Surprinzător de ignorat de comentariile critice a fost până acum Crisalidă, volumul de debut al Mădălinei Căuneac, care scrie aici o poezie greu de confundat; despre biografie & avatarele ei de rigoare nimic nou, poezia contemporană și-a tot prelucrat-o și o face în continuare fără rezerve. Biografemele astea de aici, însă, trasate cu multă grijă (un gest definitoriu pentru tot proiectul, ăsta al prelucrării cu grijă a datelor din jur), au o consistență rafinată, iau naștere prin suprapunerea pe un filtru afectiv educat, îndrumat cu atenție în economia generală a textelor.

Rigoarea asta a construcției, care se vede destul de repede în poezia Mădălinei Căuneac, e o strategie eficientă a poemelor, care redirecționează un material altfel încărcat spre o zonă a emisiei lipsită de afecte (prea mari și prea păcătoase). Nu e nicăieri în poezia asta, adică, loc de umori prea stridente, chiar dacă logica ei e una de tip recuperativ, identitar, în principal, ea funcționează, mai degrabă, printr-o suită de irizări discret-filmice, în care melancolia e jucată în cheie epifanică. Aș zice că reușit e, din punctul ăsta de vedere, conceptul structural al volumului, unul care vorbește, în primul rând despre devenire & metamorfoză în contrapunct; odată, prin recuperarea unui timp trecut, în care „feliile” biografice servesc drept punct de plecare (un trecut destul de bachelardian, se va vedea imediat, care se consumă printr-o serie de reverii vizuale), iar mai apoi, în cea de-a doua secțiune a plachetei, prin reintegrarea & recuperarea sensului într-un prezent destul de diluat/ neclar în termeni emoționali, care cere o limpezire.

Toată arhitectura asta „emotivă” se scrie printr-un soi de expunere nudă, cu toate vulnerabilitățile la vedere, Mădălina Căuneac își permite, adică, cam peste tot, o „politică” a „deconspirării” sentimentale prin care textele ei nu se feresc în niciun punct să-și arate zonele de fragilitate. Aici e de găsit nota distinctivă a acestor poeme, pentru că procedând astfel, ele deschid calea unui discurs onest și asumat despre identitate (pornind de la origini), o adevărată fenomenologie a crisalidei pe care poeta reușește să o descrie cu multă luciditate și cu o miză pe care poemul Alla prima, care deschide volumul, o localizează foarte concret: „undeva în inima mea/ am pus multe răsaduri/ de flori, legume/ chiar și de plante aromatice/ și acum aștept/ ca ele să ajungă la maturitate;/ să dea rod ca să pot oferi/ hrană și frumusețe oricui –/ chiar și mie// am săpat în ființa mea până am dat/ de apă rece ca de izvor,/ apă neotrăvitoare,/ ca să pot stinge setea oricui –/ chiar și setea mea/ n-am știut cât de mult mi s-a schimbat/ corpul, fața, mersul,/ până când m-am surprins în oglindă/ într-un centru de cumpărături;/ pielea ca laptele, acum texturată/ riduri, vergeturi, fire albe răzlețe/ o expresie matură –// am devenit femeie în trup/ și nici n-am știut/ am uitat să-mi mai analizez trăsăturile/ poate și pentru că am început să caut leacuri/ pentru plânsul dinăuntru// nu sunt sigură”. Cel puțin în prima parte a plachetei, în secțiunea „CAP. 1”, poemele ei refac tot „dosarul” ăsta personal printr-o dispunere labirintică a biografiei, una guvernată de figura aproape sacră a bunicii („mama surogat” / „minunată supernovă de pe cerul meu poluat”), căreia poeta îi dedică o serie de portrete de o candoare emoționantă. Casa Căuneac, unul dintre cele mai reușite texte din volum, e un poem-cascadă care transmite foarte bine toată energia asta nostalgică prin care vibrează poemele, și o face cu o cerebralitate care funcționează precis, fără scăpări, dar care reușește, totuși, să impună un ritm al recuperării sugestiv pentru proiectul Mădălinei Căuneac: între vis, reverie, rugăciune, incantații și imagini vegetale, simboluri (nucul din curte), ea își reface toată harta asta afectivă, toate locurile visării copilăriei, din „fragmente și culori arse”, ca tot atâtea „extensii tactile către trecut”.

Deja cu a doua secțiune, „CAP. 2”, textele conturează mai precis proiectul ăsta al transformării care circumscrie toată poezia Mădălinei Căuneac. Linia pe care ea își dezvoltă aici proiecțiile e, în principal, una a iubirii & compasiunii, dar o iubire și compasiune îndreptate mai ales, sau în primul rând, spre sine. Pe scurt, o poveste a reconcilierii și a acceptării personale, una pe care poemele o articulează trecând prin tot, de la exercițiul amoros, la fluctuațiile unei stări de spirit mileniale (stări și senzații în grup – vezi poemul disco biscuits, care se raliază la o anume mișcare convulsivă milenială deja consacrată în poezia contemporană, generațională, venită pe linia de „paternitate” Văsieș-Deniz Otay & co.), mici momente de reflecție intimistă (care dinamitează, din loc în loc, placheta), totul cu o precizie a privirii care vede lucrurile aproape fractalic, în termeni de contururi și forme în mișcare: „am visat/ în jurul meu mii de culori/ care au prins viață/ și lumini depărtate/ intermitente/ cu aură blurată/ adierile aerului/ line și pufoase// cu fiecare mișcare a trupului meu/ lăsam o cărare prin eter/ care se umplea imediat/ de suflarea celor din jur/ de sunete, de viață”, yellow mellow, vs. „privește-mă și lasă-mă să te privesc/ cum îți cresc narcise din gât –/ devii o corolă cu inflorescență bogată/ care se deschide ca o mandală/ de galben și roșu/ și când îți întorci trupul colorezi aerul/ lăsând particule sclipitoare/ care se sting ușor/ odată cu toate celelalte culori”, around the world in a tea daze*; în treacăt fie spus, din punctul ăsta de vedere, coperta volumului e cum se poate de corectă și definitorie pentru fizionomia lui.

Aș zice că dincolo de dinamica asta a împăcării cu sine, evident, o temă centrală a grupajului de poeme de aici și a volumului, în general, ce e important aici e mobilitatea perspectivei, felul în care cade privirea pe lumea din jur, indiferent de „subiectul” supus atenției, cum se întâmplă mai jos, într-un poem de dragoste, unde modul în care poeta focalizează imaginea are ceva dintr-un desen japonez: „împreună de mână în afterglow proaspăt/ în dimineața rece și umedă/ coborâm înspre centrul orașului/ pentru un pachet de zece lei/ cu cele mai multe și mai bune dulciuri/ pe care le poți mânca de la non-stop;/ o căldură plăpândă în inimile noastre/ simțim că aparținem/ că suntem acasă/ oriunde ne putem prinde sufletul împreună// e o dimineață cu iz de iasomie/ de vară trecută și robustă/ cum doar inima mea poate să fie”, around the world in a tea daze*. E doar o „mostră” din predispoziția asta pentru vizual și muzical, care vorbește precis despre felul în care se consumă toată încercarea pacifistă a volumului și care face din el un soi de calm after the storm (vezi The Common Linnets). Oricum, ce mi se pare că rămâne după poezia asta e un soi de blândețe și înțelepciune a creșterii, care împreună scriu un „scenariu” definitoriu pentru copilăriile din anii ʼ90 (și nu numai) & maturizarea care vine pe fondul lor, un vortex senzorial cu o muzicalitate specifică (de altfel, poemele își „trădează”, în final, și-un „Glosar Muzical”, alături de unul vizual), cu un regim imagistic de neconfundat, al fragilității & subtilității.

Amestecate toate pe volute vegetale și pe ritmuri lo-fi, ele fac din debutul Mădălinei Căuneac, în primul rând, o ilustrare foarte plastică a transformării, perfect încapsulată în imaginea crisalidei, și, mai apoi, o lectură de neratat prin modul în care reușește să își plieze toată geografia asta destul de anxioasă a metamorfozei intime pe un demers user friendly, empatic cu cititorul.

_____________________

* Mădălina Căuneac, Crisalidă, Editura OMG Publishing, Alba Iulia, 2022

[Vatra, nr. 7-8/2023, pp. 41-42]