Andreea POP

Nişte broderii cerebrale trasează poemele Nicoletei Onofrei în Chimera între ziduri (Timpul, 2014), transpuse într-un repertoriu liric polifonic. Dacă nu prin observaţia delicat-violentă, ce topeşte amănuntul aparent banal sau candid în mici scenarii belicoase, notaţia contrapunctică funcţionează cel mai eficient în cadre de tip „documentar” antropomorf. Recuzita va uza de o serie de avataruri animalice, menite a evidenţia spectacolul decadent al umanităţii declasate la un regn (aparent) inferior.

Detaliile ce însoţesc o astfel de „tectonică” a ierarhiilor nu fac abstracţie de o critică socială implicită, prin care reducerea esenţei umane la instinct primar ia aspectul unei fabule contemporane: „aveau să se lovească unele de altele/ străzile deveniseră prea mici/ catedralele prea puţine/ aveau costume şi mănuşi drept arme/ iar vântul avea dreptate în dreptul fiecăruia/ aveau cauze sublime/ pentru care îşi dezveleau dinţii/ iar hârtiile lor tăiau în carne”, animale fără pene. Unor astfel de poeme ce traduc radiografia cotidiană în tuşe caricaturale şi groteşti (selecţie; cioara cu ochi verzi; în camera asta) li se adaugă câteva în care tablourile sumbre, cu puternice accente tenebroase, descriu un univers mărunt, arghezian (furnicile, gândacii, şobolanii, ciorile etc.), dar cu valenţe inversate, negative. Anunţată pe fondul unor asemenea viziuni crepusculare, ţinuta cea mai frecventă a versurilor ia forma lucrurilor în cădere, a reperelor halucinante proiectate într-un delir fantezist al imaginarului, cu străfulgerări pe alocuri suprarealiste: „obiectele se scurg pe pereţi pe podea/ neîmbrăţişate tăcute mute”/ „cărămizile se vor desprinde şi vor aluneca uşor/ fără grabă ruginii/ aproape levitând”. Impresia va fi, nu de puţine ori, aceea a unui epilog dezechilibrat în care, dincolo de irizările apocaliptice, tensiunea lirică internă echivalează cu o percepţie acut viscerală a realităţii.

La cote maxime va funcţiona aceasta în secvenţele în care poeta îşi asumă în mod direct, nemediat, sondajul introspectiv. Radiogramele tratează exhibiţia organică în registru aproape expresionist: „au început să crească oase/ le aud cum se întind/ cum ies din pământul osului/ cu fiecare milimetru/ ca şi cum ar crăpa o crustă/ s-ar sparge gheaţa şi de acolo ar înflori un copac/ corpul meu hârşcâie/ iar dopurile de urechi nu mă ajută cu nimic” (oasele). Grupajul de mijloc al volumului – „beciul” – este simptomatic, prin titlu şi program, pentru o astfel de autoscopie fiziologică, dar aceasta poate fi reperată şi în versurile din cu urechea pe ciment ori clădirea asta. Atunci când nu consemnează „temperatura” socială ori convulsia lăuntrică, discursul se păstrează în liniile unei mitologii intime în care drepneaua şi garguiul subliniază în chip simbolic mimica avântat-încremenită ca forma cea mai caracteristică a stării lirice pe care o degajă poemele.

O asemenea pendulare paradoxală o dovedeşte şi tonul monoton, neafectat, al emisiei lirice, temperat chiar şi atunci când descrie un „travaliu” verbal: „ajung în gură lovesc dinţii/ se încleştează/ îşi pun cătuşe centuri de castitate/ ridică ziduri/ cuvintele – amestecate – se împing unele pe altele unele de altele/ se retrag/ împinse pe gât în stomac/ până ce vin la loc/ regurgitate” (cuvintele). Puţine sunt locurile în care regia versurilor scapă unui control atent. Temperanţa ţine, în toate cele trei cicluri, de criteriu de bază. Câteva reflexii erotice vagi, izolate ca număr, dar care debordează de o strălucire incandescentă, ar putea indica o nouă direcţie pe viitor.

_________

* Nicoleta Onofrei, Chimera între ziduri, Editura Timpul, Iaşi, 2014

* * *

Aproape fără excepţie, poemele Nicoletei Papp din Carte de vizită pentru centrul oraşului (Tracus Arte, 2014) cultivă pe fondul unor mici pelicule existenţialiste notaţia cotidiană, detaliile pasagere derulate pe o retină obosită. Operând prin decupaj cinematografic, emisia lirică înregistrează modulaţiile mecanicii diurne transpusă în reportaj dezolant: „la capătul peronului/ un ziarist aşteaptă fotografia cu gara plină// văd vieţi reflectate pe şine/ şi tot acolo/ cauciucuri de iarnă puse cu lanţuri pe feţe// un tren a venit şi a scuturat de pe acoperiş/ zăpadă din alte ierni”, trenuri în întârziere. trenuri blocate. Filmul monoton al unor astfel de colaje sumare se desfăşoară de fiecare dată între limitele unui decor urban trivial, construit cu predilecţie pe câteva coordonate esenţiale ale axei periferie-centru (cârciuma, catedrala, tramvaiul), prin care arhitectura citadină se arată în toată strălucirea sa decadentă.

Prinsă în reţeaua relativă a acestui perimetru carceral, gesticulaţia lirică ia forma unor efuziuni cerebrale care degajă aburii alterităţii. Radiografierea lumii înconjurătoare va transcrie, în consecinţă, surescitarea psihotică în detalii nevrotice („unghii frecate de beton”, „sacoşe trase cu dinţii afară din gunoi”), plictisul, identitatea în declin: „pe toată masa e aşezat un ceas care ticăie doar noaptea/ atunci secundele încep să se învârtă în scrumieră cu mucurile/ de ţigară/ tot ce a mai rămas din ziua care tocmai a trecut// iarna e cel mai greu atunci noaptea pare că e veşnică/ pe cearşaf am început să mă desenez cu scrum/ faţa mea din lut şi paie care se usucă apoi începe să crape” (***). Cele mai multe din poeme sunt traversate de astfel de sondări ale fiziologiei „cadavrului de lux”, cu toată recuzita aferentă (morţii, ceara lumânărilor), pretext pentru introducerea temelor majore ca preocupări reiterate obsedant de-a lungul volumului, mai mult sau mai puţin vizibile: viaţa, moartea şi raporturile dintre cele două, linia fină dintre iluzie şi realitate, teoretizarea limitelor. Ele susţin fondul grav al majorităţii poemelor, mascat în bufoneria de fante nestatornic al oraşului, aşa cum tonalităţile stării de criză sunt ascunse sub consemnarea cinică de cârciumă.

Departe de orice tatonare afectivă diafană cât de discretă, poezia Nicoletei Papp stă sub semnul unei zodii masculine, în care tectonica versurilor atenuează cu greu asperităţile. Ţinuta lirică păstrează peste tot o tăietură lucidă, atent calculată. Salvat de austeritate prin fineţea observaţiei şi percepţia subtilă a detaliului imperceptibil, discursul punctează, pe alocuri, o poetică a spaţiilor lipsă („absenţa/ pe trotuarul de lângă/ stă să mă apropii de ea”, ecou). Atunci când traduce o confesiune directă, aceasta îmbracă forma unor nostagii refulate: „îmi construiesc paşii/ mai mult ca o cale întoarsă/ căci prin lumina care/ prinde rădăcini în cer şi/ creşte pe pământ/ văd spaţiul dintre ziduri/ ca o aţă înnodată/ ţesându-se treptat/ fir după fir/ din melancolie şi frici” (Păşesc vertical şi sprinten). Subterfugiile unei asemenea strategii nu întrevăd nicio scăpare, tensiunea lirică irigă tăcută ţesutul poemelor.

Regia versurilor nu se salvează, pe alocuri, de unele accente artificiale: „cumpăr suveniruri pentru idolii mei/ şi le aşez deasupra patului// până la urmă încerc să înţeleg/ de ce există gară fără fanfară”; „când ies din gară/ de pe pasajul subteran vreau/ să ajung direct pe diagonala unui cub/ legat cu piele de viţel”. Dincolo de astfel de cadre, scenariul liric fundamental al volumului rămâne unul de saturaţie genuină.

________

* Nicoleta Papp, Carte de vizită pentru centrul oraşului, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

* * *

Cea mai exactă definiţie a liricii Emanuelei Ignăţoiu-Sora din Ingluvii (Charmides, 2014) o găsim într-unul din „medalioanele” vetuste pe care le afişează poeta: „despre mine, diriga a scris/ în caietul pe care-l completa pentru fiecare generaţie:/ e bătrânicioasă/ ca un măr ridat/ înainte de vreme”. Tot pe un principiu al moderaţiei mizează şi aceste poeme delicate care, de data aceasta, înregistrează materialul poetic în „fişe” biografie văzute din unghi retrospectiv; posibilele tentaţii elegiace, îndreptăţite de formulă, sunt evitate de obicei cu prudenţă, căci poezia Emanuelei refuză orice urmă de efuziune patetică; temperatura lirică se păstrează peste tot în limitele unor parametri egali.

Mai degrabă o melancolie solemnă, de ceară pluteşte peste întreg repertoriul de versuri. Lucidităţii bănuite în spatele discursului, care pune în lumină detaliul de atmosferă în cadre plastice, tăiate parcimonios („o singurătate ce mirosea a lână/ şi a vaci”), îi corespunde şi o anume rigoare selectivă a memoriei. Formula minimalistă pare a fi soluţia cea mai eficientă a unei poezii care îşi etalează retorica vârstelor în chip de flagel: „explodaseră/ uniforme, penare, ghiozdane// priveam înapoi/ ca la funigei/ muiaţi în aer”. Fluxul reveriilor ante şi postdecembriste urmează un traseu ce întreţine o tensiune vibrantă prin banalul amănuntului personal (anii copilăriei, personajele „cheie” şi momentele semnificative, reperele esenţiale etc.). În câteva scene (mai ales cele grupate în jurul figurii paterne) se pot ghici liniile de graniţă ale etajelor cronologice: „ultimul revelion a fost în 1988/ tata obţinuse şi el o cazare la o cabană pe un vârf de munte/ vârful cu dor/ […] apoi la miezul nopţii tata m-a luat afară/ mi-a arătat zăpada ce îţi lua ochii/ şi trei stele prinse într-un halou/ or să vină vremuri bune, cele mai bune/ o să le întâmpinăm”. Marcarea unor astfel de treceri de la o etapă la alta se face în general fără artificii decorative ori podoabe ceremonioase: „la 12 ani am cunoscut abandonul/ nu e deloc ca în filme/ nu a fost nicio scenă tristă/ nu a plâns nimeni/ şi cred că nici nu ne-am dat seama/ tata a venit cu un oltcit înnegrit de praf/ în spate era mama cu sora mea nou-născută în braţe/ apoi au plecat şi asta a fost tot/ tata mă mai suna să mă întrebe dacă am nevoie de bani/ mama îmi dădea scutece murdare să le spăl/ în cele două zile pe lună când ajungeam acasă/ despre singurătatea pereţilor de bloc/ nu se vorbea/ decât în tăcere”. Versurile de final sunt definitorii pentru felul în care poeta înţelege să îşi rafineze discursul deja esenţializat.

Filonul secundar al acestuia, ramificat la nivel subteran („aş vrea să pot spune: trecutul e o găină căreia îi retezi gâtul”; „cine strânge toate aceste fire de lână/ cine pune la loc tulpinile tăiate de floare/ cenuşa nu se mai face pădure”), teoretizează tot registrul liric şi reduce întreaga problematică a volumului la chintesenţă ideatică.

_______

* Emanuela Ignăţoiu-Sora, Ingluvii, Editura Charmides, Bistriţa, 2014

[Vatra, nr. 5/2015]