Argument

Deși principiul „autonomiei esteticului”, o strategie a câmpului literar românesc de a-și conserva independența profesională într-un interval când dirijismul politic amenința s-o anuleze, a supraviețuit și după 1990, în ultimii ani s-au înmulțit dezbaterile legate de legitimitatea sau de actualitatea acestei paradigme. Sintagme precum „political correctness” – lansată imediat după 1990 în mod defensiv de intelectuali de dreapta – și, mai recent, cea de „cancel culture”, polarizează câmpul cultural autohton, grefându-se însă cel mai adesea pe vechea și deja clișeizata opoziție între „ideologic” și estetic”. Cel mai recent episod al acestei dezbateri, din august 2023, a fost prilejuit de chestionarea, de către jurnalistul Valeriu Nicolae, a prezumțiilor ideologice ale unui roman semnat de Bogdan-Alexandru Stănescu, Copilăria lui Kaspar Hauser, acuzat că ar pune într-o lumină defavorabilă minoritatea etnică romă. Cu puține excepții, mai degrabă decât să se transforme într-un pretext de dezbatere cu privire la modalitățile de reconfigurare a discursului critic sau literar din ultimii ani, angajând în același timp alte exemple și contexte ale culturii române, acest episod s-a transformat repede fie într-un atac la persoană, fie într-o repliere pe poziții care exclud nuanțele.

În acest context, revista „Vatra” vă invită la o analiză a semnificației așa-numitei paradigme a „cancel culture” în cultura (societatea) românească a ultimilor ani, formulând, în același timp, interogații cu privire la rolul ei în reconsiderarea istoriei culturale autohtone. Sunt termeni precum „political correctness” sau „cancel culture” doar niște fantasme conceptuale care denotă rezistența intelectualității de dreapta la anumite valori progresist-revizioniste? Se poate vorbi despre cristalizarea fenomenului plasat sub eticheta „cancel culture” în România sau doar despre fenomene izolate? A devenit opinia publică mai largă sensibilă la astfel de reconsiderări etice? Este utilă o astfel de interogare morală, socială sau politică a spațiului cultural, sau ea poate fi asimilată fără rest cenzurii morale asupra artei? Reprezintă aceasta doar o direcție de import lipsit de aderență la realități românești sau ea corespunde unor nevoi legitime de reconfigurare a câmpului cultural autohton? Dacă aceste nevoi sunt reale, cum ar trebui puse ele în practică – în comentarii critice actuale, dar și în revizitarea istoriei culturale? Poate conduce o astfel de platformă de reflecție sau acțiune la configurarea unui canon alternativ al literaturii române și/sau la modificarea programelor școlare? Cât de mult a pătruns o astfel de direcție în mediul universitar românesc? Care este raportul generațiilor intelectuale recente (șaizeciști, optzeciști, douămiiști în literatură, dar și „păltinișeni”, „neomarxiști” autohtoni în domeniul filozofiei/ideologiei) față de „cancel culture”? Cum stau critica de teatru sau de film în raport cu asumarea acestor principii, credeți că literaturo-centrismul culturii române a produs un atașament mai puternic față de principiul autonomiei esteticului în discursul literar decât în alte domenii? Care sunt contextele sau instituțiile recente care marchează consolidări sau modificări de paradigmă în direcția preconizată mai sus? Există, așa cum se spune adesea, excese ale „political correctness”/ „cancel culture” și dacă da, pot fi ele ocolite prin experiența altor culturi care au traversat această paradigmă ceva mai devreme?

Dosarul cuprinde două secțiuni: una de răspunsuri propriu-zise la anchetă, cealaltă – de recenzii ale unor volume internaționale considerate repere în cadrul dezbaterilor legate de fenomenul vizat.

Coordonatoarea și coordonatorii dosarului nu își asumă decât opiniile sau poziționările plasate sub semnăturile proprii.

Grupaj coordonat de Mihnea Bâlici, Teona Farmatu și Alex Goldiș

*

I. ANCHETĂ

Șerban Axinte

Activiștii anihilării

Cancel culture implică o reactualizare inoportună a unui discurs considerat vetust în extrema contemporaneitate. Mișcarea socială care a precedat conceptul în cauză a fost motivată de o nevoie reală de a se opune unor disfuncții ale sistemului. Prin asta, s-a dorit nu atât reducerea la tăcere a unor persoane cu opinii problematice, controversate, cât tragerea unui semnal de alarmă în ceea ce privește informația, uneori incompletă sau falsă, alteori realmente toxică, ce ajunge de la un public relativ restrâns la unul mult mai mare, prin intermediul rețelelor de socializare și a altor forme de media. Conotațiile conceptului nu sunt pozitive sau negative prin ele însele. Anihilarea cuiva din motive ideologice nu e totuna cu amendarea, de către un grup, a unei nedreptăți evidente. Într-un interviu realizat de ziarul „Turnul sfatului”, Franco Moretti afirmă că: „este una când în momentele de criză politică se întâmplă revolte, revoluții, se distrug statui. Aceste lucruri se întâmplă, oameni sunt uciși etc. Dar e alta când după trei sute de ani, vrei să distrugi o statuie a cuiva […]. Acest fel de cultură face orizontul mai mic, pretinzând, în schimb, că îl face mai mare și mai liber. Dar întotdeauna se întâmplă așa”. (1)

Cancel culture se înscrie într-un fenomen mai amplu, cel al wokismului. Acesta din urmă vizează societatea în ansamblul său. Pe lângă cancel culture, wokismul și-a subordonat și political correctness-ul, aceste două arme ideologice care funcționează în tandem, complementar, prin consecințele pe care le au asupra culturii, dictând modul în care se scrie, se creează, se înfăptuiește o lume care nu se revendică de la scopul imediat de a fi acceptată ca reflectând realitatea socială. Ceea e etichetat drept incorect politic este imperios necesar a fi „cancelat”. Corectitudinea promite un bine utopic, absolut și de necontestat. Iar acest bine se transformă într-o grilă singulară, lângă care alte grile, estetice sau de alt rang, nu își au locul. Philippe Muray face în cartea sa, Imperiul binelui, o analiză cât se poate de potrivită acestui fundament ideologic care a purtat tot soiul de măști și tot soiul de nume, dar a sfârșit prin a se (auto-) proclama simplu, Bine: „Totuși, să-i admirăm pe komisarii Binelui în postura lor de adevărați artiști, care, chipurile, se contestă, se îndârjesc prefăcut în a se contrazice, se dușmănesc de fațadă, dar debordând de energie, niciodată obosiți. O, tu, sentimental harassment, numai tu nu vei fi nicicînd pedepsit de nici o lege! Da, Binele a invadat, într-adevăr, totul; un Bine nițel aparte, de bună seamă, ceea ce complică și mai mult lucrurile. O Virtute de mascaradă. Sau, mai bine zis, ceea ce rămîne din Virtute cînd s-a obișnuit cu virulența viciului, cînd viciul a încetat s-o mai calce pe nervi. Acest Bine reîncălzit, acest Bine revival pe care-l evoc este, prin comparație cu Ființa infinit bună din teologie, ca un cartier reabilitat pe lîngă unul de odinioară, construit lent, conturîndu-se răbdător în voia veacurilor și a întîmplării”(2).

Astfel, această metodă de „anulare” nu mai vine doar sub formă de protecție împotriva neregulilor sau atacurilor sociale, ci se transformă într-o cultură a respingerii oricărei forme de neconvențional, în care comportamentul celui care emite o anumită idee are o mai mare valoare decât produsul artistic în sine. În prezent, principalul obiectiv al acestei mișcări a devenit boicotarea, până la deteriorarea completă a individului care exprimă, după cum am spus, o idee aflată în dezacord cu actualele coduri morale. Așadar, ca orice altă formă de cenzură ideologică, cancel culture nu se limitează la unele aspecte ale prezentului, ci încearcă, prin toate mijloacele, nu doar cele de care dispune, chiar și prin cele pe care le împrumută, rescrierea trecutului. 

În domeniul artei asistăm la ignorarea principiilor de funcționare ale acesteia, cum ar fi „confundarea” cu bună știință a autorului cu personajul său. Protagoniștii au voie să facă orice, întrucât totul se întâmplă sub umbrela unei lumi ficționale asumate, căreia îi cunoaștem, în principiu, atributele teoretice. Chiar și astfel, lectura ideologică nu iartă nimic.Există situații în care unii artiști sau unele persoane publice instigă la ură, extremism sau violență. În acest caz, opinia publică este îndreptățită să reacționeze. Dar reacția e în acest caz strict legată de conduita lor morală.

 Pentru că acest fenomen se bazează pe decizia publicului, face posibil ca însuși publicul să aleagă ceea ce agreează, ceea ce împărtășește cu celălalt, ceea ce consumă. Cât timp nu operează agresiv, ca armă împotriva exprimării artistice, și cât timp nu supune istoria unei reactualizări pe baza principiilor implementate de la zi la zi, cerând acestei istorii sincronizarea cu o realitate necunoscută încă, doar pentru că nu corespunde fluctuațiilor de opinie din prezent, cultura anulării funcționează ca filtru. Drept sau nu, unele lucruri rezistă, iar altele, la fel de valoroase, nu. Ideea selectării valorilor a fost mereu una problematică. Ce filtru ar funcționa mai onest într-o lume în care schimbarea acestor valori se face de cele mai multe ori forțat, iar sintagme precum „autonomia esteticului” sunt luate în derâdere? Ne plac manifestele, schimbările ideatice radicale, rezonăm la unele butade ale progresului, dar nu realizăm că de fapt un construct cultural, social, identitar, nu poate fi altceva decât manifestarea unei organicități. Negarea unei anumite tradiții se manifestă periodic, integrându-se altfel, fatalmente, tot într-o tradiție. O tradiție îmbogățită cu noi forme de exprimare artistică.

Mai există un fenomen circumscris conceptului de cancel culture. Eu îl cunosc din lumea literară, dar acesta se manifestă și în alte circumstanțe. Un scriitor aparținând unui anumit grup (ce adoptă o anumită poziție ideologică) are nevoie doar de validarea grupului. Orice idee din exterior este inoportună. Și asta pentru că ideologia, indiferent care ar fi ea, e, prin însăși natura ei, segregaționistă, metaforic vorbind. Există cazuri în care unele opinii se schimbă sub presiunea ideologică a grupului. Ce spune asta despre moralitatea celui care trece dintr-o tabără în alta? Și-a dat seama în sfârșit de ceva?, s-a luminat brusc la minte?, nu s-a mai regăsit într-o anumită tabără, așa cum fac politicienii care migrează dintr-un partid în altul? 

Cancel culture propune un discurs lipsit de argumente și exclude ideea de dialog. Este, în definitiv, o cultură a etichetelor. O „cultură a repudierii”, dacă ar fi să mă bazez pe terminologia introdusă de Roger Scruton, ba chiar o anti-cultură care vine să extermine și să deconstruiască o lume pe care nu are niciun drept să o schimbe. În cartea sa, Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți, Scruton explică această cultură a repudierii nu doar ca încercare de politizare a culturii „înalte”, ci mai degrabă ca „o încercare sistematică și aproape paranoidă de a examina imaginile fermecătoare ale acelei vieți de demult și de a le arunca apoi, pe rând, la groapă” (3) concluzionând că motivul pentru care aceste extensii ale wokismului au apărut și circulă cu atâta virulență este următorul: „asaltul asupra vechilor valori este singura dovadă pe care-o avem că cele noi nu sunt viabile”. Dar, în această lume în care valorile suferă tot felul de mutații, cum de altfel e și firesc, avem nevoie de discernământ, de spirit critic. Acestea nu constrâng libertatea de exprimare, ci îi conferă onestitate și o pondere sporită de adevăr. 

În concluzie, cancel culture ca instrument al political correctness-ului, s-a născut dintr-o necesitate evidentă, ca nevoie imperioasă de a recalibra anumite aspecte societale. Rasismul, xenofobia, misoginia, antisemitismul sunt fenomene reale care trebuie combătute. Dar a citi totul prin această grilă, a încerca să găsești astfel de fenomene acolo unde nici n-au cum să fie, adică într-un roman, adică într-o operă de artă ce răspunde cu totul altor legi, dincolo de evazionismul estetic atât de blamat, înseamnă a te îndepărta tocmai de adevărul în numele căruia îți formulezi rechizitoriul (vezi cazul Bogdan-Alexandru Stănescu vs. Valeriu Nicolae). 

Necesitatea dialogului, a dezbaterii este stringentă. Dacă nu reușim să sesizăm adevăratele motivații ale fenomenului de cancel culture nu facem decât să devenim noi înșine activiștii anihilării.

Note:

1. Franco Moretti, Istoria poate fi înțeleasă, dar nu refăcută. Fenomenul „cancel culture” este groaznic – îngustează orizontul, pretinzând că îl face mai mare și mai liber, interviu acordat ziarului „Turnul sfatului”, Sibiu, februarie 2024.

2. Philippe Muray, Imperiul binelui, traducere de O. Nimigean, Editura Cartier, Chișinău, 2021.

3. Roger Scruton, Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți, traducere de Dragoș Dodu, Editura Humanitas, București, 2017.

*

Alex Cistelecan

Furtuni în paharul de prosecco

Termenul însuși de „cancel culture” și asocierea lui cu progresismul denotă, mă tem, o abordare destul de loaded la dreapta a anchetei. În ce privește termenul, el face parte din acea galaxie de noțiuni partizane – ca woke și public shaming, din sfera semantică imediat apropiată, dar și ca burghezie sau capitalism, din vocabularul politic clasic – care sunt vehiculate în mod critic numai de o tabără a dezbaterii publice, dezbaterea constând astfel în bună măsură în chiar testarea și contestarea valabilității vocabulei respective. Mai mult decât atât, fenomenele pe care le îngrămădim de regulă sub termenul de cancel culture sunt într-atât de variate – de la mari triumfuri ale justiției sociale (vezi Harvey Weinstein, vezi Jeffrey Epstein) la episoade de condamnare și cruzime gratuite (vezi Justine Sacco(1)) –, încât a le pune laolaltă sub aceeași umbrelă terminologică a culturii anulării înseamnă a omogeniza pripit ceva ce scapă deocamdată generalizării. 

La același nivel al chestiunii pertinenței terminologice a expresiei, trebuie spus că însăși ideea de cancel e contestată de practicanții acestui sport: în realitate, spun ei (2), campaniile de cancelling nu urmăresc să cenzureze și să suprime libertatea exprimării, ci tocmai să dea o greutate acestei libertăți ancorând-o într-o responsabilitate – e o cultură a consecințelor și a responsabilizării, nicidecum una a simplei anulări și anihilări. Tocmai pentru că actorii se exprimă și acționează în mod liber în spațiul social, chit că mai ales virtual, ei trebuie să fie trași la răspundere și să suporte consecințele actelor și afirmațiilor lor. Argumentul face, fără îndoială, sens. Doar că atunci greutatea „răspunderii”, a judecății și a pedepsei publice în procesele de cancel se joacă în întregime în hermeneutica gestului și afirmației incriminante, rareori lizibile și judecabile la o singură privire, o hermeneutică a răspunderii care trebuie să fie în același timp extrem de fină, pentru a se plia pe diversitatea cazurilor particulare, dar care este totodată, în realitate, una extrem de expeditivă, automată și omogenizantă în a aplica tuturor acestor cazuri, fie că e vorba de abuzatori în serie sau de bieți autori de glume neinspirate – un același pachet de sancțiuni într-o identică desfășurare a ostilităților (contestare, shaming etc.). 

O altă problemă în definirea fenomenului și în stabilirea pertinenței expresiei este că, dacă știm destul de bine unde și cum începe acest fenomen, printr-o mobilizare virală pe rețelele de socializare, nu e clar unde și cum se termină: unele campanii sfârșesc, cu efect sau fără, în interiorul rețelelor și bulelor în care s-au născut. Alte campanii funcționează, în schimb, doar ca un declic sau imbold pentru activarea sistemului polițienesc și juridic oficial, iar efectul lor vine de fapt de la aceste instanțe tradiționale. Cazurile cele mai virtuoase de cancel culture – Weinstein, Epstein – fac parte din această categorie, dar tocmai de aceea în cazul lor e greu să vorbim de cancel culture, în măsura în care aici campania de cancelling a jucat doar rolul unui caiet de doleanțe, de a căror soluționare s-a ocupat instanța tradițională de justiție. În schimb, cazurile de cancel culture pur, a căror eficiență ține întrutotul de forța de presiune a rețelelor de socializare, sunt totodată și mult mai ambigue în desfășurarea și rezultatele lor: de la situații în care țintele campaniilor ies practic nevătămate, ba chiar consolidate în reputația și capitalul lor social, până la cazuri de cariere distruse și sinucideri, adesea pentru niște acțiuni sau afirmații mult mai neînsemnate decât cele pentru care au scăpat cei dintâi. 

În ce privește asocierea termenului cu progresismul, și aici lucrurile sunt mai complicate. După cum o demonstrează ultimii ani, campaniile de cancelling nu (mai) sunt doar apanajul sferelor progresiste. Ele pot fi instrumente eficiente în mâna taberelor celor mai reacționare (vezi cazul președintei de culoare a Harvardului, Claudine Gay, forțată să demisioneze în urma unor acuzații de plagiat și antisemitism); după cum, în ce privește agentul lor, ele pot fi conduse nu doar de mulțimile dezlănțuite de hoi polloi, ci la fel de bine și de sferele cele mai înalte ale statului – vezi, de exemplu, „scandalurile” contrafăcute în care au sfârșit Documenta 15 și ultima Berlinale, cu statul german shamuind artiști și curatori pentru opiniile și lucrările lor. 

Dacă există totuși o anumită afinitate între cancel culture și progresism, aceasta se datorează, cred, următorului aspect: nu poți face cancelling și shaming într-o comunitate de cinici. Ca să poți face de rușine sau măcar trage la răspundere pe cineva trebuie să poți căsca o distanță între ceea ce pretinde și ceea ce face sau spune acea persoană – distanță între realitate și ideal sau pretenții pe care idealismul constitutiv al câmpului progresist se pliază la perfecție. Și dacă mai există o afinitate cu progresismul, aceasta constă în chiar ideea de dreptate socială și spațiu public – dreptate socială ca publicitate, în sens kantian desigur – pe care ambele o împărtășesc în mod constitutiv. 

Or, tocmai limitele dreptății sociale la care poate visa sau ajunge cancel culture fac din acesta un fenomen ambiguu și eluziv. Din această perspectivă, e interesant să revizităm faimosul schimb de scrisori deschise din revista Harper’s din iulie 2020, în care două armate de intelectuali (cam 150 de fiecare parte) s-au înfruntat pe tema cancel culture. Într-o primă salvă (3), mari nume ale academiei internaționale (de la Chomsky și Fukuyama la Rushdie și J.K. Rowling) deplângeau noua cultură a anulării ca o practică totalitară, cenzurantă, care impune conformism și sufocă orice dezbatere și libertate a exprimării – în termeni pe care noi îi știm deja din tiradele de demult ale Anei Blandiana sau Patapievici despre tirania corectitudinii politice. De cealaltă parte (4), un număr la fel de impresionant de intelectuali – jurnaliști, universitari, freelanceri, activiști, dar de pe palierele mai precare și neinstituționalizate ale scenei culturale – vedeau în gestul scrisorii celor dintâi doar un efort al acestora de a-și apăra privilegiile câștigate (platformele lor, capitalul lor social și cultural) prin asumarea poziției de victime, într-un mod de altfel total abuziv. În răspunsul său, tabăra pro-cancel aducea două argumente la drept vorbind contradictorii, dar care îmi par adevărate și relevante pentru definirea cancel culture-ului tocmai în contradicția lor. Pe de o parte, spuneau ei, panica în legătură cu teroarea pe care ar răspândi-o cultura anulării e total nejustificată, întrucât mai nimic din efectele pe care le deplângea cealaltă tabără (implicând presupuși jurnaliști concediați pentru articolele lor, universitari dați afară pentru curricula propusă, șefi de instituții demiși pentru că și-au permis să vorbească liber etc.) nu au avut loc. „Despite the supposedly devastating consequences of „cancel culture”, a man accused of sexual assault occupies the White House and Boris Johnson’s career has soared despite countless Islamaphobic statements… Cancellation, in the terms it is culturally viewed in, does not exist. Famous people with controversial opinions mostly get to carry on as they were; careers are not destroyed” (5). Pe de altă parte însă, această formă pare-se cât se poate de ineficientă de justiție socială era văzută, totuși, drept unul din ultimele instrumente de luptă pe care le mai avem, în condițiile în care structurile de privilegii și inegalitate socială sunt atât de betonate, iar căile tradiționale de remediere – partide, sindicate, tribunale, media – sunt atât de anesteziate. În această contradicție asumată – it’s not much justice, but it’s the only one we’ve got – stă, cred, toată măreția și micimea acestui fenomen. 

Ca orice formă de justiție populară, cancel culture e capabil și de glorioase ghilotinări de capete încoronate, dar și de gesturi de cruzime gratuită asupra unor victime nevinovate. Mediul său predilect de manifestare – rețelele de socializare și publicurile lor – fac însă din această formă de justiție populară un caz aparte, mai ales în ce privește „poporul” său constituant. Pentru că, dacă e adevărat că cel mai adesea aceste campanii merg, ca orice proces de justiție populară, de jos în sus, mobilizând păturile largi ale utilizatorilor împotriva categoriilor mai privilegiate, trebuie spus totuși că aceste campanii nu bat niciodată foarte departe: ele nu au nici un efect asupra instanțelor și autorităților cu adevărat privilegiate, nu ajung nici măcar la poarta castelelor clasei dominante, ci afectează cel mult etajul imediat superior al vecinilor de bloc middle class. Dave Chapelle sau Kanye West au ieșit nevătămați, ba chiar întremați din cancelling-ul la care au fost supuși; tot așa cum, după toate evidențele, cancel culture-ul n-a avut absolut nici un efect asupra lui Donald Trump, dar nici asupra urmașului său, a.k.a. butcher Joe. Justine Sacco a fost în schimb lichidată, pentru privilegiul impardonabil de a fi albă, tânără și angajată în PR. E aici o limită și o problemă constitutivă a cancel culture-ului: e aproape un raport invers proporțional între virulența și efectele sale, pe de o parte, și gravitatea cazului, pe de alta. Cancel-ul are, poate, efect asupra unuia ca Alexandru Matei, dar nu are nici un efect asupra unui caz infinit mai grav ca Andrew Tate. La fel, acuzele de rasism produc efect în cazul unuia ca BAS, dar nu au nici un efect în cazul unor rasiști sau sexiști patentați ca Sorin Lavric sau Mihai Neamțu. Din această perspectivă, cancel culture e o luptă intestină și o dezintegrare internă a palierului progresist al clasei de mijloc – cu drame și consecințe fără doar și poate reale și grave pentru cei implicați, dar fără semnificații prea ample la nivel social – cel puțin nu în ce privește structura de bază, de clasă a societății. Sau al cărei efect social constă doar în a fixa și mai mult structura de clasă existentă deturnând unul din agenții ei cei mai activi, clasa de mijloc urbană și liberală, într-un demers autodevorator și autoneutralizant. Și asta din încă un motiv: pentru că dintre toate nedreptățile pe care cancel culture le adresează și le poate adresa – sexism, rasism, antisemitism etc. – lipsește cu totul nedreptatea de clasă. Nimeni nu-și ia cancel pentru că e bogat, pentru că are prea multe case sau mașini, pentru că e patron. Și chiar dacă am încerca, cei cu adevărat bogați ar trece fluierând pe lângă vociferările noastre. Singurii care ar fi afectați ar fi, din nou, aceiași vecini de bloc al căror exces de privilegii constă în faptul că au reușit să-și achite creditul sau să prindă în sfârșit un job fix (6). 

Și nu spun că toate aceste privilegii de pe casa scărilor n-ar fi într-adevăr enervante, frustrante, și n-ar merita uși trântite și bătăi în calorifer. Spun doar că dușmanul principal stă totuși la altă clasă, ale cărei ziduri nu prea se dărâmă doar pentru că le batem noi obrazul. 

Note:

(1) Pentru cazul lui Justine Sacco, vezi Jon Ronson, Umilirea publică în epoca internetului, traducere de Andra Matzal și Cosmin Postolache, Art, București, 2018, pp. 75-101, și de altfel tot internetul.

 (2) https://www.newsweek.com/levar-burton-defends-cancel-culture-says-it-should-called-consequence-culture-1586506.

(3) https://web.archive.org/web/20200723175921/https://harpers.org/a-letter-on-justice-and-open-debate/.

(4) https://objectivejournalism.org/2020/07/a-more-specific-letter-on-justice-and-open-debate/.

(5) Ibid.

(6) Ca exemplu de campanie shaming de acest gen, vezi: https://www.catavencii.ro/bataie-de-joc-prin-pnrr-imprumutam-zeci-de-milioane-de-euro-pentru-studii-literare-si-filosofice-si-pentru-a-analiza-limbajul-presei/.

*

Marius Conkan

Despre heteroglossie și responsabilizarea scriiturii

Gândind și operând teoretic din interiorul unei paradigme – și anume, cea a studiilor culturale geografice – care a postulat relația dialectică dintre ideologic și estetic, dintre materialismul social-politic și producțiile artistice, pentru mine este evidentă necesitatea unei înțelegeri clare și distincte a câmpului literar autohton ca fiind modelat și de factori exogeni și alogeni (de factură extra-estetică), meniți să interogheze mecanismele interne ale oricărei poetici ficționale. Se cuvine amintită aici, ca un contra-argument major în fața „autonomizării” esteticului, mutația epistemică instituită în anii 1980-1990 de Fredric Jameson și David Harvey, care au demonstrat că postmodernismul occidental nu constituie o paradigmă culturală fără tangență cu sfera social-economică și politică; din contră, postmodernismul este „dominanta culturală” a capitalismului târziu sau, în termenii lui Harvey, el imită și este produs dialectic de acumularea flexibilă de capital din postfordism. Așa încât, caracterul efemer și fragmentar specific postmodernității nu reprezintă o calitate estetică intrinsecă, ci este în sintonie cu compresia timp-spațiu marcată de capitalismul târziu. Firește, s-ar putea ca această logică materialist-culturală să nu fie neapărat validă în cazul emergenței postmodernismului în spațiile (semi-)periferice (cum este cel românesc), dar ar putea fi testată în ceea ce privește, de pildă, apariția de noi forme literare în postcomunismul românesc, printr-un proces care nu vizează nicidecum simpla autonomie sau auto-generare poetică. 

Am făcut această scurtă paranteză pentru a evidenția încă o dată importanța pe care o are, în practica studiilor literare, nu doar cunoașterea foarte bună a contextelor social-politice care au încadrat și generat literarul, ci și (re)cunoașterea recontextualizărilor ideologice produse de acesta, într-un demers aproape stratigrafic de cartografiere și relocalizare constantă a coordonatelor textual-cronotopice. Altfel spus, una dintre misiunile criticului și teoreticianului literar de astăzi este de a interoga inclusiv reprezentările despre lume pe care scriitoarele și scriitorii le proiectează în textele lor, pornind tocmai de la asumarea că ideologia, în sens althusserian, definește relația imaginară dintre indivizi și condițiile lor reale de existență. 

Pe de altă parte, înțeleasă ca atare, orice ficțiune literară este și un construct ideologic, cu atât mai bine articulat cu cât reușește să neutralizeze discursul autoritativ și monologic, atribute negative pe care, așa cum știm, Mihail Bahtin le opunea dialogismului și heteroglossiei, definite ca mecanisme de semnificare textuală a diferențelor/diversității social-identitare și lingvistice. Firește, apelez aici la niște concepte clasice tocmai pentru a nuanța faptul că producerea de ficțiune literară implică, alături de o instrumentare formal-stilistică personalizată, și un act de responsabilitate și responsabilizare etică, girat tocmai de funcția publică a scriitorului care dintotdeauna a fost și un cartograf al realităților social-politice contemporane lui. În mod cert, un asemenea act de responsabilizare etică nu presupune auto-cenzură ideologică (chiar și când aceasta este practicată, un cititor avizat îi poate descifra oricând simptomatologia textuală), ci abilitatea de a opera adecvat cu principiile compoziționale ale heteroglossiei în reprezentarea acestor realități și, în egală măsură, cu tehnicile narativ-stilistice capabile, de pildă, să problematizeze stereotipiile cultural-mentalitare, nu să contribuie la sedimentarea lor. De altfel, principul multifocalizării, ca element major al geocriticii lui Bertrand Westphal, ar putea folosi, de asemenea, la dezamorsarea imagologică a clișeelor de reprezentare, atunci când este asumat ca instrument narativ-ideologic în cartografierea relațiilor și claselor sociale. 

Cu toate acestea, responsabilizarea auctorială ar trebui neapărat suplimentată de cea a criticului literar, care are efectiv datoria nu de a practica lecturi impresionist-tematologice, ci de a interveni constructiv în dezbaterile din câmpul literaturii, de a semnala derapajele ideologice și, nu în ultimul rând, de a-și calibra metodele în funcție de noile contexte geo-culturale. Firește, fără să fie defel un justițiar sau un actant al cenzurii, s-ar putea ca rolul criticului literar de astăzi să depășească simpla sa încadrare disciplinară (de cititor profesionist, dar nedespărțit de metodele tradiționale) și să contribuie tot mai mult la problematizările socio-critice actuale, care inevitabil au un caracter transdisciplinar (de altfel, numeroase studii din critica literară a ultimilor ani urmează o atare direcție).

În ceea ce privește această calibrare (ca să nu o numesc neapărat evoluție) metodologică, este necesar să existe momente publice mai dese de reflecție a criticii românești asupra propriilor limitări și instrumente de analiză și teorie literară. Deși din alt domeniu, este notoriu, de pildă, cazul lui Edward W. Soja, unul dintre cei mai importanți geografi umaniști ai postmodernității, care a fost nevoit să-și revizuiască proiectul teoretic în urma criticilor feministe (și nu numai), care îi imputau practicarea și impunerea unei filosofii oarecum rigide, limitate și nu întru totul pluraliste asupra spațialității. De altfel, Soja este cel care a promovat în ultimii ani conceptul de „(in)justiție spațială” în contextul geografiilor dezvoltării inegale, într-un demers adiacent celui practicat în geografia feministă (în special prin Gillian Rose și Doreen Massey), care a divulgat masculinizarea geografiei culturale, problematizând raporturile și distribuțiile tensionate dintre spațialitate, clasă și gen. Din acest punct de vedere, ținând cont de sincronizările recente ale teoriei românești la noile achiziții din zona World Literature, îmi este tot mai limpede faptul că aceasta se îndreaptă spre o tot mai acută și benefică internalizare a sistemelor socio-critice actuale de investigație a literarului și a funcțiilor sociale pe care acesta le îndeplinește astăzi, ceea ar putea conduce în unele cazuri inclusiv la revizuiri canonice, dar fără scop demolator.

*

Amalia Cotoi

De la New Jack City la cazul BAS. Soluția post-critică

Deși cancel culture e o formă de activism care poate fi datată pe la începutul culturii moderne, prima mențiune a posibilității de a anula (to cancel) o persoană, și nu un lucru, apare, conform jurnalistei Vox, Aja Romano, într-un film cult din 1991, New Jack City, în regia lui Mario Pen Peebles. Când prietena lui Nino Brown, traficant de droguri și lider al crimei organizate din New York, îi reproșează acestuia plăcerea pentru acte de nesupunere, de ilegalitate, Nino Brown varsă șampania peste ea și îi spune gărzii de corp: „Cancel that bitch. I’ll buy another one” („Anuleaz-o pe proasta aia. O să-mi cumpăr alta”). Replica lui Nino („Cancel that bitch”) va intra câțiva ani mai târziu în cultura pop, fiind reprodusă în 2005 de rapperul 50 Cent în hitul Hustler’s Ambition, iar cinci ani mai târziu, de Lil Wayne în piesa I’m single.

Cu toate că, să zicem, putem susține pe baza evidențelor anterioare că acesta e momentul inceptiv al conceptului de cancel culture azi, evoluția fenomenului e departe de a fi una liniară. Se vorbește în general despre cancel culture ca despre o mișcare ce ține de stânga politică și care a câștigat avânt, în State, mai întâi, prin platforma comunității afro-americane de pe Black Twitter. Variabilele, însă, sunt multe și aici, la fel și manifestările, în așa fel încât nu cred că putem vorbi de începutul unei culturi a reducerii unei persoane la tăcere în societatea contemporană la fel cum o facem despre Primul Război Mondial, în sensul în care fenomenul nu are o dată fixă de debut. Cu toate acestea, asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austro-Ungariei, moment care a declanșat lanțul de evenimente premergătoare primului cataclism al secolului totalitar, poate fi echivalată, mutatis mutandis, cu uciderea lui George Floyd, un bărbat de origine afro-americană, ucis de un ofițer de poliție pe 25 mai 2020, în Minneapolis, Minnesota. Evenimentul nu numai că a provocat un val de proteste anti-rasism în toată lumea, sub lozinca Black Lives Matter, dar a dus la reacții iconoclaste în rândul mulțimilor, de la schimbarea numelor de străzi la înlăturarea statuilor unor personalități asociate cu sclavagismul și/sau cu colonialismul, ca, de pildă, Theodore Roosevelt (America) sau William Beckford (Anglia). Tot acum, însă, începe să se manifeste din ce în ce mai des în societate, mai întâi în cea americană, o altă îngrijorare, care are de-a face cu pericolele pe care acest fenomen digital, cancel culture, a ajuns să le pună.

Apărea, astfel, în iunie 2020, în revista Harper’s Magazine, o scrisoare deschisă împotriva fenomenului cancel culture, A Letter on Justice and Open Debate, semnată de mai multe personalități importante, printre care și Salman Rushdie sau stângistul Noam Chomsky. Redau un fragment: „Limitarea dezbaterii, fie de către un guvern represiv sau o societate intolerantă, îi afectează întotdeauna pe cei lipsiți de putere și face pe toată lumea mai puțin capabilă să participe la procesul democratic. Modalitatea de a învinge ideile greșite este prin expunere, argumentare și persuasiune, nu prin încercarea de a le reduce la tăcere” (t.m., AC). Aceeași teamă, de limitare a libertății de expresie, ajunge să fie însoțită de o alta, specifică mai ales continentului european, și anume damnatio memoriae. Mult mai strâns legată de obiectele de patrimoniu decât Statele Unite ale Americii, Europa își arată și ea îngrijorarea față de puterea internetului de a acționa în plan social și de a-și aroga dreptul de a înlătura din societate ceea ce nu e conform cu valorile sale într-un prezent dat. Recent, miniștrii culturii din Franța și Italia, ca să dau un exemplu, discutau despre posibilitatea găsirii unei măsuri împotriva „culturii barbariei”, așa cum o numește Gennaro Sangiuliano, ministrul culturii italian.

Rămâne să ne dăm seama de ceva mai insidios: este cancel culture o etichetă infamantă lipită pe o serie de inițiative și declarații acuzatoare de către cei care se simt lezați de știrbirea integrității unor patrimonii culturale naționale sau avem de-a face cu un fenomen pe care nu-l pot nega nici măcar cei chemați să se justifice? Pe scurt, de exemplu, a fost Eminescu misogin? A fost G. Călinescu rasist? Erau intelectualii români ai anilor ʼ90 clasiști – și, astfel, trebuie, în fiecare dintre aceste cazuri, procedat la trigger warning? 

În 2023, când bula literară s-a aprins în fața acuzației de rasism pe care Valeriu Nicolae i-o aducea romanului lui Bogdan-Alexandru Stănescu, Copilăria lui Kaspar Hauser (Polirom, 2017), lumea culturală românească părea să nu aibă la îndemână instrumentele cu care să lupte împotriva exceselor politicilor corecte și nici să și le explice în afara retoricii generale a opresiunii minorităților de către majoritatea albă, masculină și privilegiată de istorie. Și nu cred că le are nici astăzi. Deși lansată în spațiul de dezbatere al rețelelor de socializare, opoziția dintre o critică de stânga, care privilegiază lectura sociologică a textului literar, și cea de dreapta, care a scos din dotare arma autonomiei esteticului, nu pare să fi trecut dincolo de pereții lumii literare.

Cred, însă, că există o poziție nouă, care merită discutată și problematizată, și anume cea post-critică. Ea ține de o percepție a literaturii – și a artei în general – dincolo de itemurile teoretice cu care lucrează critica literară, dar și de prejudecățile/ideologiile pe care le subîntind. Astfel, propun o soluție mai atentă la statutul de scriitură a oricărui text, indiferent de cadrul editorial în care este ambalat. De ce? Pentru că oricum am privi lucrurile, fie din stânga, fie din dreapta, pare că reacția față de ceea ce dă, în fond, statutul literaturii, și anume, forma, nu poate fi decât una exagerată. Așa cum ar spune englezii despre Marmite, o pastă tartinabilă cu un gust puternic, obținută ca produs secundar prin fabricarea berii, forma a devenit „un ceva” pe care fie îl urăști, fie îl iubești. 

Deși scandalul dintre Valeriu Nicolae și BAS se naște la întretăierea drumurilor dintre primatul formei și cel al conținutului, deci dintre o lectură în cheie estetică (de dreapta) și una pentru care literatura devine document socioistoric (de stânga), ceea ce omit ambele e că afectul, ca receptor esențial al literaturii, nu este nici colectiv și nici nu mai poate fi reglat din afară, ca pe vremea criticii „de gust”. Chiar dacă dezbaterea se poartă în sfera jurnalismului cultural, ambele lecturi sunt formate în spatele ușilor închise ale universităților, fie de odinioară, fie de acum, și par a fi la ani lumină distanță de orice formă de atașament față de text. Or, lectura lui Valeriu Nicolae nu e una obiectivă. Ea e afectivă, implicată, vorbește despre cum se simte un cititor din afara bulei literare în legătură cu textul: „Copilăria lui Kaspar Hauser a fost oribil de citit pentru mine”, notează Valeriu Nicolae, în articolul publicat în Libertatea, în august 2023.

Ancorată într-o practică de lectură etică, pe care Rita Felski ar vedea-o în termenii unei hermeneutici a suspiciunii, reacția lui Valeriu Nicolae trebuie încadrată dublu. Pe de o parte, ea este susținută de și formată prin politicile corecte ale lumii în care trăim, pentru care arta în general trebuie abordată prin prisma normelor și a valorilor unei societăți la un moment dat, iar, pe de alta, ea dă seama tocmai de primatul afectiv: „oribil” e ceva ce nu poate fi contracarat cu argumente.

Astfel că, într-o țară ca SUA, care de câțiva ani buni își mulează bibliografiile școlare și universitare pe logica politicilor corecte, următorul fragment din Copilăria lui Kaspar Hauser nu numai că ar fi considerat rasist, așa cum susține Valeriu Nicolae, dar cartea în sine ar fi scoasă dintr-un circuit instituțional și deci supusă normelor cancel culture: „…deci înăuntru nu e nimeni doar un țigan borât de la scara D, care rânjește când mă vede, dar devine serios când intră și tata care îi dă și 5 lei… da, zic, am niște bani și îi fac semn lu cioară să-mi schimbe ăia cinci lei… simt că-mi bagă cineva degetul în cur prin pantalonii de trening, mă întorc la ăsta care rânjește și are o coajă de sămânță lipită pe caninul drept… așa fac ăștia mereu când vor să ți-o tragă, se prefac jigniți și-mi frige un cap în gură… mă uit la fața lui, la nasul ăla din care îi curg mucii mereu și la dinții lui galbeni, ca ai șobolanilor pe care îi belim când ies de la ghenă…”.

Nu consider că textul lui BAS e rasist, cred că el are de-a face cu o memorie individuală și socială, care contribuie la conștientizarea rasismului latent din societate. Asta pentru că, dacă citim cartea, e clar că locutorul monologului de mai sus nu este un personaj făcut să fie o portavoce a convingerilor autorului. În plus, literatura este polifonică și realismul ei nu poate fi autentic dacă e cenzurat. În absența unor texte ficționale sau nonficționale care să ia pulsul societății și care să dea seama prin acte de limbaj de rasism, de cruzime față de animale sau de discriminare a femeilor, memoria literaturii s-ar cantona în zona refugiului, într-o interioritate pură, ocolind tensiunile existente la nivel social. 

Așadar, problema nu cred că ține de o lectură individuală ca cea a lui Valeriu Nicolae, ci de efectele de bulgăre de zăpadă pe care le poate genera dacă nu ne oferim mijloacele de a disocia între rasism profesat și reprezentarea lui. Aș spune că post-critica poate oferi niște soluții și, de aceea, o să încerc două răspunsuri la problema pe care o pune în discuție cazul BAS. 

După cum insistă Felski, post-critica nu vine să anuleze achizițiile criticii literare. Cred − și mă lansez, astfel, în primul răspuns – că în ciuda detentei sociologice a criticii literare de azi, aspectul formal, care ține de tipologia textului, dar și de dimensiunea sa pragmatică și enunțiativă, nu trebuie neglijat când vine vorba de lectură profesională. Așa cum scriam în numărul din septembrie al revistei Familia, fără o interogare și o asumare a raportului dintre dimensiunea socio-culturală a artei și dimensiunea ei creatoare, orice carte poate fi supusă unor acuzații similare celor intentate prozei lui BAS. Literatura e un produs artistic, un obiect ca oricare altul din societate, care, însă, spre deosebire de toate celelalte discursuri artistice și societale, își capătă statutul de literatură printr-o formă dată de limbaj.

Dacă Soldații. Poveste din Ferentari (Polirom, 2013) de Adi Schiop nu a produs aceleași reacții, deși limbajul e la fel de frust și tranșant la adresa personajelor de etnie romă, motivul are de-a face, în primul rând, cu tema textului, una de actualitate și originală în câmpul literaturii române, și anume cea a homosexualității, dar și cu epoca − în 2013, toată această discuție despre cancel culture era, în România (poate și în America), imposibilă. Apoi, un alt argument poate fi statutul autobiografic al cărții – textul e narat la persoana întâi din perspectiva unui doctorand care scrie o teză despre manele și locuiește la fața locului, pe teren, și anume în Ferentari. Cred, așadar, că prima precauție care se poate lua în interpretarea unui text este tocmai asta: încadrarea textelor pe genuri și asumarea faptului că literatura e, în primul rând, un edificiu de limbaj. 

E foarte ușor, azi, să preiei enunțuri dintr-un text literar și să le atribui autorului. Soluția nu e să-l cerți sau să-l desconsideri pe cel care o face, ci să explici și, în ultimă instanță, să accepți că textul tău – chiar dacă enunțul vinovat aparține unui personaj cu care nu te identifici – poate răni. De aceea, acest al doilea răspuns pe care urmează să-l probez are de-a face cu practicile de lectură. Reflexele de lectură ancorate în politicile corecte ale lumii în care trăim, care tratează textul ca simplu document socio-istoric, excluzând realitatea polifonică a literaturii și de reprezentare a acestei memorii individuale și sociale, au drept cauză și lipsa unei tradiții instituționale de lectură, care să pună accentul pe relația noastră afectivă cu textul: cum ne face să ne simțim și de ce o anumită carte, un film, o pictură etc.

Lectura lui Valeriu Nicolae e la fel de corectă ca lectura unui cititor de profesie, dar asta dacă admitem că o lectură nu poate și nu trebuie să creeze adeziune colectivă. Lui Valeriu Nicolae textul îi repugnă, pentru că vede discursul naratorului lui BAS ca o reprezentare a urii existente în societate la adresa comunității rome din România, în vreme ce pentru critica literară, textul lui BAS pare să fie un pretext pentru un balet polemic în care se aruncă interpretări care mai de care mai originale, niciuna, însă, la fel de aproape sub raport afectiv de text ca Valeriu Nicolae. 

Cred, în spirit postcritic, că putem cultiva un tip de lectură care să facă să comunice și cercetarea, și lumea din afara ei. E important, deși dificil, pentru critica literară să găsească un echilibru între o lectură critică, profesională, care presupune detașare față de text ca simplu obiect de studiu, și o lectură postcritică, afectivă, pentru care sentimentele pe care textul le produce sunt mult mai importante decât oricare scenariu teoretic pe care textul îl poate stimula. Lectorul profesional trebuie să știe să citească textul pornind de la substanța lui literară și de la ideea de convenție sau protocol poetic, dar trebuie să fie deschis la alte lecturi care provin din afara spațiului ei. Pentru că nu vorbim aici despre alibi estetic și nici despre primat etic, criticul literar ar trebui să stăpânească o gamă largă de discursuri umaniste și să acorde cititorului dreptul de a fi rănit de ceea ce i se pare/simte că textul îi transmite. Doar prin luarea în considerare a publicului larg, cu lecturile lui de plăcere, dar implicate, cred că va reuși critica literară în anii care vor veni să salveze părți de corpus literar din fața ideologiei cancel culture. 

Bibliografie selectivă:

A Letter on Justice and Open Debate, în Harper’s Magazine, 2020: https://harpers.org/a-letter-on-justice-and-open-debate/. 

Felski, Rita, „After Suspicion”, în Profession (2006), Modern Language Association, New York, pp. 28-35.

Nicolae, Valeriu, „Cine sunt «borâți», violenți, obsceni și arată ca niște «șobolani». Pasaje din cartea unui apreciat scriitor român contemporan”, Libertatea, 2023: https://www.libertatea.ro/opinii/pasaje-din-cartea-unui-apreciat-scriitor-roman-contemporan-4642130.

Stănescu, Bogdan-Alexandru, Copilăria lui Kaspar Hauser, Polirom, București, 2017.

[Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 43-51]