II. Microantologie de proze inedite

Ramona GABĂR

Poveste din Răsărit

Că venise vremea să facă ceva, asta o știa Krai prea bine. Mai știa că puțini aliați avea pe lume, și mai puțini la palat. Dar pe unul, care ca un frate din aceeași mumă se purtase cu el, se putea bizui fiecând avea nevoie.                                                                                    

„Ai ajuns la vorba mea”, îi scrise Kashchey deîndată ce îi ajunseră la urechi zvonurile despre răzmerița care se întețea din zi în zi în regatul tovaroșului său scump. „Ți-am zis că fără vărsare de sânge nu se poate cârmui o țară, dară tu ai cugetat cu sufletul, nu cu mintea. Stai pe loc, frățioare, că m-am urnit către tine cu toate cele trebuincioase și voi ajunge numai la o zi–două în urma istui răvaș. Fii pe pace, că om desluși-o noi și pe asta, cum le-am deslușit și pe altele.”   

Krai a purtat scrisoarea în iatacul mumă-sii, unde s-a tolănit pe perine, privind în tavan ca un copchil, până a terminat ea de citit. La urmă, Regina Eleonor a împăturit răvașul și a rămas în mijlocul încăperii frângându-și mânurile albe cu dește lungi și subțiri ca lujerii de roșățea. Vedea și ea ce vine și nu poate fi oprit nicicum, că trăise o viață pe ist pământ strâmb, și tot printre fețe luminate se preumblase și-și dusese zilele. Tare se săturase de vărsare de sânge și de pohte de mărire, că de când se știa parcă numai așa trăise, uitându-se cu frică la bărbați de seamă, care unul și unul nu se visau decât în fruntea oștirilor, purtându-le către izbânzi răsunătoare în colțuri de lume aflate așa departe, că nici carte nu ajungea să spuie cum se petreceau bătăliile. În toată vremea, muierile lăsate în urmă steteau și-și cântau una alteia de dor, neștiind dac-or mai avea cui să spuie aievea vorbele cele de dragoste. Și-apăi când era la întoarcere, o samă se veseleau regăsindu-și soțiorii, dar mai multe rămâneau plânse și deznădăjduite, de se împlea ținutul de jale mai rău ca la plecare.  

Ura și învrăjbirea nu se terminaseră niciodată, nici sub un rege crud și răpide ucigător, și iaca nici acum, că pe tron numai ce se aburcase fiul ei cei blând, carne din carnea ei, fecior îndurător și cuminte ca o fată. De parcă norodul bănuia ce șansă fără seamăn i se arătase. Haide de! Norodul era tare setos de răzbuneală, deși zicea că e sătul de sfadă. Voia să scoață ochi pentru ochi și să smulgă dinte pentru dinte, voia să prigonească fiul acolo unde siluise tatăl, să îi jupoaie pielea de pe cap și de pe față, ca să-l vadă urlând de durere așa cum urlaseră frații și copchiii lor, de când se știau. Pretutindeni pe unde trecuse Regele Negru, pământul fusese îmbibat în sânge și lacrămi, și-acum în sângele lui Krai și-n lacrimile ei visau toți să îl scalde, să îl curețe, crezând sărmanii că răzbuneala curăță răbojul, că o moarte vindecă pe alta și repune orânduiala acolo unde fusese nedreptate.                        

Numai ea pricepea, biata, că moartea cere moarte, că sângele vărsat naște sete de sânge și că șiragul lung al cruzimii nu se oprește cu cruzime. Iar dacă norodul îl osândise deja la moarte pe Krai al ei, oricât și-ar fi frâns mâinile și și-ar fi chinuit mintea, tot nu-și dedea seama cum ar fi fost mai bine să facă. Să fugă, poate, să-și piarză urma? Să asculte vorbele pierite de spaimă ale lui Krai, cum că s-ar putea aciua pe la tovaroși streini, pe meleaguri noi, gonind din calea urgiei și lăsând măcelul să se facă, dar de mânurile altora? Ca mumă, ar fi dat orice ca să-și vază băietul scăpat, gata s-ar fi arătat să stârnească stihiile lumii asupra oareșcui voia să-i facă rău; dar ca regină, ca stăpână peste atâtea suflete, punea uneori capul pe perină întrebându-se: nu-i mai bine să piară un om ca să cruțe mii de vieți?             

Iară venirea lui Kashchey tare o spăimânta, că era sălbatic și lipsit de omenie, ca răposatul ei soț.                                                                                                

„Prima faptă ce trebuie să o facă un rege abia aburcat pe tron e să deie morții niște suflete, cât mai răpide cu putință”, obișnuia să o povățuiască propriul ei tată, pe când era doar o copchilă crudă hărăzită vieții pe tron. „Dacă adastă prea mult, are să fie luat de slab, și capul lui va cădea primul. Că vărsarea de sânge n-o poate nimeni împiedica.”                 

Nu ascultase niciodată vorbele bătrânului ei tată cu inima dășchisă. Sâmțise că, la vremea potrivită, o să aivă și ea ocazia să arate că se poate face cârmuire cu dreptate, cu înțelegere și fără asuprire. Asta îi insuflase lui Krai, cu asta îi împluse inima: năzuința să facă bine oamenilor, să se arate drept și milostiv cu norodul, să puie capăt războaielor, să alunge din preajma lui sfetnicii cruzi și vicleni, uneltitorii și profitorii, uzurpatorii și mișeii.           

Dar în ziua aiasta, când făcliile și strigătele mânioase se apropiau din ce în ce mai mult de palat, purtate de oameni înrăiți de greutăți, se întreba dacă bine făcuse, dacă nu-și pregătise singură feciorul pentru osândă, dacă nu-l trimisese cu mâna ei la pieire grabnică. Oare cât rău făcuse învățându-l de bine, când lumea nu pentru ăi buni e croită, ci pentru ăi neînduplecați? – iaca asta ar fi vrut să dumirească înainte să-i puie norodul capul în vârful prăjinii și să-l poarte înspre mare rușine prin toată împărăția.                                                

Și tot cugetând la aieste, parcă venirea lui Kashchey începu să i se arate drept grozăvia cea mai mică. Se gândise toată noaptea și încă n-avea inima împăcată, dar nici nu vedea cale mai bună. Așa că oftă adânc și se prăbuși în jilțul pe care de câteva zile îl ținea numai lângă fereastra frumos spoită, să vază printre văpseluri când or năvăli hoardele în curtea palatului, să nu o ia pe nepregătite, să știe că i-a venit sfârșitul și să apuce să-și facă o cruce creștinească și să spuie o rugăciune de mântuință, că multe purta pe suflet și-avea să le ducă pe lumea cealaltă.

― Poate așa ne e scris, să nu putem opri vărsarea asta de sânge în care ne năclăim de când lumea, murmură mai mult pentru sine, privind înaintea ei fără să vază nimic printre multele lacrămi care-i izvorâseră din ochi, de bună seamă de spaimă, dar și de rușine, îndoială și ciudă că nu se pricepuse să facă mai bine.

Pe acolo pe unde văpseaua se cojise privise fără răgaz Regina de când mijiseră zorii și ceriul de unde-și cerea îndurarea, și drumul pietruit pe care aștepta să apară norodul înarmat cu furci și topoare.

Dar-ar Domnul să vină Kashchey cât mai repede, să agiungă înainte să ne prefacem toți în hrană pentru peștii din Diniper, se gândi Krai, ridicându-se cu lehamite pe marginea patului, cuprins de o lentoare care-i otrăvea sufletul. Hotărârea era luată, și-amu că și măicuța lui încuviințase că așa are să se facă, nu mai era cale de întoarcere. Nu-i era totuna dacă trăiește sau moare, chiar dacă înainte fusese încredințat că n-are să se ție cu dinții de vieață când i-o veni vremea, că nu cu orice preț și-a protegiui-o. Nu cu puțină obidă cugetă că, de când tot zăngăneau porțile palatului de la mulțimile furioase adunate în jur, parcă începuse să se teamă cam tare de săvârșire și cam răpide s-ar fi lepădat de multe credințe ca s-o împiedice.

                                                                                    (fragment din roman aflat în lucru)

*

Diana GEACĂR

Tenia

Traversează când vede că s-au adunat deja părinții. Se sprijină de gardul casei de vizavi și dă volumul mai tare la butonul căștilor, chiar dacă râsetele celor doi naturalişti îi fac urechile să ţiuie. O coţofană zvâcnește din coadă în vârful castanului verde acum. Așa face și omul atunci când i se agață ceva de fund.

Toţi copacii au înfrunzit în cele două săptămâni de vacanţă. La urechea ei, o chestie subțire, lungă și cât se poate de vie atârnă de un fir de păianjen. Tenia își potrivește rucsacul pe umăr. Capul negricios și bulbucat al chestiei tot încearcă să atingă capul de jos, roşiatic şi bifurcat, ca și cum ar vrea să vadă dacă mai e o ființă întreagă. Sau poate că vrea să se desprindă de firul de păianjen. Sau poate că e firul ei? Ce fel de larvă o fi? La două palme distanţă, la capătul unui alt fir, coboară brusc o boabă verde. De data asta chiar e un păianjen, și nu pare să aibă vreo treabă cu larva. Se înalţă pe fir şi se aruncă pe gard. Râcâie apoi cărămizile cu picioruşele, până sus, unde încremeneşte. După câteva secunde, Tenia nu-l mai poate zări. Larva, în schimb, nu a reuşit să facă nimic, orice o fi încercând ea să facă. Nici să coboare mai mult, nici să se desprindă. Partea asta i se pare cea mai grea. Să laşi copilul să încerce până când reuşeşte. Să te uiţi la el, să nu intervii.

— Bună ziua, mă scuzaţi, mă puteţi ajuta?

Tenia tresare.

— Bună ziua. Cu ce anume?

            O pală de vânt închide ochii de un albastru spălăcit al bătrânului și taie firul de păianjen, aruncând larva în gol. În viaţa cui o fi ajuns?

Bătrânul îi zâmbeşte jenat femeii şi-i întinde un telefon mobil.

— Am şters şi nu mai ştiu cum să fac.

— Ce să faceţi?

— Să le recuperez.

— Ce-aţi şters? Poze?

Ochii bătrânului se înroșesc, gura i se deschide şi pronunţă, moale, un singur cuvânt:

— Mesaje.

— Aţi şters nişte mesaje?

— Pe toate! Nu ştiu cum am făcut. Am vrut să le recitesc, dar oi fi ţinut degetul apăsat prea mult, nu știu. Nu știu ce-am făcut! Şi-apoi am văzut cum le şterge, îmi apărea aşa pe ecran, nu ştiu câte mesaje din 1156 şterse, că atâtea aveam de la el, 1156, şi n-am putut să fac nimic. Nimic! Am stat şi m-am uitat cum mi le şterge afurisenia asta, i-am spus şi lui că nu mă descurc eu cu telefoane de-astea.

— Chiar nu ştiu, dar nu cred că le puteţi recupera.

Băiatul ei ştie mult mai multe despre telefoane. Se uită la filmuleţe în care oamenii repară telefoane culese din gunoaie. Muzica de la clipurile astea îi răsună în minte şi noaptea, și simte cum i se zvârcoleşte capul cu părul prins în creştet, pe când celălalt cap al ei doarme dus lângă ea, pe o pernă cu trei ursuleţi. Și uite așa pune, în sfârșit, mâna pe telefonul ei și se-apucă să dea mesaje.

Bătrânul îşi trece palma peste gură, netezindu-şi mustaţa căruntă.

— I-am spus înainte să plece că nu mă pricep eu la telefoane de-astea. Ce-i aia, telefon fără butoane? A plecat în Canada acum zece ani, m-a lăsat singur, nepoții i-am văzut doar în poze.

— Și pozele le mai aveți?

— Și ce fac cu pozele, domnișoară? Le am, dar ce să fac cu ele? Că pozele nu simt când le pup.

Domnișoară. Tenia zâmbește jenată și nu-l corectează pe bătrân, ce rost are să-i dea detalii despre viața ei personală?

Sau poate că ar trebui. Uneori ajută să-l înfășori pe celălalt în viața ta, să-i mai iei gândul de la a lui.

— Doamnă, nu domnișoară. Am copil. Aici, la școală.

— Mi-a trimis poze din prima zi de grădiniță, din prima zi de școală, la fiecare nepot, că doi am. Băiat și fată. Am mai vorbit cu ei la afurisenia asta.

Tenia ia telefonul din mâna bătrânului, glisează de câteva ori, nici nu ştie unde ar trebui să se uite. Chiar o fi posibil să recuperezi mesajele şterse? Speră că nu. Dar poate că există şi un gardian al mesageriei, cel prin care trec toate mesajele, care le aprobă cumva, le bifează drept livrate. Şi poate că dumnezeul acela face cópii. Cine poate şti.

Cu coada ochiului, Tenia vede agitație în grupul de părinții. Gardianul a deschis poarta școlii. Îi dă bătrânului telefonul înapoi.

— Îmi pare rău, dar chiar nu știu cum să vă ajut. Și nici nu cred că puteți recupera mesajele.

Chiar speră că nu. Soțul ei i-a spus că a șters toate mesajele primite de la ea, și bine a făcut, dacă i le citește băiatul când o să-i ceară și lui telefonul să se uite la clipuri? Într-un weekend, când o să fie pregătit să mănânce și să doarmă fără ea. Sau când o să fie ea pregătită.

Buza de jos a bătrânului, palidă și uscată, tremură, ochii i se înroșesc iar.

— Și eu ce fac acum, domnișoară?

Vântul de afară s-a mutat în el și-i rupe vocea.

— Cum mai vorbesc cu el? Că m-a sunat noră-mea. Băiatul meu nu mai e. Accident de muncă.

Vântul se mută acum în ea:

— Îmi pare foarte rău.

Tenia își potrivește rucsacul pe umăr și traversează fără să se uite în urmă. Iar când îi vine rândul băiatului ei să iasă pe poartă, își deschide larg brațele și-l strânge tare, până când copilul începe să se zvârcolească în paltonul ei.

— Cum a fost la școală?

— Bine.

Așa îi răspunde în fiecare zi. Stând pe vine, se uită în ochii verzi ai băiatului și-și trece degetele prin bretonul lui. Dacă l-ar purta în spinare, cum își duc mamele păianjen puii, un cocoloș de pui translucizi, plăpânzi, n-ar mai fi nevoie să-i povestească el ce-a făcut cât a stat departe de ea. În castan, coțofana își agită iar coada în sus și-n jos. Așa face și omul atunci când se asigură că nu a pierdut ce-avea în spate.

*

Simona GOȘU

— Bună ziua, domșoara dirigintă! Lumi e într-o situație delicată și de-aia am zis, să ne vedem între patru ochi și două nasuri. Eu, la telefon, nu pot să mă exprim, mai bine prefer să vă zic în față.

Femeia vorbea tare și repede în timp ce-și trecea mâna prin părul scurt, de aceeași nuanță vișinie ca jaluzelele verticale de la ferestre, legate acum la mijloc cu șnururi negre. Diriginta a luat scaunul de la catedră și l-a mutat în fața primului pupitru din rândul de la mijloc.

— Luați loc, doamna Murgu.

S-a așezat în bancă și a deschis o agendă neagră.

— Așa tinerică sunteți, că nici nu știu cum să vă zic, domșoara dirigintă, a râs femeia apropiindu-se. De pe băncile facultății, nu?

A lăsat pe pupitru cheia de la mașină și a scos din geantă un pachet mic, învelit în hârtie aurie. I l-a întins profesoarei.

— A, dar nu trebuie. Maria Stan mă numesc… Nu știu dacă m-am prezentat când m-ați sunat.

— Haideți, vă rog eu frumos, un parfumel din partea mea. Scrie pe el testăr, dar aveți cuvântul meu, e original.

O fixa pe dirigintă și zâmbea în timp ce-și trăgea în sus și în jos fermoarul gecii maro, de piele.

— Vă mulțumesc, dar nu pot să primesc, a răspuns tânăra frunzărind agenda cu un aer încurcat.

Își pipăia agrafa simplă din dreapta cărării. Părul șaten și lins, tuns drept la nivelul cefei, mai lung în față, unde și-l ținea dat după urechi, îi dezvelea fața ovală, fruntea înaltă.

— Dar de ce? O mică atenție, vă rog. Dac-aveți nevoie de ceva de la turci? Orice. Poate un șampon, un bălsămel? V-aduc Pantene, L’Oréal, originale, nu făcături ca la noi. Țigări mentolate? Aduc Salem, să știți. Sau blugi? a continuat coborându-și privirea la fusta dirigintei care și-a descrucișat rapid genunchii, lovind cu vârful cizmei banca. Bijuterii nu purtați!?

— Nu-i nevoie, nu vă gândiți la așa ceva. Haideți să vorbim despre Luminița. Vestiarul de sport e în reparații și fetele se schimbă în clasă. Îmi pare rău că nu era liber în cancelarie, a continuat profesoara rotindu-și ochii în jur. Am deschis geamurile să se aerisească, vă e rece? a întrebat ațintind gratiile albe de la ferestre.

Doamna Murgu și-a întors capul în direcția în care privea diriginta. Învârtea cheia de la mașină pe masă, zornăindu-și inelele și brățara. La ferestre, zăpada topită picura ritmic de pe pervazuri.

— Ei, ce frig, doamnă? Nici somn, nici foame nu-mi mai e, a răspuns și a oftat prelung, acoperindu-și pieptul cu geanta.

— Să luați pachetul, vă rog frumos. Chiar înainte să mă căutați dumneavoastră, voiam să vă trimit înștiințare oficială… Luminița are patruzeci și două de absențe, profesorii se plâng că n-au cum să-i dea note. Uneori lipsește cu zilele, alteori vine la prima oră și-apoi dispare. N-am mai adus catalogul, dar am aici toată situația, a zis profesoara săltând agenda.

— Asta se rezolvă, o să-i aduc scutiri, a întrerupt-o femeia și a tras cu putere fermoarul genții. Ce bine era dacă mă chemați mai demult, poate nu se-ntâmpla, of.

Și-a frecat tâmplele și a închis ochii, a rămas așa câteva clipe.

— V-am trimis mesaje prin Mihaela, colega Luminiței, știu că sunteți vecine? V-am scris și în carnetul ei de note. Luminița zicea mereu că sunteți plecată?! Dar nu e timpul pierdut. Vă dau perioadele cu absențe și îmi trimiteți scutiri medicale, însă nu poate să mai lipsească până la sfârșitul anului, sub nicio formă… Adică riscul e scăderea notei la purtare, m-am interesat și…

— Doamnă, Luminița e bolnavă și de-aia am venit personal. Nu-i mai puneți absențe, vă rog. Vorbiți cu profesorii, trebuie să înțeleagă, a continuat femeia, ridicând vocea. Nu cred c-aveți dumneavoastră copii? a reluat mai încet și s-a oprit.

A tușit de câteva ori, bătându-se cu mâna pe piept. Și-a ascuns fața în palme, clătinând din cap.

— Doamna Murgu?! a întrebat diriginta și s-a ridicat, atingându-i umărul.

Femeia și-a descoperit chipul și a înghițit în sec, respirând adânc, regulat. Diriginta i-a privit dârele albastre de rimel de sub pleoape și buzele care se iveau acum fără culoare de sub rujul pe care și-l mâncase. Doar obrajii fardați îi mai colorau chipul palid. A expirat prelung, cu gura deschisă și i-a făcut semn dirigintei să se așeze. A scos o sticlă mică de apă, o folie de medicamente și a înghițit o pastilă, în timp ce tânăra o urmărea cu îngrijorare.

— V-ați revenit?

— Am mai luat un extraveral, dar parcă-s apă de ploaie, cu nimic nu m-ajută. Am niște insomnii! De trei zile nu dorm și parcă-s beată, zău. Mie-mi zicea maică-mea că un copil trebuie să-și chinuie mama, orice-ar fi, măcar o dată-n viață copiii te chinuie, te fac din om neom.

— Îmi pare rău că treceți prin așa ceva, trebuie s-aveți încredere. Mergeți la încă un medic, să mai cereți o părere?

Femeia își lipise buzele, privind în gol. Câteva secunde, în clasă s-a auzit doar clipocitul zăpezii topite de la ferestre. Tânăra a apucat marginile scaunului cu mâinile, și-a depărtat umerii de spătar și s-a aplecat înainte.

— Doamna Murgu, sunteți bine?

— Lumi e gravidă, i-a răspuns încet ea.

Furculiță și-un cuțit/Oare cine s-a bășit? a pătruns clar din curtea școlii un glas de copil, repetând cuvintele pe un ton jucăuș, cântat. Mă-ta, i-a răspuns scurt și vesel alt glas, urmat de râsete și un tropăit îndepărtându-se.

— Ah! a tresărit profesoara, cu mâna pe piept.

S-a ridicat și a mers pe vârfuri spre ferestre. Le-a închis în grabă, a întârziat în dreptul fiecăreia, desfăcând șnururile jaluzelelor. A revenit tot pe vârfuri, săltându-și puțin marginile fustei lungi, conice, care o împiedica să facă pași mari. Și-a reluat locul în fața doamnei Murgu.

— Eram la bucătărie când mi-a spus, mâncam amândouă, soră-sa era cu maică-mea în parc, a vorbit femeia uitându-se în gol. Am rămas, așa mi-a zis.

— Îmi pare tare rău, doam…

— Cum adică? a întrerupt-o doamna Murgu, plesnind cu palma în masă. Uite-așa bine, cum se rămâne! mi-a zis și mânca în continuare, a continuat să povestească în timp ce se prefăcea că duce o lingură la gură. Vă vine să credeți?

Vorbea tare și privea peste umărul profesoarei, fără să clipească.

— Atunci mi s-a- ’ntors stomacul pe dos! Am scuipat în farfurie, ieșise așa bună musacaua, o rugasem pe maică-mea s-o facă ca mine, fără beșamel, să nu strivească cartofii, să-i lase bucăți măricele, a spus ridicând mâna și desenând în aer cercuri mici. Credeam că nu mă țin până la baie. Eu, care nu vomit niciodată! În fine, mi-am vărsat și ficații, m-am eliberat și dup-aia nu știam ce să fac, n-am putut să ies din baie. Am stat acolo, am fumat pe veceu. Când m-am întors, bucătăria era lună, vasele spălate, șterse, totul curat, cred că și măturase, că erau pieptănați ciucurii – avem în mijloc un covoraș, să nu-i fie rece lu’ aia mică pe gresie, că vine mereu cu piciorușele goale.

Începuse să-i caute privirea dirigintei și explica, însoțindu-și cuvintele cu mișcări ample din mâini, descriind forme. Imita fiecare gest de care-și amintea. Tânăra încuviința discret din cap, tăcută, atingându-și din când în când agrafa.

— Și-așteptam să-mi zică c-a glumit, că nu-i adevărat, stătea la aragaz, pusese de cafea și când m-a văzut, cică: Ce-ai fața asta, zici că ești moartă. Lumi, zi-mi că nu-i adevărat, te roagă mama, și ea a început să râdă. Ridicase ibricul de pe ochi, că se umflase cafeaua și cu cealaltă mână se ținea de burtă, de burta aia unde…

S-a oprit și a tușit.

— Chiar îmi pare rău…

— Vă rog să mă credeți, în momentul ăla, mi-a venit s-o strâng de gât, să-i dau cu ceva-n cap. Am așteptat să lase ibricul și m-am dus spre ea. Vă jur că n-am atins-o niciodată, nici măcar așa, în glumă. Da’, atunci, am sărit la ea și i-am dat unde-am nimerit, am tras-o de ciuful ăla-al ei, i-am dat și cu palmele, și cu pumnii. Ce credeți c-a făcut?

— Vai, ce greu…

— Credeți că se apăra, că-și cerea iertare? Nu! A sărit la mine, s-a bătut parte-n parte. M-a apucat de mâini, m-a împins, mi-a dat peste față, mi-a rupt lanțurile de la gât.

— Doamna Murgu, nu vă mai necăjiți. E rău că s-a întâmplat, o să învețe ceva din experiența…

— Credeți? Domnișoara dirigintă, dac-a-nceput, știți și dumneavoastră… Vă închipuiți c-o să se țină de mână cu băieții de-acuma? Ce i-a lipsit ei, doamnă? Pe mine maică-mea m-a trimis la muncă după clasa zecea, am terminat liceul la seral. A vrut geacă de blugi, i-am luat, a vrut Piramide, i-am luat Piramide, platforme-a vrut? I-am luat, a vrut la concert la ăia, cum îi cheamă? La Polivalentă, a fost acuș!?

S-a plesnit peste frunte, lipindu-și câteva clipe pleoapele.

— Pff, aveau cercei în nas, la buric? a continuat deschizând ochii și holbându-se la profesoară. Despuiați, așa!? a gesticulat, răsfirându-și palmele pe piept. Și machiați, cu coarne? a continuat ridicând arătătoarele deasupra capului.

— Nu știu, a clătinat din cap profesoara, cu un aer pierdut.

— Mă rog, unii, niște descreierați, a oftat femeia. Eu am ieșit din sală, le-am așteptat pe hol. Dar nu i-am interzis, i-am luat bilet și ei, și lu’ Micky – că-s prietene de mici, și maică-sa nu-și permite, sunt vai de steaua lor, ce situație! Trăiesc numa din banii de la stat, ea n-a lucrat în viața ei, taică-su a murit anu’ trecut. Oricât costă, îi dau, că nu vreau să-i lipsească nimic, să nu știe ce-i sărăcia. Cred c-ați aflat? Sunt despărțită, îmi cresc singură fetele, nici pensie alimentară nu le dă taică-su, un amărât. S-a întors în Moldova după divorț, trăiește din pensia lu’ maică-sa, e posibil așa ceva? Când era cu noi, toată ziua cu ochii la OTV, dac-aveam o oală cu mâncare și întreținerea plătită, altceva nu-i mai trebuia. Se lua de mine că nu-s femeie de casă, că el gătește, el crește fetele. Că de ce să-mi las serviciu, să-mi fac butic. Ce serviciu era ăla, casieră, doișpe ore pe zi, ca la pușcărie, plus sâmbetele, duminicile? Că de ce-am mai făcut al doilea copil, dacă mă cred femeie de afaceri. Doamnă, uitați-vă la mine, mie niciodată nu mi-a plăcut la cratiță! Dac-aveam părinți ca lumea, făceam și facultate. De-aia am zis, Lumi să-și vadă de școală, să învețe, că știți ce-i merge mintea!? La seriale, înțelege tot ce zic ăia-n spaniolă. Cântă englezește și-are o memoriee! Poate vedeți și dumneavoastră ce perioadă grea e cu hoții care ne conduc. Toate s-au scumpit, salariile sunt mici. De-aia mi-am făcut afacerea-asta, nu mi-e frică de muncă, aduc marfă, fac mărțișoare, aranjamente pentru ocazii, fac Ikebana, orice fac, doamnă. În nădejdea lu’ taică-su, muream de foame. Ultima picătură a fost cu facultatea, a luat foc când i-am zis că m-am înscris la Spiru. A făcut scandal de ne-a știut tot blocu’. Mai, mai să mă bată! Și-atunci am zis, gata, bag divorț!

Profesoara o asculta, încuviințând din cap, cu privirea plecată. Când s-a oprit să ia o gură de apă, a întrebat-o încet, pe un ton liniștit:

— Poate și plecarea tatălui a afectat-o? Poate asta-i lipsește, dumneavoastră fiind așa ocupată cu magazinul, cu plecările, știu eu? Adolescenții…

— Ei, că doar nu le las singure, e maică-mea cu ele. De ce-am adus-o de la țară? Să stea cu ele, ca să-mi văd eu de bisnis, nu le lipsește nimic, doamnă, au mâncare caldă, haine, orice-și doresc. Ia ziceți-mi, vă rog eu, că dumneavoastră sunteți cineva, adică aveți o facultate… Pe mine mă roade chestia asta: mamă e aia care șterge copilu’ la fund sau aia care-i pune pâinea pe masă? 

Profesoara a ridicat din umeri, în timp ce îndoia colțul paginii deschise.

— Știți, de câteva ori, Luminița s-a învoit de la orele mele, că nu avea cine să o ia pe sora ei de la grădiniță?

— A, bine, aia s-a întâmplat în decembrie, când era maică-mea internată, dar nici atunci nu stăteau singure, le-am lăsat cu Nelu, prietenul meu. Cum să se-mpartă și el? Am o fată angajată, dar nu poți să o lași de capu’ ei. Acum mi-am instalat camere și-o văd ce face, trebuie supravegheată, na! Am băgat și-un copiator, vin mulți studenți și se face coadă. E mult de muncă și-am vad bun, chiar în stație la 133, știți? Unde era Materna înainte. Dac-aveți nevoie să xeroxați cărți la copii? Sau acte?

Profesoara a clătinat din cap, netezind repetat cotorul agendei. Și-a dres vocea și a vorbit cu privirea în jos.

— Poate simte nevoia să vorbească cu cineva mai apropiat…

— Eu singure nu le las, e maică-mea, e Nelu – mai apropiat ca Nelu nu e nici taică-su, care habar n-are de ele, nici măcar la telefon nu le caută.

— Tocmai, da, poate se simte cumva abandonată. Poate ar vrea să discute cu dumneavoastră anumite lucruri mai personale, despre toate schimbările care-apar la vârsta ei, știți adolescența e o perioadă grea și…

— Am zis să fiu o mamă democrată, domșoara dirigintă, să fiu deschisă la minte, că pe mine mama mă ținea ca la pușcărie – un minut dacă întârziam după opt seara, îmi încuia poarta, a răspuns femeia ridicând vocea. Și, când mă băgam la culcare, venea la mine și mă căuta la sâni, a continuat mai încet, aplecându-se peste pupitru în timp ce-și atingea pieptul. Mă palpa, ca la doctor, cică să vadă dacă nu s-au întărit, să nu dau de belea. Am jurat că eu așa ceva n-o să le fac fetelor, a încheiat ridicând arătătorul în dreptul ochilor dirigintei.

Tânăra i-a fixat unghia roșie, ascuțită și curbată. Și-a încrețit fruntea și a zis cu voce slabă:

— Are nevoie să afle despre planificare familială, despre metode contraceptive…

— Și ce, credeți că sunt vreo înapoiată? Am vorbit pe față cu ea: Lumi, mamă, tu te-ai pupat vreodată cu vreun băiat? Râdea ca toanta și-atunci i-am zis de-a dreptul: jură-te pe viața mea că nu ți-a băgat vreunu’ limba-n gură. Și-a recunoscut. I-am zis să aibă grijă cu cine, că poa’ să ia ciuperci. Dar cum să mă gândesc că ea merge așa departe? Are cinșpe ani, doamnă, face șaișpe-n iulie, a repetat mărindu-și ochii și aplecându-se spre profesoară, cu palmele sprijinite în pupitru.

Tânăra s-a tras înapoi, lipindu-se de spătarul scaunului.

— Eu îi ziceam de ciuperci, și ea? Aveți cuvântul meu, că nu-s o mamă de-aia… Comunistă. Când mi-a zis că se sărută, i-am zis așa: unu la mână, să țină cont cu cine, că poa’ să ia ciuperci, doi la mână, când te pupi c-un băiat, să nu-l lași să te-atingă, c-atunci te ia valu’. Credeam că pricepe, a încheiat cu iritare în glas, și-a încrucișat mâinile pe piept.

— Poate trebuie să vorbim mai clar cu ei, să-i pregătim pentru toate situațiile.

— Dar știa ce face, doamnă, pentru că noi avem o regulă. Am stabilit așa: să-mi aducă chiloții în fiecare lună, să-i văd, să mă conving că nu-i sare niciodată.

— Aaa…

— Și mi i-a arătat mereu, nu i-a sărit, am văzut cu ochii mei. Ce credeți c-a făcut? I-a cerut’ lu’ Micky. Se-acoperă una pe alta. Deci știa bine ce face, pe la spatele meu, își bătea joc de mine…

— Eu nu cred că își bate joc, poate-i era frică de dumneavoastră, a răspuns cu vocea scăzută tânăra. Pentru că, a continuat pe un ton mai hotărât, dacă-i cereți dovezi în fiecare lună, înseamnă că o bănuiați?! Chiar dacă nu o ajutau prietenele și nu vă arăta dovada, ce mai puteați face? Răul se întâmplase deja. Era mai bine să preveniți. Înțelegeți ce vreau să spun?

— Nu, a zis tare femeia. Adică, ce? Ea nu știe cum se fac copiii? Să-i fac eu anatomie? Doar nu-și închipuia că-i aduce barza. Are niște reviste la ea în cameră, din astea pentru tineri, a zis fluturând palma în aer. E clar că fetele din ziua de azi știu mai multe decât pe vremea mea. I-a sucit vreunul capul și-acum numai la asta-i stă mintea. Și cică s-a întâmplat doar o dată. Să nu-mi zică ea mie! S-a întâlnit hoțul cu prostul?!

Femeia își coborâse capul între umeri, cu palmele împreunate pe pupitru, vorbind pe un ton aprins.

— În fine, a continuat cu vocea mai reținută, principalu’ e să facă urgent avortul. Am aranjat la o clinică particulară, printr-o prietenă care-l cunoaște pe patron. E programată mâine, dar știți ce emoții am? Are-aproape patru luni, a zis în șoaptă, lipindu-și palma de buze… Și ea e un copil, un copil cu copil.

Când a rostit ultimele cuvinte, glasul i s-a subțiat. Și-a acoperit gura privind în gol, și-a ciupit buza de jos. Fâșii de lumină, strecurate prin jaluzele, îi vărgau chipul umezit de lacrimi. Diriginta i-a atins încheietura, a apăsat-o fără să scoată un cuvânt.

— E fetița mea, a îngăimat, ștergându-și fața cu dosul palmei.

— Cred că vă e greu…

— Vă rog din tot sufletul, să nu afle profesorii, a întrerupt-o femeia unindu-și palmele a rugăciune.

Își recăpătase tonul hotărât.

— Să nu știe nimeni, vă implor. Nu i-am zis nici lu’ Neluțu. Cu maică-mea nu pot să vorbesc, de când a făcut infarctu’, e-așa prăpăstioasă. Dar cu dumneavoastră am vrut să discut deschis, ca să știți prin ce trece Luminița mea, că vă văd așa tinerică, dar n-aș vrea să se afle. Vă dați seama, ce-o să zică lumea? Să le spuneți profesorilor că-i bolnavă, eu fac rost de scutiri și mi-a promis medicul că scrie de chisturi, o intervenție ceva, cică apar și la fetițe. Poate stă mai mult acasă. Ați văzut, uneori ți-e rău de mori de la astea și ea e mică… O să-i facă anestezie.

Diriginta și-a plecat ochii în agendă, a întors-o spre femeie, înălțându-și sprâncenele.

— Să vă notați absențele.

Doamna Murgu a scos un carnețel din geantă și s-a apucat să copieze în tăcere, în timp ce diriginta îi dădea din când în când lămuriri. Apoi, doar foșnetul grăbit al pixului pe hârtie s-a mai auzit, însoțit de zornăitul inelelor și al unghiilor atingând pupitrul. De pe hol au răzbătut zgomote de uși trântite și de pași îndepărtându-se, apoi soneria a zbârnâit prelung și țipetele copiilor au acoperit glasurile femeilor. Cele două s-au ridicat și s-au îndreptat, în tăcere, spre ușă.

— Doamna Murgu, vă rog să mă sunați mâine, după ce se termină… Să-mi spuneți cum se simte Luminița.

Femeia s-a oprit, și-a cuprins brațele, zgribulindu-se și a început să-și maseze mânecile gecii, de la umeri spre coate, din ce în ce mai rapid și mai apăsat. S-a scuturat din tot corpul.   

— Acum m-a luat frigul, a rostit întretăiat.

— O să fie bine, doamna Murgu.

Femeia continua să-și mângâie brațele, cu o expresie pierdută, în timp ce diriginta o aștepta cu mâna pe clanță. S-a apropiat mult de tânără, fără să-și descrucișeze brațele de pe piept. Și-a înclinat capul și i-a șoptit la ureche:

— Știți ce mi se pare mie? Că nu-i pare rău, adică mănâncă, doarme, se uită la televizor și bănui că se vede și-acu cu individul – cine-o fi ăsta, că n-a vrut nici în ruptul capului să-mi zică. Mă tot gândesc, cine e, unde se duc… Și de-aia nu pot să dorm, cum închid ochii, o văd pe Lumi cu individu’…

— Trebuie s-aveți încredere în ea, doamna Murgu, să vorbiți deschis. A fost o greșeală, vă dați seama cât de greu îi este și ei, are nevoie de ajutorul dumneavoastră, de sfaturi, până la urmă, e un copil…

— Când am plecat de-acasă, avea ușa crăpată la dormitor, am vrut s-o închid, ca să n-o trezesc… Nu dormea, era la oglindă, proba un sutien de-al meu – i s-au mărit rău acuma, știți, a gesticulat în dreptul sânilor, și se rotea așa, cu mâinile-n șold, îi scotea din cupe, parcă se bucura… Ca o femeie, înțelegeți?

A continuat să o fixeze ducându-și lent mâna la gură, și-a ciupit repetat buza de jos între arătător și degetul mare. Ușa s-a zgâlțâit cu o bufnitură, făcându-le pe amândouă să tresară.

— Au venit copiii, s-a auzit glasul dirigintei pe un ton ușurat.

S-a tras de lângă doamna Murgu și a poftit-o să iasă, cu palma întinsă și capul plecat. 

(fragment din roman aflat în lucru)

*

Emanuela IGNĂȚOIU-SORA

Lecția de balet

Musca se rotea buimacă printre scaunele rupte. Când și când, se apropia de geamul murdar, stătea acolo una-două secunde, și apoi își lua iar avânt, uneori spre Ade, alteori spre mama ei, sau pur și simplu spre geamurile dincolo de care se zăreau peisajele din ce în ce mai întunecate.                                                                                                                               

Ade o urmări cu privirea și îi păru rău de ea. Dacă n-ar fi fost blocate geamurile, i-ar fi zis mamei să îi deschidă unul și să lase musca să zboare, dar aici sus, geamurile erau blocate. Mama se cam codise, nu fusese de acord să stea acolo, dar Adei îi plăcea să privească de la înălțime câmpurile, copacii, blocurile. De la înălțime, parcă și timpul se dilata, de când pleca locomotiva din gară și până ajungea și vagonul și trecea de salcia răsucită, de podul ruginit, sau de cine știe ce alte lucruri care îi atrăgeau atenția, Ade avea timp să vadă pe îndelete fiecare loc prin care treceau, putea să înregistreze detalii, să le absoarbă. Era liniște. Mai aveau doar câteva stații, călătorii coborâseră cu toții și nu mai erau decât ea, mama și cu musca rătăcită, neștiutoare că era aproape octombrie și că muștele nu mai aveau loc printre oameni, cel puțin nu până la următoarea vară. Copacii începuseră să își scuture frunzele, exact ca în abecedar. Era acolo o imagine cu un copac, jumătate din coroană era bogată, plină cu frunze, chiar dacă erau ruginii, dar cealaltă jumătate era complet jumulită, și Ade se tot uita neînțelegând cum de poate un copac să fie în același timp și plin cu frunze și fără frunze. Erau mai multe poze: o săgeată, un marfar. Ade ar fi vrut să stea la fiecare ilustrație în parte, să înțeleagă ce e cu ele, ce era cu floarea cu mac, ce era cu puiul de găină, dar mama îi tot atrăgea atenția să fie atentă, să facă corect bastonașele. Se duceau o dată pe săptămână la Târgoviște, pentru lecția de balet, și pe drum făceau lecții. De-acum era la școală, în clasa I, drumul dura două ore dus-întors și nu își permiteau să piardă timpul. Mama ei voia să învețe bine, cel mai bine din clasă, din țară, din lume.                                                                 

Mai întâi a fost o schimbare a aerului ca un râu care întoarce brusc spre munte. Cel puțin asta își amintea Ade de fiecare dată când reușea să se ducă înapoi în acel moment. La clipa, clipele, când s-a decis sau mai bine zis s-a sfârșit cariera ei de balerină. Făcea balet de la trei ani și profesoara o lăuda în fel și chip, iar Adei îi plăceau exercițiile, îi plăcea postura Arabesque, să stea într-un singur picior, iar pe celălalt să îl ridice sus, cât mai sus. Sus era și chipul acelui bărbat care s-a așezat pe scaunul din fața lor, avea un maxilar proeminent și ochii negri ca de diavol, dar nu o priveau pe ea, pe ea nu a văzut-o atunci, se uita fix la mama ei și din gură îi ieșeau cuvinte ciudate, care o alarmau, deși pe moment nu le-a înțeles.

— Te arunc din tren, târfă.

De fapt le înțelesese, așa îi explicase psihologul când au vorbit despre acest episod din copilăria ei. Înțelesese că mama ei era în pericol și acționase. Se pusese ca din instinct în fața mamei. Un arabesque perfect, dar fără piciorul întins în spate, doar stătuse pe vârfuri în fața mamei ei, și se înălțase cât putuse ea de mult – cred am avut atunci doi metri, așa m-am simțit, îi spusese psihologului – și rostise calm – de unde își găsise acea voce de om mare, cu soluții, voce pe care nu o mai găsise de atunci, de parcă tot efortul făcut în acea seară de septembrie o epuizase – „tu de mama nu te iei” și l-ai privit sigură de tine, cum n-ai mai fost niciodată în viață. Privirea ta și vocea ta l-ar fi zdrobit și el a știut asta și v-a lăsat în pace.

Și ați ajuns acasă, iar mama ți-a povestit că au fost căsătoriți, odată, cu mulți ani înainte să te naști tu, că în cele trei luni de căsătorie o bătuse de unsprezece ori; își amintea fiecare bătaie, și ți-a spus și ție de ele, poate pentru a înțelege de ce un copac poate fi în același timp și plin cu frunze și fără frunze sau poate ca să nu te superi când te-a anunțat că de-acum s-a sfârșit cu lecțiile de balet.

*

Ilinca MĂNESCU

Solzi

– fragment dintr-o proză în lucru –

Lumea mea era mică. Neîncăpătoare pentru ceilalți adulți din familie, dar perfectă pentru ea. Un corp mărunțel, cu ochi negri și ageri. Mâinile ei mici, umflate de la atâtea spălări, desfăceau în fața mea pachețelul învelit în hârtie pe care, în loc să-l mănânce pe tren, ca ceilalți navetiști, mi-l păstra mie: parizer cu muștar, brânză sărată, costiță afumată. Mâncam orice găseam acolo, doar pentru că era al ei. Avea unghiile mereu curate, lungi și translucide ca hârtia. Doar la mâna stângă suferise un accident. Își tăiase degetul mare în ușa trenului, iar unghia i se încovoiase peste falanga scurtă, formând o carapace rotundă și lucioasă. Îl priveam curioasă atunci când uita să și-l ascundă în palmă.             

Cristinelu. Așa o striga bunica. Pe mine m-a pus să-i zic „Babi”, de la „babă”, deși pe vremea aia avea puțin peste patruzeci. Niciun fir alb și niciun rid. Dinții erau puși, pentru că îi spărsese. Cădea des, din neatenție. Articulațiile îi funcționau perfect. Mergea mult pe teren, ca să facă vizite la domiciliu nou-născuților sau copiilor pe care părinții nu-i puteau aduce la circă. Uneori mă lua și pe mine cu ea. Când plecam împreună la drum, nu se întâmplau accidente. Aveam ritmul nostru. Fredonam „Violete pentru fete” și ne opream la fiecare grădină. Ne uitam la straturile cu flori, suflam în păpădii, urmăream traseul furnicilor harnice.

Când un cățel ne lătra, ea-l întâmpina drăgăstos: „Măi, nebunelule…”, apoi îi strecura niște salam prin gard.

Babi avea multe cicatrici, mai ales pe picioare. Aveam și eu câteva și le comparam. Ei nu-i plăcea să vorbească despre ele. Un amestec de tristețe și dezgust îi încrețea fruntea, dar imediat hăhăia și se descrețea. „Ăăăă, hă, hă”, râsul ei mocnit, tânguit, ca un leagăn uitat care scârțâie vesel când cineva își amintește să-l miște. Râdeam mult împreună. Margareta din glastră era știrbă, îi lipseau trei petale, mărul sârguincios din grădină era cocoșat de greutatea primelor lui fructe, degetul meu mijlociu era strâmb, ca un crenvurst prea fiert, iar ei îi creșteau solzi pe brațe. Nimic nu era rău, greșit sau condamnabil. Râsul nostru nu batjocorea, ci doar descoperea ce era haios și diferit.                       

Pentru mine, pielea ei întărită semăna cu crenguțele mărului, care se arcuiau ca să nu se rupă. Nu știam exact la ce-i folosesc solzii, carapacea cornoasă cu care se acoperea, dar eram convinsă că e ceva necesar. În zilele în care rămânea la noi, folosea doar baia de serviciu, în care știa că nu intră nimeni. Dimineața devreme, pornea apa fierbinte, lua buretele de sârmă și începea să frece. Nu rata niciun centimetru de piele. Ieșea de-acolo după vreo oră, roșie, fumegând, cu o expresie liniștită. Primul strat protector fusese primenit. Peste el venea fusta de piele rigidă, impermeabilă, și cămașa de mătase alunecoasă, care pecetluiau limitele dintre corpul ei și lume. Pentru iarnă, avea fuste cu două numere mai mari, sub care punea mai multe straturi de lână. Malete pe gât și ciorapi groși pe tot parcursul anului. Peste cămașa de noapte se încingea mereu cu un fular lung, pe care-mi plăcea să-l desfășor, să văd cât de departe pot ajunge cu capătul celălalt, apoi să-l înfășor la loc, mai strâns. Puteam să-l prind cum voiam eu. Nu existau feluri corecte și greșite, nici tehnici mai bune decât altele. Nici ea nu făcea la fel de două ori. Ba îndesa capătul dedesubt, ba făcea nod, ba îl lăsa să atârne. Alte lucruri erau importante.                                                                                                     

Cum ar fi să construim o scorbură din plapuma făcută rulou, în care să ne ascundem. Sau să ridicăm baricade din perne și să le acoperim cu o pătură. Să-l imităm pe Robinson Crusoe în primele lui zile pe insulă. Sub pătura de macrameu, simțeam cu adevărat arșița plajei pustii, cu nisip alb și fierbinte. Cartea, un exemplar îngălbenit și fără coperte a stat ani în șir în sertarul noptierei, însă n-a fost nevoie s-o deschidă niciodată. Începea să povestească și acțiunea se desfășura sub ochii mei. Priveam fascinată fiecare artefact pe care Robinson îl dezgropa în drumul lui: farfurioarele de porțelan pictat cu peisaje venețiene, un flaut vechi și înnegrit de timp, o cutie de cafea, ațe de cusut. Nici azi nu știu dacă obiectele astea se regăseau în cartea lui Defoe sau mai degrabă într-un dulap masiv din fosta ei casă de pe Calea Victoriei, dărâmată de Ceaușescu pe vremea când încă era adolescentă.              

Am fi putut rămâne în lumea lui Robinson Crusoe pentru totdeauna, dar Babi avea alarme puse la ore fixe, ancorele ei în contingent, care o trăgeau la mal atunci când trebuia să răspundă îndatoririlor vieții adulte. Tranziția între lumi era grea pentru amândouă, dar ne ajutam de micile ei secrete. Apa rece ca gheața aruncată pe față ne readucea imediat în corp. Pentru ea, funcționa și cafeaua neagră, foarte amară. Sau o lingură de oțet atunci când i se făcea greață. Dacă urma ceva foarte obositor, cum era completatul fișelor cu observații despre starea copiilor pe care îi examinase peste zi, mânca o lingură de zahăr. Pentru mine avea ciocolată: ouă Kinder ascunse prin buzunare, cu surprize de asamblat, care mă țineau ocupată.

Dacă nu era foarte în urmă și termina repede, pornea televizorul și se uita la emisiuni sportive până când începea serialul bunicii. O așteptam să se așeze confortabil, apoi mă urcam la ea în brațe. Încercam să mă mișc cât mai puțin, deși oasele ei proeminente mă înghionteau și îmi încordam toți mușchii ca să-mi păstrez echilibrul. Îmi sincronizam respirațiile cu ea și moțăiam iepurește, cu vuietul motoarelor de formula unu răsunându-mi ritmic în urechi ca o mantră. Nu pricepeam sensul competițiilor sportive, dar nici nu întrebam nimic, pentru că știam că, odată ce se pornea, nimeni n-o mai putea opri. Vorbea minute în șir despre preferații ei: cum evoluase fiecare pe parcursul anilor, la ce excelau, de ce fuseseră premiați sau descalificați. Dacă unul dintre ei se accidenta, își înghițea lacrimile și schimba postul. O perioadă, ne uitam la ciclism. După ce îi trecea supărarea, își alegea un alt favorit și ascultam din nou cu ochii închiși zgomotul motoarelor care se apropiau și se îndepărtau ciclic, ca valurile.                                                                                                                      

Când nu se uita la sport, ronțăia un măr și citea o carte în balansoarul ei. Acolo nu încăpeam împreună, așa că eu mă legănam singură în balansoarul bunicii și o priveam printre gene. Ficțiunea o absorbea, se relaxa și întindea picioarele. Balansoarul se lăsa prea mult pe spate, apoi revenea cu viteză la echilibrul anterior. Suportul de picioare o lovea peste gambe. Icnea și strângea genunchii la piept. Nu se revolta, nici nu se muta pe alt scaun, ca și când ar fi meritat durerea. Suporta orice, fără să se considere o martiră. Spunea că îndură, ca să-și mai spele din păcate, deși era convinsă că locul ei este în iad. N-am aflat niciodată argumentele, dar nici nu aveam nevoie să le aud ca să știu că Dumnezeul ei era nedrept. Dac-aș fi putut să ajung la el, l-aș fi demascat. „Tu să te duci în iad!” i-aș fi strigat. Pentru că el era de vină pentru tot. Pentru cicatrici, pentru solzi, pentru baricade, pentru lacrimile înghițite, pentru vinovăție, pentru faptul că de ea n-a avut grijă nimeni.

*

Ștefania MIHALACHE

 Stagnare

Mihai o cunoscuse pe Dorina într-un ianuarie, chiar după Revelionul din 1985. Moțăia sub pătură, era sâmbătă dimineața și corpul îi era amorțit, indecis dacă să se adapteze la frigul din cameră sau la căldura vagă de sub plapuma grea, cu pătrățele vișinii, de atlaz. A intrat peste el maică-sa și i-a zis că la Alimentara de la Lucernei se aude că se bagă pulpe de pui. În nici cinci minute era îmbrăcat și ieșea pe ușă cu plasa în mână. A fugit pe scări, liftul nu mergea de mult. Când se gândea că toate babele din cartier erau probabil deja acolo, cum erau la toate cozile, simțea că îi tremură stomacul de nervi. Ele mereu știau totul dinainte și, chiar dacă nu știau, chiar dacă, să zicem, ar fi aflat odată cu el, tot ar fi ajuns înaintea lui, de parcă n-ar fi mers pe aceleași trei străzi, ci printr-un tunel pe dedesubt sau prin aer. În timp ce alerga pe străzi, văzând cu coada ochiului cum se perindă blocurile cenușii pe lângă el și munții de zăpadă maronie strânși la marginea drumului, se întreba cum de ar fi posibil să bage pui, că era după Revelion, și multă vreme nu se băga nimic după Revelion, partidul probabil considera că poporul era ghiftuit după sărbători. Dar poate tocmai asta era schema, cine știe, or fi avut, acolo, câteva zeci de kile de pulpe rămase de la cine știe ce restaurante de ștabi, și le bagă când nu se așteaptă nimeni, își spusese gâfâind, în timp ce ajungea la ușa din spate a Alimentarei, pentru că de obicei, când se băga ceva, acolo se vindea, în spate. Ei avuseseră de Crăciun o jumătate de picior de porc, de la bunică-sa de la țară, că maică-sa avea frați mulți și trebuia să primească fiecare câte ceva, așa că ce să ajungă din bietu’ porc la vreo opt familii. Pui însă chiar nu mai mâncase de mult, în cartier nu se mai bagase și găinile de la țară muriseră toate de la nu știu ce boală. În timp ce fugea se și gândea la o pulpă cu crustă maronie și avea impresia că-i ploua în gură direct din creier. Mașina încă nu sosise, putea să vină și după 4-5 ore, dar avea noroc! Erau numai vreo 30 de persoane la coadă. E drept că aproape toate babele pe care le ura erau în față, dar… avea parte și de un bonus: în spatele lui, șonticăind și gâfâind, cu răsuflarea împuțită de ceapă se așezase nimeni alta decât tanti Saveta de la 2! Cu ea războiul era vechi, de când era mic, era aia care le confisca mereu mingile de tenis, pe care le dădeau, când jucau tenis la peretele blocului, în sufrageria ei, prin fereastra deschisă. Dar cel mai tare o ura pentru o dată, avea el vreo 14 ani, când stătuseră la coadă la portocale, și ea era în fața lui, și a luat, nenorocita, toate cele șapte kile de portocale care mai erau. Pe vremea aia puteai să iei cât voiai, nu era cu porția. Și nu i-a lăsat nici măcar o portocală. S-a uitat în urma ei, cum săltau fructele portocalii și parfumate dumnezeiește în ochiurile plasei și înghițitura aia în sec o simțea încă. Dar acum Saveta era în spatele lui. Dar-ar Dumnezeu să fie el ultimul care ia cele două pachete de pulpe, în fața ei. Sau să ia oricum, măcar să ia. Atât de în față nu fusese niciodată! Lumea se adunase ca furnicile, în nici zece minute se făcuse o coadă de peste 200 de persoane în spatele lui. Era atât de bine să fii în față, să te uiți la coada aia unduitoare ca un miriapod cum se mișcă greoi, compact și concentrat în spatele tău! Compact, pentru că toți stăteau strânși unii într-alții, umăr la umăr, spatele unuia lipit de burta celuilat, nasul de ceafă, de frică să nu rămână cel mai mic loc liber unde cineva s-ar putea strecura. Adică s-ar băga în față. Ce e drept, le era și mai cald dacă stăteau așa strânși. Și concentrată părea coada, așa cum o vedea de acolo, din față, pentru că fiecare se mișca precis, exact, făcând același număr de pași, după o coregrafie repetată de două-trei ori pe săptămână în ultimii zece ani. Se uita cu bucurie la ușile închise din spatele Alimentarei, dincolo de care se ghicea o promisiune minunată. Vopsite de curând în grena, ușile îi păreau ca niște cortine de teatru, dincolo de care simțea freamătul și emoțiile actorilor la unison cu ale lui, care deja își închipuia primul act. Fusese doar odată cu clasa la teatru printr-a cincea, dar îl fascinase. De unde era la coadă putea să vadă și prima din cele două treapte pe care trebuia să urci ca să ajungi la tejgheaua improvizată. Când se vedea prima treaptă era semnul că ești ca și acolo, că ești cu portocalele sau uleiul sau carnea în pungă!

   Nu-și mai amintea cât timp trecuse. Oamenii trăncăneau vrute și nevrute, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul. Își înfundau cât puteau căciulile de blană pe cap și fularele peste gură și nas și mâinile înmănușate le afundau până la cot în buzunare. Ochii le erau tulburi de frig. Începuseră să se uite în toate părțile după mașina de marfă, și unii chiar să se îndoiască de venirea ei. „Cine a lansat, dom’le, zvonu’ ăsta cu pulpele, acu’ după Revelion? E păcăleală, n-are cum. Cine-a mai văzut?” Cei din spatele cozii, ziceau „oricum nu prindem”, dar nimeni nu pleca. El era în față și era atât de fericit că nici nu simțea frigul. Sau nu așa de tare. Își mișca degetele în bocancii de înlocuitor de piele ca să nu îi amorțească și se uita numai în față. Numai că, exact când îi era lumea mai dragă, a început să simtă niște crampe îngrozitoare în intestine. A sperat că vor trece. Asta e, se mai întâmplă. Dar nu, nu se opreau. Îi „mergea burta” cum zicea bunică-sa. Mâncase dimineață un rest de zacuscă dintr-un borcan, și fusese cam uleioasă, așa îi ieșise maică-sii în anul ăla. Numai de la aia putea să fie! Se uita disperat în stânga și în dreapta. Poate venea odată mașina, că de vândut mergea repede! Dar nici urmă de mașină. Îi era clar că trebuie să meargă undeva la toaletă. Acasă era imposibil! Risca prea mult. Uneori mașina venea din senin și marfa se termina una-două. Dura mai mult dacă erai mai în spate, dar el nu era în spate. Și alteori mașina nu venea deloc. Oricum ar fi fost, trebuia să plece atunci, altfel făcea pe el la coadă. Disperat s-a întors către tanti Saveta și i-a zis: „Tanti, sunt și io aici în față, lipsesc numai un minut!” A luat-o la fugă spre casă, dar mișcările sacadate ale corpului nu-l ajutau, nu era sigur că o să ajungă și nici nu era înțelept, pentru că până urca la opt, până se ducea la baie și până cobora exista riscul să vină mașina cu marfă. Pe ultima sută de metri i-a venit ideea să intre într-un gang al unui bloc puțin mai retras, mai întunecat, unde și-a dat jos pantalonii și s-a așezat pe vine. Bașca, nu avea nici hârtie igienică, ce om umbla cu hârtie igienică la el, că și aia era pe rație. A căutat niște zăpadă mai curată ca să rezolve problema, a jurat că el în viața lui nu avea să se mai atingă de zacuscă. A luat-o repede pe drum înapoi spre coadă și când a cotit spre Lucernei, nu i-a venit să creadă! Mașina tocmai pleca. Înseamnă că au adus foarte puține pulpe, exact cum se gândise el, dacă le descărcaseră deja! A început să alerge. Vedea oamenii din față ieșind cu câte un pachețel de pulpe în mâini. Pe măsură ce se apropia de coadă, auzea rumoare. Toată lumea vocifera, că se auzise că s-ar fi adus doar vreo 70 de pachete. Toți strigau să nu cumva să ia careva mai mult de un pachet. S-a dus repede de tot în față, primele douăzeci de persoane luaseră deja, iar Saveta mai avea doi pași până la prima treaptă din fața ușilor grena, acum deschise, lăsând să se vadă tejgheaua metalică și o femeie cu halat alb și bonetă, cu mâinile suflecate până al cot, mânuind cu repeziciune de magician pachetele cu pulpe de pui slabe și vineții. A ajuns și a dat să intre în fața vecinei:

— Am ajuns, tanti!

— Ce, mă? i-a pus Saveta o mână zdravănă în piept. Unde-ai ajuns?

A simțit că i se clatină pământul sub picioare.

— Nu v-am zis că lipsesc un minut? Am fost aici în fața dumneavoastră!

— A fost, a fost! au strigat câteva femei și bărbați din spate. Da, dom’le, îl știu după căciula roșie, a zis un altul.

— Da, oameni buni, s-a întors la ei Saveta, roșie în obraji, da’ a plecat. A zis „tanti, io nu mai stau, cre că-i păcăleală, nu aduce niciun pui!

— Cuuum? Tanti, vecina, cum să zic așa? M-am dus că aveam o treabă urgentă!

— No, no, no… a zis și mai tare Saveta, rânjind și punând mâinile în șolduri, adică ne crezi proști, ai? Te-ai dus frumușel și pe urmă ți-o fi zis cineva pe drum c-a venit mașina și ce ți-ai zis tu, „stai că eram în față, o păcălesc pe proasta de Saveta!”, păi nu merge așa, băiatule!

— Să mă trăznească, nu-i adevărat!

Ceilalți se uitau nedumeriți unul la altul.

— Să mă bată pe mine Dumnezeu dacă mint!, zisese Saveta și făcuse o cruce mare, de la frunte, la buric. Păi, s-a plictisit de stat la coadă, că-i tânăr, de, și-acuma vrea să ia puiu’ la unu’ din voi care-a-nghețat aicea de-a uitat cum îl cheamă.

— Păi, dacă-i așa…, s-au auzit niște voci și s-au văzut sprâncene încruntându-se.

— Nu e așa! Nu e așa! a început el să strige, scos din fire. Minte, hoașca! E o mincinoasă ordinară!

— Pe cine faci tu mincinoasă, mă? se ițise Saveta înspre el. Și hoașcă?!? Nu ți-e rușine, că te știu de când erai un rahat cu ochi!

— Vorbește frumos, tinere, se revoltaseră alții.

— Ce se întâmplă acolo, de ce nu mai înaintăm? urlau cei din capătul cozii.

Apoi au început să se împingă și să strige unii la alții, amenințându-se cu poliția. Saveta i-a făcut un brânci jos de pe prima scară, vânzătoarea a urlat „Următorul!” și Saveta s-a repezit, avea banii pregătiți și a înhățat pachetul cu pulpe. După ea a venit următorul și următorul, iar el a rămas prostit lângă coadă, uitându-se cum plecau oamenii rând pe rând, cu pachetul de pui și fața îmbujorată de fericire. Ar fi vrut să se ducă acasă, dar nu se putea mișca, rămăsese țintuit locului, și privea fascinat parcă aceeași imagine derulată cu încetinitorul: un om înfofolit cu cojoc maro sau gri, căciulă de miel neagră pe cap și mănuși de fâș sau de piele, urca, aproape împins din spate de o mare de oameni, cele două trepte până la tejghea, ca pe un podium unde urma să fie premiat, scoatea banii potriviți din buzunar, vânzătoare îi înhăța și îi arunca în sertar, îi întindea pachetul de pulpe pe care omul îl prindea aproape din zbor, apoi acesta cobora scările fericit, medaliat, bătându-și bocancii unul de altul ca să scuture zăpada prinsă în șanțurile de pe talpă, și pleca grăbit, cu mers săltat, spre casă. Și asta din nou și din nou de parcă timpul stătuse pe loc. O vânzătoare mai tânără îi înmâna neobosită pachetele celeilalte, care luceau alb-vânăt sub lumina slabă a neonului de deasupra tejghelei. Își mai amintește că la un moment dat, vânzătoarea a strigat „Gata, s-au terminat!” și au închis ușile din spate ale Alimentarei. Lumea a mai țipat puțin, cum făcea de obicei, că sigur mai au ceva pachete puse deoparte, pentru ei, pentru rude, pentru ștabi, unii au bătut cu pumnii în ușile închise, dar până la urmă coada s-a destrămat și a rămas numai zăpada bătătorită de picioarele oamenilor. Mihai tot nu putea să plece. Stătea năucit și se uita la ușile grena. Înghețase bocnă. După o vreme, mintea începuse să i se dezmorțească și se gândea ce o să-i zică maică-sii când o să se întoarcă fără pui, mai ales că plecase devreme spre coadă. Se așezase pe un bulgăre mare, semiînghețat, care fusese cu câteva zile în urmă baza unui om de zăpadă și scobea zăpada de sub picioare cu vârful bocancilor. Și atunci se întâmplase lucrul acela ciudat: a auzit scârțâit de pași pe zăpadă, venind înspre el, și când a ridicat capul a văzut o fată înfofolită la repezeală cu cojocul peste halatul alb, cu boneta albă pe cap, de sub care ieșeau câteva șuvițe de păr castanii, și cu ochii verzi care aveau un aer speriat sau precaut. Fata venea fix spre el și ținea sub braț ceva împachetat în hârtie. S-a dus fix la el, i-a întins pachetul și a zis repede:

— Ține. Baba aia părea o scorpie. Cred că avea ceva cu tine.

El a luat pachetul.

— Ce-i asta?

— Pulpele tale.

— Păi n-are cum. S-au dat. Gata. S-au dus.

— Nu, nu. Ia-l. Mă duc să ajut la strâns că trebuie să închidem.

Și s-a întors rapid, iar după câțiva pași a început să alerge de-a binelea către gangul care ducea la intrarea principală în Alimentară.

S-a apropiat de un felinar și s-a uitat în pachetul de hârtie în care, într-o altă pungă, se vedeau, înghețate, cele două pulpe vineții, numite de toată lumea Frații Petreuși, după niște cântăreți de muzică populară din Maramureș. Nu i-a venit să creadă, s-a gândit să se ducă după ea să-i dea pachetul înapoi, pe urmă s-a gândit că maică-sa ar fi făcut din pulpele alea și ciorbă și pilaf, și s-a gândit că poate era din pachetele alea puse deoparte că toată lumea știa că vânzătorii își pun deoparte și mai fac și speculă, mai vând pe sub mână sau dau carne pentru alte produse sau favoruri. Plecase cu pachetul spre casă și se tot gândea de ce îi făcuse fata aia un favor lui. Pe urmă alt gând a fost că ar fi bine să fie mulțumit, că, probabil, cel puțin vreo lună jumate nu mai bagă ăștia carne.

(fragment din roman aflat în lucru)

*

Iulia MILITARU

Mărturii din viitor. Resturile unui roman anticipativ

Preambul

O mare problemă pe care o pune existența prozei ample, de tip roman, în general, nu numai a celei scrise de femei, este că de obicei ea rămâne politic subversivă doar la nivel de conținut, perpetuând aceleași relații interioare între elementele formale. O abordare feministă a prozei scrise de femei se vede constrânsă să discute doar felul cum anumite reprezentări noi, până atunci ignorate, își fac loc printre cele tradiționale. De la scriituri care mută accentul pe alte tipuri de subiectivități, până la tehnici de hibridizare a genurilor și categoriilor, această literatură, când devine conștientă de sine, fie acceptă o anumită convenție a jocului și rămâne în umanismul ei specific, mai exact prezența subiectului agentiv, fie devine de neînțeles pentru cititoare și e lăsată în afara câmpului literar. În toată această situație care face din proză un mecanism de perpetuare a sistemului hegemonic, simpla „transformare a privirii” asupra lumii și noile moduri de înțelegere și de exprimare nu produc o schimbare radicală. Proza afirmă triumful umanismului occidental și/sau al idealismului romantic. Desigur, mecanismele de acest fel ajută la modificarea și evoluția formelor literare și reprezintă o formă de aplicare a unei justiții reparatoare atât de necesare azi. Dar problema de fond se menține. Soluția poate că ar fi stabilirea unor mize mai mici. Pe de o parte identificare și scoatere la vedere a tuturor acestor structuri și relații care aparțin sistemelor de dominație, pe de altă parte proiectarea unei metode de lucrul chiar cu aceste structuri și relații, resturi ale sistemului cărora să li se dea alte întrebuințări. Cum putem folosi „altfel” subiectul agentiv? Ce utilitate putem găsi reprezentărilor tradiționale?

Proza speculativă este cea care a început să-și asume cel mai mult, și la noi, acest conflict. Dorind să genereze lumi alternative care să ia locul celor opresoare de ieri și de azi, această proză riscă să alunece cel mai ușor într-un idealism problematic. Altfel, nici înstrăinarea cognitivă pe care unele texte reușesc să o producă nu aduce schimbarea radicală la nivelul relațiilor formale. De aceea, ar trebui întâi să învățăm să lucrăm cu resturile și să producem mai degrabă o proză de tip prospectiv, decât una de imaginare. Spre deosebire de cea speculativă, proza prospectivă s-ar menține în limitele previziunii sociale și ar analiza critic evoluția spre lumi posibil reale.

De aceea, propunerea mea privind proza scrisă de femei nu va fi o analiză teoretică a formelor pe care le poate lua ea azi, cât o încercare de schițare a unui proiect de roman anticipativ în care să utilizez resturi de proză speculativă prin metoda difracției. Plecând de la studiul lui Francesco Grimaldi asupra luminii, Karen Barad va elabora conceptul de difracție dintr-o perspectivă queer-feministă, redefinind întunericul, nu ca lipsă, ci ca surplus de lumină, ca abundență. Astfel, absența și uitarea nu mai sunt forme de ștergere a celuilalt, de cufundare a lui în întuneric – ele devin tehnici de descoperire a mai-multului decât se văzuse până atunci în lumina obișnuită. Barad va numi acest proces difracție și îl va opune simplei reprezentări, incapabilă să recupereze o existență în „totalitatea” ei. Totalitatea aceasta nu este un dat anume, închis în sine, ci reasamblări permanente generatoare de noi resturi și noi imagini. Difracția nu va produce niciodată un spațiu al Aceluiași/identicului, așa cum fac reflexia și refracția; ea va fi o mapare a unei interfețe, nu o replică sau o reproducere. Astfel, ceea ce mă interesează nu este reprezentarea altei lumi, cât non-reprezentarea – vidul care se creează atunci când evoluția posibilă este de nereprezentat. Cum producem o literatură a non-reprezentării din resturi reprezentabile?

Capitolul 1. Luna-îndepărtată și paradigmele viitorului

Mărturie I

Mă urmărește încă o imagine. Chiar și aici, atât de departe de toate. Parcă simt cum platforma devine din ce în ce mai dură și mai colțuroasă, cum îi sfâșie tălpile la fiecare pas. Femeia slabă și pipernicită aproape că devenise o umbră. Alerga înfășurată în câteva cârpe pline de praf și rupte din loc în loc, lăsând să se vadă pe spate o piele roșie, tumefiată.

Cea mai mare parte a supraviețuitorilor aduși pe Luna-îndepărtată exclusiv pentru muncă, în timpul Migrației Cosmice, ajunseseră să dezvolte destul de repede alergii și modificări ale țesuturilor. Ele duceau în câțiva ani la moarte. Se știa cauza și se cunoștea remediul, dar aplicarea lui ar fi cerut un consum foarte mare de resurse pe care Creatori, cei care proiectaseră noua lume și ocupaseră primii Luna-îndepărtată, preferau să le păstreze pentru propria acomodare la noile condiții. A deține oameni-muncă nici nu era profitabil dacă încercai să-i vindeci și să le susții adaptarea. S-a dovedit mult mai avantajos, la început, să induci tuturor ideea că alegerea de a venit aici a fost a lor, că exista un contract prin care au acceptat condiția devenirii oameni-muncă odată ce au părăsit Pământul unde viața, se zicea, nu mai era posibilă. Și unde ei, dacă ar fi rămas, ar fi murit cu siguranță.

Creatorii își elaboraseră planul cu mult timp înaintea Marii prefaceri solare. Planul acesta nu consta doar în proiectarea unei lumi noi, un oraș colosal pe o Lună-îndepărtată unde vor fi primiți doar deținătorii Științei Creatoare, ci exista și o strategie de reciclare a morților potențiali. Mai exact, anumite corpuri, puternice și rezistente, selecționate și aduse pe Lună pentru munca necesară ridicării din temelii a acestui oraș luxuriant. Nu era ca și cum Creatorii nu ar fi avut mașini specializate pe care să le folosească, însă și-au dat repede seama că ele consumau mult mai multe resurse decât niște corpuri umane care nu apucau oricum vârsta de 50 de ani. Totul era să reușești să-i faci să se reproducă cât mai devreme și să le accelerezi creșterea. Pentru asta existau substanțe speciale, oferite oamenilor-muncă drept recompense.

Primele dintre aceste corpuri, cele care vor pune și baza comunității oamenilor-muncă, au acceptat necondiționat transferul pe lună și munca asiduă de spaima morții apropiate. Se știa, vremea oamenilor va lua sfârșit pe Pământ, iar creatorii au anticipat acel dezastru și consecințele lui cu mult înaintea exploziei finale. Ei au descris și explicat pentru ceilalți motivele dispariție vieții și avantajele unei lumi noi într-un spațiu pur, decontaminat de deșeurile de orice fel, inclusiv de corpuri-inutile. Teoriile Creatorilor au stârnit entuziasmul. Toți se închipuiau Cei Aleși – o recompensă prestigioasă, bine-meritată, cât și o recunoaștere a superiorității și purității lor. […] Cu tot avântul inițial, viața pe Luna-îndepărtată s-a dovedit pentru Aleși o experiență înspăimântătoare, nimeni nu se aștepta.

[…] Trebuie să-mi întrerup aici scrisul, mâna a început să-mi tremure. Nava asta e destinată morții, dar sunt sigură că tot ceea ce voi lăsa aici, în memoria ei, va supraviețui cumva… Dacă o să mă trezesc, am să vă spun o parte din istoria acestor oameni-muncă. Istoria noastră.

Mărturie II

Puterile mi-au revenit cât de cât, nava aproape că nu se mai mișcă. Destul de ciudat. Pare că am ajuns undeva până la urmă.

[…] Aceste mașini erau de obicei ținute departe de atingerea noastră, a oamenilor-muncă, cu atât mai mult a ființelor-deșeu, cum sunt numite cele ca mine. Ființele-deșeu au început să apară la un moment dat într-un număr din ce în ce mai mare în rândul copiilor-muncă, depășindu-l chiar pe cel al corpurilor-inutile bătrâne. Copiii născuți prin forțarea anumitor corpuri ar fi trebuit nu doar să fie mai viguroși decât ceilalți și cu o rată de creștere mai accentuată, dar și să manifeste câteva modificări specifice pentru a crea o generație mult mai supusă. De obicei, oamenii-muncă erau obligați să se reproducă, prin inducție medicamentoasă, cu o anumită frecvență și într-un anumit număr. Tot ce depășea acest număr era considerat o eroare și clasificat drept deșeu, apoi eliminat. Se făceau trieri severe ale corpurilor-mici, iar cele care nu corespundeau unui standard stabilit de Creatori luau calea morții.

De la un timp, Creatorii aflaseră că o parte din oamenii-muncă au reușit să construiască undeva, în subteranele noii lumi, o tabără pentru corpuri-inutile și copii-deșeu. De obicei, aceste corpuri erau trimise în nave speciale, cum este cea în care mă aflu și eu, înapoi pe Pământ. Practic eram condamnați la moarte. Dar acolo, în acea tabără ascunsă, cei născuți cu defecte și cei fără putere de muncă erau salvați. De-a lungul anilor se dezvoltase o adevărată rețea de grijă. […] Munca depusă aici era una clandestină, neplătită și extrem de dificilă. Dacă la început, mulți se arătaseră încântați, după o vreme mai toți renunțau. De aceea, o mică parte din oamenii-muncă a fost nevoită să-și împartă, drept răsplată, mâncarea și puținele haine pe care le mai avea cu cei ce acceptaseră să desfășoare o activitate așa istovitoare. Cu trecerea timpului, cea mai mare implicare în această lume nouă au început să o aibă cei care fuseseră salvați și ajunseseră deja la maturitate. Ușor-ușor, ei au construit un adevărat oraș-refugiu, plin de locuitori ale căror corpuri nu doar că erau diferite între ele, ci aproape că nu mai aveau nimic în comun cu cele ale Creatorilor sau oamenilor-muncă de dinainte de Refugiu. Din acest motiv, orașul era unul adaptat acestor oameni-deșeu, iar un Creator nu ar fi putut supraviețui aici decât cu greu. […] Devenisem o nouă specie, iar atunci când vom ajunge destul de mulți și de puternici, întreaga Lună va fi a noastră. Nu mai aveam mult de așteptat. Legătura cu suprafața se făcea din ce în ce mai rar și cu precauție, și doar prin cei mai bine antrenați, la intervale mari de timp. Așa s-au întâmplat lucrurile și cu mine. Fusesem delegată cu sarcina de contact la suprafață și tocmai ce ieșisem din tunelul subteran, când prins-o pe femeia-muncă, cea care venea ori de câte ori era rândul meu să iau legătura cu lumea de sus. […] Nu trebuia să ne lăsăm pe mâinile Creatorilor cu niciun preț. Din păcate, doar eu am putut să părăsesc Luna. În depărtare am văzut cum trupul femeii-muncă înainta cu greu, din ce în ce mai mic și mai șters, prăbușindu-se în cele din urmă. Asta-i tot ce mai știu despre ea și despre locul pe care l-am părăsit.

[…] Mișcările-mi sunt mult încetinite, înaintez ușor, ca o alunecare. Deodată mă izbesc de o peliculă dură. Nu mai văd nimic pe hublou sau de jur-împrejurul meu. O explozie puternică…

Viitorul comun al speciilor

Mai toți am făcut o astfel de înregistrare în drumul nostru de-ntoarcere. Pe atunci, era tot ce știam, tot ce puteam să spunem. În lumile noastre persista o lungă uitare, morțile fuseseră eficiente. Istoria Celor Aleși și a Creatorilor ne era străină. Totuși ea exista, imprimată încă în memoria acestor locuri, cuprinzând mii și mii de mărturii, mii și mii de sfârșituri și de uitări. La început lucrurile prindeau formă în închipuirea noastră plecând de la câteva străfulgerări luminoase. Ele aduceau imagini puternice și vii. Imagini ale descompunerii, miasme ale putrefacției. Părea că locuim un tărâm al morții, brăzdat din când în când de sclipiri trecătoare. Ne mișcam cu greutate, într-un mediu cu consistență lichidă, ceva mai dur decât apele din vechime. Toate acele oceane și întinderi albastre nesfârșite s-au evaporat în timpul Marii prefaceri solare, lăsând în urmă un câmp plin de cadavre în descompunere. Dar când căldura toropitoare s-a stins, pe suprafața devenită lichidă au revenit câteva lumini plăpânde. Eram mici făpturi plutitoare și corpuri gelatinoase pline de moliciune și fluiditate. Ne luam lumina una de la alta la fel cum o făceau anumite creaturi și înaintea Migrației cosmice. Acele creaturi nu aveau nevoie de soare. Pentru a rămâne în viață, corpul lor le dăruia propria lumină. Despre ele se vorbise mult în vechea lume. Uneori, din toată acea cunoaștere, apare în noi câte o străfulgerare. Ne amintim atunci locurile unde au fost imprimate resturile lumilor abisale. Cândva, în anii îndepărtați, s-a format o astfel de amintire despre adâncuri violet-întunecate și făpturi-de-soare. Ea s-a strecurat printre celelalte amintiri ale unui secol în care abisul inert și rece era considerat un vid persistent. Se credea că apa ar absorbi tot spectrul luminii, lăsând lumea din adâncuri fără viață. Iar asta o făcea atât de străină, atât de lipsită de culoare pentru înțelegerea vechilor oameni, încât cei ce au coborât acolo au rămas înmărmuriți. Se aflau într-un spațiu din afara timpului. Timpul lor atât de bine-organizat și liniar!

Deodată, liniaritatea și-a pierdut ordinea, momentele s-au încâlcit. A fost poate primul contact material cu bioluminescența, cu puterea ei. Cercetătorii de atunci au studiat îndelung acest fenomen, au creat plante și făpturi luminoase, dar lumina lor era încă nesemnificativă, prea slabă ca să conteze. Lumea nu era pregătită, doar presimțea: „Aceasta va fi lumina viitorului”. Fenomenul era înțeles ca manifestare a unor comportamente primitive de adaptare la mediu. Speciile așa-zis inferioare ocupaseră acest loc pe scara evolutivă din cauza apariției lor timpurii pe o planetă unde timpul era gândit în funcție de ceea ce va să vină – un viitor posibil mai bun.

Străfulgerare: „Remarcăm prezența acestui fenomen la organisme inferior evoluate, prezente mai ales în mediul acvatic. În al doilea rând, implicarea oxigenului este certă… Toți cunoscătorii BL admit că aceasta reprezintă un sistem ancestral al formelor primitive ale vieții… BL a apărut ca o necesitate la condițiile de mediu.”¹

Da, noi suntem acele organisme inferioare pentru care soarele nu-i necesar. Suntem acumulări ale inferiorului și abjectului, ale morții și descompunerii. Cei lăsați în urmă. Viitorul ne așteaptă în această urmă, absenți din memoria Celor aleși, o formă de trecut irelevant pentru ei.

OUR TIME IS SYNCHRONISED TO A FUTURE OF NO FUTURE.²

Totuși noi ni-i amintim adesea foarte bine, istoria noastră este și istoria lor. Când, aruncați în spațiu și reîntorși aici, dogoarea pământului îi topește, redevin spectrele pe care le-au uitat. Da, pentru ei timpul însemna altceva. Nimic din aceste rupturi unde spectrele devin un alt trecut.

Străfulgerare: „Nu este nicio îndoială, până în anul 2000, pământul va fi de nerecunoscut, că natura înconjurătoare va suferi intervenția drastică a omului și că acesta își va construi un mediu nou, sintetic, artificial și geometric. […] Chestiunea nu stă în a opri mișcarea prin care omul își va face loc în natură, distrugând specii, modificând reliefuri, ciuntind vegetația. Acest proces nu poate fi înlăturat sau încetinit. Singura întrebare întemeiată este aceea dacă se vor lua precauții necesare pentru a nu se aduce atingeri prea grave unui echilibru păzit în trecut de către natură… La lichidarea unor specii s-a procedat fără deliberare… Dar uciderea animalelor și păsărilor nu este atât de periculoasă ca distrugerea microorganismelor, dintre care multe fac cu omul o adevărată simbioză…”³

Acel timp înainta spre moarte. Semnalele de alarmă, atenționările și încercările de domolire nu au folosit la nimic. Timpul și-a urmat cursul liniar și bine-organizat până când au început să apară exploziile și declanșarea vidului. Toți credeau că moartea este fundamentul lumii, și din moarte am apărut și noi, din vidul ei plin. Toate acele microorganisme, toate acele animale și păsări, pești și plante dispărute am așteptat ca timpul să înceapă să se scurgă în afara lui. Procesul a fost declanșat chiar de acei inventatori ai sorilor-domestici și ai uciderii în masă, dar lumile au continuat să trăiască și să se desfășoare în același loc. Luna-îndepărtată este doar una dintre aceste străfulgerări pe care le conținem.

La 6 august 1945, bomba atomică purtând numele de Little Boy a fost aruncată deasupra orașului Hiroshima, iar după trei zile, la 9 august 1945, cea de-a doua bombă atomică, numită și Fat Man, a fost lăsată deasupra orașului Nagasaki. S-a zis că din acel moment, timpul și-a schimbat complet curgerea. Deși nu ăsta a fost începutul. Exploziile mici și apocalipsele controlate existau deja. Prima bombă atomică fusese detonată, de fapt, pe 16 iulie 1945, în New Mexico. Acolo unde locuiau populații indigene, câteva triburi de Apași și Navajo. Iar războiul atomic a luat chipul unor experimente, testele nucleare⁴ cu peste 2000 de bombe aruncate deasupra ținuturilor și populațiilor considerate inexistente în timpul bine-organizat. Odată cu testele a venit și amăgirea – războiul aparține trecutului îndepărtat. Energia nucleară poate aduce beneficii în știință, medicină și tehnologie. A început o propagandă⁵ susținută împotriva ideii că ar exista vreun efect negativ asupra sănătății determinat de radiații în spațiile unde au fost aruncate astfel de bombe. Atomul distructiv a primit imaginea prietenoasă a celui ce stă la baza unei energii „curate” și nesfârșite. Atomul pentru Pace va pune capăt Cursei înarmărilor, energia nucleară va fi folosită în medicină și la producerea de electricitate ieftină. Mulți⁶ s-au alăturat acestei direcții, o speranță de pace fondată pe un trecut al morții, mereu prezent.

 Străfulgerare: „Faptul că energia atomică a apărut sub forma unei bombe, intrând pe scena istoriei printr-o uriașă și inutilă distrugere, nu este decât un accident. Omenirea se îndreaptă spre energia atomică cu instinctul sigur al speciilor în căutare de resurse. Comandamentele fiecărei epoci sunt înscrise în marile ei necesități. Societatea are nevoie în faza ei supraindustrială de surse noi de energie. Răspuns: atomul.”⁷

Până în anul 2000 se credea că descoperirea cea mai importantă a fizicii va fi „soarele domestic” – fiecare își va purta lumina cu sine. Chiar dacă, până atunci, vor exista și „motoare solare” uriașe care vor converti în energie o parte a radiațiilor solare, totuși atomul și energia nucleară vor fi cei care au să aducă soarele pe pământ. Lumina – visul Creatorilor și coșmarul oamenilor-muncă! Din lumină sunt produse aerul și mâncarea tuturor. Va deveni soarele un simplu om-muncă, un simplu corp producător?

Străfulgerare: „Dacă energia este atât de legată de statutul societăților, de ce n-ar fi părăsită, cel puțin pentru uzul public, exprimarea energiei în acele sisteme de unități, atât de complicate și nelipsite chiar de inadvertențe, și nu s-ar adopta echivalentul ei în «oameni-energie»? De ce n-am conveni ca orice referință la «om, populație, societate» să fie însoțită de cifra indicând energia pe care aceștia o consumă, convertită, spre ușurința ilustrării, în oameni-energie ce slujesc oamenii, populațiile și societățile respective? […] Cetățeanul societății industriale este deci asistat de aproximativ 100 de «oameni-energie» care îl transportă, îl încălzesc, îi fabrică îmbrăcămintea, alimentele, îi produc uneltele, îi ridică locuințele.”⁸

Aceste străfulgerări nu sunt reprezentări, ci energii încorporate – autoportrete ale cesiului, plutoniului, uraniului –, surprinse în fotografiile lui Aleksandr Kupny, în reactorul numărul 4, de la Cernobîl. Speranța lui se adunase în jurul atomului-muncitor împotriva atomului-soldat. A pătruns în spațiul întunecat, în lumea transformată în umbre, și a văzut cum „materia își poate scrie istoria și poate produce cunoaștere”⁹.

Întunericul ca surplus de lumină fusese ținut la distanță de înțelegerea noastră prin frica de orbire. Dar în acea temporalitate liniară mereu au existat Cei lăsați în urmă, imprimați în urme și în memoria naturii. La ei nu am fi putut ajunge decât depășindu-ne spaima de întuneric.

Când s-a întors în locul de unde a pornit totul, scriitoarea Hayashi Kyoko a descoperit un muzeu al imaginilor care redau suprafețele lucrurilor, dar închizând ochii, orbindu-se și acceptând întunericul, i-a reîntâlnit pe profesorii și colegii ei îngropați sub acele suprafețe imprimate pe hârtie fotografică și așezate pe pereți. Cineva a numit-o „an a-bomb maniac”.

Străfulgerare: „I will go and observe how Americans live. So responding, I also told myself not to think of anything beyond that. While riding on the white road that stretched endlessly before me, however, the sensation that I was on land connected to the test site keenly weighed on my chest. I must go there, I decided without a second thought.”¹⁰

Memoria materiei era diferită de memoria oamenilor. Istoriile s-au scris mereu separat, ca și cum am fi putut să existăm una fără cealaltă. Dorința de a avea sori-domestici în casele lor s-a împlinit, iar asta a dus la spații din ce în ce mai înguste pentru oameni și pentru timpul bine-organizat. Dar și pentru ceilalți, cei fără sori-domestici și fără oameni-energie. Spectrele lor bântuiau zone pline de praf și funingine, zone imposibil de locuit. Imposibil de trăit. Până când un vid imens s-a așternut. Soarele-muncă s-a înfierbântat, iar revolta lui a spulberat apele și a ars ultimele locuri unde timpul își mai păstra organizarea. Apoi ne-a înghițit.

Străfulgerare: „Time has been shattered, exploded into bits, dispersed by the wind. Moments caught up in turbulent flows forming eddies, circling back around, returning, reconfiguring what might yet have been.”

Am rămas doar spectre și oameni-energie abandonați. Creatorii și Cei aleși se temeau în continuare de întuneric și au părăsit lumea pentru o Lună-îndepărtată. Am fost complet îndepărtați din memoria lor. Dar aici, timpul s-a reconfigurat, a început să o ia înainte și să ocupe un spațiu fără lumină. Soarele se răcea ușor-ușor.

Străfulgerare: „În acest scop trebuie să găsim o metodă de situare a subiectului în spațiul social. Teoria poziției sociale procedează prin reducerea spațiului social la un continuu unidimensional, în care zonele extreme sunt desemnate ca „centru” și, respectiv, „periferie”. […] Spațiul social este complex și tot astfel este și relația individului cu el.”¹¹

Ce se mai poate determina într-un viitor al fără-viitorului? În cele din urmă, morții vor viețui fără să li se poată circumscrie un spațiu precis.

Oamenii-energie ai atomului-muncitor

Unii dintre noi am apărut chiar cu mult înainte de plecarea Celor aleși. Doar că pe atunci soarele ne accentua putrefacția, iar mirosul nostru îndepărta Creatorii. Toți încercau să se autoconvingă de inexistența noastră. Ne numeau Morții vii, iar viața urma să se desfășoare fără noi. Cei mai mulți Creatori îi puneau adesea pe Cei aleși să ne mute din loc în loc pentru a curăța spațiile. Toate acele locuri erau crescute din corpurile noastre, apoi veneau Creatorii și le transformau în alți Morți vii. Alții, și alții. Deveneam din ce în ce mai mulți. Mișunând. Credeau că nu obosim niciodată, că suntem doar materie în mișcare sub impulsurile unei puteri colective. Ori de câte ori au încercat să ne descrie, chipul nostru oscila între ferocitate absolută și un vid calm, lipsit de orice conștiință.

Străfulgerare: „The term was invented for the likes of us.”¹²

Morții nu pot gândi. Morții nu pot vorbi. Morții nu pot munci. Fără memorie, fără istorie. Plini de carne descompusă, miasme, boli și rămășițe contaminate. Inutilitatea de-a fi un corp laolaltă și mișcător. Înfometat. Fără lumină. O masă întunecată diferită de singurătatea Celor aleși.

Pe atunci ne puteau circumscrie un spațiu precis.

Străfulgerare: „First and most obvious is the absence of the collective subject of early proletkino. Today’s protagonist is the isolated individual, supported only by chance personal relationships. The trope here is the shot of the solitary walker, alone in the crowd…”¹³

Iar ceea ce s-a întâmplat de aici înainte, după plecarea oamenilor, a fost doar o posibilitate, nimic predeterminat, o accesare a unei posibilități ca oricare alta. Dacă ați fi privit lumea rămasă în urmă, nu ați fi văzut altceva decât un deșert nesfârșit, gropi și câmpuri arse. Praful era alcătuit din particule mari, cu margini ascuțite, pe care vântul le ridica mult deasupra pământului și le izbea cu putere de obiecte solide, perforându-le. Bucăți gigantice de metal înroșit sub dogoarea soarelui lăsau impresia unor focuri permanente, aprinse din loc în loc și încremenite. În materialele mai dure se putea vedea limpede imprimată forma unora dintre noi. Odată cu transformarea apei din oceane în vapori, soarele a început să se domolească. Locuiam în burta lui, iar temperaturile tot scădeau. O serie de bacterii luminescente au înflorit deodată pe suprafețele uscate. Eram vechi existențe saprofite care trăiam pe substanțe în curs de recompunere. Lumina noastră a trezit la viață un întreg univers. Materia s-a adunat în urmele rămase și s-a solidificat până când au apărut din nou formele dispărute¹⁴. Toate străluceam!

Străfulgerare: „Our manifesto proclaims the future possibility of the zombii, a consciousless being that is a swarm organism, and the only imaginable specter that could really be posthuman.”¹⁵

„Forme primitive”, „organisme involuate”, toate ne-am produs prin contaminare, ne-am lăsat contaminate unele de altele până ce o anumită formă de a exista, ca organism viu, s-a ivit din nou într-un spațiu necunoscut. Și-n vechea lume, tot bacteriile fuseseră cele mai simple vietăți care au produs lumină, niciodată singure, mereu împreună cu alte făpturi.

Străfulgerare: „Organismul-gazdă creează condițiile necesare pentru viața micilor săi prieteni luminoși, iar aceștia, la rândul lor, îl răsplătesc printr-o mică rază de lumină.”¹⁶

La miliarde de ani distanță, formele-plantă au eliberat oxigen, toxic pentru noi toate. Așa ne-am înmulțit și am generat noi organe care să-l consume, să ne salvăm. Și-a apărut iar lumina ca fulgerare rapidă. Suprafața s-a umplut de nenumărați sori domestici pasageri. Suntem resturi care ies uneori la iveală, iar alteori ne scufundăm în tăcere și uitare. Nu gândim, nu vorbim, nu muncim, doar că uneori, când un asemenea rest prinde contur, gândim, vorbim și muncim pe înțelesul Celor aleși. Nu suntem hibrizi și nu ne-am amestecat trăsăturile. Nu suntem nici o mulțime care să vorbească împreună. Nu suntem o prezență permanentă. Suntem ceea ce am fost. Scântei pasagere care se aprind sistematic într-un întuneric dens.

Străfulgerare: „In contrast, the zombii does not reconcile subject and object, but, rather, as walking antithesis, holds them as irrevocably separate; in the figure of the zombii, the subject position is nullified, not reinvigorated.”¹⁸

Povestea asta pare spusă de noi pentru că nu ne cunoaștem ca altul, diferit de cel ce ascultă, și nu știm al cui este glasul acesta. Ea a apărut prin revenirea unui rest. E o poveste scurtă și greu de închipuit, dar care trebuie să se facă auzită – povestea unui trecut de pe vremea timpului ordonat, rostită pentru ființele acelui trecut. Pe o Lună-îndepărtată, Cei aleși își continuă vechea lume. Și pentru că ei există, și povestea devine posibilă.

Note:

¹ Radu Olinescu & Maria Greabu, Chemiluminescența și bioluminescența, Editura tehnică, București, 1987, pp. 104-105.

² Karen Barad, TROUBLING TIME/S AND ECOLOGIES OF NOTHINGNESS: RE-TURNING, RE-MEMBERING, AND FACING THE INCALCULABLE, Doi: 10.3898/NewF:92.05.2017.

³ Mircea Malița, Cronica anului 2000, Editura Politică, București, 1969, pp. 139-140.

⁴ Vezi Masahide Kato, „Nuclear Globalism: Traversing Rockets, Satellites, and Nuclear War via the Strategic Gaze”, în Alternatives 18, 1993, p. 348: „The primary targets … have been invariably the sovereign nations of Fourth World and indigenous peoples. Thus history has witnessed the nuclear wars against the Marshall Islands (66 times), French Polynesia (175 times), Australian Aborigines (9 times), Newe Sogobia (the Western Shoshone Nation) (814 times), Christmas Island (24 times), Hawaii (Kalama Island, also known as Johnston Island) (twelve times), the Republic of Kazakhstan (467 times), and Uighur (Xinjian Province, China) (36 times). (H-Bomb Guinea Pigs)”.

⁵ Vezi Kate Brown, „Marie Curie’s Fingerprint. Nuclear Spelunking in the Chernobyl Zone”, în Arts of Living on a Damaged Planet. Ghosts of the Anthropocene, eds. Anna Tsing, Hearther Swanson, Elaine Gan, Nils Bubandt, University of Minnesota Press, Minneapolis, 2017, p. G38: „From the first days of the war’s end, American propagandists, led by the atom-enthusiast William Laurence of the New York Times, denied the fact of radiation-related health effects in Japan and worked to rebrand the destructive „atom” into peaceful „nuclear” power that would generate the „white city” with clean, abundant energy. Promoting nuclear power’s benefits for science, medicine, and technology, became the chief vehicle for purification of the image of the United States as a nation bent on reducing the globe to an irradiated ruin.”

⁶Ibidem, p. G39: „Soviet leaders gamely joined the race with the Americans. In 1954, Soviet engineers plugged in the world’s first nuclear power-generating reactor in Obninsk, a nuclear research city near Moscow. […] In the decades to follow, Soviet engineers built reactors outside of major cities and in countries of their East European allies, and in the late 1970s, they started gearing up for a major reactor complex north of Kiev to service the western sections of the country. Soviet society welcome nuclear power and accepted the idea, blasted from billboards, that the «Soviet atom was a worker, not a soldier». Selling the idea of nuclear power in Japan, however, was not as seamless. In 1954, an American test in the Bikini Atoll went disastrously wrong and contaminated a Japanese fishing vessel, the Lucky Dragon, with a thick coating of black fallout.”

⁶Mircea Malița, op. cit., pp. 59-63.

⁷Ibidem, pp. 98-99.

⁸Kate Brown, op. cit. p. G42.

¹⁰ Hayashi Kyoko, From Trinity to Trinity, trad. de Kyoko Selden, în The Asia-Pacific Journal/Japan Focus, Volum 6, nr. 5/03-05-2008, p. 4.

¹¹ Karen Barad, op.cit. p. 59.

¹²Johan Galtung, „Poziția socială și reprezentarea viitorului”, în Viitorul comun al oamenilor, ed. Mihai Botez, Mircea Ioanid, trad. de Claudia Dimitriu, Editura politică, București, 1976, p. 151.

¹³ Emilie Bickerton, A New Proletkino?, în New Left Review nr. 109/ian-feb 2018, p. 112.

¹⁴ Ibidem, pp. 123-124.

¹⁵ Vezi Sarah Juliet Lauro & Karen Embry, „A Zombie Manifesto: The Nonhuman Condition in the Era of Advanced Capitalism”, în boundary 2. an international journal of literature and culture, volum 35, nr. 1/primăvara 2008, Duke University Press, pp. 87-91: „This is an essay full of zombies—the historical, folkloric zombie of Haitian origin, which reveals much about the subject position and its relationship to a Master/Slave dialectic; the living-dead zombie of contemporary film, who seems increasingly to be lurching off the screen and into our real world (as a metaphor, this zombie reveals much about the way we code inferior subjects as unworthy of life); and finally, we are putting forth a zombie that does not yet exist: a thought-experiment that exposes the limits of posthuman theory and shows that we can get posthuman only at the death of the subject. Unlike Donna Haraway’s Cyborg Manifesto, we do not propose that the position of the zombie is a liberating one — indeed, in its history, and in its metaphors, the zombie is most often a slave. However, our intention is to illustrate that the zombie’s irreconcilable body (both living and dead) raises the insufficiency of the dialectical model (subject/object) and suggests, with its own negative dialectic, that the only way to truly get posthuman is to become antisubject. […] That said, we do feel that the zombii solves several problems that the cyborg model failed to adequately address specifically, we read the zombie with and against humanist philosophy and psychoanalysis, but we also discuss the historical significance of the zombie as boundary marker and read it in the context of a Marxist theory of power dynamics, colonialism, and industry. In outlining these various discourses that have defined humanity, we ultimately suggest what a true „posthuman” would look like.”

¹⁶ Ibidem, p. 88.

¹⁷ Năstăsescu Gheorghe, Bioluminescența în acțiune, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 16.

¹⁸ Sarah Juliet Lauro & Karen Embry, op. cit, p. 95.

*

Raluca NAGY

Parcă toată liniștea din lume nu-mi mai ajunge

Mă opresc în fața ușii, îmi deschid portmoneul, să scot cardul de intrat în clădire, și mi se insinuează încetișor parfumul Anastasiiei. Mă iau după dâră, ca o somnambulă, o urmăresc pe hol, fac stânga, trec în viteză pe lângă genkan, cu dulapul unde sunt aliniați pantofii. Îi pun pe ai mei în capăt, pe unul dintre cele trei rafturi, acolo unde e o etichetă cu numele meu, scris în katakana. Cu mâna eliberată, apuc balustrada și mă ajut de ea ca să urc scările, primul set, al doilea, pe măsură ce urc, mirosul se intensifică, e tot mai amețitor, zici că cineva a intoxicat clădirea cu gaz vanilat. Mă țin de bară ca o cățărătoare de funie, în escalada spre locul acela sigur, final, unde pot închide ușa după mine. Mă desprind doar când fac stânga iar, înspre ușa apartamentului meu, dar știu că aroma ce creează dependență merge mai departe, dulceagă, insistentă, pe tot holul etajului meu, culminând în studioul Anastasiiei.

Nu e singurul miros pe care îl recunosc, dar e cel mai puternic dintre cele 23 ale oamenilor care locuiesc în aceeași clădire cu mine. Și îi corespunde Anastasiiei celei înalte, blonde, solide, serioase. Am văzut o dată un autoportret pe care și-l făcuse la cursul de desen, în care apărea, practic, o căprioară, și mi-a luat ceva să mă prind că este ea. Trebuie să ajungi să o cunoști ca să vezi că, în spatele scutului de femeie parfumată, îmbrăcată sexi și machiată, stă o copilă speriată, aterizată aici la doar două luni după ce a început un război în țara ei. O singură dată am făcut trimitere, așa, de foarte departe, la faptul că iau mereu în calcul situația ei complicată, că știu că nu îi e ușor. I-au dat lacrimile, dar și le-a înghițit repede și mi-a spus că nu-i place să se plângă. Am văzut o femeie de 40 de ani, nu copila de 19 care este și pe care o găsisem în altă zi râzând de pantalonii unui băiat, abandonați misterios în baia fetelor. Aceeași copilă a plâns în hohote când i-am spus că auzisem știrile bombardării Kiivului, orașul ei. Atunci am lăsat toate distanțările sociale la o parte, am luat-o în brațe și am plâns și eu cu ea, de față cu ceilalți 22.

Odată ajunsă în apartamentul meu, închid ușa și încerc să nu mă mai gândesc la toate astea. Imposibil. 24 e viața mea, 24 din 24. Acest micro-ecosistem în care trăiesc de la începutul anului universitar, trei adulți și 21 de studenți, ale căror familii locuiesc prea departe. Departe poate însemna un oraș la două ore distanță sau alt continent, în funcție de situația fiecăruia. Cum e încă pandemie, granițele rămân închise.

Dau drumul fierbătorului de apă și, în secunda doi, aud un saxofon, nivel mediu, aș zice, dar aș fi părtinitoare și subiectivă, așa că reiau: un saxofon jalnic, chinuit, lipsit de entuziasm, scrijelind ca pe tablă aceleași zece note, pe repeat. Mi se rupe inima pentru persoana care suflă, ca pentru toți ceilalți care atentează la vreun instrument și nu sunt Wen, pianistul emerit din Taiwan. Orice vârstă ar avea, oricât de buni ar fi, par că se tânguie lamentabil în comparație cu el.

Wen îmi oferă un concert privat în fiecare dimineață și seară. În zilele când mai e și soare, îmi stăpânesc cu greu lacrimile. Până acum, în afară de momentul în care am luat-o în brațe pe Anastasiia, am plâns în public doar la recitalul lui; cap-coadă am bocit, ascunsă în spatele măștii, și m-am justificat cu dorul de Europa, mai ales la Dansurile ungare. Dar motivul era altul: mă vedeam pe mine. Și, de fapt, de-asta mi se pare că am cel mai greu job din lume, pentru că mă confruntă zi de zi cu mine la vârsta lor.

Conectez telefonul la boxă prin bluetooth, dau drumul la un podcast, tare, să acopere saxofonul, pun ceaiul la infuzat, mă așez pe canapea, deschid laptopul și intru pe aplicația care îmi spune unde este fiecare din cei 21 de studenți: 17 în clădire, 2 la Co-op, supermarketul cel mai apropiat, 2 pe malul râului. De câte ori ies sau intră din/în clădire trebuie să-și marcheze locația. De data asta, am verificat doar ca să mă asigur că podcastul meu nu va deranja pe nimeni, mai exact pe cei trei vecini care locuiesc perete în perete cu mine, una alături și doi deasupra, cei mai mici, de anul I. Nu sunt preferații mei, încerc să nu fiu în preajma lor. Își încearcă colții în sarcasm, umor, coolness, dar nu le iese deloc, eșuează ca niște actori foarte proști. Nevoia de atenție este încă prezentă, dar se manifestă prin întărâtare. Altfel, unuia trebuie să-i scot vorbele cu forcepsul, fuge mereu înapoi la jocurile pe computer. (Tatăl lui mi-a spus odată că fiului i se pare viața online mult mai interesantă decât cea reală.) Iar celălalt este cel mai atipic japonez pe care l-am cunoscut vreodată.

Dacă s-ar putea include o poză în orice carte de specialitate lângă sintagma neglected child, a lui, Takuto, ar fi cea mai potrivită. Am două sentimente contradictorii, de frustrare și tristețe, că mereu tinerii cu probleme primesc cel mai mult. Ar trebui să povestesc despre cât de frumoasă și deșteaptă e Kylee, cât de talentat și respectuos, Debare, în general, ce minunați sunt cu toții. Mai puțin unul sau doi. Din această minoritate face parte și Takuto, hoțul de energie – mai ales a mea, zilnic îmi fură câte puțin, mă obligă la gesturi autoritare care nu mi se potrivesc și nu mă reprezintă. De câte ori îmi crește tensiunea din cauza lui, îmi amintesc că într-o vineri când părinții au venit să-l vadă, s-au dus la cină înainte, doar ei doi, în oraș. Că, și atunci când mergea acasă, foarte rar, ce-i drept, era singur tot timpul. Iar lucrurile ar putea sta și mai prost, pentru că fratele lui mai mare e un delicvent.

Prima dată când l-am prins pe Takuto cu ceva aiurea, a fost din pură întâmplare. Lipsea una dintre studente de la cină, nu dădeam de ea nicicum, aplicația îmi spunea că e în clădire, așa că n-am avut de ales decât să merg după ea. Am bătut de câteva ori, n-a răspuns, am anunțat că intru și am deschis ușor ușa. Dormea, aș fi ieșit în tăcere, așa cum intrasem, dacă n-aș fi văzut pe altcineva în patul de dedesubt. O fracțiune de secundă a făcut diferența, doar pentru că acel altcineva avea păr scurt și mi-a dat cu virgulă, nicio fată nu are părul scurt, deci nu putea fi colega ei de cameră. I-am pus mâna pe umăr intrusului, deși atingerile nu-și au locul nici în cultura, nici în situația de distanțare socială date, am scuturat ușor, s-a întors și-am văzut față buimacă a lui Takuto. Practic, încălcase cea mai importantă regulă: intrase în casa altcuiva.

Aș fi vrut să mă prefac că nu am văzut nimic, să închid ușa și să plec. Dar nu puteam să des-văd, nici să las să treacă, pentru că, dacă afla, să zicem, rectorul, n-ar fi fost OK. Era datoria mea să spun mai departe. Și aici ajungem la partea ingrată a acestui job. Un părinte nu spune mai departe nimănui, autoritatea se oprește la el. E pus în fața unei situații și trebuie să ia, uneori pe loc, o decizie pentru copilul lui, de partea căruia se presupune că este în mod necondiționat. Eu n-am putut să iau decizia de a mă face că nu văzusem nimic. Pentru lucrurile importante, de obicei, nu puteam să iau nicio decizie. La nivel de responsabilitate, asta era bine: orice se întâmpla nasol, era treaba rectorului. În cotidian, însă, lucrul ăsta mă dispera. Dacă cineva mi-ar fi explicat mai bine, nu cred că aș fi acceptat jobul. Nu eram un surogat de părinte, ci un funcționar care aplică niște reguli stabilite de alții. Un fel de glorified prison guard.

În fine, cu toate astea, cu tot ce aveam de împărțit cu Takuto, m-am asigurat că nu e acasă, deasupra apartamentului meu, și că podcastul pe care îl ascultam nu-l deranjează – de la somn, de la studiu, de la orice ar fi ales să facă. Abia am apucat să ascult vreun minut-două, că am auzit niște bătăi ușoare în ușă. Am apăsat butonul de pauză, iar în liniștea care s-a lăsat, profundă ca niciodată, fără saxofon, pian, întărâtări, sunete bizare de la jocuri pe computer, chiote, sărituri etc., am auzit doar un foșnet, de parcă cineva se freca de ușa mea. Aș fi rămas așa, nemișcată. Dar m-am ridicat, totuși, de pe canapea și-am deschis, primind frontal vanilia Anastasiiei, cu care rămăsese îmbibat tot holul.

*

Ioana NICOLAIE

Al Șaptelea

Ich bin Anne! Sunt Anne, aus Rumanien!.. De câte ori n-am șoptit asta? De șapte ori… De șaptezeci… Sau de șapte sute… Nu, șapte sute n-au cum să fie. Șssst! îmi urlă creierul. Oprește-te sau te izbesc de-ți dă din nou borșul pe nas! se-nfurie creierul. Și se strânge-n el. Să-l las în pace, ce, am înnebunit? El, creierul, vrea liniște. Măcar acum, când am terminat de vopsit rădăcinile, în chiuvetă, cu pungi de plastic în loc de mănuși. M-am făcut iar blondă, și-mai-blondă, cum a urlat Toni. Dacă Iacob nu ajunge? Știi, creierule, că de-asta mi-e cel mai groază. Dacă nu vine la timp? Dacă n-a ținut minte adresa? Dacă al Șaptelea nu i-a spus-o bine?… Dacă al Șaptelea nu i-a spus-o? Dumnezeule, dacă al Șaptelea nici n-a telefonat!

Mă las jos, moale ca o cârpă. Mocheta e străveche, roasă din loc în loc, dar strălucește de curată. Că așa trebuie să fie într-un loc ca ăsta. Așternutul e din mătase, nu chiar albă, ci bej, să țină cât mai mult, deși înainte să mă culc, spre dimineață, pe el îl azvârl primul lângă ușă. Dacă pot ieși, îl bag eu la spălat. Dacă nu, îl ia Toni… Șssst, urlă creierul, să n-aud de el, taci odată!

N-aș putea spune de când e așa. N-am numărat zilele. Dacă nu mi-a fost bine afară, ia-le, înghite-le, că-ți mut falca, și mi-a întins contraceptivele. Proasta naibii! Ce-am crezut, că dacă sar ca dementa-n stradă fac ceva? Că oprește vreo mașină? Pentru una ca mine? Că dă jos geamul, că mă ascultă, că hilfe!, hilfe! al meu contează? Că deschide apoi și portiera și mă înghite înainte s-ajungă el, Toni, la mine? Că mă duce la adăpost? Da, de câte ori nu mi-am închipuit asta, că o burtă de metal acoperă și te poartă… Ce bine-ar fi să te ducă înapoi, nespus de departe, unde știai cine ești, cine te așteaptă, ce note ai luat la examenul de Bac, cum n-ai intrat la facultate, că erau cinci pe loc, și-ai zis gata, trebuie să fac ceva, cum mă descurc un an? Toată lumea pleacă, s-a golit orașul ăsta, și soră-mea e dusă, ea a fugit înainte de revoluție, în podul de tren a trecut granița și-acum e în Austria, și-apoi e în Germania, și-apoi are azil, și-apoi ne trimite poze color în scrisori – Doamne, ce albaștri sunt blugii originali! Și-a învățat deja limba și, ce bine, poate lucra, vinde la un Spar… Cum ce e Spar? O să văd eu, uite, îmi face rost de invitație, a auzit că se pot lua pașapoarte, să mi-l fac și să mă duc la Sibiu să-mi scot viză. Să mă pun la coadă cu o seară înainte, că altfel n-am cum să ajung să intru în timpul programului. Să zic că merg în excursie pentru zece zile, s-arăt biletul luat de ea, dus-întors, să explic de ce nu stau la hotel, ci la doamna Hofmann, care mă va găzdui, da, doamna Hofmann. M-am dus la Sibiu și-acolo, la coadă, am dat de Toni, un fost coleg de liceu, ceva mai mare, cu care ieșisem, pe vremuri, la un film. Acum se ocupa cu transport de persoane, nu-i venea să creadă că mă vedea, arătam super, de ce plecam în Germania? Ei, păi mă putea duce el, dacă tot avea afacerea asta, și-i plăteam mai puțin, sau nimic, că la autocar costa, nu glumă. Și nu treceai granița cu una cu două, cei mai mulți erau dați jos și trimiși cu un șut înapoi. Mare noroc că-l întâlnisem. Avea un loc în plus în mașină, ocoleam un pic prin Frankfurt, mamă, ce oraș era ăla, mi-ar putea arăta el zgârie-norii, și-a zâmbit, iar a doua zi mă lăsa în Stuttgart.

Cât se schimbase! Avea haine de-afară, iar sacoul îi venea ca turnat. De ce nu? M-a dus până-n Reghin și m-a lăsat în Centru. De ce nu, de ce…? Oare să-l sun, acum că mi-a ieșit viza? Să mă duc la primul telefon, să intru-n cabină, să las să cadă monedele și să zic alo, Toni, uite ce m-am gândit…

Șssst, urlă creierul, șsst! Cum ai putut? Abdomenul de metal nu huruie, nu e ruginit, nu s-a spart de vreun stâlp, nici măcar n-a oprit lângă mine. Toni m-a târât din mijlocul străzii și m-a izbit de zidul teatrului. Am țipat doar o dată, apoi gura mi s-a umplut de puloverul lui. Nimeni, nici un client al restaurantului indian de peste drum nu și-a întors privirea. Trecuse de miezul nopții. Cizmele de piele mi s-au mișcat ciudat, mi-au dezvelit genunchii, și strada s-a umplut de cury și de sânge. Buza a crăpat. Nenorocito, după ce că ți-a luat libaneza doi clienți, că n-ai rânjit cum trebuie, mai ai curaj să… Am văzut un șuvoi de scântei, ca din aparatul de sudură. Buza s-a spart din nou și din nou. Toni…

Șșșt, face creierul meu din nou, să n-aud de Toni, că încep să tremur. Și tremuri și tu și-apoi îți dispar tălpile. Că-n noaptea aia te-a băgat aici, în cameră, unde nimeni nu știe ce se petrece. A pus fierul de călcat în priză, ți-a smuls cizmele, a udat un prosop, ți l-a potrivit pe talpa dreaptă și ți-a trecut de trei ori metalul încins peste ea. N-ai urlat mult, durerea și spaima erau prea mari ca să nu-ți pierzi cunoștința. Ich bin Anne! Ich bin Anne. Nimic adică.

Creierul face șssst, se chircește, ce m-a apucat? De ce nu tac o dată? Că-i apar spume la gură și dispare. Pricep? Ca atunci, la sfârșitul drumului, când, după două granițe trecute și nesomn, s-a pomenit aici, la etajul doi al unui bloc vechi din care locatarii au fost îndemnați să se mute, fiindcă venea o renovare. Pe toată scara nu mai erau decât patru apartamente ocupate. Asta au zis în mașină Toni și cei trei prieteni. Apoi am ajuns, să nu-mi fac griji, mai erau trei fete, puteam dormi în camera uneia care lucra de noapte. Cât despre soră-mea, să mă liniștesc, avea să mă ducă a doua zi, acum nu voia decât să doarmă, că doar șofase zeci de ore. N-am putut dormi, mi-am visat păpușa de cârpă pe care mi-a dat-o tata înainte să moară. Aveam șase ani, am luat toporul și-am izbit. Am tăiat pielea de ață a chipului, obrajii și ochii de pânză vopsită. De ce-l îngroapă pe tata? a fost întrebarea care m-a azvârlit afară din vis.       Aici nu e telefon, nu-i nevoie, a zis puțin după asta Toni. Și le-a făcut cu ochiul celor trei prieteni. Acum, că așteptaseră cuminți, aveau un pic de treabă. Și s-a întors spre mine. Anne, meine liebe Anne, nu e frumos să vrei să pleci chiar așa, ai de plătit o datorie. Știi cât face drumul ăsta? Mii de mărci, auzi! Să te văd, cum le pro-duci! Șsst, face creierul. El unul nu-și mai poate aminti asta. Un pumn, cel dintâi, tocmai izbește-n cap. Totul tremură, nu înțeleg, creierul dă să fugă. Iar tu, Annne meine Liebe, cazi. Ești pe pat. Pumnul dă în stomac. Taci! Totul îți vine în gât și vrei să verși, dar nu te poți mișca. Brațul urlă, și-al doilea braț urlă. Blugii rup șoldurile. Te-au umplut de sânge. Proasta dracului, na, că mai era și fată mare. Bă, Toni, pe cine ne-aduci tu? Ce profesionistă-i asta? Creierul care, de la atâta fugă cade de pe scări, se crapă-n bucăți. Gata. Burta urlă, o zi, două, până zic da, plătesc oricât și oricum. Fac orice, lăsați-mă.

Dacă al Șaptelea nu a sunat? Dacă doar a promis și asta n-are nicio importanță? Cine poate auzi cum crapă o buză? Dacă al Șaptelea nu a telefonat? Dacă Toni se întoarce mai devreme? Dacă nici nu s-a dus după fete noi, că stă gol apartamentul pe care tocmai l-a închiriat? Când crapă o buză e ca atunci când îți prinde fermoarul pielea și începe să se afunde în ea. Buza ruptă ți-o face tare, râde Toni. Îți aruncă un flacon, praful din el e cu antibiotic, cicatrizează bine. Fața vânătă nu-i bună, alungă clienții. De-aia nu dă el drept în moacă. Nici răni nu prea face. Unii-s mai smiorcăiți de fel și te pomenești că-ți trimit poliția. Pe când restul… Ficatul e perfect. Merge și splina. Păr poate smulge că crește. Să nu cred că scap. Dacă mai vreau vreodată să fug, mă omoară și mă aruncă la tomberon. De-acum stai în cameră, urlă Toni. Îți dă mâncare Lidi sau alta. Gata cu Fieldstrasse. Fac rost cu Dorina de clienți. Și ți-i aduc ție. La zece seara te verific. Ești aranjată și-n costum, primești mâncare. Ai făcut curat, scapi la trei, nu la cinci. Vezi că lenjeria-i în sertarul de sus. Creierul se face mic, șssst, hai c-o să-ți placă; și de ce-ți lucesc ochii?

Dacă al Șaptelea nu s-a ținut de cuvânt?

Dacă nu ajunge Iacob? Dacă al Șaptelea nu a telefonat? De când sunt aici? m-a întrebat al doilea o dată. Nu în germană, în engleză. N-am putut răspunde. Ce lună era? Ce zi? Când am aflat, m-am străduit să țin șirul. O lună a trecut. Ușa se deschide și intră un al treilea. Un al șaselea are un piercing care-i lărgește groaznic urechea. Un al treilea duhnește. Un al doilea se bate cu pumnul în piept. Un al cincilea rămâne cu ciocatele. Un alt patrulea se scarpină, un al doilea are o sută de kilograme, un al optulea-i cu păr roșu peste tot, un al șaselea n-are chip, nici al doilea, cel chel, nu mai are, nici aproape mortul, nici drogatul, nici bețivul nu mai au față. Se fac aproape două luni de când… De ce nu deschid lichiorul ăla, ar fi mai ușor, a zis Lidi care-i în camera alăturată. Clienții ni-i aduce o fată nouă. Ea l-a găsit și pe al Șaptelea. Iar el a plecat după jumătate de ceas, cu numărul de telefon al lui Iacob scris pe hârtie igienică. Și trei cuvinte-n românește. Ajutor! Sunt captivă-n Frankfurt. Le-a citit cu glas scăzut o dată, oare puteau fi înțelese? Da, da. Și l-am implorat din nou, și m-am zguduit de plâns fără să fac un sunet. Altfel, îmi iau zilele. El a înțeles, a plecat, a trecut noaptea, pe acoperișuri răpăia o ploaie de noiembrie. Putea da oricând în ninsoare. În fulgi mari, care n-au cap să le pleznească. Și n-au nici gât care să poate fi tăiat. Și nici burtă pe care să și-o scoată ca s-o arunce la vechituri. Și nici cicatrici, multe, pe dinăuntru, care nu se pot vedea. Și nici unguente, body-uri, dulapuri în care toate flacoanele-s bine ordonate. Și nici scârbă de să se verse până eu, Anne, nu mai rămân deloc. Dar fulgii ăștia ar fi putut să se topească, să se facă apă, să treacă prin geacă și să schimbe petecul de hârtie în ghemotoace. Doamne, fă să nu plouă pe al Șaptelea! Du-l până la un telefon, dă-i curaj să sune!

Dacă nu i-a zis nimic lui Iacob? E dimineață, nu dorm, de două zile cad în somn ca-n prăpastie, trebuie să mă trezesc înainte de-a ajunge jos, altfel mă zdrobesc. O dată o implorasem pe Lidi, te rog, tu mergi să cumperi mâncare, dă un telefon! Nu pricep? Toni ar tranșa-o, cum mi-a trecut prin minte nebunia asta? Ea nu-i ca mine. Ea bănuia când a venit. Acum îi pare rău, pe de-o parte. Pe de alta, are haine frumoase, parfumuri. Și-a fost de două ori și în centru, să vezi ce blocuri înalte sunt acolo, au zeci de etaje. Iar Toni nu-i chiar așa rău cum pare, i-a luat înghețată de șapte mărci, adică de-aia scumpă tare, de nici nu există-n România.

Azi, când s-a ivit lumina, un porumbel s-a izbit de geam. Dacă era Iacob care bătea la ușă? Am sărit în mijlocul camerei. Am așteptat. Degeaba. Nu-i nevoie de ceas, ca să știu că se apropie prânzul. Peste noapte a înghețat pentru a treia oară. Al Șaptelea a fost aici acum patru zile. Iacob ar fi putut ajunge de ieri. Dar mai bine că n-a venit, ce l-ar fi oprit pe Toni să-l omoare? Mă uit în oglindă, nu mă văd. Buze înroșite de ruj rezistent, da. Păr vopsit platinat da. Ochi albaștri, cu genele întoarse, da. Trup…

— De ce-ai venit? l-am întrebat în română pe al Șaptelea.

Voia să mă ajute, a zis în germană. Să cheme poliția? Nu, nu acum, doar după ce plecam. Și-am scris numărul de telefon al vărului meu, Iacob, care conducea tiruri prin Europa. Cât despre adresă, îl rugam s-o adauge, o știa mai bine decât mine. Apoi m-am rugat.   Dacă Iacob nu ajunge? Vița de păr, arsă de la vopsire, nu-și va aminti. Pieptul se va face mic de tot. Talpa nu se va mai opri niciodată din urlet. Arsurile se vindecă altfel, nu trebuie lăsate să facă pieliță, că nu știi când se infectează. Rupi, răzui, în carne vie, cât mai adânc în carne vie. Mă gândesc la asta și mirosul de mâncare de mazăre se simte tot mai clar. Se aude, în depărtare, o ușă. Un câine latră într-un apartament.

Dacă Iacob nu vine, n-o să mai scap vreodată. L-am așteptat trei luni pe al Șaptelea. Am încercat de zeci de ori, hilfe, hilfe, și de fiecare dată degeaba. Cineva bate la ușă. Lidi e la baie, nu aude. Cineva bate și mai tare la ușă. Parcă-l văd pe Toni c-o falcă-n cer și cu una-n pământ, după ce că avea grijă să nu ne lipsească nimic, așa-l primeam noi acasă? Te pomenești că a mai găsit vreo fată. Dacă era-n toane bune, urmau gemete sau țipete, după caz. Șsst! Creierul e mic, cu genunchii strânși la piept. Dacă-l înhață cineva și-l pune, pentru a câta oară, pe tăietor? Securea va coborî într-o zi până la capăt. Tremură creierul ăsta, de ce nu ajunge odată Iacob, de ce? Fata care ne-aduce clienții mormăie adormită, ce nebun o trezește, care dă buzna așa? Cine bate ca un descreierat? N-are voie să deschidă, doar întreabă, prin ușă, în română, care ești acolo, ce-i gălăgia asta? Se face liniște. Ușa n-are piept ca să respire. Dar o încasează-n plin, scurt, cât să zboare din țâțâni. A doua ușă n-are coapse prelungi, dar i se rup și ei, deodată picioarele. Și cade cât e de lungă odată cu mine. Nu văd mare lucru, mi se încleștează gura, fiecare lacrimă are acum obloane. Iacob e acolo, a ajuns, a intrat, e de-adevăratelea, e…

— Hai acasă! zice. Pune astea pe tine! Și-mi aruncă blugi și pulover gros și ce-a mai găsit în dulapul de la intrare. Abia după asta se uită la mine.

— Doamne, cum s-a putut așa ceva? Și simte că explodează, și-mi dă la-ntâmplare o geacă, și care aveți cizme, că ea a venit în țara asta-n sandale, în sandaleee, urlă Iacob. Și unde se găsesc niște bocanci?… Îi iau, sunt cu un număr mai mare. Mazărea miroase a ars, acum e crustă neagră pe oală. Lidi holbează ochii, o s-o omoare Toni.

— Lasă că vine poliția! urlă Iacob.

— Voi de ce nu plecați? Fata cea nouă e dusă deja, ia-o de unde nu-i. Numai alea trei care-s păzite pe centură, de prietenii lui Toni, nu știu că ar putea și ele să se-agațe, ca mine, de Iacob, scoate-mă de-aici, să strige, și du-mă cât mai departe.

Iacob o ia înainte. Iese. Ies și eu. Genunchii au murit de mult de rușine. Obloanele iau foc direct pe ochi. Părul păpușii, platinat, e numai flacără. Nu vede nimeni, nu știe nimeni, deși nu va mai înceta vreodată să ardă.

*

Veronica D. NICULESCU

Scaunul

Când s-a trezit părea să fie toamnă deja. Dar cum de se trezise, dar din ce se trezise și de când stătea la masă așa, cu capul în palme? Ceva îl trezise, poate un susur, nu de apă, era uscăciune, un susur de aer, un pic de vânt, o adiere umflând perdeaua. Fereastra întredeschisă, ciucurii îngălbeniți zbătându-se pe pervaz, adunând ghemotoace de praf. Din ce, asta era altă întrebare, din ce se trezise, dar nu era atât de nebun încât să se întrebe. Astfel că s-a ridicat, ca să plece.

S-a ridicat, deși nu știa dacă o să poată să plece.

Voia, dar fără să își mai spună că vrea.

În picioare acum. S-a clătinat, a strâns tăblia mesei între degete, falangele albe, unghiile late, pătrate.

În stradă, nu peste mult timp, înaintând cu o oarecare vitejie, în ghetele largi, amintindu-și cum cândva îl strângeau, poate altele, dar mai degrabă tot astea. Înainte, pas cu pas înainte, luptând cu pulpanele hainei, poate nu tocmai mut, și cu vântul luptându-se, cu aerul și cu propriul său sine, înainte, și o voce zicând uite și la ăsta, atât de beat, atât de devreme. Dar era, oare, devreme?

Soarele se înălța de undeva din spatele lui, lungindu-i sub pașii șovăielnici o umbră, el o călărea ca pe-o iapă, iapa îi tot aluneca dintre coapse, atunci el simțea o durere; coapsă e un cuvânt pe care nu l-ar fi folosit niciodată, coastă, da, o durere acolo, sub coasta cea mai lungă, unde stau închiși temnicerii, când stau. Înainte, înainte, și apoi o singură dată la stânga, cu o oarecare înclinare în curbă, amintindu-și brusc clubul columbofililor amatori și dintr-odată inima grea.

Case, curți, porți, ferestre, obloane, mușcate puturoase și nimeni pe drum, nu alți pași, doar câte o voce, un râset, cineva a tușit, cineva a lătrat, dar cei mai mulți erau pur și simplu ascunși, și deodată o privire.

Motanul gri-șoarece păzea un morman de gunoi, grămezi grase, promițătoare, negre și verzi, verdele acela dătător de fiori. Măgari n-o să vedem niciodată la oraș, și-a zis și pesemne că l-a umflat râsul, a priceput după durere că râde, după scâncet, după usturimea care i-a venit în ochi, aproape deodată în dreptul și-n stângul, usturimea. Motanul ăsta, măgarul, capra de la marginea drumului, animalul ăsta cenușiu păzea grămezile de gunoi stând întins pe trotuar, picior peste picior. Sub burta lui trebuia să fie cald ca sub capotul mamei, zeci de ani n-au putut să răcească fierbințeala aceea maternă cu miros de păstârnac, panseluțe și țelină, vino să te sărut și-acum marș de-aici ticălos mic, toată ziua așa. Laba dreaptă, întinsă înainte, cu pumnul înmănușat în alb, ținea trotuarul ca să nu-i fugă de sub el, părea că de câteva ori îi mai fugise, căci gestul denota experiență, poate că cineva i-l trăsese ca pe-un preș, n-ar fi vrut să se repete, ah, știa și el așa de bine cum este. Sunt alături de tine, i-a zis, sau cel puțin asta a încercat să îi zică, ce a ieșit e altă istorie. Motanul a scuturat dintr-o ureche, ca și cum ar fi alungat o muscă, și l-a urmărit cu privirea – adevărul e că era o veritabilă privire de capră – când se apropia, când s-a apropiat, când a trecut pe lângă el, când l-a privit și a zis ce a zis, adică o secundă sau două, una, două, dar suficient cât să-l țintească săgeata de jad, să-l lovească în plin, astfel că acum era un pic mai încovoiat, cum mergea șchiopătând mai departe, în ghetele lui, cu pulpanele lui, fără să se fi atins de grămezile așezate frumos de cei care se îndeletnicesc cu aruncatul. Așa a trecut și așa s-a îndepărtat, s-a îndepărtat apropiindu-se, îndepărtându-se de tot ceea ce era în urmă, apropiindu-se de tot ceea ce urma, în ghetele lui largi care cândva îl strânseseră.

Curți, case, ferestre, campanule, și deodată mirosul de fum, undeva se ardeau frunze adunate cu greble în grămezi, culorile se stingeau în nuanțe de gri, se înălțau fuioare desenând portative și-o simfonie teribilă se răspândea sfârâind în dimineața de toamnă, dacă dimineață mai era asta, căci nu părea să mai fie, și nici atât de pustie, și nici atât de tăcută, pe Crizantemelor, pe Vulturilor, pe Sfântu’ Așteaptă și cine mai știe pe unde, peste tot și niciunde. Oameni cu degete galbene curățau nuci, sterilizau borcane în cuptoare, foșneau celofane, umpleau sticle cu materii păstoase, acre sau dulci, puneau etichete și depozitau prin cămări, iar acestor oameni, că oameni trebuie să fi fost, chiar dacă nu erau de văzut, toate cuvintele care le ieșeau pe gâtlejuri, pe guri, despre toate borcanele, celofanele, etichetele și dulapurile, dar și despre vremea de-afară, dar și despre rude, dar și despre necunoscuți pe care pretindeau fără putință de tăgadă că i-ar cunoaște din clipa în care îi zăreau ei cumva trecând pe stradă, așa, toate cuvintele nu le provocau nici o rană, vorbele păreau să curgă fără nici o problemă, le auzea și el, deversându-se și diluându-se în note înalte, oricât de șoptite, dinspre curți cu porțile închise, dinspre camere cu ferestre deschise, și deodată și-a dorit să fie înapoi, să stea în atelierul lui, la masa lui, pe scaunul lui, el însuși un scaun, el însuși o masă, o cutie de radio, de ce ieșise și unde se ducea, unde era zidul de care își sprijinea ieri rama trupului, unde pata uleioasă lăsată de el pe peretele galben, de-o formă care trebuie să-i fi semănat pe undeva, măcar pe la mijloc, acolo unde-i negreala mai groasă, și unde clopotul de-un plumb străveziu al încăperii, al casei părintești, al casei, al unei case, unde aerul e atât de cleios încât poți să te sprijini vara de el, și nu numai vara, dar oricând sunt luminile prea tăioase, ah, în acel acolo, departe de capre, de vocile amiezei, de găunoșenia unor forme temeinic exersate, veselia lor, ah, ceva numai numit muzică, fericirea lor atât de ruptă în cur?

Drumul ăsta de oraș, curbându-se printre case, era aproape ca un drumeag de țară – nu că ar fi cunoscut el vreodată un drumeag de țară, nu, numai din cărți și din auzite –, și nici măcar un bolovan pe care să șadă, unde să-și cuprindă capul în palme, unde să-și zvânte usturimile, unde să-și strângă iapa bezmetică între picioare, să-i îndese o mână de paie în bot, s-o adoarmă.

Și așa a tot mers, ghetele tot mai largi, porți încuiate și fum, părea să fie duminică, dar nu se auzea bătând nici un clopot, și nici măcar un singur bolovan nicăieri, mersul prăvalnic, iată un cuvânt de prăvălit mai departe năvalnic, soarele tot mai sus, iapa tot mai încinsă, încă înfiptă cu copitele din spate în miez, însă cu pieptul trăgând mereu înainte, târâtura vitează.

Într-un târziu – deși nu avea cum să știe dacă era chiar târziul, sau doar cam târziu, sau deja foarte târziu – într-o curte, într-un colț, între doi pereți cu tencuiala jupuită până la os, străin de orice poate să-nsemne târziu sau devreme, inocent ca toți bolovanii, prietenos ca toți bolovanii: un bolovan. Dar apropiindu-se, Geza Pfeiffer a văzut că nu era unul dintre cei pe care să poți ședea, nu, căci acesta era mai degrabă o stâncă, înalt și zdrențuit și ascuțit ca o lamă, doar că mic cam cât un caniș, însă – făcând un pas mare înapoi și unul mult mai mic înainte – un caniș imperial; să-i fi ajuns până la genunchi, ba mai sus, până între picioare, acolo unde se înșurubase iapa – uite că trecea de amiază deja. Iar pietroiul ăsta imperial stătea cu botul în sus, cu colții aspri dezveliți, dornic să muște un fund.

Iată un bolovan, și-a zis, mare cât un caniș imperial, latră dar nu mușcă, sau mai degrabă invers, nu latră dar mușcă. Deci cum să te-așezi? Un junghi numai gândul. Oricum, în fața pietrei mai era ceva, ceva bloca drumul. A mijit ochii – se lăsa seara? sau ce umbră era? – a pipăit cu mâinile, a văzut și-a simțit piesa veche de lemn, a cui, a nicicui, un scaun vechi, descărnat. O, a făcut, ducând palma la piept. Căci scaunul ăsta, de care cineva se descotorosise, lui îi era ca un seamăn, sau ca un prieten, sau ca o nevastă, sau ca altcineva sau ceva, ceva dintr-o amintire: dar sticla prin care se uita era murdară de fum. A dat să se rotească pe călcâie, dar ghetele prea largi, dar picioarele prea moi, așa că a rămas cum era, privind arătarea. Și-a pipăit turul pantalonilor, s-a scărpinat ca să se gândească, îi intra mâna pe-acolo, poate nu toată, dar vreo trei degete sigur, și ceva umed și puțin lipicios i-a rămas printre degete. Acasă, și-a zis, și brusc i-a venit poftă de-un cântecel, cândva îl cântase și la pian, pe-atunci era doar un băiat în pantaloni tirolezi.

Acum se simțea obosit, amintirea cântecelului săltăreț îl istovise. S-a trântit la pământ, în genunchi s-a trântit, privind bolovanul dar îmbrățișând scaunul, cuprinzându-i toate cele patru picioare în brațe, ah. După o vreme s-a așezat confortabil, tot pe jos, a făcut el cumva și și-a adus și picioarele înainte. Cu toate cele patru brațe ale sale cuprindea acum toate cele patru picioare ale scaunului. Obrazul și l-a culcat pe perna vișinie ornată cu flori, cu ceva brandenburguri, o poveste cu mătase, sfoară și arcuri, nu conta, le zărise o clipă sau nu le zărise deloc, dar le știa, le știa bine, i se mutaseră toate sub pleoape, acasă, un arc îl împungea insistent pe la tâmplă, iapa a nechezat dar a încetat să se zbată, s-a terminat cu iapa asta, și-a zis auzind-o dar nemaisimțind-o deloc, doar arcul îi tot zvâcnea pe la tâmplă, și toată lumina de afară s-a stins ușurel, ah, fericit înăuntru, numai o străfulgerare de jad, ca o ușă întredeschisă în beznă. Matilde, a zis, slăbindu-și strânsoarea, dar lăsându-și obrazul mai greu. Și noaptea a venit, nemernică și bună.

(fragment inedit, dintr-un roman în lucru)

*

Monica TONEA

Expediția Saramonde

Zilele la Istanbul au o densitate aparte și lungimea lor e înșelătoare. Soarele a apus demult. Noaptea se lasă frig. Sunt înțepenită și senzația de ochi împăienjeniți nu-mi dă pace, motiv pentru care clipesc din ce în ce mai des și mijesc ochii de câte ori încerc să focalizez un punct în depărtare. Privit de sus, Bosforul se întinde ca o oglindă neagră. Lucirile tremurătoare dinspre oraș formează pete neuniforme pe suprafața ei. Îmi fac curaj și-i spun, odată cu vântul întețit, că o s-o iau din loc. Mi-am găsit un Airbnb pe Insulele Prinților.

Pierdut în gânduri, privește neafectat dincolo de umărul meu, înspre țărmul asiatic. Pare și mai bătrân de cât este. Slavă cerului, nu m-a auzit, nu sunt nevoită să dau explicații suplimentare. Nu-i datorez nimic. Nu ne datorăm nimic. Doi călători care-și țin de urât în vremuri tulburi. Îmi indică un turn medieval despre care nu știu mare lucru. Kiz Kulesi, îmi spune. Bag de seamă că vorbește cu căldură despre lucruri care sunt moarte de mult. Le aduce la lumină și aș vrea să-i vorbesc despre puterea lui absolută, să-l asigur că-i dotat cu o calitate excepțională, însă mă tem c-o să i-o spulber de cum ating subiectul. Mă agăț de ideea că Javier are capacități nebănuite ca de un colac de salvare. Dacă ar ști ce putere îi confer, ar fugi cât l-ar ține picioarele. Cine se dorește cu o așa responsabilitate pe umeri? Îmi curm gândul, căci mă sperie intensitatea lui.                                                                                 

Deasupra Istanbulului câteodată aurit de soarele coborât spre linia orizontului, alteori scufundat în noapte, stau adâncită între pernele decorative de pe bancheta orientată spre domul Hagiei Sofia, sau ce-a mai rămas din simbolul pământului sfânt, european pentru credincioși. De când Erdoğan a transformat iar bazilica în moschee, după ce atâta vreme a fost doar muzeu, s-au iscat multe polemici. Eu tind să cred că în lăcașul ăsta încă mai rezidă adevărul, nu contează sub ce poleială e ascunsă simbolistica lui. Javier, dintr-un soi de obligație, alege întotdeauna fotoliul opus, deși bancheta e destul de încăpătoare pentru amândoi. Cam ăsta e pragul atins al intimității noastre. Ne desparte o măsuță joasă, de piatră rece, impersonală și sticla de rachiu cu două pahare mici și subțiri din care sorbim câte o gură, să ne încălzim.                                                                                                                                  

Mi se luminează ecranul de la telefon. Mă aplec și văd un mesaj mascat de la Tudor afișat sub oră, peste fotografia din background, cu Sara râzând către obiectiv, așezată pe o piatră din bazinul Annapurna. Are un aer obosit, dar e fericită. În 2019 fuseserăm împreună într-o expediție în Nepal. Ceasul arată zece patrușnouă. Credeam că e mai târziu de atât.

Stau ca pe ace să aflu ce vrea de la mine, totuși, aș prefera să mă las absorbită în vraja nopții, în cuvintele lui Javier menite să mă calmeze. Familia? remarcă el pe un ton egal. Nu răspund. Până la urmă, ne leagă mai mult secretele decât orice altceva.             

Lumina gălbuie din turnul înălțat pe stânca ieșită din mare, din dreptul districtului Üsküdar, bate înspre noi. Rămân cu ochii fixați pe dâră. Un vas de croazieră nocturnă o tulbură în vreme ce Javier vorbește acum despre drama unui sultan și strădania lui inutilă să-și ferece copila în turn, ca s-o protejeze de moarte ca, ironic, în final, să moară tot de mâna lui. Ce familiar. Ușor, ușor, îmi revin și îl aud spunând ceva despre Leandru și nefericita clipă când anotimpul rece, fatal, le curmă, pe rând, viețile celor doi îndrăgostiți. Piere el, rătăcit în adâncurile mării, apoi Hero se sinucide, căci… la ce bun? Mie-mi răsună în urechi slujba de la miezul nopții, cu moartea pre moarte călcând, au trecut trei săptămâni de la înviere, niciodată n-a fost mai tulburător cântul ăsta. Am plâns. Un plâns dezlănțuit, rupt din carne, flămând. N-am mai fost într-o biserică în care se oficiază o slujbă de mai bine de două decade. Eram în ultimul an de facultate când am rupt pactul cu dumnezeu. Nici de data aceea n-aș fi ajuns, mă întrebam la rândul meu: la ce bun? Dar Tudor a insistat: să ne rugăm pentru Sara, să ne absolvim de vini. Năucitor e că de atunci vorbește la plural: vinile noastre, responsabilitățile noastre, temerile noastre, neînțelegerile noastre. A doua zi mi-am strâns lucrurile și-am plecat din căminul nostru cu tot cu vinile rămase intacte. În ultimul timp ne certam din orice și când cădeam la pace liniștea era și mai grea. De ce n-a mai avut răbdare să aștepte? Eu sunt sigură că o să se întoarcă. Fâstâcită, eterică, cu scuze încâlcite. Dar vie, întreagă, frumoasa mea cu ochi negri.                                                                                   

În ultima vreme mi s-au întețit episoadele de colaps. Mă ia mai întâi cu frig, apoi cu cald, simt broboanele cum se formează pe șira spinării odată cu gândul care nici nu se mai înfiripă, zace întotdeauna în spatele minții, pulsează, gata să muște, pune stăpânire pe mine, zgomotele se diluează, spațiul se distorsionează, mă deplasez cu viteză într-o dimensiune nouă, mi se face greață și picioarele îmi devin de plumb. Înainte le alungam, acum mă ghidez prin senzații, solicitându-le, căci am descoperit recent că reprezintă, de fapt, un voiaj către o lume în care Sara există. Aici o țin eu captivă.                      

Cel mai mult mă tem că o să-mi fie din ce în ce mai greu să-i uit trăsăturile. Încă i le dibuiesc în gând. Îmi strâng pleoapele și contururile i se profilează numaidecât: fruntea, sprâncenele, ochii, pomeții, alura, mă concentrez pe zâmbetul ei care mă topește, mă agăț de el ca de aer și-mi dau seama că nu gura ei îl schițează, ci privirea, întotdeauna a fost privirea ei. Mi-e dor de căldura ei.

Irina, Irina, ești OK? Javier e vădit îngrijorat, stă aplecat deasupra mea și mă scutură. Îmi trebuie câteva secunde să mă acomodez cu realitatea. Numele meu rostit în franceză sună sofisticat. Gura mi se strâmbă într-un zâmbet: unde a învățat Javier Alvarez din Madrid franceza? Nici măcar atât lucru nu știu despre el. Cu mult timp în urmă, știi tu, o femeie, la vremea aia cred că nici măcar tu nu existai, zice, și mi-e limpede, nici el nu-i dispus să-și lase chestiunile intime la vedere.                                  

Dintr-o nevoie absurdă să par cât de cât normală, mă comport ca și cum aș avea și eu curiozități sau platitudini, chiar dacă singura mea atitudine palpabilă vizavi de viață e indiferența. Ce înseamnă să fii normal, nu mai știu. Ce fac oamenii normali? Mimează tot: sentimente, gesturi, impresii, experiențe. Mimează normalitatea. În mod previzibil, recurg și eu la metoda asta. Era o vreme când propăvăduiam singularitatea trăirilor mele, acea unicitate spre care tânjim cu toții, până când nu mi-a mai rămas nimic solid pe care să-mi sprijin teoriile. În loc să-l asigur că totul e în regulă, o minciună nevinovată, până la urmă nu-i datorez nimic, mă adun și-l întreb de ce există confuzia asta, de ce mitologia încurcă Dardanelele cu Bosforul, iar el, în loc să-mi răspundă la întrebare, îmi zice că defectul ăsta al meu, să deconstruiesc realitatea sau trecutul până la epuizare, o să-mi vină de hac odată. De ce încerci mereu să măsori adevărul, mă chestionează și eu spun că mă tem să nu-mi scape esențialul.

Ridic în cele din urmă telefonul și recogniția facială se activează.

Mă tot gândesc

Am vorbit și cu mama. E dispusă să zboare la Paris.

O ceremonie mică

Vino acasă, te rog

Tudor îmi scrie pe WhatsApp ca să vadă că i-am citit mesajele. Câteodată cred că tehnologia e cel mai mare neajuns al omenirii. Ne pune față-n față cu neliniștile noastre. Închid fereastra și mă mut pe Safari. Caut imagini cu Kiz Kulesi.                                    

De fel, nu mă feresc de tăceri, mă cuibăresc în ele, în special când interlocutorul îmi permite această comoditate. Nici Tudor nu li s-a opus vreodată. Tudor a fost mereu o companie bună în privința asta și până să ne trezim singuri într-o contemplație absurdă a vidului, a unei finalități lipsite de sens, eram mai mult decât atât. Eram parteneri în tot. În momente ca astea mă întreb de ce nu i-am dat nicio șansă. Am ales calea simplă a lucrurilor. Am fugit. Să-l detest e cel mai greu cu putință. Să asist la decăderea noastră, e practic inimaginabil. Ar fi fost mai bine să rămân și să-l confrunt, să dau ghes urii să se instaleze, de la o zi la alta mai mult? Să ne înecăm în reproșuri, și lacrimi, și crize existențiale? Javier e la fel de confortabil cu tăcerea. Îl privesc și văd împăcarea. Oare eu o să apuc șapteșcinci de ani? Javier e tatăl pe care nu l-am avut. Javier e unchiul care nu fumează pipă. Îmi vine să-l rog să-și aprindă o țigară. Mi-e dor de mirosul de tutun.                                                         

În scurtul nostru timp petrecut împreună, am devenit doi tovarăși la răscruce de drumuri, doi tovarăși buni. Când tăcem împreună, nimic nu apasă. Acum vreau să-mi clarific, să destructurez, cum zice el, un amănunt simplu, factual, care-mi mută gândurile înspre ceva ordinar. Iată, mimez bine. Pic peste un amănunt trecut la fapte diverse și-i spun și lui că, uite, la Kiz Kulesi s-a turnat James Bond-ul din ’99. Înlocuim o sporovăială cu alta. Nu mă simt vinovată de frivolitățile astea când sunt cu Javier. Un străin nu te judecă, căci nu are niciun fundament pe care să-și construiască prejudiciile. Tatonările sunt mereu de bun augur. Constat că mărunțișurile cotidiene tind să ne ocupe viața în egală măsură cu lucrurile care primează. O perpetuă divagare, să câștigăm răgaz. Oare ce tindem să contemplăm la finalul lui? Câteodată mi se pare că ne dăm prea multă importanță. N-am fost niciodată bună la conversații de complezență, nu sunt nici acum. Ia o gură de rachiu, paharul subțire pare că se frânge între degetele lui mari. Schițează un zâmbet. De abia acum bag de seamă că ridurile adânci denotă frumusețe. Emană armonie, siguranță. Sunt invidioasă pe starea lui de bine. Am avut acces în ultimele zile la fragmente din viața lui considerate demne de împărtășit și m-am trezit că sunt invidioasă. Pe libertățile asumate, pe spiritul liber, pe viața lui aventuroasă și lipsită de orice formă de obligații. Cel puțin, așa-mi place mie să cred. Dar aflu mai încolo că Javier e, la rândul lui, un om deteriorat. Un om care a pierdut necontenit în diverse momente cheie ale parcursului său. Îmi vine să-l rog să ne ajutăm reciproc, să-mi plasez grija în mâinile lui, aș duce orice neajuns de-al lui. El, oare ar fi dispus de schimbul ăsta? Nu cred. Oricum, niciun demers n-ar fi credibil în ochii mei.                                               

Înainte să-l cunosc pe Javier, zilele petrecute la Istanbul erau aproape identice: mă trezeam odată cu adhan-ul muezinilor, le ascultam înfrigurată strigarea la rugăciune, mă lăsam cucerită de tânguirea lor neînțeleasă și mi-o închipuiam pe Sara cum se grăbește să fie gata pentru o nouă zi în care să descopere încă o porțiune de la fața locului, inspirată din Muzeul lui Pamuk. Expediția Saramonde, așa o numise Tudor, care o încurajase să plece singură în lume. Îmi făceam un Nespresso și beam cafeaua pierdută în gânduri, rezemată de tocul de la fereastră. Dear Madam, We are very very sorry îmi scrisese managerul într-un email când i-am contactat să reglez factura Sarei de care neglijasem să mă ocup când ajunsesem atunci, prima oară, la ei. Dădusem buzna în holul hotelului incredulă, în miezul nopții, însoțită de Tudor și comisarul Picault, care a preluat cazul la Paris. Autoritățile turce demaraseră deja cercetările. Aș putea spune că toată colaborarea cu belgienii a dat roade. Dar în ce sens? Faptul că s-au înțeles ei bine nu mi-a adus niciun răspuns.

Dear Madam,

We are very very sorry for everything that is happening to you and your family. We hope to hear good news soon (ce impersonal). We cannot benefit from your loss (refuz să cred c-am pierdut ceva). All such debts are hereby excluded.

We believe it would bring you peace of mind to inform you that at the request of your daughter we provided Nespresso machines in all our rooms (te rog nu zice în memoria ei, că explodez), a kind reminder of her pesonality (orice ar însemna asta). We noticed you also appreciated a good cup of coffee last time we saw you.

Hope to see you soon again (fără îndoială) in good health.

Warm regards,

Ayşe Tahir

Câteodată sunt așa confuză, îmi plimb ochii peste decorul din cameră, studiez reflexia luminii prin geam, măsor camera cu pași egali, netezesc cutele de pe pat, umplu golul cu gesturi mărunte și-mi închipui că sunt Sara, ba chiar devin Sara și nu sunt departe de adevăr, noi am rămas încâlcite una cu alta, în pofida distanței. Acasă, îi simțeam greutatea gândurilor, o strângeam în brațe, să-i preiau din supărări, iar ea se încleșta în îmbrățișare ca pe vremuri, când era mică. Ce recunoscătoare eram pentru momentele astea de fuziune. Numai că străduința mea să umplu vidul dintre noi e superfluă. Sunt ca o particulă suspendată în căutarea altei particule și cred cu tărie că nu-i totul pierdut. Nu există nicio explicație, nicio probă validă, niciun semn. Corelația pe care am considerat-o indestructibilă s-a subțiat odată cu acel vacuum semnalat de o cameristă. Yol, pek çok yolculuğun mekanıdır, mi-a șoptit în prima noapte femeia măruntă cu ochii plecați în pământ. Viața e o călătorie cu multe destinații. Își frământa mâinile sub șortul alb, apretat.                                                         

Atât. Este, oare, dispariția un fenomen capabil să anuleze la nivel atomic o ființă? Sau identitatea persistă să existe atâta timp cât trupul nu s-a materializat? Atât timp cât nu sunt urme care să-mi dărâme și ultima credință, eu tot mai sper.                                  

Există undeva, în suspensie, o proiecție a unei lumi în care Sara nu mai există. Câteodată îmi închipui scena: camerista precipitată, care dă fuga la recepție să anunțe dispariția. Ușa de la cameră lăsată deschisă în urma ei, patul neatins, înmărmurirea pereților. Unde ești, copila mea? Sper să o găsească, era o fată așa atentă și drăguță, cu voce mică, tremurătoare. Era. Femeie simplă, vorbește la trecut și lucrul ăsta nu-mi dă pace. Sara este.

[Vatra, nr. 10-11/2023, pp. 157-177]