IV. RECENZII

Elisabeta MÂRZA

Modernismul periferic. Bacovia, de la decadentism la flâneurism

În ciuda riscului pe care îl implică revizitarea unui scriitor cu o receptare atât de vastă, volumul Bacovia. Modernismul periferic* reușește să se înscrie într-o lungă tradiție a studiilor literare românești de critică a textului bacovian, fără însă a aluneca în vreuna dintre extremele atât de tentante când subiectul este deja hiper-analizat. Astfel, Andrei Doboș operează pe două direcții principale, tratându-l pe Bacovia nu doar cu o lentilă formată în cadrul culturii naționale, modelată inevitabil de vârstele critice din trecut, ci legându-l pe autorul Plumbului și de contextul mai larg, internațional, în care poate fi poziționat. Pe de o parte, secvențele de metacritică oferă o expunere clară a receptării pe alocuri polemice de poezie bacoviană, dar, simultan, ele deschid calea și către o nuanțare atentă a treptelor dezvoltării modernității poetice românești și a modului în care acest context cultural (și nu numai) își lasă amprenta asupra opiniilor vehiculate. Pe de altă parte, inserarea elementului „străin” se realizează pe filiera lui Walter Benjamin – Andrei Doboș se folosește de conceptul de flâneur pentru a pune în lumină o dimensiune aparte a mișcării perpetue la Bacovia, o dinamică a locuitorului orașului marginal, care „așteaptă să fie surprins” precum parizianul secolului al XIX-lea. Acest contrast este simptomatic pentru dezvoltarea diferită a modernismului românesc în raport cu acela occidental.

Cartea este construită pe cinci capitole: cel dintâi, mai degrabă sintetic, reprezintă o recapitulare promptă a reperelor fundamentale specifice criticii concentrate pe Bacovia, așezate de-a lungul a trei perioade – interbelică, estetist-socialistă și postmodernistă. Ulterior, se urmărește o structură cronologică: fiecărei vârste de receptare îi este atribuit câte un capitol, în care se prezintă pe larg, în stil comparativ, abordările privilegiate și personajele de pe scena literară care le susțineau. Ultima secțiune, un moment de vârf al cărții, îi este dedicată paralelismului dintre figura flâneurului, așa cum este ea înțeleasă de Walter Benjamin, și ipostazierile din opera bacoviană.

Intenția lui Andrei Doboș nu este atât să de-construiască opiniile deja încetățenite ale predecesorilor săi, cât să construiască în plus, să contribuie lao viziune de ansamblu: pornește de la fundația criticilor trecutului, o chestionează, iar apoi se folosește de ceea ce îi servește și nuanțează, corectează sau adaugă detalii-cheie acolo unde constată lipsuri. Astfel, de apreciat este că autorul nu calcă sfios pe lângă marile nume ale domeniului, de teamă să nu bulverseze un canon bine integrat în cultura națională, și nici nu se teme să evidențieze meritele unui critic mai puțin cunoscut poate în defavoarea altuia („Tensiunea dintre cele două modele ale subiectivității capătă, față de intervențiile manolesciene, un contur mai limpede în monografia lui Mihail Petroveanu”). Mai mult, monograful scoate în evidență, fără însă a formula vreun verdict, felul în care Bacovia a fost instrumentat pentru a ilustra o teorie particulară a cutărui critic.

Cu alte cuvinte, în cazul unor critici, textul bacovian se mulează pe o serie de convingeri pre-existente. De pildă, una dintre motivațiile călinesciene în deturnarea interpretărilor lui Lovinescu se leagă de faptul că „proiectul cărții [al Istoriei…] urmărește postularea caracterului « organic » al culturii naționale”, deci, în mod evident, trăsăturile bacoviene identificate de Călinescu vor fi orientate înspre această direcție. Astfel, Andrei Doboș surprinde o triplă dinamică: raportul dintre critici și Bacovia, cel dintre un critic și colegii de breaslă, cu ideile lor contrastante sau complementare, dar și cel dintre critici și contextul socio-politic și istoric aferent –  acesta din urmă jucând un rol semnificativ în identificarea „bacovianismului”. În plus, autorul nu se rezumă la a compara viziunile critice între ele, ci se aventurează și pe teritoriul analizei de text, îmbinând părerile consacrate despre anumite simboluri sau teme cu propriile crezuri, adesea contrastante cu cele anterioare.

Dacă, precum am menționat anterior, prima secțiune („Vârstele receptării critice”) se ocupă de stabilirea coordonatelor criticii bacoviene și a principalilor săi reprezentanți, cel de-al doilea capitol, „De la physis la techné”, are în centru receptarea critică din perioada interbelică și se construiește în jurul celor două nume „grele” care îi trasează liniile directive – E. Lovinescu și G. Călinescu –, fiecare pornind de la anumite reproșuri față de acel modus operandi bacovian. Cel dintâi își fundamentează comentariul pe „iritarea față de existența unui « cult bacovian »” și setează, pe această direcție, tonul pentru o „lungă posteritate” critică, înțelegând „« arta elementară » bacoviană prin racordare la principiile simbolismului”: deoarece simbolismul era curentul dominant, critica a interpretat textul bacovian în așa fel, încât poetul să-i poată fi declarat un reprezentant puternic.  Autorul arată cum, drept urmare a codificării acestui „proces « subintelectualizat »”, cei care se aliniază perspectivei lovinesciene înțeleg poezia lui Bacovia ca fiind „la limita umanului”, etichetată drept anti-literară și anti-intelectualistă și se folosesc de metafore „zoomorfizante, geologizante sau mineralizante” pentru a susține ideea de „manifestare spontană și inconștientă a existenței”. În schimb, intervenția lui Călinescu, responsabilă de răsturnarea grilei interpretative, pune în lumină reticența față de „pregnanța artizanală și hipertrofierea naivă a codului cultural” și îl contracarează pe Lovinescu, susținând că „poetul nu-și livrează nemediat lumea, pilotat de pulsiuni inconștient motivate, ci o face prin intermediul unei subiectivități cultural construite”, alături de „o personalizare a simbolismului francez”. În acest context identifică Andrei Doboș începutul „conflictului «originar» al receptării lui Bacovia”: critica primei vârste este polarizată între aceste două opinii contradictorii (originea „după cultură” vs. „după natură”). Întrucât fiecare provenea din partea unei metaforice „mari puteri” în domeniu, niciuna dintre perspective nu putea fi ignorată, o „postură dificilă” pentru epoca respectivă. După „momentul Călinescu”, unii scriitori își ajustează sau își regândesc interpretările.

Capitolul al treilea, „Estetismul socialist: dislocare și singularizare”, mută accentul dinspre interbelic înspre a doua jumătate a secolului al XX-lea, iar autorul surprinde felul cum Bacovia este revalorizat în deceniile al șaptelea și al optulea de către critici precum Nicolae Manolescu, Ion Caraion, Mihail Petroveanu, pentru a servi imaginii modernismului înalt ce prindea amploare. Două mecanisme dominante sunt puse în lumină și comentate („reciclarea analizelor criticii interbelice”, în special a celei călinesciene, și „absolutizarea « latențelor » operei în spiritul criticii tematice a profunzimilor”), în contextul în care, reinventat din unghi modernist, poetul este „învestit cu o « conștiință estetică »”. Spre deosebire de perioada dintre războaiele mondiale, receptarea estetistă mizează pe „reîncadrarea lui Bacovia ca poet autoreflexiv”, iar autorul înțelege acest proces printr-o scoatere din context a materialului bacovian și o resemantizare care mută accentul pe singularitatea universului imaginar. Însă în postbelic Bacovia devine mai util nu ca reprezentant al simbolismului canonic, cum era anterior, ci ca un simbolist eretic, care subminează curentul și devine un simptom (sau un adjuvant) al traseului evolutiv parcurs de lirica modernă în ansamblu. Înspre finalul capitolului se discută etapa târzie a criticii estetiste (supranumită o „întoarcere a refulatului” lovinescian): prin viziunea lui Daniel Dimitriu, interpretarea operei bacoviene începe să se bazeze pe biografia autorului – o mutare a reflectorului de pe „subiectul fictiv” pe un „subiect real” – , iar noua asociere a creației lui Bacovia, de către Mircea Scarlat, cu un „șir de degradări, abdicări și retrageri”  presupune „noi concepte taxologice și tipologice”, printre care cele mai relevante sunt „bacovianismul” și „cronicarul imaginarului”.

Perioada postmodernă face subiectul principal al celui de-al patrulea capitol, „Ultimul Bacovia: de la poezia tranzitivă la minimalism”, centrat pe corelația dintre modul în care Bacovia este receptat de către o nouă generație de scriitori în anii ’80 (Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Crăciun) și „contextul sumbru al ceaușismului târziu”, virusat de intensificarea influenței „culturii pop și a industriei de marketing a consumismului american” în tranziția spre un „modernism demotic, cetățenesc”. Mecanismele dominante ale receptării critice postmoderne pe care autorul le consideră esențiale sunt cosmopolitismul, utilizat de scriitori ca să se distanțeze de naționalismul autarhic impus de contextul politic al epocii și globalismul cultural american, o alternativă la „importurile culturale franceze”. Din nou atent la articulările dintre teoriile critice și contextul în care acestea sunt enunțate, Andrei Doboș remarcă anumite tendințe („analitică și exterioară”) ca fiind strâns legate de momentul evoluției domeniului: pentru că acești critici lucrau „cu aparatul exegetic al celor două decenii post-staliniste”, conștiința lor metacritică era mai dezvoltată, ceea ce făcea ca atenția să fie îndreptată în zone precum diacronia corpusului de texte. Interpretarea operei în funcție de desfășurarea ei istorică duce la descrierea unui „ultim Bacovia”. După ce, în deceniile anterioare, poeziile târzii i-au fost trecute cu vederea, îndepărtarea criticilor postmoderni de interpretarea totalizatoare favorizată de estetiști permite o reintegrare a lor în ceea ce exegeza consideră text bacovian valoros.

Ultimul capitol surprinde dorința de a deschide cultura română înspre zona occidentală, textul bacovian fiind interpretat, de data aceasta, prin referire la flâneurul teoretizat de Walter Benjamin, paralelă însoțită de asocierile frecvente cu Baudelaire. Astfel, activitatea flâneurului de plimbare fără noimă, în așteptarea unui je-ne-sais-quoi care să trezească emoție nu prin natura sa grandioasă, ci prin experiența propriu-zisă de scrutare a detaliului neprevăzut, își găsește locul perfect în contextul evoluției secolului al XX-lea înspre o poetică a „comunului și a irelevantului”. După ce clădește o imagine clară a conceptului, Andrei Doboș subliniază că „pentru Bacovia mersul este o practică artistică”, ipostazierile bacoviene trăind, prin „delirul” său „ambulatoriu”, o „rătăcire urbană, punctată de obstacole și de opriri”. Însă, așa cum instanța lirică baudelairiană, surprinsă și ea în extazul dinamicii fără scop, „cunoaște o serie de adaptări la noul regim al percepției” (odată cu dispariția pasajelor metropolitane), și Bacovia devine un flâneur al orașului umil, marginal (nu al Parisului), un „căutător-colector în resturi – a ceea ce societatea a hotărât că este fără folos”. Autorul demonstrează cum predilecția vocii lirice bacoviene pentru starea de perpetuum mobile, îmbinată cu realitatea provincială pe care aceasta o observa în „rătăcirile” sale („metabolizarea artistică a materialelor locale”), explică mai potrivit anumite caracteristici ale modernismul bacovian, nearticulate atât de coerent în trecut, trădând simultan discrepanța enormă dintre aceeași mișcare culturală manifestată în spațiul românesc („semi-periferic”) și în acela occidental (pe fundalul industrializării).

Așadar, prin reluarea și prin chestionarea marilor linii directoare ale receptării bacoviene, volumul de față contribuie la revizuirea „bacovianismului”. Pe de o parte, autorul construiește, pe de o parte, o viziune de ansamblu asupra exegezei deja existente prin tratarea detaliată și comparativă a celor trei vârste de receptare critică, fiecare cu particularitățile și cu reprezentanții ei dominanți. Pe de altă parte, lucrarea permite ieșirea din perspectiva orientată strict în funcție de opiniile deja instituite drept canonice – o înțelegere altfel a lui Bacovia. Autorul nu doar că semnalează și punctele vulnerabile ale teoriilor despre poet, ci le leagă de momentul în care au fost elaborate, subliniind influența puternică a contextului socio-politic în interpretarea textului bacovian.

___________________

* Andrei Doboș, Bacovia. Modernismul periferic, Editura OMG, Cluj Napoca, 2024.

*

Ruxandra BARNA

Romanul interstițial: un al treilea spațiu al romanului românesc modern

Volumul Între lumi: romanul românesc în sistemul literar modern* este o lucrare situată în sfera studiilor culturale, în măsura în care practică o lectură sociologică și sociocritică a literaturii. Ea se revendică,  totodată, de la abordarea formalist-cantitativă a practicilor digitale de cercetare. Lucrarea se înscrie într-un demers mai vast de completare a câștigurilor hermeneuticii cu rezultatele analizelor statistice, în vederea (re)configurării unui proiect istoriografic coerent prin racordare la standardele cercetării internaționale.

            Sarcina pe care cercetarea sus-numită o asumă în interiorul acestei ,,misiuni” vizează reconstruirea unei taxonomii funcționale a subgenurilor romanului românesc, aplecându-se asupra publicațiilor din intervalul 1845-1939. Cercetătoarea scoate în evidență incompatibilitatea dintre materialul critic local al secolului trecut, cu conceptualizările sale adesea laxe sau nefondate științific, și cerințele noilor metode cantitative de analiză literară, care pretind delimitări noționale trasate cu precizie ,,numerică”.  Prin urmare, este indispensabilă adaptarea suportului de metadate la rigorile criteriilor de eligibilitate ale unei analize digital-cantitative funcționale.

Înainte de toate, este necesară o reproducere a schemei de distribuție a romanului modern din spațiul românesc, așa cum este desenată ea de Daiana Gârdan. Un prim criteriu taxonomic este funcția principală a romanului (,,supragenul tematic”), în conformitate cu care romanele sunt fie sociale, fie populare. Această disociere primară are la bază un proces de adaptare la contextul românesc a terminologiei care separă ceea ce se numește literary fiction, înțeleasă mai ales ca literatură ,,înaltă”, valoroasă estetic și cu mize maximaliste, de genre/formula fiction sau mainstream fiction, destinată publicului. Motivația acestei substituiri terminologice se bazează pe aducerea în prim plan a proiectului ideologic din spatele producției de roman într-o fază incipientă a culturii românești. Nomenclatura sociologizantă relevă „misia” României la tranziția dintre secole de a educa gustul populațiilor consumatoare de traduceri și imitații străine, mai întâi pentru o literatură națională pur și simplu – formarea apetenței pentru anumite tipuri de proză fiind o preocupare ulterioară. Autohtonizarea literarului este, în fapt, o preocupare comună tuturor țărilor semi-periferice în climatul specific al securizării unui prestigiu național. Un al doilea nivel de clasificare se preocupă de formulele literare de organizare a conținutului textual active în contextul istoric (,,supragenul formal”). Acesta este tributar unor device-uri formale sau pattern-uri de articulare a discursului narativ. Categoriile acestui gen sunt descrise ca ,,bazine sau învelișuri pentru manifestarea subgenurilor organizate după criterii de sociologie a spațiului, a comunităților” (p. 94) și inventariate: romanul realist, romanul naturalist, romanul psihologic (ca descendenți ai romanului social) și romanul confesiv, romanul de suspans, romanul de senzație, romanul documentar sau cronica (ca manifestări ale romanului popular, care nu face mai departe obiectul analizei acestui studiu). Ultimul considerent al clasificării are în vedere formulele cele mai relevante ca funcție socială pentru fiecare dintre supragenuri (,,subgenul”). În cazul romanului social, justificarea criteriului spațial (în roman urban, roman rural și roman interstițial) se leagă de convingerea lefebvriană că spațiul este activ în producerea anumitor forme de narațiuni și a anumitor forme de sociabilitate. Această distribuție tripartită redă dihotomiei roman rural/urban a lui Lovinescu proprietatea termenilor, readucând discuția în grila literală a tipologiei spațiale și renunțând la proiectele de consolidare a unei identități naționale, în ecuația cărora aceste etichete erau instrumentalizate ideologic. Astfel, are loc o mutație evidentă a înțelegerii subgenului, fiind propusă o analiză a romanului social din punctul de vedere al tipului de sociabilitate produsă de spațialitatea specifică.

Problematizarea fiecărui subgen poate fi urmărită în funcție de revendicările teoretice principale ale studiului, readuse în discuție constant. Aici se înscriu afirmațiile lui Fredric Jameson din articolul său Thirld-World Literature in the Era of Multinational Capitalism (1986), mai ales în felul în care sunt instrumentate de către cercetătorii din cadrul Warwick Research Collective în volumul lor seminal pentru aripa neomarxistă a noii paradigme din studiile literare, Combined and Uneven Development. Towards a New Theory of World-Literature (2015). Teza lor lărgește accepțiunea noțiunii de modernitate literară, definind-o în funcție de calitatea sa ,,de a metaboliza efectele instalării modernității capitaliste și a rescrierii formelor de conduită socio-economică peste un substrat național, arhaic” (p. 195).

Propunând o problematizare a modernismului romanesc în aspectele sale ocultate de receptarea critică interbelică prin intervenții care vizau exclusiv considerente de valoare estetică și de sorginte pur livrescă, secțiunea dedicată studiului romanului urban optează pentru o viziune a modernității orientată de un alt principiu director: instaurarea sa ca ,,fenomen singular și inegal, care produce dezvoltări diferite, metabolizate diferit de către literaturile create sub auspiciile curentelor și ideologiilor active în epocă” (p. 111). Dintre acestea din urmă, mizele sămănătoriștilor și ale poporaniștilor sunt inventariate în treacăt, studiul poziționându-se în mod manifest sub imperativul ideologic al ,,modernilor” de școală lovinesciană, promotori ai unei aderențe sincronice la civilizația vestică. Cu premisele la vedere, demersul teoretic se apleacă asupra relației dintre modernitatea românească și mondenitatea românească, revendicându-se de la cercetările lui Andrei Terian și ale Ligiei Tudurachi pentru a legitima experiența citadină ca descoperire a unui nou mod de viață. Acest modus vivendi este redat mai ales prin observarea atentă și înregistrarea schimbărilor socio-economice care servesc drept puncte de control ale procesului instaurării treptate a capitalismului.

În această etapă a cercetării, direcția principală se coagulează în jurul unei analize cantitativ-geocritice, care face uz de precizia statistică a instrumentelor digitale pentru a fixa atât la nivel macro, cât și micro, coordonatele spațiale în care se înscrie acțiunea romanului urban. Ca spațialitate generică, Bucureștiul domină de departe scena romanelor modernității cu teză modern(ist)ă. Însă, o tendință la nivelul geografiei textului mai greu de radiografiat fără ajutorul instrumentelor cantitative relevă concentrarea acțiunii întocmai pe străzile acestui oraș, dintre care cea mai relevantă arteră este Calea Victoriei. Aparatul teoretic este recalibrat prin invocarea ,,proiectului arcadelor” lui Walter Benjamin (Das Passagen-Werk, 1892-1940), iar Calea Victoriei este privită în funcția sa de simbol al sociabilității cosmopolite, bulevard ale cărui vitrine etalează producția de import într-o perpetuă adaptare la standardele noului. Comportându-se ca zonă de coagulare a circulației internaționale de bunuri, ,,decorul autohton a fost tradus în romanul românesc modern(ist) ca scenă, ca vitrină a spațiului global, plasându-și personajele într-o poziție pasivă, de urmăritori, de spectatori, fascinați de prestația capitalismului” (p. 121). Verdictul preliminar al demersului critic în etapa de lucru curentă stipulează această postură inertă, lipsită de inițiativă, drept ,,voce narativă locală”, consolidată pe experiența citadinului (semi-)periferic, ai căror locuitori nu întâlnesc condițiile de eligibilitate pentru a dobândi un rol de agent în economia interschimbului mondial. Articulate prin multiple studii de caz, variațiunile în condiția flâneurului transpun, pe de-o parte, exotizarea capitalismului, prin personaje care aderă să fie resorbite de spectacolul circulației în termeni nedisimulați ideologic, etic sau moral a capitalului global (Camil Petrescu, ca exponent al taberei modernilor). Pe de altă parte, ele expun seducerea, iar, ulterior, abandonarea de către viața modernă a unor destine alienate, retractile, cu tendințe de izolare, al căror diagnostic (simptomatic-sămănătorist) enunță discrepanța dintre predispozițiile participării la viața publică a momentului și ritmurile naturale ale unui tip de sociabilitate arhaică (Cezar Petrescu).

Problematizarea romanului rural are ca prim moment reformatarea triangulației propuse de Franco Moretti în articolul său manifest ,,Conjectures on Wolrd Literature” (2000), care reproduce modul particular de asimilare a importului de formulă literară de la centru în periferii – prin compromisurile la care specificul local obligă fișa de sinteză a unui anumit tipar romanesc. Analiza ia ca obiect producții literare care se revendică de la naturalismul francez, zolist: seria de romane Ion – Răscoala, de Liviu Rebreanu, raportată la un roman al Sudului Global care îndeplinește o funcție de control, de verificare a validității ipotezei propuse, anume cel al lui Euclides da Cunha, Os Sertões (1902). Triangulația în favoarea căreia se argumentează este formatată astfel: ,,formă străină (naturalism francez), material local (subiect național, românesc, respectiv brazilian) și formă regională (naturalism periferic)” (p. 168). Demonstrația vizează mai multe glisări ale romanelor de la proiectul ideatic al naturalismului canonic, care se manifestă mai ales în termeni de clasă: dacă în cazul naturalismului de program toți actanții sociali erau puși în lumină de un reflector neutru din punctul de vedere al situației de clasă, în cazul naturalismului periferic privirea se află sub directiva unui subiect perceput ca forță civilizatoare, dar aflat la rândul său într-o poziție defavorizată în raport cu autoritatea politică. Astfel, țăranului nu i se oferă drept la voce decât prin mediere, iar violența sa își găsește corespondentul în discriminarea sistemică operată prin intermediar de către statul-națiune, care îl instrumentalizează propagandistic ca simbol al consolidării identitare etnocentriste, excluzându-l, în același timp, din ecuația națiunii. Prin urmare, naturalismul periferic presupune atât ,,o filtrare a privirii țăranului prin ochii unei alte clase sociale” (p. 180), cât și transformarea unei narațiuni a brutalității rurale fondate pe precepte de ereditate și influența mediului într-una ,,alegorică, simbolică” (p. 181).

Reluând cazul Ion ca mostră de laborator, observațiile din a doua parte a discuției despre romanul rural au în prim-plan spațialitatea predilect domestică a desfășurării acțiunii, privarea omului rural de o cale de accedere la legile nescrise ale sferei publice îndatorându-se ,,lipsei de teren de negociere verbală a statutului social” (p. 189). În vocabularul critic contemporan, expulzarea țăranului din sfera publică în cea domestică în romanul românesc modern de expresie realist-naturalistă se poate traduce prin ,,nașterea unei voci narative periferice” (p. 189). Specificul acesteia este pus în pagină de abaterile romanului de la programul curentelor literare de la care se revendică. În ceea ce privește realismul, opera renunță la dezideratul creării tipologiilor umane, pretenția universalizantă de veridicitate fiind abandonată în favoarea unui climat regional specific. Cât despre naturalism, formatul focalizării unor precondiționări ereditare este transgresat în portretizarea lui Ion, astfel că barbaria țăranului survine nu în linia unui determinism biologic, ci a unui determinism social.

Punctul culminant în economia mizei globale a cercetării de față, și anume ajustarea regimului dihotomic al discuțiilor despre romanul modern românesc ca roman rural sau urban, constă în negocierea unui subgen spațial nou: romanul interstițial. În prealabil, cele două subgenuri spațiale consacrate în tradiția autohtonă au fost aservite unei funcții ideologice, menită să consolideze în mentalitarul colectiv perspectiva utopică a realizării unor proiecte statale, optând fie pentru un ruralism idilic antimodern, fie pentru un cosmopolitism elitist. În schimb, romanul interstițial e descris în termeni de imparțialitate în cadrul acestei paradigme, mizându-se, în continuare, pe potențialul său de a scana mișcările socialului printr-o lentilă lipsită de bias. Spațialitatea interstițială este desemnată, o dată, de mahala sau ghetou (redând, în termenii Daianei Gârdan, subcategoria romanelor ,,suburbane”). Notabilă este, de asemenea, calitatea sa de zonă de tranziție/tranzacție, în cazul burgului sau târgului, a căror funcție comercială este indexată istoric – spații ficționale care oferă nomenclatura subcategoriei ,,industrial-istorice” a romanului interstițial. Climatul local specific produs de acest al treilea spațiu pate fi tradus, de pildă, și în termeni de ocupație profesională, după cum este cazul orașelor miniere sau portuare, a căror geografie conotată economic produce subcategoria romanescă ,,industrial-regională”. Totodată, periferalitatea ficțională a romanului interstițial este dublată, în Europa Centrală și de Est, de geografia factuală a producției romanești, într-un proces coerent, în esență, cu întreg Sudul global –  ex-centricitate care îi impută acestui subgen romanesc o atribuție sociometrică.

Ca localizare a in-between-ului, a zonei-limită între oraș și provincie, romanul interstițial românesc devine un instrument de înregistrare a tensiunilor identitare între trecut și prezent produse de inserarea unor economii de tip capitalist în comunități care au încă nostalgia unor forme elementare de trai: ,,narațiunile interstițialului măsoară pulsul unor culturi într-un moment foarte important de tranziție, redând… răspunsurile logistice și emoționale ale clasei muncitoare și ale fostei țărănimi (în primul rând, dar nu exclusiv) în raport cu valul modernității, formele acestora de adaptare și de (supra)viețuire în noua lume industrializată, efectele sociale directe ale unei dezvoltări inegale” (p. 203). Studiile de caz iau ca obiect romane a căror explorare în termeni de formulă lansează o teoretizare a realismului deceniilor de tranziție între secole în două configurații distincte: un realism numit ,,empatic”, edificând narațiuni a căror tramă este una a mediului, iar personajele anti-eroi sunt privite cu simpatie, și unul referențiat ca ,,regional”, în care ,,relația dintre om, resursă și capital este prezentată de voci narative revoltat-pesimiste” (p. 234). Decanonizarea lozincii naționaliste după care s-a orientat critica literară a realismului perioadei mai face un pas, prin afiliații trasate cu producția de roman a unei alte periferii, anume Brazilia, în statuarea acestor opțiuni naratoriale ca ,,voci narative specifice” periferiilor.

Pentru a conchide, reiau numai două dintre meritele acestei cercetări, care își îndeplinește pe deplin miza de a revizui câteva dintre dosarele în aparență clasate ale modernității literare românești. Primul este de a propune o configurație a caracterului generic romanesc care conciliază o dispută încă activă în studiile culturale si literare românești – între opțiuni care își reproșează reciproc valorificarea exclusivistă a numai unuia dintre principiile ,,etic” și ,,estetic”. În clasificarea propusă, structurată pe trei niveluri (supragenul tematic, supragenul formal și subgenul), variațiile în termeni de spațialitate (și, implicit, sociabilitate) produse de subgen sunt inventariate în paralel cu cele de formulă textuală. Astfel, socialul nu își propune să substituie formula estetică, ci constituie un considerent cu rol de particularizare a acesteia. Schema de distribuție a romanului românesc delineată aici deschide calea spre o critică integrată, în care axarea pe fiecare dimensiune în parte devine o opțiune firească, nu polemică. Acest studiu culminează cu un al doilea punct de rezistență: originala propunere a unui nou subgen spațial al romanului social – romanul interstițial. Având o abordare excelent calibrată, Daiana Gârdan lărgește niște noduri interpretative ale tradiției doar atât cât să-i permită trecerea mai departe, servind ca etalon al tipului de critică pentru care militează: una echilibrată, căreia îi este permisă chestionarea dincolo de toposurile tari ale tradiției critice autohtone, în virtutea unei cercetări fondate științific, internaționalizabile.

______________________

*Daiana Gârdan, Între lumi: romanul românesc în sistemul literar modern, Editura Casa Cărții de Sțiință, Cluj-Napoca, 2023.

*

Dan BANDICI

Jaloane printre fronturi

            Poezia de război a fost trecută într-un con de umbră atât de istoria critică a perioadei interbelice, cât și de cea din perioada comunistă sau de cea contemporană. Problema necesității unei lucrări recuperatoare a fost formulată de figuri relevante ale criticii românești, precum Nicolae Iorga sau Eugen Lovinescu, însă nimeni nu și-a asumat inițiativa.  Deși problematizează condiția literaturii de război în Pagini de război, Lovinescu o omite din Istoria literaturii române contemporane, pe motiv că nu este suficient de semnificativă din punct de vedere estetic. Inițiativa este preluată, totuși, de Emil Manu, prin lucrarea Eseu despre generația războiului, care, deși incompletă, constituie o încercare de reintegrare în circuitul literar a unui tip de poezie neglijat sau prea puțin studiat până la acest punct, și continuată în perioada contemporană de Loredana Cuzmici sau de Claudiu Komartin (al căror punct de interes îl reprezintă doar „generația războiului” sau „generația Albatros”). Pe acest fond al absenței unei antologii complete a poeziei de război, volumul Corinei Croitoru, Fronturi interioare: poezia românească a celor două războaie mondiale, propune o nouă deschidere prin reintegrarea și prin readucerea în atenția cititorilor a poeticii de front repudiate din cauze politice, sociale sau estetice.

Spre deosebire de Eugen Lovinescu, care nu păstrează, în istoriile sale, aproape nimic din poezia numită de autoare poezie „belică”, fiind „dezamăgit de evoluția literaturii de război în interbelic” (p.145), sau de criticii contemporani (interesați cu precădere de literatura celui de-Al Doilea Război Mondial), volumul Corinei Croitoru recuperează, într-o formă sistematică și cuprinzătoare, proiectele artistice ale tuturor poeților, combatanți sau civili români, care au luat parte fie la Primul Război Mondial, fie la cel de-al Doilea sau chiar la Războiul Civil Spaniol (cum este cazul lui Geo Bogza). Problematizând și explicitând contextual lipsa interesului critic pentru o antologare, dar și pentru o valorificare interpretativă, estetică sau etică, a poeziei scrise din și despre război, scopul volumului este acela de a readuce în discuție operele mai mult sau mai puțin valoroase, dar care au devenit mărturii ale evenimentelor istorice. Mizele acestuia nu sunt limitate doar la scoaterea la suprafață, într-un sens antologic, a scriiturii din perioada conflictelor militare care au marcat într-o formă traumatică secolul XX. Corina Croitoru caută să observe și modurile în care s-a configurat, la nivel stilistic și estetic, poetica de război, sub influența transformărilor ontologice și axiologice, dar și a implicării și a angajării etice impuse de conflictele militare. Poezia nu mai este, în acest sens, un simplu act artistic, ci devine „loc de memorie” (p.21) și un front interior mai puternic și mai rezistent decât frontul exterior, care distruge tot ce însemna până în acel punct umanul, eroicul și chiar realitatea perceptibilă.

Din punctul de vedere al compoziției, lucrarea Corinei Croitoru este atent sistematizată. Se poate observa o structură clară, tipică, demersul fiind unul orientat dinspre general înspre particular. În acest sens sunt prezentate, la începutul fiecărui capitol, contextul general al izbucnirii războiului și al modului în care este perceput de către societate. Se surprinde, apoi, modul în care este configurată literatura de război în cadrul literar european, pentru ca, în final, atenția să fie îndreptată asupra modalității de construcție a literarului în spațiul românesc. Volumul e organizat în trei macro-capitole, primele două abordând poetica specifică celor două războaie mondiale și tipul de poezie practicat de avangardiștii evrei care au luat parte la Rezistența franceză din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial sau cel al lui Geo Bogza (care a avut experiența Războiului Civil Spaniol). Cel din urmă capitol este axat pe problematica esențială a literaturii scrise de femei în perioada Războiului de Independență și a celor două conflagrații.

Volumul e riguros și din punct de vedere metodologic. Corina Croitoru recuperează întreaga rețea poetică aferentă, în vederea stabilirii unor conexiuni între micronarațiunea umană („frontul interior” psihologic) și efectele pe care le are macronarațiunea distructivă a războiului asupra acesteia. Demersul vizează și de această dată de o încadrare contextuală a autorilor, dublată de observarea efectului particular pe care îl are conjunctura socială, istorică și politică asupra scriiturii. Miza acestei formule este cea a rediscutării, pe fondul efectelor militarizării asupra psihicului uman, a raportului etic-estetic, a modului în care stilul artistului și construcția sa textuală sunt influențate de raportarea la social, la ideologic și la necesitatea unei angajări (propagandistice sau, din contră, demistificatoare). Deși analiza efectivă a poemelor merge într-o direcție stilistică, insistându-se mai ales pe modul în care este construit imaginarul poetic, pe recurențele tematice, pe rolul motivelor, al simbolurilor și al mijloacelor de expresivitate artistică, nu trebuie neglijată nici importanța pe care autoarea o acordă analizei operelor dintr-o perspectivă socială și etică (marcată prin analiza operei în raport cu fundalul în care se dezvolta, dar și prin pasajelor ironice, antifrastice, derogative, încărcate de semnificații ale revoltei etice). Ținând cont de perioada istorică încărcată, stilistica poemelor este justificată prin raportare la dialogul permanent în care scriitorul intră cu fundalul istoric, esteticul fiind acum inseparabil de etic și de necesitatea unui angajament social poetic. Abordarea Corinei Croitoru este deopotrivă comparativă și transgenerațională, punând în tensiune poetica de război specific europeană (la începutul Primului Război Mondial predominând „literatura de goarnă” și poezia propagandistică) cu cea minoră, românească (pe același fond prezintă un ton sceptic, apocaliptic), dar și cele două perioade ale poeziei „belice” din spațiul românesc, aferentă celor două războaie.

Acest tip de investigație poate fi observat în toate cele trei capitole. În primul capitol se contextualizează și de analizează efortul artistic din cadrul Primului Război Mondial, pornindu-se de la modul cum acesta este perceput în conștiința europeană, în raport cu maniera în care este perceput în spațiul românesc. Acest „War to end all wars”, așa cum îl privea Europa Occidentală, devine în primă fază o modalitate a glorificării evoluției tehnologice și a forței militare a marilor puteri, motiv pentru care e privit cu optimist de către scriitorii europeni. Corina Croitoru observă, însă, răsturnarea ironică de situație care transformă acest eveniment perceput, într-un mod pueril, ca un paroxism al tehnicii într-o deziluzie a carnagiului și a disperării: „Primul Război Mondial nu putea fi decât revelația tragică a unei infinite naivități, o ironie a sorții” (p.28). În urma oferirii unei priviri de ansamblu a modului în care războiul a fost perceput în conștiința opiniei publice europene, dar și a modului glorificator în care acesta a fost portretizat tematic în poezia „belică” din acest spațiu, accentul cade pe contextul receptării sale în viața publică românească și pe recurențele particulare ale poeziei românești (care, spre deosebire de cea occidentală, este una mai degrabă pesimistă). Prin recuperarea poeților a căror contribuție s-a produs de pe front, a combatanților poeți, „țărani alfabetizați” (p.22), pe care războiul îi transformă în artiști, cât și a celor care au scris din perspectiva civilului, este ilustrat contactul fizic și mentalitar al societății românești cu frontul. Astfel, prin analizarea comparativă, stilistică, este observată diferența de receptare și de interiorizare, de către scriitorul român, a experienței beligerante. „Combatanții pe care frontul ii transformă în scriitori” (p.47) amatorii preferă o formulă mai apropiată de cea pașoptistă, cu elemente folclorice, religioase, fapt care sugerează o formă naturală, mitică de confruntare artistică a războiului. Spre deosebire de cei menționați anterior, poeții propriu-ziși care devin combatanți (Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Camil Petrescu) percep realitatea beligerantă într-o formă pesimistă, ironică și antifrastică. Aceștia transformă eroizările specifice creației patriotice, angajate, în poezii ce prezintă realitatea tragică a unui război în care predomină moartea și frica, deconstruind literatura propagandistică. În ultimă fază, scrierilor de pe front le sunt contrapuse cele ale scriitorilor consacrați civili (Nicolae Iorga, George Coșbuc), a căror perspectivă este foarte diferită, aceștia perpetuând literatura de tip angajat, condamnată de scriitorii militari (cazul lui Iorga) sau refuzând să se angajeze poetic (cazul lui Coșbuc). Astfel, Corina Croitoru nu permite, prin acest capitol, doar recuperarea antologică a scriitorilor români ai Primul Război Mondial, ci și o înțelegere deopotrivă stilistică, socială și etică a modului în care e interiorizată realitatea beligerantă. Capitolul este unul inovativ, însă, mai ales prin subcapitolul care problematizează lipsa de interes critic în ceea ce privește literatura războiului, precum și absența din antologiile marilor poeți a poeziei lor „belice”. Croitoru taxează  acest fenomen, ținând cont de interesul care i se acordă poeziei de război în cadrul criticii europene și încearcă să-l explice în sens istoric și politic, punându-l pe de o parte pe seama excesului estetic interbelic, a formulei „ce amestecă istoria și literatura” (p.142), iar mai apoi pe seama transformărilor produse de regimul comunist.

Cel de-al doilea capitol tratează, într-o manieră similară, poetica aferentă celui de-Al Doilea Război Mondial. Acest tip de poezie este analizat comparativ, făcându-se, în permanență, trimitere la poezia războiului anterior, observarea diferențelor politice, sociale și contextuale fiind dublată de observarea diferențelor care survin în ceea ce privește stilul. E consemnată o evoluție importantă de la formula reflexivă care a marcat prima mare conflagrație la o formulă tranzitivă, realistă, dură. O altă schimbare importantă este marcată de „demobilizarea poetică” (p.171), de ascensiunea ideologiilor extremiste și de dezamăgirea poeților care nu se mai avântă spre front și nu mai idealizează războiul. Pot fi diferențiate și în acest caz două direcții ale poeziei românești, una a scriitorilor obligați din considerente ideologice să lupte într-un război la care sunt condamnați (Radu Gyr, Sergiu Filerot), dublată de cea a concentraților pe front (a detașaților pe front care au o pregătire militară), respectiv una inedită, de o valoare deosebită atât din punct de vedere etic, cât și estetic, cea a civililor cu elan combatant, a generației coagulate în jurul revistei „Albatros” (Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Constant Tonegaru). Deși abordarea metodologică e asemănătoare primului capitol, este importantă recuperarea poeților care au experimentat războiul în diaspora. Astfel, este analizat efortul artistic al avangardiștilor evrei (Tristan Tzara, Barbu Fundoianu) care s-au angajat în lupta anti-nazistă din spațiul francez sau cel al lui Geo Bogza, care scrie din proximitatea Războiului Civil Spaniol și care-și impută mereu faptul că nu-și poate asuma un rol combativ. Capitolul e relevant și în ceea ce privește problematizarea oportunismului prin care scriitori precum Mihai Beniuc, Nina Cassian sau Eugen Jebeleanu transformă războiul într-un discurs propagandistic.

Ultimul capitol marchează efortul aducerii în prim-plan a literaturii scrise de femei și a condiției acesteia în timpul războiului. El marchează o nouă direcție, specifică studiilor de gen. Nu e pusă în discuție doar poezia scrisă de femei din această perioadă, ci și poezia de front scrisă despre femei și mutațiile care se produc, în acest sens, de la un război la celălalt. Dacă, în cazul Primului Război Mondial, femeia apare în creația artistică a combatantului drept un obiect al dorinței care trebuie protejat („imaginea pozitivă, candidă, a feminității delicate ce trebuia protejată cu prețul vieții, în anii mobilizării în Primul Război Mondial”), în cazul celui de-al Doilea Război Mondial ea devine obiectul geloziei și al unor acuze misogine. Funcționând în baza aceluiași demers, de la general la particular, și urmărind translația dinspre modul în care femeia este construită ca obiect poetic la modul cum construiește ea însăși poezie, capitolul este relevant și pentru demontarea unor stereotipii de gen perpetuate de voci critice „vădit misogine” (p.270), precum cea a lui G. Călinescu. În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, acesta afirmă, sexist, că tematizarea patriei aproape că lipsește din scrierea feminină, care nu poate fi altfel decât excesiv sentimentală și romanțioasă. Prin exemple precum Carmen Sylva (pseudonimul reginei Elisabeta), Matilda Cugler-Poni sau Maria Cunțan, autoarea arată că „patria ca idealitate funcționează destul de des în versurile poetelor românce încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea” (p.271) și surprinde, de asemenea, o direcție matură în poetica pacifistă, anti-război a Mariei Cunțan. Așadar, capitolul nu este relevant doar pentru rolul său integrator, ci și pentru caracterul său demistificator și declișeizant.

În fond, scopul volumului este acela de a recupera literatura „belică” trecută cu vederea atât din cauza lipsei de interes a criticii interbelice pentru tot ceea ce a fost considerat „impur estetic”, cât și din cauza epocii comuniste, care nu a permis recuperarea poeziei războiului sau a făcut-o doar printr-o serie întreagă de filtre falsificatoare. Miza reîntregitoare este dublată și de cea a analizei impactului pe care războiul îl are deopotrivă asupra societății și asupra conștiinței scriitorului, deschizând noi posibilități de cercetare în aceste zone.

_____________________

*Corina Croitoru, Fronturi interioare: poezia românească a celor două războaie mondiale, Editura Presa universitară clujeană, Cluj Napoca, 2024.

*

Irina GORGAN

Serialul sci-crit-lit vs. geniile vizionare

Teodora Dumitru a publicat în 2024 probabil cel mai amplu studiu cultural românesc care vizează în același timp și în egală măsură concepte și procese din științele tari și din umanioare. Cartea a apărut la Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu cu titlul Thermosofia și alte muze. 6 studii despre Maiorescu, Eminescu, Lovinescu și modelele lor din științe și filosofie*, dintre care patru au fost publicate în ultimii ani sub formă de articole în revista Transilvania. Cu mult control în ambele tipuri de discurs, literar și științific, cercetătoarea din cadrul Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” realizează un studiu pe care nu l-aș poziționa neapărat la „intersecția” dintre domenii (literatură, critică literară, filosofie, fizică, fiziologie), considerându-l  mai degrabă o perspectivă de ansamblu a unor episteme, un tablou de ecrane transparente din domenii diferite. Analizate împreună, acestea generează cercetări extrem de productive, care solidifică sau, din contră, vaporizează perspective critice ultravehiculate în cultura română.

Cartea urmărește pătrunderea discursului științific în spațiul literar, speculând mai exact acele asocieri arhi-citate în critică și la orele de română – iluzii comode aproape complet desprinse de teoria științifică (sau filosofică) de care au fost generate. Așa cum e menționat în capitolul introductiv, cercetarea a pornit de la un fapt banal: un talk show în care Cristian Tudor Popescu discuta despre Eminescu și Scrisoarea I. Jurnalistul considera desfășurarea sfârșitului lumii din poem ca un rezultat al influenței teoriei lui Spiru Haret din domeniul astrofizicii. Stimulată de astfel de afirmații din „serialul sci-crit-lit”, intrate deja în folclor, Teodora Dumitru desface sistematic accepțiuni ultravehiculate în discuțiile culturale și în comentariile ocazionale. Excluzând ipoteza că literatura și știința s-ar influența una pe cealaltă într-o direcție sau alta, autoarea mizează pe recalibrarea cadrului epistemic care a dus la impunerea termenilor științifici în literatură, dar și pe chestionarea unor afirmații devenite „universal” (național) valabile. Pentru revizitarea acestor accepțiuni nefundamentate, care la bază sunt mai mult impresii afirmate ferm ca adevăruri, Dumitru folosește un demers invers: în ciuda argumentelor solide și justificate bibliografic pe care la propune, autoarea folosește recurent, aproape ironic, formule de incertitudine: după demonstrațiile ample din studiu, menționează la finalul cărții „posibila, probabila sau certa influență a termodinamicii asupra rețelelor criticii și poeziei”.

Printr-o metodă ușor didactică, dar necesară, Teodora Dumitru reușește să facă accesibili publicului (posibil) larg termeni și teorii care altfel ar fi fost greu de receptat. Fiecare capitol are o structură precisă, care vine în întâmpinarea cititorului neavizat: afirmarea ipotezei (cu limitele și riscurile ei), argumente solide, dar care mereu lasă loc altor interpretări, și concluzia care face vizibil firul roșu al analizei. Cartea se încheie cu un capitol amplu în care autoarea revizitează toate punctele rețelei de dezbatere și reia discuția prin introducerea termenului care apare și în titlul volumului: thermosofia, concept creat de Dumitru, prin care înțelege procesele termodinamicii intrate în sfera artelor și a speculației filosofice. Termenul e introdus în discursul literar fără pretenția întâietății și îl asociază, de altfel cu patafizica lui Alfred Jarry. Sub cupola thermosofiei, cercetătoarea lucrează cu o serie de termeni cu totul noi în critica literară românească – „poezie cardiovasculară”, „thermo-știință”, elemente „literaro-energiste”, „fizica/mecanica sentimentelor” etc. –  prin care deschide o nouă direcție de cercetare, în care știința și literatura colaborează.

Studiul face vizibil deficitul referințelor științifice justificate bibliografic din istoria criticii românești, lipsă care determină perpetuarea unor idei eronate. Una dintre acestea se referă la extincția din Scrisoarea I, limitată, până la Dumitru,  la imaginarul escatologic creștin/ mitic/teologal. Pornind de la afirmațiile lui G. Călinescu, autoarea studiului limpezește, cu foarte multă diplomație, interpretarea criticului: extincția din poem nu  indică sub nicio formă apartenența la imaginarul escatologic creștin sau mitologic, ci apar mai multe indicii pentru reprezentarea sfârșitului universului în termeni de termodinamică – nu este vorba de un singur soare care se stinge, ci de un îngheț total care afectează lumea dincolo de sistemul nostru solar.

Pe lângă demitizarea acestui element din Scrisoarea I, Teodora Dumitru rediscută și condiția de geniu – cu distincția „geniul la Eminescu” și „geniul lui  Eminescu” – atribuită poetului până în prezent. După o radiografie atentă a evoluției teoretizării acestui concept pe plan european, autoarea ajunge la o concluzie paradoxală: în ciuda avansului științelor care studiază psihicul și creierul uman la sfârșitul secolului al XIX-lea, reprezentarea genialității suferă un proces de de-raționalizare sau de iraționalizare. În acești termeni apare postulatul „geniul lui Eminescu”. În textele poetului („geniul la Eminescu”), conceptul ar fi instrumentalizat, conform cercetătoarei, în termenii raționaliști ai „geniului”-planetă, dar cu tendințe pe care Dumitru le plasează la limita dintre raționalism și iraționalism. Prin analiza istoriei acestui concept, autoarea face vizibilă epistema care a determinat folcloristica din jurul „geniului” Eminescu.

Explicația scientistă funcționează și în cazul teoriei maioresciene despre poezie. Autoarea identifică originile definirii poeziei ca „gen proxim al artei”, „chemată să exprime frumosul” și având ca obiect „simțământul”, în teoria lui Schopenhauer, consolidată de cea a lui Herbart. Până la studiul de față, cel din urmă nu a putut fi asociat cu teoriile criticului de la „Junimea” din cauza exegeților maiorescieni preponderent francofoni. Practic, în capitolul dedicat criticii lui Maiorescu se fac vizibile teoriile științifice care au influențat prima definiție a poeziei din istoria literaturii române, definiție care, inclusiv la începutul secolului XX, a dus la excluderea din categoria poeticului a oricărei „înjosiri a obiectului în parametrii comunului și ai cotidianului”. Chiar dacă criticul consideră că știința și arta sunt domenii diferite, autoarea studiului observă cum investigarea poeziei, conform definiției lui Maiorescu, nu se poate face fără apel la știință. Din studiul lui, Poezia română. Cercetare critică, reiese că poezia nu poate fi creată fără o serie de reguli care țin, în termenii lui Dumitru, de „fizica/mecanica sentimentelor”.

Chiar dacă autoarea nu pretinde că Eugen Lovinescu ar fi fost influențat direct de sursele științifice pe care le comentează în capitolul destinat lui, termenii prin care criticul tratează poezia lui Bacovia pot fi interpretați științific, având în vedere contextul european: scenariul (pseudo)științific era sub influența multifocală a medicinei, anatomiei, fiziologiei, psihologiei și a fizicii. Dumitru începe demonstrația pornind de la premisa că termenii organici pe care îi folosește Lovinescu nu pot fi o simplă metaforă, cum au fost interpretați de cele mai multe ori. Pornind de la poezia bacoviană definită ca „expresie a unei nevroze”, cercetarea vizează teorii despre organic, element discutat în termeni de mecanică – „mașină”, „economie”, „echilibru”, „dezechilibru”. Aceste concepte trec, în secolul al XIX-lea, din lumea anorganică în „fizica viului”, a științelor socio-antropologice și susțin existența energiei – așa cum e înțeleasă în fizică – la nivelul sistemului nervos. Folosind aceeași metodă istoriografică, Teodora Dumitru discută o întreagă pleiadă de cercetători care s-au ocupat de termeni precum energie, forță, lucru mecanic și urmărește modul în care acestea au fost asimilate și asociate cu stările interioare. La finalul capitolului, poezia de la finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX este catalogată astfel: aparținând autorilor cu „energii scăzute”, „trăiri incerte, cu minimum consum caloric” sau scriitorilor cu „energii tari” și „sentimente violente”. Fără să cadă în „ispita” de a-l cataloga ca vizionar pentru modul în care instrumentalizează știința în critica literară, Teodora Dumitru îl consideră pe Lovinescu un exeget extrem de conectat la sursele de cunoaștere interdisciplinară care circulau în vremea lui.

Cartea e și o reflecție excelentă cu privire la direcțiile de cercetare pe care critica românescă a început să le urmeze. Cu multă încredere în capacitățile cercetătorilor tineri care în ultimii ani și-au asumat reinterpretarea literaturii române prin filtre metodologice și teoretice noi, cartea Teodorei Dumitru este dedicată mai multor critici under 30 și întregii lor generații care, în termenii autoarei, „va salva lumea”.

Mai mult decât în mediile academice, sper ca acest studiu să circule și în sistemul preuniversitar, unde are șanse mari să fie receptat, dacă nu de cadrele didactice reticente la noile metodologii, cel puțin de elevii saturați de comentariile literare sentimentaliste și care vor putea percepe literatura ca pe un element component al istoriei, independentă de ierarhia  „științe tari – umanioare”.

_________________

* Teodora Dumitru, Thermosofia și alte muze. 6 studii despre Maiorescu, Eminescu, Lovinescu și modelele lor din științe și filosofie, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2024.

*

Andrei ANUȘCA

Internaționala periferiilor sau prolegomene la arheologia unui rizom geo-literar

În contextul în care, la nivel global, discursurile care legitimează structurile de putere devin din ce în ce mai polarizante și reduc semnificativ capacitatea de a înțelege fenomenul cultural în componenta lui universală, transnațională, studiile World Literature joacă rolul fundamental de a le deconstrui, găsindu-le, de fiecare dată, slăbiciunile epistemice.

Lucrarea cercetătorului Emanuel Modoc, Internaționala periferiilor. Rețeaua avangardelor din Europa Centrală și de Est*, se înscrie și ea în acest perimetru critic, prin obiectivul său de a revigora perspectivele exegetice asupra segmentului istoric al avangardei central- și est-europene, ce rareori se sustrag caracterului unilateral al ecuației „cultură-sursă”/„cultură-țintă”. Ampla demonstrație a lui Emanuel Modoc poate fi sintetizată, în acest sens, ca o nuanțare a schemei de hegemonie culturală, dacă nu chiar o inversare a ei. Între avangardele vestice și cele central-est-europene pot fi stabilite influențe și revendicări, însă lucrarea lui Emanuel Modoc se apleacă asupra corespondențelor dintre cele din urmă, care alcătuiesc o comunitate avangardistă transnațională asociată acestui spațiu geoliterar, după modelul conceptual al lui Benedict Anderson, de comunitate imaginată. Practic, Modoc trasează o rețea (termenul îi aparține) a acestor avangarde (poloneză, cehă, maghiară, română), pe care o cristalizează analizând negocierile constante dintre specificul național al fiecăreia și propensiunea internaționalistă, tipic avangardistă.

Pe această cale, parcursul său se dovedește a avea în subsidiar și o miză de consolidare a unei direcții relativ tinere în orizontul studiilor literare românești, ce caută să transgreseze „regimul autotelic al criticii naționale”, acea „tradiție impresionistă cu un istoric destul de complicat în istoriografia românească”, puternic ancorată în autonomia esteticului. Privită drept un demers de autentificare a unei critici de „început de drum” în spațiul românesc, teza lui Emanuel Modoc vine în continuitatea proiectelor științifice ale cercetătorilor români – dintre care amintesc From Paris to Tlön: Surrealism as World Literature (Delia Ungureanu), volumul Romanian Literature as World Literature (îngrijit de Mircea Martin, Christian Moraru, Andrei Terian) și mai ales analizele cantitative de tipul Translating Novels in Romania: The Age of Socialist Realism. From an Ideological Center to Geographical Margins (articol semnat de Ștefan Baghiu în Studia UBB Philologia) sau The Great (Female) Unread. Romanian Women Novelists in the First Half of the Twentieth Century: A Quantitative Approach (Daiana Gârdan în Metacritic Journal for Comparative Studies and Theory) – care au pregătit solul unei noi vârste a filologiei autohtone. În sens restrâns, aceeași teză este și un proiect de relectură a avangardei românești și a manierei în care ea a coordonat metodologic istoria criticii literare românești. În loc de concluzii, eseul de la finele volumului, funcționează în sine ca o disecție a unor modele de receptare a avangardei românești, de la lectura „artificială”, formalizantă a lui Ion Pop (Avangardismul poetic românesc), la cea „livrescă”, de „bruiaj protocronist” a lui Marin Mincu (Avangarda literară românească) sau chiar la cea naturalizantă, propusă de Paul Cernat (Un termen-umbrelă aplicat unei realități literare eterogene, în Vatra) – modele pe care autorul le eufemizează drept cele „trei fețe ale avangardei”, în explorarea unei noi căi de a o (re)citi.

Structura tripartită a studiului evidențiază o traiectorie graduală a demersului critic, focalizarea mutându-se treptat dinspre constelații conceptuale, abstracte (capitolele I-II) înspre analiza computațională a datelor concrete, în sfera digital humanities (capitolul III). Migrația accentului critic este susținută considerabil la nivel metodologic, perspectivă din care Emanuel Modoc operează complex. Lucrarea sa are apertură comparatistă, tocmai prin fundamentul interdisciplinar al instrumentelor teoretice utilizate, aparținând unor domenii diverse – teoria literaturii: comunitatea imaginată (Benedict Anderson), comunitatea interliterară (Dionýz Ďurišin), „worlding” (Heidegger), „world-systems analysis” (Immanuel Wallerstein), „traveling theory” (Edward Said), teoria polisistemelor (Itamar Even-Zohar) și a rețelelor (Robert Escarpit, Lucien Goldmann, Pierre Bourdieu); biologie: co-evoluția (Stuart A. Kauffman); sociologie: modelul „secvențelor de dezvoltare” (Bruce Tuckman). Or, pe lângă soliditatea conceptuală a demonstrației, adevăratul grad de relevanță și de noutate al intervenției științifice a lui Emanuel Modoc se măsoară (!) în rezultatele analizei cantitative din finalul ultimului capitol, care validează întregul traseu teoretic. Din această rațiune, totalitatea anexelor, a indicilor, a tabelelor, a diagramelor și, desigur, a rețelelor care însoțește textul are mai mult decât un caracter adjuvant, pragmatic și devine un limbaj științific personal, o formă de artă critică, care spune ceva despre autorul ei, dar mai ales despre viitorul paradigmatic al umanioarelor.

Primul capitol se intitulează Spațiu, comunitate, rețea, titlu sugestiv pentru stadiul incipient al demersului, de plasare a coordonatelor problemei și de fundamentare teoretică a viziunii. Autorul este explicit în ceea ce privește punctul de plecare, preluând ideea de „cotitură spațială în istoriografia literară” (dezvoltată ca vehicul de configurare a identității transnaționale de către Marcel Cornis-Pope și John Neubauer, în volumul History of the Literary Cultures of East-Central Europe. Junctures and Disjunctures in the 19th and 20th Centuries) și arătând modul în care conștiința apartenenței și a scopului comun poate genera comunități. Predilecția auctorială este pentru un concept de comunitate care debarasează corsetul „național” al înțelesurilor propuse, în cauză, de Benedict Anderson și de Dionýz Ďurišin, „astfel încât să includă și unități supraindividuale non-naționale”. Emanuel Modoc înaintează ipoteza conform căreia grupările de avangardă din Europa Centrală și de Est se încadrează în această extindere semantică a termenului „comunitate”, însă cu bemolul unei așa-zise condiții de „dublu periferism”, explicată prin exemplul avangardei românești, „marginală atât în sistemul literar național, cât și într-un sistem al avangardei europene”. Astfel, cercetătorul apelează la „teoria polisistemelor” a lui Itamar Even-Zohar, pentru a contura o perspectivă mai complexă asupra spațiului geoliterar investigat. Avangardele central- și est-europene nu alcătuiesc neapărat un sistem, pe cât alcătuiesc un polisistem, înțeles ca „suma sistemelor avangardelor naționale care relaționează între ele”, însă nu prin „interferențe” (după modelul lui Even-Zohar), ci prin „corespondențe”, termen care, după Modoc, surprinde mai bine „natura invariabil bi-laterală, dar și parțială a acestei rețele de relații inter-avangardiste”. Din punctul meu de vedere, acest stadiu (încă) pur teoretic al demonstrației lui Emanuel Modoc, prin maniera dialogică în care încearcă să dinamiteze structurile ierarhice (relațiile unilaterale dintre componentele unui sistem) și să dea naștere unei heteroglossii a paralelismelor, a corespondențelor, a liniilor de fugă (relațiile plurivoce dintre parte și întreg, dar și dintre mai multe părți și mai mulți întregi, care nu derivă neapărat unele din altele), se apropie de ceea ce Gilles Deleuze și Félix Guattari au numit rizom. „Teoria relațională a avangardei-ca-rețea” pe care o expune treptat autorul are, cred eu, caracter rizomatic, în măsura în care demonstrează complexitatea „co-evolutivă” a unor sisteme literare care nu numai că negociază estetic, ci își și dezvoltă în paralel dimensiunile și cadrele referențiale, până la a vorbi chiar despre „mai multe «internaționalisme»”, în detrimentul unuia singur. În orice caz, concluzia pe care o atinge acest prim capitol este că „teoria relațională a avangardei-ca-rețea”, ca descendentă a teoriei sociologice relaționale a lui Mustafa Emirbayer, funcționează mai degrabă în aria unui model „trans-acțional” (Modoc) decât „inter-acțional” (Emirbayer), deoarece „valoarea simbolică a fiecărui membru al comunității depinde strict de corespondențele și interacțiunile realizate cu alți membri”, în sensul unor „diverse tipare de relații suprapuse” ce „structurează aceste tranzacții” și fac izolarea (simbolică) dintre membri practic imposibilă.

Cel de-al doilea capitol, Intranațional, internațional, transnațional, debutează cu o exemplificare, în spațiul avangardei autohtone, a tensiunii dintre „global” și „local”, prin analiza strategiilor de „negociere a specificității locale în circuitul internațional”. Reprezentative, din întreaga analiză a valențelor interpretative ale ruralismului într-o conformație literară declarat urbanofilă, sunt mai ales cazurile lui Fundoianu, Tristan Tzara, Ion Vinea, Adrian Maniu, pentru care imaginea orașului rămâne o „proiecție aproape autocolonială”. Or, precursorii avangardismului românesc se distanțează de această imagine de tradiție simbolistă, urmărind să își individualizeze o poetică post-simbolistă, aflată, prin ruralism, într-un raport de continuă mediere cu nevoile unui discurs transnațional care să îi asigure legitimitatea avangardistă. Același raport se regăsește și în coagularea curentului suprarealist autohton (anii ’40), care a suspendat logica polarizantă a relației centru-periferie, Modoc făcând o întreagă demonstrație – pe care nu o voi mai relua – a modului în care acesta „are relevanță mult mai mare în context supra- și transnațional, făcând parte din continuitatea proiectului suprarealist european”.

Lăsând deoparte această primă porțiune a capitolului, de departe cel mai interesant raționament se află în cea de-a doua. După ce clarifică „originile” (internaționala socialistă, mișcarea Esperanto, capitalismul imperialist) și „fațetele” (internaționalismul ca „ideologie a universalității”, specific culturilor-sursă și ca „model de transfer al bunurilor simbolice, specific culturilor-țintă”, după Pascale Casanova) internaționalismului avangardist, Emanuel Modoc prelucrează „teoria călătoare” a lui Edward Said pentru a reconfigura traseul avangardismului, în transformările sale paradigmatice, de la un spațiu cultural la altul. Nuanțarea pe care el o face în legătură cu faptul că avangardismul central- și est-european nu este eminamente internaționalist, canibalizând forme autohtone de naționalism, este importantă pentru studiile World Literature, întrucât deșurubează o forma mentis desuetă, centrată pe principii dualiste de gândire. Pentru a evidenția în mod corespunzător fizionomia celor patru mari entități avangardiste transnaționale în „călătoria” lor culturală, Emanuel Modoc propune grefarea ei pe un model analitic preluat din sociologia grupului. Conform lui Bruce Tuckman, există patru stadii ale omogenizării unei conștiințe de grup – formare, desant, normare și performare –, pe care Modoc le suprapune cu „călătoria manifestelor” a futurismului, „călătoria publicațiilor și a autorilor” a dadaismului, „călătoria conceptuală” a constructivismului și „călătoria doctrinei” suprarealismului (în această ordine), ca etape de configurare a unei conștiințe avangardiste. Spre final, el alege să aprofundeze rolul formator al futurismului care, în Europa Centrală și de Est, tinde să fie mai degrabă proteic, cu funcționalitatea „bazică” a constructivismului internațional. Prin analiză cantitativă, Emanuel Modoc descoperă, de pildă, că, în spațiul autohton, deși nu a avut o manifestare reală, futurismul a predominat în discursul publicistic pe cale marinettiană, putând fi considerat „adevăratul modulator transnațional al avangardei românești”.

Dincolo de platforma mediatică a avangardismului ca fenomen paneuropean, ultimul reper al studiului cercetătorului clujean, cel de-al treilea capitol intitulat Avangarda în rețea, se situează în proximitatea relațiilor inter-periferice care se stabilesc între avangardele central- și est-europene. Investigând „-ismele” locale care au coabitat cu cele de import analizate anterior – activismul maghiar, poetismul ceh, integralismul românesc, formismul polonez – capitolul are, de fapt, tot o miză transnațională, prin accentul pus pe caracterul exponențial al invențiilor acestor avangardisme. Ceea ce transcende cele aproape treizeci de pagini de documentare publicistică, istorică este grija lui Emanuel Modoc deopotrivă pentru claritate și pentru subtilitate critică, fiind atent permanent să dezambiguizeze ceea ce, în mod aparent, ar putea intra în conflict cu teza sa. Spre exemplu, în legătură cu produsele locale ale celor patru borne avangardiste din Europa Centrală și de Est pe care le-a adus în discuție – poemul-tablou (Lajos Kassák), poemul-imagine (Karel Teige), pictopoezia (Victor Brauner, Ilarie Voronca), fotomontajul (Mieczysław Szczuka) –, el nu se sfiește să le recunoască adevăratul caracter de cvasi-invenții locale (ca specii vertebrate, la rândul lor, de corespondentele lor occidentale), tocmai pentru că interesul său este să exploreze „simultaneitățile” culturale, negocierile subsumate „încercării de a infuza elementului artistic sintetizat un nou sens, care să fie conform cu poeticile explicite ale fiecărui micro-curent local”. Ba mai mult decât atât, alipind această idee de argumentul conform căruia plasma conceptuală a „invențiilor” locale posedă un puternic numitor comun, rezultă că, adesea, „conexiunile inter-periferice” au fost mai „fertile” decât „tranzacțiile centru-periferie”, concluzie ce nu este prezentată totalizator, ci mai degrabă sugerată, prin efectul persuasiv al înlănțuirii raționamentelor.

Or, aceste raționamente sunt sprijinite, spre final, de rețele grafice care atestă panorama de hibridizări inter-periferice, alcătuind „noduri” și „ramuri” rețelare ce reflectă, la nivel cantitativ, gradul de influență al periodicelor și al autorilor în cadrul întregului circuit interavangardist central- și est-european. Astfel, comunitatea imaginată despre care vorbea Anderson capătă semnificația unei „comunități periodice” (Lucy Delap), pe care Emanuel Modoc o vizualizează prin intermediul analizei computaționale, pe baza programului Gephi, care marginalizează grafic revistele/autorii cu disponibilitate cantitativă mai redusă (din punctul de vedere al menționărilor). Metoda aleasă de autori aici vine să „testeze metodologic” demonstrația, să confirme complexitatea „ierarhiei interliterare” a acestei comunități, în al cărei spațiu simbolic se suprapun medierile culturale cu avangardele occidentale și specificul cultural (semi)periferic. Un rezultat important al acestei cercetări cantitative este de factură taxonomică: Modoc distinge, în cadrul rețelei avangardelor central- și est-europene, între „autori-pivot” (Ion Vinea, Karel Teige, Tadeusz Peiper, Lajos Kassák) – responsabili de „comunicarea inter-avangardistă constantă” –, „superconectori” (Émile Malespine, Theo van Doesburg, Kurt Schwitters etc.) – garanți ai „fluxului constructivist de informații în (semi)periferii – și, nu în ultimul rând, „corespondenți” (Filip Corsa, Marcel Iancu, Henryk Stazewski, Moholy-Nagy etc.) – care țes „rețeaua textuală inter-avangardistă” prin „articole de popularizare”.

Studiul lui Emanuel Modoc rămâne, în ansamblul său ideatic și metodologic, un nou reper al ariilor științifice românești World Literature și digital humanities. El servește drept (mai mult decât) o introducere solidă în ceea ce înseamnă dialogul transnațional (și rizomatic) al unui fenomen cultural paneuropean precum avangardismul, păstrând, înlăuntrul unui laborator teoretic și conceptual complex, adevărul brut al datelor cuantificabile, autentificatoare.

_____________________

* Emanuel Modoc, Internaționala periferiilor. Rețeaua avangardelor din Europa Centrală și de Est, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020.

*

Teodora MIRICĂ

Ion ca literatură mondială

Debutând cu o introducere cu tente poetice, care face un expresiv portret al Xeniei Pop, fiica lui Ion Boldijer (țăranul care a inspirat povestea lui Ion al Glanetașului), volumul scris de Anca Pârvulescu și Manuela Boatcă* își propune o revizitare inedită a romanului Ion, integrându-l într-un amplu context socio-spațial. Cadrul de analiză folosit este transdisciplinar, principalele lentile aplicate textului fiind cea sociologică (Manuela Boatcă) și cea literară (Anca Pârvulescu). Conceptul central al textului, în dialog cu Laura Doyle, este acela de inter-imperialitate. De aceea, în viziunea autoarelor, poziției inter-imperiale a Transilvaniei i se datorează caracterul multietnic, multilingv și multiconfesional. Ele consideră că „poziția Transilvaniei a fost influențată de structuri globale de putere, în primul rând de colonialitate.”(p II) Totodată, volumul se anunță drept o încercare critică de a „istoriciza, interoga și transcede limitele metodologice ale comparației dintre țări.”(p. II)  Conceptual, cartea aduce în discuție și termenul de creolizare pe care autoarele îl explică prin: „mod de transformare bazat pe relațiile inegale de putere care caracterizează modernitatea/colonialitatea- deposedarea, colonizarea și sclavia” (p. III). Ele propun o reinterpretare a termenului, iar versiunea cu care lucrează se opune perspectivei conform căreia  Europa ar constitui o entitate coerentă din punct de vedere geografic, cultural, religios și rasial. În plus, cartea își propune și „creolizarea canonului teoretic, recuperarea istoriilor și experiențelor subalterne (…) reînscrierea lor în teoria literară și socială.” (p. IV), lucru care, din punctul meu de vedere, le reușește foarte bine. Demersul lor critic revitalizează raportarea la text, îmbiind la o relectură a romanului din simpla curiozitate de a chestiona textual liniile deschise de problematizări noi. Fără doar și poate, maniera critică este comparatistă și mi se pare foarte interesant că, aflându-se într-un context atipic, autoarele nu aplică mecanic teoria postcolonială spațiului transilvănean, ci, din contră, vor să propună trei conversații critice puțin puse laolaltă anterior: teoria postcolonială, intersecția tradiției decoloniale cu analiza sistemului global și recentele dezbateri despre inter-imperialitate.

Motoda pe care o anunță Pârvulescu și Boatcă este aceea a analizei relațiilor inter- și trans-imperiale ale spațiului transilvănean, dorind să ofere o soluție pentru a ieși din „acest mozaic de omisiuni” și să traseze o „relație istorică și analitică între colonialitate și inter-imperialitate.” Prin intermediul conceptului de inter-imperialitate, Doyle subliniază relevanța tensiunilor dintre imperiile rivale, respingând presupoziția implicită a teoriei postcoloniale că o regiune fie nu a fost colonizată, fie este o postcolonie a Occidentului. Plecând de la această perspectivă, autoarele consemnează: „În cadrul a ceea ce numește <<metoda inter-imperială>>, unde „inter” se referă <<atât la mai multe imperii care interacționează, cât și la mai multe poziții subiective trăite în, între și împotriva imperiilor>>, relația dintre politica de scară macro subliniată de analiza sistemului mondial modern și interacțiunile la nivel micro, inclusiv producția culturală, devine sesizabilă”(p. IX) De asemenea, prin raportarea la pozițiile inter-imperiale, lentila critică aplicată textului poate analiza mai bine dinamica centru-periferie specifică zonei. Cu toate acestea, permanentele trimiteri la text cu analize de scene și subtilități de interpretare nu trădează o relație de dependență a demersului critic față de text, nici obsesia unui studiu de caz sau nevoia de a demonstra relevanța unui canonic minor pe plan global, ci vin să reconfirme caracterul exemplar al narațiunii „analizăm romanul lui Rebreanu în același timp ca pe un produs și ca pe o cronică a inter-imperialității.” În plus, în termenii autoarelor, „opera lui Rebreanu funcționează drept exemplu al unui modernism semi-periferic, înțeles în dialog cu această schimbare în studiile modernismului.” (p XI). De altfel, textul literar este însoțit de o constelație de texte apropiate: documente juridice, mărturii, hărți etc.

Interesate de valențele documentare și ficționale ale textului, dorind să ofere publicului „un set de instrumente de recitire” (p.XII), autoarele privesc romanul Ion ca pe o mostră de literatură mondială. Ele consideră că, deși funcționează în spații restrânse, canoanele literaturilor mici nu doar că exercită încă fascinație, dar reușesc să aibă implicații istorice mondiale. De altfel, acest lucru se aliniază cu scopul ultim al volumului critic, acela de a  creoliza modernul, „atât din modernism, cât și din sistemul mondial modern, prin recitirea unui <<canon mic>> acaparat de istoria literară națională, precum și prin repoziționarea romanului Ion ca document multilingvistic la momentul producerii lui” (p. XIII) Consider că modul în care autoarele citesc canonicul Ion reușește să reafirme valoarea și relevanța textului, iar refuzul drumurilor bătătorite ale criticii literare de tip dixit este revigorant. Creolizarea modernului. Transilvania la răscrucea imperiilor abordează romanul Ion în relație cu teme precum: proprietatea și negocierea pământului, integrarea și negocierea raporturilor cu sistemul capitalist, statutul periferic, sclavia, interglotismul, zestrea și obiectificarea femeii, violența, educația femeii în raport cu nevoile națiunii, religia și raporturile ei cu puterea.

În primul capitol, Fața pământului. Țărani, proprietate și chestiunea pământului, dincolo de tradiționalele receptări critice care vorbesc despre ciclicitatea formei, despre drumul care intră și iese din sat, despre descrierea care familiarizează cititorul cu anumite raporturi ficționale (poziționarea casei învățătorului, pereții proaspăt văruiți ai casei lui Alexandru Pop-Glanetașu, care se văd prin spărturile gardului, înlănțuirea următoarelor case și cârciuma lui Avrum) și care cartografiază (șoseaua Cârlibaba, Armadia, Jidovița, trecătoarea Bârgăului etc.), ochiul critic se oprește asupra unor termeni prin care „textul își anunță scrierea în limba română ca opțiune formală”(p. 1). Diferența dintre dulău și cățelul murdar, notează autoarele, „funcționează în mod similar cu cea dintre femeia bătrână și vacile ungurești. Câinele ciobănesc aparține organic acestui spațiu. Câinele cel mic încearcă să se apropie de ciobănesc, dar i se reamintește imediat și violent statutul de corcitură.” (p.1) Pârvulescu-Boatcă atrag atenția că romanul va trăda de la un capăt la celălalt tensiunea dintre ce poate fi asimilat și ce nu. Reliefând tonalități rasiste, romanul demonstrează că, deși este un fenomen cotidian, creolizarea rămâne un fenomen nedorit în ierarhia satului. În intens discutata temă a pământului, spun autoarele, „se poate deduce (…) că proprietatea în literatură anticipează proprietatea juridică și politică”(p.3) Caracterul anticipativ al romanului publicat de Rebreanu în 1920 face din el nu doar un fenomen istoric, ci și simptomul unui „modernism inter-imperial și trans-imperial” de natură spațială și geografică. De aceea, dorința lui Ion de a avea pământ depășește în viziunea autoarelor individualul, fiind învestită cu o „greutate colectivă și istorică” (p.5) „Dorința de pământ a lui Ion se naște dintr-o istorie a exploatării iobagilor” (p.8). Credeam că s-a spus tot ce era de spus despre tema pământului în Ion, dar volumul de față mi-a demonstrat că există infinite unghiuri din care se poate privi o temă presupus bătătorită, perspectiva fiind capabilă să ofere noi orizonturi de receptare. Printre altele, în problematica pământului, autoarele identifică și un comentariu implicit despre procesul de formalizare funciară. „Araghi și Karides afirmă centralitatea acestei chestiuni: <<Dintr-o perspectivă istorică mondială, istoria capitalismului începe cu transformarea drepturilor asupra pământului>>”(p. 24)

Următorul capitol continuă această direcție și investighează raporturile spațiului transilvănean cu capitalismul, identificând patru astfel de modalități ale integrării capitaliste: comerțul, sistemul financiar, birocrația și mobilitatea, pe care le argumentează și ilustrează cu exemple textuale potrivite. De asemenea, atrag ele atenția, o altă dovadă a integrării în capitalism devin și mișcările anti-sistemice. Însoțind argumentația cu perspective critice polemice, autoarele își doresc să demonstreze în acest capitol că spațiul transilvănean era pe deplin, deși asimetric, în economia mondială capitalistă. Deși Transilvania avea un caracter de trei ori periferic (față de Ungaria, în Austro-Ungaria, în relație cu sistemul mondial), „integrarea în economia mondială capitalistă a funcționat adesea ca mod al periferalizării” (p. 29) În plus, ele investighează și „chestiunea evreiască” ce dezvoltă în spațiul transilvănean semnificații suplimentare. Antisemitismul transilvănean are o componentă lingvistică întrucât faptul că evreii adoptaseră limba maghiară nu era văzut cu ochi buni, românii temându-se că „asimilarea evreilor alimenta pretențiile imperiale la adresa Transilvaniei.”(p. 41) Modul în care erau priviți evreii și romii, care devin grupuri rasializate, are de-a face „cu suprapunerea dintre colonialitate și interimperialitate” (p.42). Autoarele subliniază că „rezistența inter-imperială la integrarea capitalistă, care a angajat antisemitismul, este, în același timp și o modalitate de rezistență la transformarea țăranilor în consumatori.” (p. 43) În acest context, foarte interesant este că băutul devine un păcat în viziunea lui Belciug, care îl mustră pe Vasile Baciu, nu din rațiuni teologice, ci pentru că îl îmbogățește pe Avrum, cârciumar evreu.

Următorul punct de focus al textului este tema sclaviei. Analiza criticăplasează istoria sclaviei în acest peisaj inter-imperial al regiunii și revizitează scena horei, care, deși este intens discutată de critică, devenind o secvență semnificativă în baremul examenului de bacalaureat, nu rezervă rasializării romilor niciun fel de atenție. Astfel, volumul de față este inovator atât prin detabuizarea unor subiecte, cât și prin revizitarea unor scene devenite clișee în interpretarea literară, surprinzând elemente de o subtilitate extraordinară. Acesta este și cazul scenei horei din incipit, scenă pe care autoarele romanului o aleg ca ilustrare a relațiilor dintre țărani, romi și negocierea modurilor de remunerare a muncii. Ele comentează: „dispozitivul narativ al neplății muncii romilor constituie un element formal al romanului, care consemnează istoria înrobirii și atrage atenția asupra muncii estetice neplătite- aici și pe plan global” (p.52) Așa cum subliniază volumul, studiile comparative despre sclavie se concentrează de cele mai multe ori asupra lumii atlantice și asupra Sudului global. De aceea, demersul întreprins de Anca Pârvulescu și Manuela Boatcă are un efect democratizant; „poziționăm inter-imperial atât sclavia, cât și romanul lui Rebreanu- între imperiile regiunii (otoman, rus și austriac) și câmpurile lor etnice și rasiale- într-o perioadă de accentuare a luptei pentru drepturile naționale.”(p. 53) Rasializarea se sedimentează în timp, în stereotipuri și termeni idiomatici. În Ion romii devin „prezențe alterizate”, iar autoarele identifică „șase modalități prin care textul lui Rebreanu face vizibilă puntea dintre istoria robiei și munca muzicienilor romi”(p.65) Acestea sunt: invocarea romilor în definirea libertății, producerea unui statut de abject, încadrarea sărăciei într-o ierarhie economică rasializată, schițarea romilor ca servitori stereotipici, reproducerea și consolidarea segregării spațiale a comunităților și comedia ca mod al abjecției.  Astfel, întorcându-ne la scena horei duminicale, „rasializarea muzicienilor (…) ajută la înălbirea lui Ion.”

            Deși romanul este scris în română, limba fiind astfel asumată ca gest, poliglotismul apare ca fenomen în interiorul textului dezvăluind inegalitățile, ierarhiile inter-imperiale și conflictele. De aceea, autoarele optează pentru termenul de inter-glotism –„nu un Babel transilvănean aleatoriu, ci un mod de co-implicare a elementului lingvistic cu regimul politic, social și economic.” (p. 76) El devine, totodată, și o „modalitate esențială a creolizării”. Limba română în care scrie Rebreanu este pentru autoarele volumului o română creolizată, iar revenirile succesive asupra textului pentru a-l curăța de „impurități” întăresc argumentul acestora. Studiul de caz este aici formarea lui Titu Herdelea. De asemenea, este problematizată și invenția monoglotismului, devoalându-se implicațiile politice și ideologice ale acestuia în context inter-imperial. „Sugestia este că drumul către suveranitatea politică trece în mod necesar prin suveranitatea lingvistică, care, la rândul ei, e percepută ca monolingvism național” (p. 96). În acest context, autoarele resping direcția clasică, plină de note idilice ale criticii tradiționale, văzând în opțiunea lingvistică a lui Rebreanu o invenție inter-imperială.

În Intriga  zestrei interimperiale. Naturalism, violență, munca femeilor se face o analiză a dinamicilor de gen, demontându-se modul în care naționalismele inter-imperiale susțin uneori violența împotriva femeilor și se folosesc de munca lor invizibilă. În această direcție, Ana devine un „simptom al unei situații inter-imperiale, care marginalizează proiectele de emancipare ale femeilor în favoarea luptei anti-imperiale” (p. 101) Capitolul inventariază o tipologie a tăcerii structurată prin cinci modalități. Aceasta se realizează prin: reducerea la tăcere a discursului feminin, reducerea la tăcere a indignării narative în fața violenței, transformarea muncii femeilor în muncă invizibilă, tăcerea ca formă a evlaviei și prin toposul naturalist al sinuciderii personajului feminin. „Aceste strategii constituie cele mai energice semne de modernism semi-periferic ale textului lui Rebreanu.”(p.102) În plus, pe fondul convergenței dintre naturalism și modernism în Ion, utilizând intriga zestrei, Rebreanu oferă o „traiectorie inter-imperială: chestiunea proprietății funciare este impregnată de istoria inter-imperială a Transilvaniei” (p. 109) Deși nu sunt de acord că textul refuză cititorului empatia, transformând-o pe Ana într-un personaj capabil să stârnească doar repulsia, analiza literară este coerentă și reliefează aspecte esențiale (interpretarea gărgăunilor, reprezentările naturaliste ale personajului, caracterul economic dezvoltat de Ana ca parte a zestrei etc.), subliniind, totodată, o mutație a discursului erotic rural. Practic, așa cum observă autoarele, „textul modernist al lui Rebreanu ocupă hăul dintre revendicarea modernității națiunii și amprenta non-modernitate a opresiunii de gen” (p.112) Interesant este și modul în care demersul critic leagă virginitatea femeii-marfă de frica de creolizare. Capitolul concluzionează: „politica de gen a textului funcționează astfel ca mod semi-periferic al unui modernism literar inter-imperial”.

Problematica de gen este explorată și sub alte aspecte, autoarele fiind interesate de modul în care educația, creșterea și drepturile femeilor sunt afectate de infrastructura societății patriarhale în cadrul căreia funcționează. Ele arată cum mizele naționalismului inter-imperial determină instrumentarea ideologică a femeii, încorsetată în rolurile ei de mamă și soție.Cumințirea, reducerea la tăcere și promovarea docilității ca exemplu de comportament justifică în viziunea auctorială „întârzierea” de care sunt acuzate feminismele periferice. „Feminismul” (dacă termenul poate fi aplicat retrospectiv) este respins în textul lui Rebreanu din cauza capacității lui ideologice de a otrăvi „naționalismul inter-imperial, care are propriile lui planuri pentru femeile din mica burghezie”(p. 128) Capitolul urmărește evoluția Laurei Herdelea, care singură se va rușina de gărgăunii ei din tinerețe, devenind o soție model, dornică să susțină demersurile naționaliste ale soțului ei. Pentru autoarele volumului „chestiunea femeilor” „aparține unui cadru de analiză similar celui creat de teoreticienii postcoloniali pentru Lumea a Treia”(p.129). Discursul narativ critică modul în care se aranjează Margareta Bobescu, vede în consumul sexualizat de mătase o trădare a națiunii și o portretizează pe Laura, care merge la bal îmbrăcată în costum popular, ca pe o fată modernă într-un peisaj rural. De fapt, așa cum se demonstrează, Laura „devine terenul pe care se negociază tensiunea dintre inter-imperialitate, naționalism și educația femeilor”, o perspectivă pe care am găsit-o deosebit de interesantă, capabilă să surprindă nuanțe care modifică semnificativ portretul critic al textului.

Ultimul capitol analizează relația dintre inter-imperialitate și religie, refuzând să trateze religia ca pe un element vetust, ci, din contră, dorindu-și să investigheze raporturile lui cu modernitatea. Faptul că Rebreanu nu menționează specificul confesional al bisericii din Prislop și alege să o descrie doar ca pe o biserică românească e citit de Pârvulescu-Boatcă drept  un „semn al unei etnicizări crescânde a religiei în câmpul interimperial.” (p. 154) Deși discursul critic la nivel global pare să sugereze altceva, autoarele demonstrează caracterul excepțional (dar nu unic) al spațiilor din Europa de Est, unde „modernitatea coincide cu însușirea unui curaj și a unei autenticități- pentru a folosi termenii lui Taylor- care sunt inseparabile de religie.” (p. 159) Ele identifică și analizează în acest ultim capitol „matricea religioasă a naționalismului anti-imperial”. Concluzia la care ajung este aceea că romanul Ion „pune în scenă o însăilare implacabilă și plină de consecințe între inter-imperialitate, națiune și religie.” (p. 162) El revizitează, totodată, conflictul dintre preot și învățător, interacțiunile lui Belciug cu țăranii, modul în care este el perceput, relațiile preotului cu statul, comentând tertipurile la care apelează pentru a reuși să includă pământurile lui Ion în patrimoniul bisericesc. În biserica proaspăt construită, ca semn al viitorului, Pripasul primește „un amvon al noului naționalism și o dezmințire a istoriei lui creolizate.” (p. 173)

Concluzionând, volumul scris de Anca Pârvulescu și Manuela Boatcă propune o analiză critică revigorantă, reușind să relanseze prin argumente de actualitate romanul Ion. Contextualizările socio-istorice care deschid fiecare capitol folosesc atât la consolidarea argumentelor critice, cât și la construirea peisajului coerent în care se cere integrat universul ficțional construit de Rebreanu. Lectura mi-a dezvăluit aspecte pe care le trecusem cu vederea în lectura romanului, a „răzbunat” nemulțumirile mele oferind spațiu minorilor reduși la tăcere, sancționând abuzurile, indiferent de natură. Cred că modul în care autoarele problematizează critic devoalează o serie de aspecte ocultate anterior, perspectivele deschise fiind relevante și lămuritoare mai ales pentru generațiile noi.

________________

*Anca Pârvulescu, Manuela Boatcă, Creolizarea modernului. Transilvania la răscrucea imperiilor, tr. de Ciprian Șiulea, Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2024.

[Vatra, nr. 3-4/2025, pp. 92-106]