit să-i dea o lecţie, Lecţia. Trebuia doar ţinută o pauză, cât mai teatrală, pentru a pregăti punerea în scenă, drept care părinţii se închideau în fiecare seară, imediat după cină, în dormitor, de unde ieşeau pe zi ce trece tot mai schimbaţi la faţă. Orice ar fi pus la cale, din câte se pare în contradictoriu, asta judecând după tonurile tot mai ridicate ce se făceau auzite de peste perete – lucru nemaipomenit în casa asta! –, cert e că nu prea le ieşeau socotelile. Aşa o săptămână, zece zile, până când, la capătul celei de-a doua săptămâni, s-a auzit strigarea (Vocea Întâi), iar Vocea a Doua s-a grăbit s-o aducă la cunoştinţă celui chemat – „Acum! Tot acum…” –, însufleţită nevoie mare de importanţa misiunii ce i-a revenit. „Cum crezi, un părinte e în stare să-i vrea rău copilului său?!” (pe două voci, sunând fals tocmai fiindcă se străduiesc din răsputeri să pară fireşti) – ceea ce nu anunţa nimic bun. Timpul stă în loc, fiecare gest poate arunca în aer echilibrul şi aşa fragil. Ai săi încă nu ştiu până unde se poate forţa mâna fiului, băiatul e terminat de frică a ceea ce i se va cere. Cu un gest larg, unul dintre ei scoate un carnet A4, cu copertă tare, în linie, celălalt îl pofteşte pe băiat să ia loc la masa de scris, iar degetul primului îi şi arată unde să se semneze, sus pe dreapta, apoi coboară cam la trei sferturi de pagină, pe mijloc, şi, pe două voci, acum mai într-un glas ca niciodată: „Scrie: Poezii”. 

_______

1. (germană) Partea zăpezii

2. (rusă) „Vino cu mine, cititorule! Cine ţi-a spus că nu există pe lume dragoste adevărată, devotată, dragoste veşnică? Să i se taie mincinosului limba lui ticăloasă.”

3. (rusă) „Încotro plutiţi? Să nu fi fost Elena…”

*

Nicolae POPA

Cubul de zahăr

(fragment de roman)

Adoarme cu un surâs în colţul gurii, ca împuşcaţii în inimă. Şi visează fluturi de toate culorile trecând printr-o poartă înaltă. Fluturii se duc înainte, el rămânând în urmă, dându-şi seama că e şi el un fluture, doar că zboară fără spor, poarta i se arată tot mai departe. Descoperă că e prins cu un bold ca în insectar, fixat pe un colţ de masă într-o ogradă cu multă verdeaţă şi albituri întinse la uscat. Degeaba se zbate să scape. Adică nu chiar degeaba: irită şi mai mult crivatul, făcându-l să scârţâie de parcă ar avea-o sub el pe paparuda în portocaliu. Întredeschide ochii să vadă ce se întâmplă înafara visului. Totul i se arată şi mai încâlcit, închide ochii la loc şi se lasă purtat cu capul în jos printre copaci. Vede cum din același frunziş se iţesc praştii şi trag cu pietre în oamenii care zboară pe sus îmbrăţişându-se cu păsările. Din păsări şi din oameni țâșnește sânge, copacii se înroşesc stropiți de sânge. E luat şi el la ochi de praştia unui prunc ce râde cu gingiile goale. Abia reuşeşte să scape, alergând-zburând pe trotuarele unui oraş în care totul bate în roz. Bat în roz tarabele, balcoanele, maşinile, femeile… Mai ales femeile aşa mai bat în roz că nici nu le poţi citi gândurile în priviri. Dar el insistă să le citească gândurile. Se duce să i le citească pe-ale unei doamne cu pieptul mare, băgându-și capul prin gemuleţul deschis al unui ghişeu. De ce totu-i roz, o întreabă? Iar ea stă şi scrie lozinci cu negru pe roz. El îşi întinde gâtul și mai mult

ca să poată vedea ce anume scrie, totodată vrând să-i vadă şi genunchii. Oare şi genunchii ei bat în roz? Numai că deodată aude prin oraş țipetele unui vehicul, țipete ca de femeie. Cea din ghişeu îi spune că vehiculul îl caută pe el şi-i ia capul la piept, ca să stea ascuns acolo, în foşnet de lenjerie roz, proaspăt scoasă de la naftalină, el însă se zbate și ţâşnește în sus printre frunzele însângerate ale copacilor… Vede tavanul, vede becul spânzurat de tavan, îşi regăseşte locul în timp şi spaţiu. Un vaiet răguşit, un bocet de femeie, vine de undeva. Dinspre fereastra acoperită cu ziare. Aude că se deschide o uşă. Ah, de ce tocmai acum, când îi trosnesc toate doagele în jurul capului? Vrea să mai stea ascuns cel puţin sub propriile pleoape, dacă nu la sânul femeii din vis. Se preface că doarme. Aude cum lipăiesc pe podele nişte încălţări. Aude foşnet de fustă. Fustele mini nu foşnesc aşa. Înseamnă că trec pe lângă pat fuste lungi până-n podele. Aude glas de babă:

— Cine-i, fă?

— Tss! Mirele Dorei.

— Da’ Aglaia o apucat să-l vadă?

— Î-hî! S-au pupat aseară de iertăciune.

— Of, slavă Domnului că-i așa spui. Dumnezeu s-o ierte, era cu inima tângă. Tare se mai temea să n-o amăgească Dora.

— Văd că n-o amăgit-o. Hai, la treabă! Unde-s farfuriile?

— Colo-n colţ! Şi iarăşi – lipa! lipa! pe podele.

— Văd că unele-s cu dungi, altele-s înflorate. De care luăm? Dungate sau înflorate?

— Înflorate, să pară masa mai bogată. Se mocoşesc într-un ungher zdrăngănind din farfurii. Sâsâitul şoaptelor lor sună ca o profanare a bocetului de-afară.

— Auzi, cumătră? Da’ nu-ţi pare că doarme cam multişor? Treb’ să vină degrab’ cu mortul de la otopsie şi era vorba s-o grijască în odaia asta. Şi dacă-i aşa, cât are de gând să dospească aici!?

— Că ghine zici! Ia fă-te-a scăpa o farfurie.

Pauză. Apoi – zbang! Se ciocnesc două farfurii. Mai să sară cioburi! Dar nu sar. Aurel mişcă uşor de-un umăr, ca şi cum l-ar supăra o muscă. Arcurile crivatului scârţâie trezindu-se şi ele din somn! Iar în clipa următoare aude fustele stârnind curenţi de aer de-a lungul încăperii spre uşă. Clanţa – clanţ! clanţ! Uşa se deschide şi se şi închide la loc. Aceeaşi voce de-afară, gâtuită de jale, se leapădă o clipă de bocit:

— Câş, bulihare! Ie-ti-l unde s-a cocoţat! Pe crucea sfântului prapur! O mai rămas să se găinăţeze! Câş, avizuhă! şi reia văicăreala cu şi mai multă disperare sufletească în timp ce cotcodăcitul se aude luând-o pe după casă. Aurel îşi scutură capul de mahmureală, îşi scutură cămaşa de câteva firicele de făină şi părăseşte încăperea încolţit de remuşcări, făcându-și apariţia în cerdac. Vede ograda la lumina zilei. Nu-i ţipenie de om nicăieri. Caută să înţeleagă unde-i Nordul, unde-i Sudul şi în general unde a aterizat. Umbra casei se aşterne în faţa lui peste troscotul ogrăzii împreună cu umbrele unor meri uriaşi, ceea ce înseamnă că soarele e la spatele casei. Deodată din casă năvăleşte un zgomot de căldări goale. Iese cu ele în cerdac o femeie vioaie căreia baticul negru îi stă ţuguiat deasupra capului fiindcă poartă coc. Numai după ce coboară în uitare de sine scările îşi dă seama că a trecut pe lângă el. Se răsuceşte, îl măsoară de jos până sus cu o uimire crescândă, se calmează și îl și pune la treabă:

— Ia, cucoane mire, fuguţa la apă! Că tot stai degeaba. Şi ţine căldările sus până coboară el din cerdac luându-le în primire. Oare s-o dus socru-tău să dea de sicriu? mai întreabă ea. Mă rog, numai să fi luat măsura cum trebuie! Nu de alta, daʼ să şadă ı̂ntinsă ca lumea măcar între scânduri, că pe pământ tare s-o mai cocârjat, sărmana!

El stă o vreme nemişcat cu căldările în mâini urmărind-o cum urcă scările dându-şi aere de femeie serioasă, având însă ţuguiul baticului ridicat drept în sus în vârful capului. Luând-o spre poartă pe lângă gardul umbrit de poalele unor meri uriaşi, Aurel nu-i dă prea mare atenţie purcelului preocupat să culeagă dintr-un ceaun tot ce-a mai rămas dintr-un amestec de coji de cartof şi făină de popuşoi, chiar dacă sârma din bot scoate un scrâşnet insuportabil când zgârie ceaunul.

Iese din ogradă şi vede pe dreapta o răscruce. Acolo e şi fântâna, colacul fiindu-i cocoţat pe un pătrat de beton cu câteva trepte. Lănţugul fântânii e învârtit pe un val de fier cu mâner de fier, mâner care, zis şi cicâric, odată scăpat din mână când ridici căldarea plină cu apă, se desvârte cu turaţii nebune încât, dacă nu eşti atent, nici nu bagi de seamă când îţi crapă capul. În ce-l priveşte, îşi dă seama că trebuie să scape cumva de mahmureală, dacă vrea să scoată tocmai două căldări pline ochi şi să rămână în viaţă. Înnoadă lanţul de toarta căldării, apoi, apucând atent mânerul, lasă căldarea să atârne o vreme deasupra golului ce oglindeşte cerul, o aşteaptă să-şi găsească centrul de greutate, şi-i dă drumul în răcoarea pământului. Are însă o tresărire din cauza unui glas neaşteptat:

— La ap’şoară?

— Da. La apă, îi răspunde.

— Pentru mort?

— Poftim? se încruntă Aurel şi întoarce capul să vadă cine-i cel de pune întrebări atât de tâmpite.

— Pentru mort, adică pentru nevoile înmormântării. Explicaţia vine de la un moşneag oprit în mijlocul drumului şi care îl priveşte cu oarecare dificultate, pălăria fiindu-i trasă prea mult pe ochi şi, vrând să aibă suficient câmp vizual, îşi dă capul pe spate iar bărbia i se întinde ca la dobitoace când aşteaptă să li se toarne apă în uluc. În adâncul pământului apa năvăleşte în căldare. Aurel scutură lanţugul, simte greutatea căldării pline şi zice:

— Că răsucit mai eşti la vorbă, moşule!

— Ehe! Încă n-ai dat tu de-un bahusenean din talpă. Că eu îs venitic pe-aici. Tu să-i auzi pe-aiştia de pe loc cum ţi-o întorc. Aiştia şi când scâncesc în leagăn ţi-o potrivesc aşa că te simţi luat peste picior. Bătrânul vine lângă pătratul de beton, îşi deschide nasturele de sus al cămăşii, moment în care bărbia i se lasă și jos, într-adevăr, ca la dobitoace. Aurel învârte cicâricul, lanţugul se adună pe val încă uscat, apoi apare şi segmentul ud, şiroind de apă. Iese la lumina zilei şi căldarea plină ochi.

— Las-o pe colac, băiete, că m-o prins o sete… Pârjol, nu alta!

— Pârjol?

— De soare zic. Iese fierbinte de după deal şi pârjoleşte de draga dimineaţă.

Când moşul se apleacă peste căldare, Aurel îi surprinde faţa reflectată în tremurul apei. Buzele i se lipesc de marginea zincată ca două lipitori. Câteva picături îi tremură în zig-zag pe barba nerasă. Continuă să bea cu o lăcomie stranie. Ai zice că nici nu bea, ci se adapă. La un moment dat marginea pălăriei atinge oglinda apei, puţin de tot, cât să poată lua un strop cristalin care spânzură o clipă şi după ce moşneagul îşi ridică capul. Bălmăjeşte numai el ştie ce şi se îndepărtează, picioarele îl duc parcă în neştire prin praful drumului, pălăria fiindu-i în continuare trasă pe ochi, încât te aştepţi să dea cu capul într-un gard. Aurel se apleacă să bea şi el din căldare, sau cel puţin să-şi clătească gura. Prinde între buze marginea căldării, simte răceala ce-l taie la dinţi şi brusc are senzaţia că plutește deasupra fântânii, în apa din căldare i se arată o faţă de om. I se arată un alt chip decât al său. E chipul moşneagului. Parcă ar sta gură-n gură cu el. Închide ochii şi bea mai departe. Bea pentru că i se face sete pe măsură ce bea.

— Hei! Cucoane mire, da’ nu vii odată cu apa?

Femeia cu ţugui negru e alături, gata să-i smulgă căldarea de la gură. El observă că în graba cu care a venit la fântână, a lăsat poarta deschisă şi în clipa asta iese porcul în drum. Iese şi cocoşul în drum. Acesta mai şi cotcodăceşte ca să audă tot satul câtă nedreptate i se făcuse când i s-a interzis să-şi zică cântecul pe crucea praporului bisericesc.

— Din apa asta a băut moşneagul?

— Din asta. Şi care-i problema?

— Nu trebuia să-i dai voie!

— Mai bine aţi avea grijă de porc şi de cocoş, că au ieşit în drum.

— A băut, a spurcat apa, a spurcat căldarea!

— Îi era sete omului.

— Cum să nu?! Însetase, încornoratul! zice ea smuncind lanţugul şi lăsând valul să se desvârtească, cât să poată arunca apa din căldare. Din smucitură, valul căpătă nişte turaţii ce fac să se cutremure colacul fântânii cu toate pietrele până-n adânc. – Mai încet, femeie dragă! Era cât pe ce să-mi crapi capul cu cicâricul.

— Zău? Şi bine-ţi făceam! Nu sufăr să mi se spună „femeie dragă”. Când îmi zice cineva „femeie dragă”, simt că nu i-s dragă deloc.

— Bine, n-am să-ţi mai zic „dragă”!

— Mânţămăsc!

— Ce-a fost cu moşneagul? O glumă?

— Moşneagul nu-i curat la ale lui! Cine bea apă din căldarea sau din cana din care a băut el, i se arată câte şi mai câte.

— Eu nu cred.

— Nu crezi! De-atâta ţi s-au dus ochii în fundul capului şi te-ai înălbit la faţă!

— Asta-i după beţia de-aseară.

— După beţie ochii ţi se bulbucă, da’ ai tăi arată de parcă l-ai văzut pe tată-tău în spânzurătoare. Hai, scoate altă apă!

*

Ghenadie POSTOLACHE

Alt Continent

(fragment de roman)

Curios că vîrsta cea mai propice pentru reproducere e și cea a războiului. Soldatul tînăr, în parte neîndemînatic, e mascota veșnic fremătătoare a ciocnirilor sălbatice. El nu se teme de moarte, pentru că nu știe încă a trăi. Nu a făcut adeziuni patologice, e dispus să sară, mai des, dintr-un pat în altul, sînt bune și țăranca, și prințesa, și linia de bătaie din față, învăluită în ceața dimineții, e un gen de vînat, care stîrnește și poate – trebuie – covîrșit prin forța rebelă necheltuită (unde nu se va da vreodată de fund) a tinereții. Aproape amanți cei de aici, de o parte a liniei de luptă, cu cei de altă parte. Desfigurați, nu atît de mînie, cît de prisosul puterii, amestecîndu-și transpirațiile, vag bîntuiți în clipele de rămas-bun de regrete, mai des – de nedumeriri. Moartea survine intempestiv ca și o iubire profundă. Prea devreme, prea nelalocul ei, și totuși nu în fața atîtor tovarăși. Gloria însă, oricît de pasageră, e de partea ei, a morții. Anume în fața atîtor tovarăși. Grecii își făcură din asta un cult. Cîtă combustie avea acest sentiment că putea alimenta neînfricarea pe parcursul a zeci de generații. Soldatul care nu piere pînă la vîrsta de douăzeci și opt de ani, perora trufaș un general al lui Bonaparte, e o pleavă, un nimic (o spuse, de fapt, mai dur). Totuși te trec frisoane, pentru că onoarea devine o axis mundi pe cît de difuză, pe atît de palpabilă, atunci cînd ofițerul german comandă detașamentului să dea onorul acelui soldat sovietic, înveșmîntat în zdrențe, care, el singur, mai ținuse apărarea Brestului. Nu mai e acolo nici vînător, nici victimă. E cantata totală, fără echivoc, a bărbăției, care ea una ține lumea în picioare. E ceva acolo care îți taie textul. O solidarizare de ordinul tainei, al tainei care mă apără, vorba lui Vieru.

Așijderea, sabia întoarsă lui Osman-pașa, în 1877, după ce îi fu înfrântă oastea, nu e doar fireasca, nedezmințita rușine românească, aceea de-a nu trăi voluptatea linșării vrăjmașului, ci și respectul pentru unul care n-a înțeles a-și părăsi postul, demnitatea. Instrucțiile din preajma Bălțiului unde mergeam noi, studenții, după anul patru, și care se desfășurau pe durata verii, se prezentau ca o activitate de domeniul pitorescului cu accente marțiale, la limita primejdiei, dar și a ridicolului. Cu ceva timp înainte ieșise legea prohibiției și… lumea toată se puse pe băut ca de sfîrșitul lumii. Cei cîțiva prinși în plin trafic de alcool de prin așezările vecine erau sancționați public, altminteri, și ofițerii, și noi, cursanții, beam seară de seară pînă la nesimțire. Diminețile se mai culegeau de ici, de colo chipie și bonete. Ba alții dintre studenți, cu armată, procedau la „punerea la punct” a studenților care nu făcuseră serviciul în termen. Se iscau bătăi, efectiv la ușa cortului. Juriștii (pentru că acolo învățau cu precădere cei cu stagiu militar, mai loiali regimului, ca și cum) dădeau tonul. Cu Titus dormeam nas în nas în cortul cam strîmt pentru unsprezece persoane. Sîmbetele veneau să ne viziteze părinții, soțiile, prietenii cu desagile pline de merinde. Lui taică-meu îi înșirasem niște minciuni cum că noi, ăia de la oraș, am putea lesne pica la examene, și n-ar strica să-mi aducă vin mult, cît mai mult. Pentru a îmblînzi ofițerii. — Dar vorbesc cu cineva, zise tata. Și colonelul ăla al vostru, comandantul, te va trata respectiv. — Ah, tată, nu e bine așa, lasă pe seama noastră. OK. Lăsase. Îmi aduse șoferul lui tata în portbagajul „Volgăi” un cincizeci de litri de vin, pastrame și rațe afumate. Și ne cărarăm noi întreg detașamentul pe malul unui lac, la un kilometru depărtare de tabără, unde goi, în bătaia soarelui, ne dedarăm petrecerii.

Cîțiva adormiseră acolo pe mal. Alții, în drum spre tabără. Dimineața la apel – unul din întreg detașamentul, și acela Titus. Mîncase cu noi, javra, băuse un pahar acolo și se cărase. Eram căutat peste tot. Căci numele meu figura primul pe lista autorilor fărădelegii. Am găsit de cuviință să-l sun pe tata. Am fost internat repede în spitalul din Bălți. Titus își susținuse examenul cu brio. Eu – ceva mai tîrziu. Mulțumitor pentru a promova în anul V. Și mă gîndeam, poate total aiurea, că unul care nu a consimțit să crape de beție alături de tovarăși cam anevoie îi va răzbuna în lupta corp la corp. Păreri… Vin, femei, război… Vîrsta cînd sacrifici totul în simfonia năprasnică a preaplinului.

*

Suferințele se susțin, se completează, se vor înmănuncheate, tu, care rîvnești absolutul, ți le dorești depline, ce s-o mai fi întins cu paliative la ascultarea sentinței. Sabina, dintr-un înnăscut simț al decenței, nu mă ajută să-mi fac bagajele. Se oferise furată de gînduri să-mi pună niște cravate în geamantan, rămase cu ele în mînă, ba și cu un album de fotografii, unde ea nu figura, cu ea preferasem să nu mi le trag (din superstiții, mai știu de ce), album cu părinții, alte rudenii, cu mine mic-bebeluș, flăcău, album mare de modă veche. Cu cîteva seri înainte de a fi expirat acești cinci ani, mersem la un vecin și mă făcusem acolo pulbere. Moș Ion. Fusesem la moș Ion. Tip bonom, cu o genetică formidabilă, că dacă beam eu atîta cît bea dînsul, fără a-și pierde cumpătul, de altfel, mă prăpădeam de mult. Nu cred că-mi păsa de ce-mi va spune Sabina. Beat tare nu mă suferea, deși, uite, nu-și permise, în acești cinci ani, să-mi facă scene, nici eu, e adevărat, după ce pricepusem că nu-i cazul să încerc marea cu degetul, nu mă dedasem orbește acestei triste patimi. Fata îndeplinea exemplar condițiile acordului, ce să-i mai fi cerut?! Nu mă așteptam, e drept, la o prelungire a înțelegerii. Nici nu-mi oferise prilejul. O vedeam gata de a începe un alt ciclu existențial, ca și cum. Nu, nu. Nu-mi dăduse în ultimele zile nici atenție exagerată, nu vădise deopotrivă nervozități rezultate cumva din lipsa de răbdare. Apărea egală în atitudini. Totul se desfășura exact ca acum un an-doi; dejunul, cina, dragostea, ocupațiile de tot genul, și asta îmi comunica o bolnăvicioasă exaltare; de parcă înainte de eșafod mi se permise să dau de dușcă un litru de tequila. Beția cu vecinul iată că mă costă întreit de mult. Se stîrniră bolile la pancreas, amețelile mă dădură gata, eram continuu în prag de vomă și năucit de un disconfort planetar, nu mai înțelegeam de ce sufăr mai tare. Urma să mă ducă în acel Mercedes-500 pînă la căsuța mea, pitită undeva prin codri, – între timp, își luase carnetul de șofer, – și chiar mă dăduse gata, prin maniera ei de natură solidă de a conduce. Avea fata asta în ea o maturitate, covîrșind-o, încet și sigur la anumite cote, pe a mea. Un gen de prostrație – ca o ultimă grație coborîtă muribundului – puse stăpînire pe mine, cel strivit de mocnite, amestecate dureri. Mă gîndii într-o fază de acută empatizare la miile (miliarde) de cobai, de șoricei, de broscuțe chinuite și ucise în galerii nesfîrșite de laboratoare unde se experimentau soluții practice de tratare a noastră, a oamenilor. Ceva total aberant în a sacrifica miriade de suflete, suflețele, pentru a le întrema pe celelalte. Noi eram, cununa, da, însă nu se puteau oferi panacee capitale izvorîte din pura suferință a unor făpturi nevinovate în esență. Și vedeam ca printr-o sordidă pîclă privirea sticlită a acelei puzderii de disecatori de inimioare plăpînde, privire à la doctorul Mengele, și mă asaltau sentimente nimicitoare, și pricepui că pecetea generică a lumii acesteia e bătaia – înclinația către – de joc față de creație; batjocuri cînd subțiri, cînd grave, și că era cu neputință a se oferi altceva decît Golgota, atît de rău căzurăm și cădeam în continuare. Decât Jertfa care întorcea creației demnitatea nemînjită de devieri trufașe, complezente. În China, se testau la scară industrială, ba și se desfăceau preparate medicinale fabricate din feți avortați. Unii chinezi gustau și supe din acești feți. Ceva mersese aiurea o dată pentru totdeauna. Voi, acei care vînați cu ochii lucind sălbatic oaze ale desfătării statornicite, gîndiți-vă că a obține o zonă a unui relativ echilibru e deja o admirabilă reușită. Cinci ani. Alături de ea. Mai mult de atît?! Mii de războaie, miliarde de animale ucise, suferințe mici și mari nu putură să nu înfășoare pămîntul într-un soi de parastratosferă, înveliș cumplit, de care ricoșau frecvent bunele intenții și luminoasele porniri. Arca. Arca lui Noe, din care se zburătăciră pe rînd, într-un sfîrșit, și corbul, și porumbelul spre a cerceta prezența vreunui țărm. Corbul nu s-a mai întors. Porumbelul a revenit cu un ram de măslin. Ca și stirpea omenească parcă – proiecții ale acestor două metafenomene corbul și porumbelul; ingratitudinea (soră cu nepăsarea) și sentimentul datoriei îngemănat cu sacrificiul. Eu și Titus… Titus sau eu? „…Și nu ne duce pe noi în ispită…”

*

Pînă a fi demarat pe direcția căsuței… „unchiului Tomas”, presupusei că vom intra în casă, vom sta în sufragerie la o cafea sau un ceai, ea va pune pe masă niște biscuiți cu fulgi de cocos pe care între timp – fără fasoane, chit că gătea destul de bine – învățase să-i facă. Nu înțelegeam, e drept, nici eu, nici ea, ce ne vom fi spus, ba se pare că dacă nu îi sugeram eu acest repaus în doi, înainte de a nu mai fi în doi, ar fi rămas acolo, la mașină, rezemată, pe gînduri, de portbagaj, parcă senină, cu un surîs difuz pe buze, care nu spunea nimic, mie personal, și degeaba… nu ne-a fost dat, nu pentru moment, să stăm în tăcere, nu?! la masă, să vorbim ceva acolo și să ronțăim distrați cîte un biscuit. Eu chiar distrat, ceva mă slobozise de-a binelea. Eram golit de esențe, parcă mă născusem acum cîteva ore, dintr-un cumplit accident, dintr-o mare neînțelegere, fiind lăsat pe coridorul maternității pe un pat soios, la marginea lumii, cînd nu putu fi identificat nu doar tata, ci nici mama. Eu mi-o făcusem. Nimeni altul. Ea îmi umpluse pînă adineauri toate golurile și, culmea! se arătase o prietenă, o parteneră, soție? total adecvată. Nu cîrtise decît foarte rar. Îmi prevenea mereu pornirile sau solicitările. În pat a fost exemplară, niciodată făcînd pe pudibonda, dar nici pe tîrfa Babilonului. Îmi spunea „ursulețu’” după sex și ținea ea să-mi aducă ceai și nuci cu miere în pat! Însă. Luasei o gură de paradis pentru a fi trîntit așa, conform înțelegerii, de pămînt. Viața își vedea înainte de ale sale. Mă lua în continuare și pe mine în calcul, viața? În ce mod, mă rog? Un țipăt sfîșietor ne trezi din lînceda pregustare a posibilei șederi vizavi. E adevărat, cucuveaua, solitoare grețos de punctuală, de infailibilă, cîntase cîteva nopți ca și sub geamul casei mele (deja nu a mele), și eu mă gîndii, împăcat aproape, sărutînd prin leșinata trezire de la cinci dimineața sînul Sabinei, că voi muri, probabil, fără dînsa. Repede. Nu, cucuveaua cîntase, clopotele bătuseră pentru altcineva. Sîntem incurabili, m-am gîndit, noi nu murim vreodată, cu toată știința neclătinată a faptului, ceilalți – da, a noastră e de domeniul unei prestații alese, obligatoriu prinsă într-un halou, dacă nu glorios, atunci răvășitor de tainic, de secretos. Murise moș Ion. Cu o seară înainte petrecuse zgomotos cu niște rude și dimineața se prăbușise fără suflare, scăpîndu-i mai întîi din mînă cîrja. Acest sunet, al bastonului cu mînerul încovoiat căzînd, o va însoți multe zile (doar zile?) pe soția sa, care povestea că, pe cînd mersese în grădină cu treburi, auzise acel bocănit sonor. Bastonul lovindu-se de dale. Se amînase plecarea noastră. Sabina trase mașina în curte fără a comenta faptul acestei amînări. — Mănînci ceva? mă întrebă. Consemnai, uluit (a cîta oară), cît de frumoasă e, cît de iscusit lucrată, de la creștet pînă la glezne, ca o suflare a binecuvîntării peste ochiul adumbrit de tristețe și griji al lumii. Nu-mi veni a crede că stătuse lîngă mine cinci (!) ani. Ce-i dădusem eu între timp, decît tandreți înfrigurate, vetuste prea poate, sperioase mărturisiri, focoase aprinderi (în surdină, mai des) pentru acest dar care, cum vine, așa nesperat, la fel se poate retrage, și tu nu decizi decît atitudini. Tu care ți-ai dorit totul, știind (prea bine) că nu poți duce nici măcar jumătate.

*

Noe s-a însurat la vîrsta de cinci sute de ani. Așa, o jumătate de mileniu fără femeie. Ce putere (cu P mare) lucra în el, că se putea lesne descurca fără pereche; cîtă forță neveștejită regenerîndu-se din ea însăși avea fecioria, că umplea statornic ființa de rosturi hrănitoare, unde zăduful amiezilor sucomba la prima atingere. Pentru că roua matinală, roua bucuriei trezirii, prelungire a triumfului trezirii la viața propriu-zisă, de natura apei neîncepute, nu suportă atingeri păguboase; oricum, muritor și Noe.

Într-o piesă a lui Ion Druță montată în Rusia, se prezenta o scenă cu Ilici sfătuind la masă cu un om simplu. Apoi, pe parcursul desfășurării subiectului, în locul lui Lenin apărea un funcționar, și masa se lungea, și vizitatorii, oameni de rînd, erau tot mai departe de autoritatea căreia veniseră să-i ceară, să-i spună ceva, să i se închine. Analogii… Harul, cu trecerea vremii, prin asumările noastre în lanț ale delirului, iată că s-a depărtat, și acum, aici în fața sicriului cu trupul lui moș Ion, parcurs ușor de unde de tămîie, preotul pornise a oficia prohodul, acei cinci sute de ani ai lui Noe, cînd abia se căsătorise, îmi păreau de domeniul cărții „Stăpînul inelelor”, unde personajele, unele, erau firesc abonate la veșnicie, noi, cititorii, acceptînd jocul, fulgurant răvășiți de melancolii confuze. Și tîmpe, rănite orgolii, acelea de a fi „binevoit, noi, Ludovic al XV-lea”, a da cu tifla nemuririi. Din toată neputința, firește. Sabina stătea alături cu broboadă pe cap. Avea ochii umezi. Am observat reacția unor flăcăi, nepoți, rude ale răposatului, o mîncau, așa, în atmosfera îndurerării, din ochi. Se uitau și la mine, și, dacă Sabina mă strîngea de braț, trebuia să însemne că fiica, solidară cu dramatismul clipei, își strîngea de braț tatăl. Mă deprinsei, un fel de a spune, cu acest soi de ocheade. Mai ales (prima vreme mă scotea eminamente din sărite) mă amuza ironia înțepată din ochii gospodinelor, care ne vedeau plimbîndu-ne la braț prin parcul municipal. Am întrebat-o odată pe fată (n-am mai încetat a-i spune fată) dacă, pe bune, nu o deranjează faptul de a defila cu mine la braț. De ce? mă întrebase fata uimită. Și mă gîndii în acea clipă, uitîndu-mă în ochii ei de-un gri sidefiu imposibil, că naivitatea (puțin spus!) și o adîncime amețitoare a naturii pot sălășlui organic, într-un suflet de femeie, de fată. A decreta că femeia e deșteaptă ori e proastă de bubuie e o imprudență, e o lipsă de perspicacitate, pentru că mesajul femeii e gestica ei languroasă, ori abruptă. E mersul, suflarea, somnul. E frumusețea ei, indispensabilă de filonul lăuntric, asamblator. Frumusețea femeii e rațiune în sine. E adevăr articulat. La masa de pomenire, fixată, și ea știa acest lucru, de cîteva perechi de ochi, pentru că apărea așa, cu broboadă, îmbujorată de plîns, ca Madona, unu la unu, lui Rafael, mă întrebă ce să-mi pună în blid, iar eu îi turnai vin alb, căci numai de ăsta obișnuia să guste. Flăcăii care se uitau la ea ca și prostiți de prestația unei prăzi oprit de aleasă și oprit de aproape nu pregetau a-mi arunca priviri bănuitoare, umbrite iarăși de stupori pasagere… Contractul expirase. Fata fu mai bună decît mă așteptasem. Îmi veni a rîde de unele frisoane. Legate de grabnica pierdere a averii. Cine (cîți) dintre muritori s-au bucurat de grija unei asemenea femei. Și… adevărul care mă zdrobea încetul cu încetul era că ea… nu jucase. Ăsta era felul ei de a fi. De a purta de grijă bărbatului. De a-i călca cămașa. De a-l întreba ce ar prefera să mănînce la cină. Pe maică-sa o văzusem o singură dată. Surprinzător, Sabina insistase să ne cunoaștem. Taică-său atunci, răpus de gripă, nu veni la Chișinău, iar eu, Sabina și mama ei, Olivia (!), petrecurăm pe cinste la Trattoria, un local din sectorul Rîșcani. Maică-sa era grozavă. Mai puștoaică decît Sabina, poznașă, în priviri și nostime crize de jenă; în tinerețe fusese foc, dedusei, și mai dedusei că Sabina e mai mult fata tatei, așezată, serioasă cum e, iar mamă-sa… cu maică-sa, frumoasă și ea, frumoasă ștrengărește, oarecum, aș fi făcut cîndva, poate, o relație tare și aș fi trecut pe lîngă Sabina, da, da, mîncînd-o din ochi – tribut instinctelor –, nimic mai mult de atît. Ne spuseserăm atunci, din priviri, ceva și eu, și mama Sabinei, și am regretat despărțirea de ea și am consemnat ceva mai tîrziu, ușor surprins, umbra de tristețe ce alunecase pe chipul serafic al fetei. Simțise poate că, iubind pe cineva la limita nebuniei, nu neapărat îi vei da ceea ce vei da alteia, pe care o iubești pur și simplu.

*

Mihail VAKULOVSKI

„De ce, Doamne? O radiografie a suferinței”

Fiindcă astăzi foarte, foarte mulți oameni întreabă dacă avem pix negru fără gel, am lipit pe ușa librăriei un anunț cu litere imense că NU AVEM PIX NEGRU FĂRĂ GEL, dar lumea îl neglijează și-s întrebat încontinuu dacă avem pix negru fără gel.

Oana, colega care a prins fluxul, dar, fiind în tura intermediară, a plecat, mi-a zis că speră să fie linişte, dar îi cam pare rău de mine. Am asigurat-o că mă descurc, să plece liniştită, e miercuri, nu sîmbătă sau duminică, la naiba, şi i-am povestit un banc sovietic pentru care puteai să înfunzi puşcăria şi, totuşi, de atunci îl ştiu. Doi prieteni evrei au aflat că-n URSS e raiul pe pămînt, alea-alea, şi au hotărît să emigreze în cea mai puternică ţară din lume. Dar unul a zis: „Băi, da’ dacă, totuşi, nu-i chiar aşa cum se zice? Hai mai bine să mă duc mai întîi eu, să văd cum este în realitate şi dacă într-adevăr e aşa de bine îţi voi scrie şi vei veni şi tu”. „OK, dacă e bine, să-mi scrii – orice – cu cerneală albastră, iar dacă e rău – să-mi scrii neapărat cu verde”, îi zice prietenul. Emigrează ăla în URSS, prietenul lui aşteaptă, aşteaptă şi în sfîrşit primeşte scrisoare de la cel plecat în ţara tuturor viselor, o deschide, citeşte: „Dragă prietene, îţi scriu cu bucurie din URSS, noua mea Patrie, cea mai puternică ţară din lume, unde în fiecare secundă se face un tractor şi dacă aici, de unde îţi scriu acum, e dimineaţă, în celălalt capăt al ţării e deja noapte, atît de mare e Patria mea. Aici e fantastic, avem de toate, doar că n-am găsit nicăieri un pix cu cerneală verde”. Oana a mai plecat o dată de la librărie şi atunci, pe cartea pe care i-o dăruisem noi, deja foştii colegi, scrisesem că ea e colega ideală, ceea ce aş face şi acum, că iar pleacă… Fază care l-a supărat făţiş pe un coleg, care s-a îmbufnat şi a zis, la o bere, că cică nu există coleg ideal, că unu-i mai bun la aia, altul – la aia şi tot aşa. Ei bine, oftică-te în continuare, (deja) fost coleg, pentru mine Oana rămîne colega ideală, iar noi niciodată n-o să avem o echipă unită, din păcate, ştii tu de ce…

În timp ce scriu asta n oameni mă întreabă dacă avem pix negru fără gel.

Un grup de tineri:

— Aveți pix negru fără gel?

— Fiindcă astăzi m-au întrebat asta sute de oameni, am lipit un afiș pe ușă care spune că NU AVEM PIX NEGRU FĂRĂ GEL.

Din spatele lor, o femeie:

— Deci nu aveeeeți…

— Pix negru fără gel, completez.

— Da! Aveți?!

Tinerii izbucnesc în rîs.

— Aveți pix negru fără gel? ridică vocea un bătrîn.

Tinerii ies ținîndu-se de abdomenele lor cu pătrățele.

— Aveți pix negru?

— Fără gel, așa-i?

— Aveți pix negru fără gel?

— Răspunsul e pe ușă, nu mai avem pixuri negre fără gel.

— Deci aveeeeți? Nici unul folosit? Vi-l plătim! Dați-mi unul folosit, că vi-l plătesc! Și de îndrumat unde ne îndrumați, unde găsim pix negru fără gel?

Un nene care întreabă – exact – de un pix negru fără gel, după ce-i spun, cît se poate de calm & binevoitor, cum încerc să fiu mereu la librărie, că nu avem – şi scrie asta şi pe uşă, iese abătut, ca un ariciepure, trînteşte uşa, îşi crispează faţa precum Frank al lui Ryū Murakami din „În supa miso”, ochii i se bulbucă, i se tulbură şi i se umflă, de parcă ar insista să-l părăsească urgent, scoate limba galbenă şi cu puncte verzui, vizibile şi de la mine, care-s la casă, la vreo şapte metri distanţă, aruncă o privire fioroasă de după ușă și efectiv urlă:

— Nesimțitu’ dreacu’!!!

Îmi amintesc instantaneu de Răzvan Exarhu, cînd făceam un interviu la expoziţia „Kitsch ce-i mai frumos?” şi tot venea un moşălău cu cîte o carpetă sau un peştişor, urlîndu-i că „Da’ cu asta ce ai, bă? Asta-i artă, nu ce zici tu!”, iar după ce băşinosu’ s-a cărat, Răzvan a zis apăsat, printre dinţi, ca-n Brăila, strîngîndu-şi pumnul: „Ce te-aş bate”…

Intră o fată: 

— Pix negru fără gel aveți?

Doi băieți:

— Aveți pix negru fără gel?

— Nu avem, scrie și pe ușă.

— Serios? zice unul, rîzînd. Se întoarce spre prietenul său: Îți dai seama cîți au mai întrebat.

Băieții rîd.

Intră o familie, femeia:

— Aveți pix negru fără gel?

— Nu avem, scrie și pe ușă, sînteți a 1114-a care întreabă exact asta.

Băiatul rîde:

— Mai urmează 386, că la medicină sînt 1500 care au mîine examen. 

— Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel? — Aveți pix negru fără gel?…

Intră o femeie, care citise afișul:

— Nu, nu, nu, nu căutăm pix negru fără gel, zice, rîzînd, nu dăm la apendicită. Îmi puteți spune cum ajung la Strada Sforii? 9789735069735 (ăsta din urmă e un cod, că-s la casă, scuze. Tocmai s-a luat cartea din titlu. Bine, acum îi pun titlul acesta, pînă acum se numea #LiveDinLibrărie, că aia e chestia asta, un live din librărie).

P.S. (cu pixu’):

S-a terminat programul, încui, în sfîrşit, uşa librăriei, s-a dus încă o zi din viaţă care îmi aminteşte de foştii mei colegi, foarte faini şi de treabă (şi deja foarte mulţi, din păcate), care au lăsat totul şi au plecat, numai să nu rămînă la librărie, doar din cauza „clienţilor”, o zi şi mai grea decît vineri, sîmbătă şi duminică, îngrozitoare zile, despre care colegul de duminică a spus: „M-am simţit hărţuit, aşa ceva nu mi s-a întîmplat nici cînd lucram la benzinărie”. Fac încheierile de zi etc., o femeie bate în uşă cu pumnii, disperată, ţipă:

— Văăăă roooog! Văăăă roooog!

Îi deschid.

— Văăăă roooog să-mi daţi un pix negru fără gel, văăăă roooog!!! 

(20 iulie 2022, Bv)

[Vatra, nr. 3-4/2023, pp. 103-129]