Argument

Dosarul tematic al revistei „Vatra” conturează un portret aniversar al unei personalități de anvergură a criticii și teoriei literare românești, Mircea Martin, membru al Academiei Române, autor al unor cărți de referință care au marcat peisajul cultural românesc din perioada postbelică. Prin exercițiul profund al lecturii și prin dicțiunea rafinată și nuanțată a ideilor, Mircea Martin a exercitat o influență covârșitoare asupra unei întregi generații de critici și teoreticieni ai literaturii, cărora le-a insuflat pasiunea interogării sensurilor textului literar, deschizându-le un orizont conceptual generos, ce valorizează asceza exercițiului hermeneutic deprins prin cronicile literare de la începutul carierei, al căror „gust și acuitate, fler și tranșanță își bazau siguranța pe o substanțială rigoare teoretică” (Al. Cistelecan). Cărțile lui Mircea Martin (Generație și creație, Critică și profunzime, G. Călinescu și „complexele” literaturii române, Dicțiunea ideilor, Introducere în opera lui B. Fundoianu, Singura critică, Radicalitate și nuanță) relevă calitățile dominante ale autorului lor: finețea și geometria interpretărilor, distanța optimă și atașamentul față de operă, adecvarea și identificarea, suplețea disociativă, dialogul permanent cu ideile, cu cărțile și cu scriitorii comentați, în măsura în care „opoziția între geometrie și finețe ar fi aceea între raționament și sentiment, între o propensiune asociativă și una diferențiatoare, între o voință totalizantă și abstractizantă și atenția față de unicitate, între o confruntare cu reductibilul și o alta cu ireductibilul”.

Toate acestea sunt redate într-un stil critic riguros și auster, fundamentat pe un ideal al clasicității, în interpretări sobre, temeinic argumentate, în articulațiile demonstrațiilor. Mircea Martin este un adept al „criticii creatoare”, apte să stăpânească arta rafinată a „dicțiunii ideilor”, sugestive prin expresie și trăire și adecvate prin atașamentul eliberat de prejudecăți față de text. Analizele, interpretările problematizante, teoretizările lui Mircea Martin relevă o dualitate transpusă într-un „raport evident sau subiacent, dialogic și uneori chiar polemic, între reflecție și spontaneitate, între distanță și intimitate, între luciditate și sensibilitate”. Spiritul critic este, astfel, legitimat de talent, personalitate și responsabilitatea față de valori, într-o comuniune de atitudini, concepte și conștiințe. Principiile și metodologiile critice asumate de Mircea Martin și ilustrate în cărțile sale relevă o gândire dialogică a literaturii, bazată pe empatie, nuanțare și adecvare. Dosarul aniversar al revistei „Vatra” consacrat profesorului, academicianului și prestigiosului critic literar Mircea Martin își propune să omagieze activitatea remarcabilă a unuia dintre cei mai importanți critici și teoreticieni literari de azi. Le mulțumim foarte mult tuturor celor care au contribuit la acest dosar tematic. La mulți ani, sănătate, împliniri și inspirație, domnule Academician Mircea Martin!

Iulian Boldea

*

I. Sub zodia nuanței

Mircea Martin

Elogiu nuanței

Discurs de recepție la Academia Română

Domnule Președinte al Academiei Române,

Domnilor Vicepreședinți, Domnule Secretar General,

Stimate Colege, stimați Colegi,

Dragi prietene și prieteni,

Doamnelor și Domnilor,

Vă mulțumesc din suflet pentru faptul că ați ales să onorați cu prezența Dumneavoastră atât de numeroasă această manifestare ce face parte din tradiția aproape ritualică a Academiei Române. În asemenea momente, se cuvine să aduc omagiul meu memoriei tuturor celor care m-au precedat în această nobilă instituție, mari scriitori și savanți, neuitându-i pe ultimii colegi de breaslă critică și congeneri, Eugen Simion și Nicolae Manolescu, recent plecați dintre noi și intrați în istoria majoră a culturii române moderne, alături de Lovinescu, de Călinescu, de Tudor Vianu. În același timp, țin să îndrept un gând de recunoștință către toți profesorii pe care i-am avut, în școli, în amfiteatre sau în intimitatea lecturii, începând cu neuitații profesori din Reșița, neuitatul meu oraș natal. În datoria universală care crește mereu se înscrie și datoria mea morala personală.

Îngăduiți-mi, vă rog, să evoc, în acest context, figura maestrului meu Marcel Raymond, cândva profesor la Universitatea din Geneva, fondatorul Școlii geneveze de critică literară, care-i cuprinde pe Albert Béguin, Georges Poulet, Jean Rousset, Jean-Piere Richard și Jean Starobinski: îi consider cei mai de seamă – sau cu o nuanță, ori precauție de probitate – printre cei mai de seamă critici europeni ai secolului XX. Marcel Raymond nu mi-a fost profesor, l-am ales, de departe, ca mentor, l-am ales pentru cărțile sale, prin ele am ajuns la el, iar omul pe care l-am întâlnit a confirmat îndeaproape și întru totul așteptările mele. Recunoștința pe care i-o port vine întâi și întâi din faptul că am putut descoperi în el un model de comportament intelectual și existențial. Am avut privilegiul să frecventez – mult prea rar, din păcate – cercul colegial și amical genevez al cărui centru era, cerc în care autoritatea intelectuală făcea casă bună cu modestia, în care orgoliul întâietății era temperat cu eleganță și înlocuit, de fapt, cu un respect reciproc explicit și implicit, în care loialitatea și cordialitatea funcționau ca principii, dar și ca practici firești, cotidiene. Această întâlnire a reprezentat pentru mine o mare șansă și continuă să fie un reper imutabil.

Onorată audiență,

Un discurs de recepție la Academie este cadrul din care nu poate lipsi o profesiune de credință. Oricât am încerca să disociem planurile, să eliminăm autobiograficul din textul său, să menținem ceea ce este privat în interior, adică în afara a ceea ce devine public, expunerea, fie și abstractă, riscă să pară confesiune si chiar sa fie. Îmi asum acest risc, mizând pe înțelegerea Dumneavoastră.

Aș fi ținut să vă vorbesc despre frumusețea și profunzimea hermeneuticii literare – în zilele noastre tot mai puțin practicată –, despre capacitatea ei de a ajunge la adâncimi abisale, dincolo de care se deschid adâncimi încă mai mari – de unde și posibilitatea unei interpretări infinite; despre dificultățile și provocările criticii teoretice, care, astăzi, nu subîntinde numai literatura, ci cultura în ansamblul ei, despre metoda critică a identificării, de care sunt legat și care se cere adaptată și chiar reinventată la fiecare aplicare; despre problema valorii estetice și a valorilor în general, căzută acum în desuetudine sub apăsarea ideologiilor devălmașe.  

M-am oprit la o temă la fel de apropiată, mai ușor abordabilă într-un interval de timp limitat: tema nuanței și a nuanțării în critica literară, dar și în viața de fiecare zi. Aș dori să încep însă cu un elogiu adus scrisului însuși, ponderii și semnificației sale culturale. Nu este, cred, nevoie să amintesc de rolul codificator al scrierii în Orient, un Orient mai vechi decât Antichitatea greacă, sau despre funcția prescriptivă a Torei iudaice. În epoca noastră, Michel Foucault definea scrisul ca pe „un dispozitiv al puterii”. Dar nu puterea politico-administrativă ori sacrală a scrisului mă preocupă acum, ci relația lui cu memoria culturală, menținută de la începuturi până în zilele noastre, când noile tehnologii și inteligența artificială restructurează întreaga moștenire a umanității.

Uităm adesea – uită uneori chiar și specialiștii – că scrisul, orice scris, este, înainte de toate, un act traductiv, un transfer din planul mental în cel material, scriptural. Chiar și atunci când vorbim, ne traducem mai întâi pe noi nouă înșine. Simultaneitatea emisiei și receptării ascunde, acoperă, dar nu exclude, ci implică funcționarea unui mecanism comutator instrumental și intersemiotic care face posibilă verbalizarea, transpunerea sinapselor în cuvinte și fraze. Îmi reprezint acest proces complex și quasi instantaneu ca pe un Auftakt într-o mișcare muzicală.

Între vorbire și scris, între oralitate și scriitură este însă o deosebire importantă. Nu scriem așa cum vorbim, deși nu sunt puțini vorbitori și scriitori care au această dexteritate și se folosesc de ea cu succes. Totuși, avem de a face cu două registre distincte prin însăși natura lor, prin exigențele pe care le impun și prin resursele pe care le mobilizează. Spontaneitate, directețe, organicitate, pe de o parte; interval reflexiv, intermediere, organizare strictă, stringență, pe de altă parte. Premeditarea are o pondere diferită în cele două tipuri de discurs, cursivitatea este, la rândul ei, condiționată diferit. A scrie chiar și un proces verbal implică deja un efort de organizare superior unei relatări orale sau unei impresii imediate. În raport cu oralitatea, scrisul ne angajează într-un spațiu cu rigori și riscuri mai mari, cu provocări și probe mai grele. Iar dacă în loc de scriere pur și simplu, vorbim despre scriitură, lucrurile se complică, mai precis, se complexifică vertiginos.

Am în vedere tocmai această scriitură, adică versiunea profesionalizată a scrisului, ilustrată de poeți, de prozatori, de dramaturgi și de critici, critici nu numai ai literaturii, dar și ai artelor plastice, ai muzicii etc., de toți cei pentru care scrisul nu este doar un mijloc, un instrument. În această categorie ar putea intra orice intelectual care se respectă pe sine într-atât încât să facă din scrisul său un loc unde un „maxim de gând” se exprimă în minimum de cuvinte:   filosofii în primul rând, dar și matematicieni ca Dan Barbilian, fascinat, cum știm, de arta teoremei la Gauss, „text august ca o inscripție al cărei laconism e însăși garanția durabilității ei”. Durabilitatea – iată miza în fața căreia oralitatea se resemnează cu grația pe care i-o conferă naturalețea și spontaneitatea.

Scrierea, punerea în pagină nu înseamnă împachetarea în cuvinte a unor idei, ci punerea lor în formă, în ordine; este un act de formare a ceva ce conține informație, este informat, dar inform: intuiții, impresii, conexiuni fugitive, scintilații punctuale ce apar la provocarea unei teme, dar fără coerența pe care textul – cel puțin un anumit text – o solicită, o presupune. Scriind, noi ne amintim, de fapt, ce am gândit înainte, dar rememorarea nu este pur repetitivă, ci ordonatoare, transformatoare. Scrierea nu este tran-scriere, este traducere, transfer într-un alt limbaj, reînvestire într-un nou tip de efort, un efort de stabilizare și fixare, dublat de o reconsiderare critică. Prin urmare, scrisul e istorie pentru că este, întotdeauna și inevitabil, posterior unei gândiri emergente. Se înțelege, desigur, că reprezentarea mea se opune teoriei lui Benedetto Croce privitoare la coincidența – imediată și deplină – a intuiției cu expresia. Reproșez respectivei teorii tocmai negarea acestei faze inițiale a gândirii pe care scrisul o preia și o prelucrează. Neluând-o în seamă, reducem și importanța scriiturii ca atare, rolul ei edificator.

Dar scriitura e departe de a fi numai recuperatoare, ea este, în continuare, exploratoare și descoperitoare. Nucleului inițial de intuiții și fulgurații i se adaugă pe parcurs, decurgând chiar din exercițiul acestei gândiri scripturale, noi intuiții, noi idei, momente de iluminare sintetică în care, peste ce s-a adunat și ordonat deja, se poate înfiripa o altă perspectivă, poate apărea o soluție integratoare neașteptată. În această nouă etapă, scrisul nu mai este doar istorie, ci prezență activă, creatoare, inauguratoare. Scriitura însăși generează idei și asociază idei, iar celor dedicați și dotați li se întâmplă adeseori în timp ce scriu – chiar dacă nu sunt poeți – să gândească direct cu cuvintele, să găsească și ceea ce n-au căutat de la început. Actul scriiturii poate fi în sine inspirator, iar, ca urmare a unui exercițiu îndelungat, spontaneitatea însăși i se asociază, ajungând să funcționeze, la rândul ei, în regim de stringență.

Faptul însuși că scrisul captează gândirea și o capturează, o fixează, constituindu-se ca o probă a ei materială, conține și o promisiune implicită de continuitate, de consecvență cu sine a celui ce scrie. De aici decurge și o gravitate suplimentară a scrisului în raport cu oralitatea. Desigur, orice text se înscrie într-un context variabil și încremenirea autoflatantă sau îndârjirea dogmatică trebuie evitate, dar, pe de altă parte, să nu uităm că  inconsecvența se plătește cu neîncrederea celorlalți și nu s-ar cădea să se producă fără o dramă personală mărturisită. În concluzie, scrisul ne redă o coerență pe care, sub presiunea provocărilor neașteptate ale cotidianului, riscăm adeseori să o pierdem.

O scrisoare trimisă cuiva drag, un memoriu adresat unei autorități, spre a nu mai vorbi despre o carte (deși am în vedere mai ales cărțile), pot reprezenta un reper, un reazem, un punct de răscruce în viața unui om și a unui scriitor. Și chiar mai mult decât atât, un punct de plecare, de mobilizare spre o realizare viitoare. Să nu neglijăm puterea de răsfrângere a scrisului, răsunetul său interior, propensiunea sa ontologizantă: nu doar descoperire de sine, ci creație de sine. Autorul unei opere puternice, memorabile nu mai este același cu cel dinainte de a o scrie și nu-i deloc exclus ca măcar o parte din cititorii săi să treacă printr-un proces similar de transformare interioară. Scrisul în genere și scriitura în mod deosebit funcționează adeseori ca un rit profan de propițiere și regenerare: este un mod de a ne proiecta în ceva exemplar, într-un fel de model ideal, în cel ce am vrea să fim, în cineva mai bun, mai profund, mai autentic decât suntem noi înșine în viața de toate zilele. Dacă este luat în serios, scrisul este – ori s-ar cuveni să fie – un eveniment. Inclusiv și mai ales pentru profesioniștii săi: e șansa, poate chiar condiția, de a nu cădea în rutină, redundanță și irelevanță.

…Fac o pauză și vă invit să ne închipuim cum ar reacționa la aceste propoziții autorul multiplu, ingenios, impersonal și artificial care gestionează chat GPT-ul: probabil ca față de un semnal venit din cel mai îndepărtat trecut, ca în fața unor scrijelituri pe un perete al unei peșteri preistorice… Să sperăm că, totuși, acest trecut va mai avea un minim viitor.

Realizările  inteligenței artificiale sunt uluitoare, neverosimile, într-atât de înainte-mergătoare încât le acceptăm existența, evidența sub impresia miraculosului și a misterului. Și în câmpul creației literare și artistice, performanțele sale sunt extraordinare. Cu toate acestea, ceva rămâne intangibil, nereproductibil, cel puțin din perspectiva  artiștilor și a receptorilor calificați. Cum știm, „Simfonia a X-a”  de Gustav Mahler, neterminată de autor, a fost dusă la (un) capăt cu mijloacele IA. Dar răceala părții non-originare izbește auzul melomanului. Ceea ce nu se întâmplă, de pildă, în cazul efortului creator al lui Pascal Bentoiu depus spre a definitiva Simfonia a IV-a  și Poemul vocal-simfonic „Isis”  de George Enescu. Mâna, mintea și imaginația omului nu pot fi, cred, integral înlocuite. „Restul” omenesc deține – și își spune –  ultimul cuvânt. În cazul intervențiilor scriitoricești ale IA, diferențele sunt încă mai clare, mai convingătoare…

Onorate colege, onorați colegi,

Mi s-a părut necesar să pun în evidență importanța scrisului, demnitatea cuvântului și specificitatea scriiturii – cu reflexivitatea, răbdarea și dedicația pe care le implică – într-o perioadă în care viteza vieții noastre crește amețitor, iar rapiditatea cu care se încheagă și se destramă reprezentările și judecățile noastre – pe fundalul unei comunicări tot mai puțin argumentate și al unor manipulări grosolane ale opiniei publice – produce confuzie, laxitate morală, apatie politică și indiferență civică.

Pe acest fundal,  profesiunea mea de credință continuă cu o pledoarie pentru nuanță. Elogiul nuanței nu ține de retorică, ci de necesitate și responsabilitate într-o epocă în care intoleranța ia multe chipuri și adoptă accente radicale. Atenția la nuanțe nu ne îngăduie să considerăm oamenii și fenomenele în bloc, în indiviziune compactă și dintr-o perspectivă univocă, intratabilă, ne îndepărtează de rigorismul maniheist. Disocierea este mereu necesară între vorbe și fapte, între biografii și opere și, mai ales, între texte și contexte. De fapt, contextualizarea e gestul primordial al nuanțării. Dar contextualizarea poate și trebuie să fie activă nu numai în afara unui text dat, ci și înlăuntrul său. Textul este el însuși compus din microcontexte, la rândul lor generatoare de nuanțe.

Simt însă nevoia să introduc acum o… nuanță: rolul contextualizării este important, pozitiv, clarificator, dar. până la un punct – de la care încolo apare riscul unei detalieri parantetice, deviante, confuzionante prin chiar multiplicarea trimiterilor, aluziilor, precizărilor punctuale și, finalmente, prin pierderea conturului faptelor înseși. Se pare că nuanțarea la infinit e posibilă în matematică, dar în discursul umanist produce o pulverizare a sensului; finețea se transformă în evanescență, minuțiozitatea dusă la extrem subminează claritatea însăși.

*

Nu voi întârzia asupra etimologiei termenului nuanță (latina clasică – nubes, latina populară – nuba, adică nor, verbul fiind nuer – a umbri) decât pentru a sublinia faptul că nuanța însemna – și mai înseamnă și astăzi – atenuare, diminuare a intensității culorilor și sunetelor. Mai cu seamă în câmpul picturii sensul etimologic se păstrează, trimițând la ceva incert, vag, cețos, vaporos, noros, fumegos. Pânzele unor Caspar David Friedrich sau William Turner și, înaintea lor, ale lui Rembrandt, dar și ale lui Rafael, ilustrează, la intensități diferite, aceste jocuri sugestive de lumini și umbre. Nuanța va face, mai târziu, carieră și în literatura „fin de siècle” și decadentă (Huysmans, Oscar Wilde etc.). Simbolismul își trece nuanța în program („…Car nous voulons la Nuance encore,/Pas la Couleur, rien que la nuance !” – proclamă Verlaine  în Art poétique).  

 Din tezele adeseori paradoxale și chiar contradictorii ale lui Nietzsche merită să reținem relația strânsă, aproape condițională, stabilită între nuanță și Modernitate, aceasta din urmă fiind caracterizată prin abaterea de la raționalul, generalul și tipicul prețuite în Antichitate și cultivarea, în schimb, a particularului, specialului, iraționalului. Autorul nu ezită să lege nuanța de „plăcerea nebuniei” (Lust am Irrsinn). Spre sfârșitul vieții, nuanța reapare în contextul polemicii aprige a autorului cu spiritul german, al despărțirii sale radicale de „rasa” germană: „Nu suport această rasă, exclamă el în Ecce Homo, care nu are nicio îndemânare pentru nuanțe, vai mie, care sunt o nuanță!” Aici identificarea cu nuanța marchează refuzul simțului comun și singularitatea, unicitatea ireductibilă a propriei poziții.

Într-o lucrare intitulată Die Nuance. Kunstgriff und Denkfigur (Brill/Fink, 2005), cercetătorul german Wolfgang Lange vorbește despre „o nouă estetică”, despre o rafinare a expresiei, despre extravaganță și grație și despre anticlasicismul funciar al apelului la nuanțe în arta modernă europeană. Decadentismul, Simbolismul, Impresionismul, Neoromantismul constituie plaja artistică din care autorul își extrage exemplele și asupra căreia își aplică efortul analitic și sintetic. El leagă arta nuanței de ceea ce este „fugitiv și lichid”, artificial, accidental, contingent, de cultivarea „formelor mici”, într-un cuvânt, de o artisticitate „minoră”. W. Lange trimite, inevitabil, la bine cunoscuta tehnică a clarobscurului, deși incursiunea în trecut ar fi putut ajunge până la nu mai puțin faimosul „sfumatto” leonardesc, prin care se poate spune că începe reprezentarea modernă a naturii și a naturii umane în primul rând.

Autorul insistă cu îndreptățire asupra faptului că apelul deseori obsesiv la nuanțe îndepărtează arta impresionistă și simbolistă, Decadența în ansamblul ei, de problematica socială. Vagul, difuzul, efemerul, abia-perceptibilul, aluzivul,  reprezintă caracteristici ale spațiului artistic prielnic nuanțelor. Arta nuanțării este arta de „a produce o excepție” („eine Ausnahme zu machen”), de unde și tendința lui Wolfgang Lange de a vedea în nuanță „o figură a extremismului literar” și de a o reduce la jocul lingvistic și la efectele de stil.

 Ceea ce mi se pare greu de acceptat în analiza teoreticianului german este, printre altele, situarea nuanței într-o ordine a cantitativului, printre detalii și mărunțișuri. Această concepție este fortificată și de cadrul general în care își înscrie demersul, un fel de micrologie ale cărei ramuri ar fi calculul infinitezimal și diferențial, microscopia, nanorobotica etc. Cred, în ce mă privește, că arta nuanței trebuie înscrisă într-o ordine a calitativului, nu a cantitativului, că ea nu acoperă doar „formele mici” și nu se reduce la detalii. Nici doar la ceea ce este vag, difuz, efemer. Oricum, nu așa o definesc și înțeleg eu.

Ar merita să fie întreprinsă o cercetare lingvistică, dar și de istorie a ideilor spre a afla cum și mai ales când a avut loc extensia termenului de nuanță dinspre arte și literatură spre alte domenii și discipline. Nu-i exclus ca un prim pas să fi fost făcut – este ipoteza mea precaută – după impunerea,  in câmpul artelor, a tendințelor abstractizante, de pierdere a contactului cu un model sau referent natural ori material.

În cursul său despre Neutru, ținut în 1978 la Collège de France, Roland Barthes ne oferă o versiune originală a acestei extensii culturale. Vorbind despre nuanță, el o subsumează însă categoriei de Neutru, adică unui regim de scutire, degrevare, dispensare de sens. În concepția sa, nuanța este o fulguranță, o sugestie vagă, un gest abia schițat și nesăvârșit. Regimul ei este indistincția. Autorul vrea să evite orice conflict, fie și potențial, prin potențial conflictual înțelegând afirmația însăși, asertivitatea, obligația de „a lua poziție”: ceea ce îl face să amâne orice pronunțare, orice asumare. Pentru el, nuanța este un sens resorbit în sine, instabil, fluctuant, intermitent, inconclusiv,  dependent de unghiul din care privește subiectul.

 Nu împărtășesc această viziune în ale cărei detalii nu mai intru pentru că le-am analizat pe larg în Roland Barthes, pedagogia nuanței („Observator cultural”, 11 noiembrie, 2021). Nu cred, în ce mă privește, că nuanța nu poate să acceadă la continuitate și la stabilitate. Așa cum o înțeleg eu, nuanța nu diminuează, nu diluează și, mai ales, nu suspendă sensul, ci îl potențează. Oricum, reprezentarea mea despre nuanță a avut alte puncte de pornire întrucât lectura, în anii 80, a ultimului Barthes a rămas pentru mine legată de Neutru și de surpriza dezangajării politice radicale a unui intelectual „angajat”.

*

Când, în 2013-2014, lucram la textul despre Radicalitate și nuanță, publicat în încheierea volumului cu același titlu (Tracus Arte, 2014), nu aveam în față decât note adunate de-a lungul anilor, reflecții pe marginea unor cărți de filosofie, critică și teorie sau a unor evenimente din viața literară. Un articol, descoperit recent, Nuanța sintetică, publicat în revista Amfiteatru (aprilie, 1989), îmi amintește că preocuparea pentru nuanță era mai veche decât credeam.Simțeam că nuanța nu e un termen oarecare, neglijabil, că nuanțarea nu e un act minor, dispensabil, facultativ în cel mai bun caz. Nu mă împăcam cu expresia „doar o nuanță” din limbajul comun și chiar din conversațiile intelectuale, cu tratamentul minimalizant și adeseori bagatelizant rezervat nuanței și nuanțării. Nevoia de nuanțare îmi apărea ca o rezultantă a întregii mele activități de critic, de teoretician și de profesor.

O repoziționare a nuanței în câmpul ideilor mi se părea absolut necesară, un efort de conceptualizare trebuia neapărat întreprins. Așa se face că am pledat și pledez în continuare pentru un statut intelectual ferm acordat nuanței, pentru ponderea ei topică în confruntarea de idei. În condițiile în care însăși evoluția modernă a societăților și a limbilor s-a produs sub semnul diversificării și al individualizării, când extinderea cunoașterii la scară planetară stimulează interesul pentru diferențe și gustul pentru nuanțe, desconsiderarea sau ignorarea acestora îmi apar ca atitudini anacronice, ca manifestări inerțiale, ca probe de neglijență, de insuficiență intelectuală și chiar de inconștiență.

Specializarea disciplinelor științifice continuă (în ciuda unei tendințe relativ recente de amalgamare din umanioare), apar perspective și câmpuri noi de cercetare, unele chiar la granița între domenii, proces ce favorizează și intensifică preocuparea pentru nuanțe. Într-o epocă de inter, multi și trans-disciplinaritate, eficiența lor epistemologică și taxonomică este în creștere. Dar cât de necesar este efortul nuanțator în domeniul de maximă complexitate al judecăților de valoare! Spre a nu mai vorbi despre nevoia absolută de nuanțe în psihologie, în istorie, în stilistică sau în creația artistică de orice fel.

Dacă așa stau lucrurile în realitate, în realitatea zilelor noastre, de ce ar mai fi nevoie de o apărare și o promovare a nuanței? Nu, cumva, acest elogiu este el însuși inutil, anacronic? Nu mi-am pus aceste întrebări în 2014, când, privind în jurul meu de atunci și privind la starea criticii literare autohtone, consideram că inițiativa mea era necesară. Mi le pun acum, după 10 ani de la prima încercare și după alte reflecții și lecturi, iar răspunsul pe care mi-l dau este acela că, în ciuda precedențelor pe care le-am invocat, statutul nuanței se cere în continuare precizat, adică redefinit.

Ce mă desparte de predecesorii mei în interesul pentru nuanțe este, în primul rând, faptul că resping raportarea la ele ca la un spațiu al indistincției, evanescenței, vagului, fugitivului, efemerului; ca elemente accidentale, excentrice, chiar iraționale. În concepția mea, nuanța nu are nicio legătură cu „desprinderea de sens”, cu „exonerarea de sens” (R. Barthes), ea implică asumare și responsabilitate a sensului; nu evită afirmația, nici negația, este angajată în aflarea adevărului. Cunoașterea ei fină, delicată nu e lipsită de contur. Nuanța dezvăluie, nu învăluie.

Chiar și în domeniul picturii sensul termenului se îndepărtează treptat de etimonul „noros”, de sinonimia între nuanță și confuzie, între sugestie, ca efect al nuanței, și confuzie. Nu trebuie să confundăm obiectul reprezentării – norii, de pildă – cu reprezentarea lor. În pictură, ca și în muzică sau în literatură, sugestia se realizează cu mijloace precise, adică nuanțate. Pentru mine, operația de  nuanțare este una de clarificare.

În al doilea rând și într-un alt plan al discuției, nuanța se înscrie în inteligibil, nu numai în sensibil, ca pentru predecesorii mei. Ea are o consistență intelectuală și trebuie să-i acordăm un rang epistemic important. În măsura în care participă la articularea fină a conceptelor, depășind geometria deseori dualistă a acestora, consider că putem vorbi și despre o funcție conceptualizantă a nuanței, nu numai despre cea contextualizantă. Ea tulbură obișnuințele de gândire, comoditatea prejudecăților și a locurilor comune. Exercițiul ei ne dovedește că subtilitatea nu e deloc incompatibilă, cum pare multora, cu îndrăzneala, că modestia implică, în ciuda aparențelor – și cu deosebire în anumite contexte – mult curaj intelectual și moral.

Nuanța se leagă, printre altele, și de un mod de a ne „măsura cuvintele”, de a ține la proprietatea lor în toate împrejurările. De câte ori câte o replică spontană, rapidă, abruptă într-o confruntare ne produce – în chiar momentul imediat rostirii – un gest de recul, de reticență, trădând frustrarea de a nu ne fi exprimat corect, nuanțat ! Se pare că nuanțarea nu are șanse prea mari în regim de viteză sau de presiune, ea cere, de regulă, un interval reflexiv.

Primul ei pas este circumspecția, ceea ce presupune, etimologic vorbind, rezervă și considerare atentă a obiectului în ansamblul său. Precauția ei nu este însă deloc sinonimă cu indecizia sau ezitarea, este o grijă de ordin propedeutic. Sunt tentat chiar să afirm că nuanța și nuanțarea compun o propedeutică a adevărului, un mod de asigurare a fiecărui pas făcut spre descoperirea și aproprierea lui.

Nuanța și nuanțarea pun la lucru imaginația, începând cu imaginarea unui punct de vedere diferit, altfel spus cu imaginarea Celuilalt, fără a pierde din vedere obiectul în totalitatea sa. În ciuda a ceea ce se crede în doxa intelectuală, nuanțarea nu e doar parțializantă, ci și întregitoare. Ținta ei este aceea de a da seama despre complexitatea ideilor și temelor puse în discuție. Vorbind însă despre imaginație, cea mai importantă caracteristică a nuanței, vocația ei, constă în imaginația consecințelor.

……………………………………………………………………………………………………..

(Prima parte a discursului se încheie aici. Versiunea integrală va fi publicată, conform uzanțelor, în revista „Academica”.)

***

II. Interpretări și evocări

Ana Blandiana

„Generație și creație”

Nu cred că m-am mai gândit vreodată la Mircea Martin atât de mult și cu asemenea intensitate ca în ultimele săptămâni. Mă aflam mereu pe drum, în cadrul unor programe complicate de conferințe și discuții publice care mă solicitau și mă intimidau, iar seara când ajungeam la hotel îmi aduceam aminte că se apropia data limită a promisiunii de a scrie despre Mircea Martin în numărul omagial pe care i-l va dedica revista „Vatra”. Dar era evident că eram prea obosită pentru a începe să scriu, chiar dacă în minte începeau să mi se deruleze întâmplări și imagini vechi de decenii, și adormeam  cu vinovăția amânării îndulcită de o aproape voluptuoasă nostalgie.

Știam însă că nu doar oboseala și lipsa de timp mă face să amân. Ceea ce mă bloca era, în mod paradoxal, un text pe care i-l citisem cu câteva luni în urmă, o prefață la un volum din seria Marian Papahagi de la editura Spandugino. Era un portret pe care criticul, istoricul și teoreticianul literar Mircea Martin îl făcea minunatului lui coleg dispărut atât de devreme și atât de nedrept în plină putere creatoare, cu siguranță una din cele mai frumoase și tulburătoare portrete care s-au scris în literatura română. Citindu-l am avut revelația și regretul unui mare talent literar pe care rigoarea analizei și fascinația viziunilor intelectuale a celui ce a văzut idei l-a îndepărtat din prin planul atenției publice și chiar l-a eludat.

Existența acelui extraordinar portret al lui Marian Papahagi realizat de Mircea Martin devenise modelul – care mă copleșea și mă bloca, pentru că mi se părea de neatins – al portretului pe care aș fi vrut să îl fac eu însămi lui Mircea Martin.

În același timp, redescoperirea talentului literar al unuia dintre cei mai importanți critici ai anilor ’60 mi-a adus aminte o idee care m-a urmărit de-a lungul destinului meu de cititor și observator al vieții literare, o idee pe care am descoperit-o, spre norocul meu devreme și care m-a ajutat enorm în trecerea mea ca scriitor printre furcile caudine ale celor ce mi-au citit și cântărit profesional paginile. Descoperirea, chiar revelația mea fusese aceea că autorii textelor critice, criticii literari a căror profesiune este să emită judecăți de valoare asupra scriitorilor, sunt și ei tot scriitori, dar scriitori care pentru a se exprima nu se inspiră din viață ca scriitorii, ci din literatura care s-a inspirat din viață. Având ca scop nemărturisit exprimarea propriei personalități criticul este, asemenea oricărui artist, cu cât mai personal cu atât mai subiectiv și mai creator. Opera critică este deci o reprezentare de gradul doi, dar mai sublimată și mai subtilă, a aceleași realități, prin care criticul se exprimă pe sine însuși, o operă a cărei valoare este direct proporțională cu talentul literar al autorului ei. Această descoperire m-a ajutat să străbat deceniile cu un sentiment de reală colegialitate față de critici, să nu sufăr când sunt criticată și mai ales să nu mi se urce la cap empatia sau chiar admirația lor, pentru că știam că, de fapt, pagina criticului nu este despre mine, ci – într-un fel profund și revelator – despre el însuși.

Fără îndoială, Mircea Martin este pentru mine unul dintre cei doi sau trei colegi de generație de care m-am simțit de-a lungul deceniilor mereu apropiată. O apropiere și chiar o înrudire mai mare decât ar putea-o dovedi biografiile noastre, desfășurate pe planuri diferite care se intersectau rar. Ne-am întâlnit în redacția revistei „Amfiteatru” în primii ei ani, care și pentru noi reprezentau o linie de start, în acel scurt luminiș al comunismului românesc când – după deschiderea închisorilor și refuzul reprimării „Primăverii de la Praga” – începeam să sperăm împreună. N-am cum să uit cât de bine mă simțeam când veneam de la Cluj în acea atmosferă de bucurie intelectuală și de deschidere istorică în care Mircea Martin, cronicarul literar al revistei, ne domina prin idei și prin diferența de câțiva ani a sfârșitului de adolescență. N-am cum să uit cum într-o asemenea întâlnire mi-a povestit o întâmplare din satul lui, de unde a fost deportată în întregime o nuntă, întâmplare care avea să devină sâmburele celei mai cunoscute nuvele fantastice ale mele. „Proiecte de trecut”, și avea să fie tradusă peste ani în zeci de limbi. Dacă mă gândesc bine, nu atât faptul că am pornit împreună ne-a dat sentimentul înrudirii, cât faptul că nici unul, nici altul n-am încercat să infirmăm acel punct de pornire.

În mod evident aceste pagini publicate în numărul omagial al revistei „Vatra” se vor deosebi mult de cele ale studenților care îi studiază și îi continuă opera, nu numai pentru că ele nu sunt nici pe departe la fel de savante (sunt legată de știința literaturii doar prin faptul că îi pot fi materie primă), ci și pentru că admirația și stima se colorează fără voia mea în nuanțele aproape inexprimabile în cuvinte ale nostalgiei.

Faptul că, după ce am fost în prima tinerețe colegi la „Amfiteatru”, suntem acum colegi în Academia Română mă face să privesc istoria recentă care s-a scurs între timp (cu tot cu istoria literară pe care o conține) ca pe un straniu hiatus de pe marginile căruia privirea poate coborî în adânc. Academicianul Mircea Martin m-a impresionat prin adecvarea la noua definiție fără ca ceva din statura vechiului prieten și coleg să se fi schimbat. O spun cu admirație și chiar cu o ușoară nuanță autocritică, pentru că, în ceea ce mă privește, sunt incapabilă să mă gândesc la mine ca la un membru al Academiei. De câte ori l-am auzit vorbind în aulă, mi-a trezit respectul nu doar prin seriozitatea și chiar profunzimea cu care își pregătise conferințele, ci și prin conturul „academic” al prezenței sale acolo. Și-mi place să-mi imaginez că „Elogiul nuanței”, discursul său de recepție va fi citit de generațiile următoare ca un argument al definiției Academiei.

De-a lungul adolescenței, Academia Română existase pentru mine prin extraordinarul portret al lui Liviu Rebreanu în costum de academician. Când l-am văzut pe Mircea Martin în aceeași ținută mi s-a părut că epocile se încopciază sub ochii mei uimiți

Am scris cândva că „există întotdeauna generația celor de 18 ani, niciodată generația celor de 80 de ani”.

Nu mai sunt chiar atât de sigură că aveam dreptate.

*

Acad. Mircea Dumitru

Alocuțiune despre Mircea Martin. Revitalizarea culturii critice

Distinse coleg, domnule academician Mircea Martin, ziua de astăzi cu siguranță va rămâne în istoria instituției noastre, a Academiei, în primul rând, prin mărturia dumneavoastră de credință pentru ceea ce înseamnă să trăiești autentic o viață care a fost în totalitate consacrată cărții, studiului literaturilor.Am ascultat, vă spun, fascinat, discursul de recepție al colegului nostru, al domnului academician Mircea Martin, care este un elogiu adus nuanțelor și diferențelor, dar pentru că nu am avut ocazia să citesc înainte acest text, o voi face imediat ce va fi publicat în Revista „Academica”. Cu siguranță, voi dori să comentez anumite fragmente ale textului, fragmente care sunt atât de mult apropiate de domeniul în care eu lucrez, în domeniul filosofiei. Pentru că nu am avut ocazia să citesc textul, ceea ce am pregătit astăzi, aici, în scurta mea alocuțiune, poate mult mai convențională, fiind un text scris și nefiind o reacție pe viu la ceea ce am auzit astăzi, face o prezentare mai generală a personalității și a operei profesorului Mircea Martin.

Totuși, nu mă pot opri din a avea și o intervenție pe viu înainte de a citi convențional și cuminte, textul meu. Îl cunosc pe profesorul Mircea Martin de… probabil 30 de ani, poate chiar mai mult, și l-am urmat și urmărit cu sfială și cu o recunoștință intelectuală totală, fără să fi avut plăcerea, bucuria și norocul de a-i fi student la universitate. Darceea ce am remarcat astăzi la domnia sa este această unitate totală între felul în care îl percep pe om, persoana vie, reală și spusele, credințele, rostirile domniei sale; aceasta este unitatea între ceea ce crede, ceea ce scrie, ceea ce ne predă ca un dascăl, ca un magistru și ceea ce este domnia sa.

Îmi aduc aminte, cu mulți ani în urmă, am citit o carte dedicată unui filosof de la Oxford, mai puțin cunoscut astăzi, dar foarte influent în mediile filosofiei analitice oxoniene la sfârșitul anilor 1980-1990, Michael Dummett. Deși are aerul unei glume filosofice, dați-mi voie să încep cu ea și… sper să nu stric caracterul solemn al acestei întâlniri extraordinare la care suntem, aici, părtași și martori.

Unul dintre autorii acestui volum omagial pentru Michael Dummett remarca exact aceeași unitate între ceea ce este omul și ceea ce scrie filosoful Michael Dummett. Analogia este clară pentru toți: o unitate remarcabilă între ceea ce este Mircea Martin și ceea ce scrie, ceea ce ne-a prezentat, astăzi, în acest extraordinar discurs de recepție. Autorul respectiv remarcă, în treacăt, șăgalnic, că nu e atât de ușor să existe această unitate, mai ales la cei care lucrează în mediul academic-universitar, între ceea ce sunt ei în viața de zi cu zi și ceea ce vor să pară atunci când îi vedem în pronunțări publice sau în fața studenților. Autorul dă un exemplu grăitor despre un filosof de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, numele acestuia este trecut sub tăcere și veți vedea de ce. Filosoful în cauză, care preda etică, se pare că nu se prezenta în fiecare zi într-o manieră ireproșabilă în relațiile cu studenții și cu colegii. Cum s-a apărat, sofistic, evident, dar foarte ingenios, acest filosof? Spunând că, iată, în departamentul în care acesta lucra, avea drept coleg, un ilustru profesor de filosofia matematicii – aici știm care este numele lui, Yehoshua Bar-Hillel – care vorbește toată ziua despre numere, despre figuri geometrice, fără să fie, el însuși, un număr sau o figură geometrică. Prin urmare, de ce să cerem unui etician sau unui filosof al moralei să fie el însuși o personalitate morală.

Spun toate acestea pentru că nu este la îndemâna oricui, de altminteri este foarte greu pentru mulți dintre noi… să fim exact ceea ce predicăm sau credem că suntem. Ceea ce bănuiam și ceea ce am văzut astăzi, cred, cu toții, ascultându-l pe Mircea Martin, este că în acest elogiu al nuanței, al discernământului, al gândirii non-reducționiste, al gândirii vii, al înțelegerii că diferențele sunt mai importante, de multe ori, față de generalizările abstracte, că în toate acestea, îl vedem pe omul viu, Mircea Martin. Pentru aceasta, înainte de a citi alocuțiunea mea, vreau să îi mulțumesc, din nou, pentru tot ceea ce ne-a învățat. Mulțumim, Mircea!

*

Ocazia unică și excepțională a prezentării discursului său de recepție de către academicianul Mircea Martin este, totodată, un moment de mare bucurie pe care îl aduce cu sine omagierea personalității covârșitoare a omului de litere și de cultură, Mircea Martin. Desigur, omagierea maestrului intelectual, a profesorului din a cărui operă scrisă sau trăită pe viu, la catedră, ai avut atât de multe de învățat este, fără îndoială, o datorie morală a foștilor săi studenți sau a actualilor colaboratori. Într-adevăr, Mircea Martin a fost și este, pentru noi toți, Profesorul. Mircea Martin s-a consacrat total și fără rest, cu deplină generozitate, în cele șase decenii dedicate studiului, scrisului și formării generațiilor de studioși literați la Facultatea de Litere a Universității din București, cultivării teoriei literaturii și literaturilor comparate. Un eminent om de litere și de școală, în linia strălucită a teoreticienilor literaturii de la Universitatea Bucureșteană, în care un premergător cu care împărtășește atât de multe asemănări de familie și care ne vine aproape spontan în minte este Tudor Vianu. Mircea Martin este, pentru mine, cu siguranță și pentru foarte mulți alții, Numele pentru teoria și critica literară solide, temeinic argumentate și construite, echilibrate și generoase, subtile și expresive, lipsite de excese și stridențe impresioniste facile și superficiale. Dacă cineva întrupează astăzi, în spațiul teoriei literaturii de la noi, virtuțile unei atitudini clasice, sobre, judicioase, analitic-disociative, dar și just dozate și nuanțate în același timp, atunci, nu voi ezita nici măcar o clipă să afirm, fără rezerve, că acesta este Mircea Martin.

Opera sa vastă, variată și densă, este imposibil să fie prezentată, fie și sumar, într-o alocuțiune de câteva minute. Activitatea literar-publicistică de critic și teoretician literar, de editor și director de editură sau de reviste, de moderator al unui cenaclu care a lansat și consacrat scriitori care au devenit nume importante în literatura română contemporană, prezența și participarea sa semnificative, plină de substanță la viața Academiei Române; toate acestea au lăsat o amprentă puternică, marca Mircea Martin, care au modelat reflecția asupra literaturii și culturii române contemporane, contribuind la stilistica receptării și a gustului estetic ce definesc cultura noastră literar-umanistă din perioada contemporană. Cărțile sale de teorie și istorie ale literaturii române sau universale sunt parte a canonului, repere ale standardelor criticii actuale. Generație și creație (1969), Critică și profunzime (1974) Identificări (1977) și ediția a II-a, adăugită (2014), George Călinescu și complexele literaturii române (1981) și ediția a II-a (2002), Dicțiunea ideilor (1981), Introducere în opera lui Fundoianu (1984), Singura critică (1986) și multe altele, dar nu în ultimă instanță, Radicalitate și nuanță (2015), despre care voi vorbi puțin mai târziu. A publicat peste o mie de articole și studii în revistele și ziarele culturale românești: „România literară”, „Contemporanul”, „Revista 22” și multe altele. A fost conducătorul mișcării literare „Cenacul Universitas”, începând din 1983, unde au activat, printre alții, scriitorii Horia Gârbea, Cristian Popescu, Simona Popescu, Ion Bogdan Lefter, Alexandru Mușina, Caius Dobrescu, Petrus Pârvescu, Marius Oprea, Daniel Corbu, Andrei Bodiu, Mircea A. Diaconu, Andrei Damian, Adrian Alui Gheorghe, Paul Vinicius. A fost director al editurii „Univers” între 1990 și 2001 și editor al revistei „Cuvântul”. Este profesor universitar emerit și a fost șeful catedrei de teoria literaturii a Facultății de Litere din Universitatea din București.

Din multitudinea creațiilor academicianului Mircea Martin, eseurile sale despre critica literară, identitate culturală și postmodernism, ies pregnant în evidență în virtutea vocației și etosului lor metaliterar și filosofic drept îndrumar al unei cuprinzătoare filosofii a culturii, menită să ne călăuzească într-o lume plină de ambiguități, confuzii, biasuri sau erori categoriale; dar și ca un autoportret intelectual al criticului la maturitatea sa de plină. Iată doar câteva din ideile forță, călăuzitoare, ale acestei cărți care respiră o înțelepciune nuanțată și plină de discernământ critic. Mircea Martin explorează, în această colecție de eseuri, teme majore din literatura și cultura română contemporană. Angajamentul criticului este un demers care analizează relația dintre literatura română și curentele culturale globale, precum și evoluția identității culturale în contextul postmodernismului. De asemenea, Mircea Martin oferă perspective asupra rolului criticii literare și transformărilor acesteia în perioadele de tranziție politică și culturală pe care le traversăm astăzi. Mircea Martin susține că demersul specific criticii literare nu este doar un act de interpretare a textelor, ci o formă de participare la viața culturală și socială. El analizează modul în care criticul literar își asumă responsabilitatea de a defini valori estetice și de a media relația dintre scriitor și public. Mircea Martin deplânge tendințele de subiectivizare excesivă a criticii și afirmă că rolul criticului ar trebui să fie reconcilierea între tradiție și modernitate. Critica literară trebuie să rămână un act de echilibru între raționalitate și empatie, între estetic și etic. Mircea Martin explorează conceptul de identitate culturală, arătând că acesta este un proces dinamic și în continuă schimbare, influențat de factori istorici, politici și sociali. Autorul subliniază că identitatea românească este marcată de dorința de sincronizare cu valorile occidentale, dar și de un complex de inferioritate față de cultura globală. Identitatea culturală trebuie înțeleasă nu ca un set fix de trăsături, ci ca un dialog constant între tradiție și modernitate, între național și universal. Mircea Martin analizează postmodernismul ca un fenomen literar și cultural care pune sub semn întrebării conceptele de autoritate, canon și adevăr absolut. Mircea Martin arată cum postmodernismul a influențat literatura română după 1989, generând o libertate de expresie mai mare, dar și o relativizare a valorilor. Deși recunoaște beneficiile aduse de postmodernism, Mircea Martin este critic față de tendința postmodernistă de a ignora tradițiile literare și de a promova o formă de relativism cultural. Postmodernismul trebuie înțeles nu ca o ruptură totală cu trecutul, ci ca o continuare a modernității, adaptată vremurilor contemporane.

Unul dintre aspectele recurente în eseuri este dilema dintre tradiție și inovație. Mircea Martin pledează pentru o modernizare a literaturii române, dar fără a ignora valorile fundamentale ale tradiției culturale, el consideră că sincronizarea cu occidentul nu ar trebui să ducă la o anulare a specificului național, ci la o redefinire creativă a acestuia. În procesul de modernizare, literatura română trebuie să-și păstreze identitatea, dar și să se adapteze valorilor universale. Cele mai apropiate, ca substanță și stil de remarcile discursului de recepție rostit astăzi de academicianul Mircea Martin, sunt eseurile din volumul Radicalitate și nuanță. Cartea aceasta adună reflecții critice, eseuri și articole care se concentrează pe literatura română, cultura română, dar și pe aspecte teoretice ale criticii literare. Temele principale ale volumului sunt dialectica între radicalitate și nuanță, dar și revizuirea valorilor literare – autorul reevaluează figuri importante din literatura română, precum Eminescu, Cioran, Blaga, Noica, dar și critici literari, precum Lovinescu sau Călinescu și angajamentul critic. Mircea Martin susține ideea unei critici responsabile care trebuie să păstreze echilibrul între rigoare teoretică și sensibilitate estetică. Drept concluzii generale, Mircea Martin propune o viziune echilibrată asupra literaturii române, subliniind importanța criticilor literari ca mediatori între tradiție și inovație. Volumul acesta oferă instrumente teoretice utile pentru înțelegerea literaturii postmoderne, dar și pentru dezbaterea identității culturale românești în contextul globalizării. Cărțile academicianului Mircea Martin sunt un autentic autoportret al criticului la maturitate, un document de autoidentificare a crezului literar și cultural al academicianului Mircea Martin, un manifest pentru revitalizarea culturii critice și, nu în ultimul rând, un apel la păstrarea echilibrului între trecut și prezent, între specificul național și valorile universale. Aceste valori ne furnizează perspectiva din care îl putem înțelege și interpreta pe cel mai important teoretician și critic contemporan al literaturii române și universale, îl plasează și fixează deplin și definitiv în istoria literaturii și a culturii umaniste române contemporane. Acesta este, pentru mine, omul și creatorul pe care îl omagiem astăzi, academicianul Mircea Martin, profesorul, maestrul intelectual și prietenul nostru.

*

Al. Cistelecan

Triumviratul

Privită din stal, scena centrală a criticii postbelice (sau șaizeciste, totuna, căci de o dominanță extinsă pe o epocă e vorba) părea a fi animată doar de protagonismul celor doi „oameni-instituții” – cum îi numește Andrei Terian pe Nicolae Manolescu și Eugen Simion în capitolul său (Un sistem perfect: oameni, instituții și oameni-instituții în cultura critică românească actuală) din Pentru o nouă cultură critică românească (Tact, 2024). Duelul vanităților dintre cei doi se va fi pornit încă din tinerețe, cu mult înainte de a fi devenit o confruntare ”instituțională” și chiar și dinainte de a fi fost o concurență între șefi/patroni de cenacluri și de a-și fi împărțit între ei protectoratul asupra optzeciștilor. Unele forme ale rivalității erau de-a dreptul amuzante în tranșanța lor: bunăoară, ajunseseră să-și împartă nu numai autorii „preferați”, dar până și debutanții, căci debutantul despre care scria primul Eugen Simion putea fi sigur că despre el nu va scrie și N. Manolescu. Și vițăvercea, desigur. După ʼ90, când s-a putut ajunge nu doar la cumul, ci la cumuluri instituționale, rivalitatea a devenit și mai feroce. Analiza spectrografică făcută de Terian nu e însă chiar corectă, căci în toată epoca de la ʼ60 și ceva încoace nu e vorba doar de un duet, ci de un triumvirat critic dominant, celor doi trebuind să le fie alăturat și Mircea Martin. Și Martin a început prin a profesa cronica literară, dar din rațiuni care țin, probabil, și de propria fire, nu doar de conjunctură, el a fost împins mai la marginea „audienței”, ba chiar suspendat din cinul cronicarilor. Nu pe drept, însă, căci cronicile lui de tinerețe erau mai aplicate – și sunt și acum – decât ale celorlalți doi, chiar dacă nu făceau atâta spectacol (de temperament în primul rând). Poate și faptul că n-a fost agreat în calitate de colaborator permanent la România literară, cu rubrică personală, va fi contribuit la estomparea prezenței lui pe prima scenă. Altminteri însă, și Mircea Martin a dovedit vocație instituțională, nu numai asumându-și un cenaclu (e drept, un pic după ceilalți, cu oarecare defazare), dar și angajându-se în construcții editoriale. Dacă Eugen Simion avea Academia, Nicolae Manolescu – Uniunea scriitorilor, Martin avea editura Univers (apoi Paralela 45, apoi Art, de nu și altele), încât părea un triumvirat chiar bine întemeiat (nici Imperiul roman nu fusese mai echitabil împărțit). Dacă n-a putut ajunge la „șefia” critică, Martin a devenit, în schimb, șef peste loja teoreticienilor și comparatiștilor (o șefie mai de nișă, ce-i drept; pur academică, lipsită fiind de pârghii financiare și de posibilitatea de a da slujbe, burse, premii sau alte beneficii), consolându-se cu un pontificat conceptual în exercițiul căruia își amenda de fiecare dată partenerii de triumvirat pentru eventualele vicii ori inconsecvențe de concept. Pe lângă vocația „instituțională”, Martin a practicat și o vocație „inspirațională”, căci – se vede azi limpede – discipolatul lui a fost/e mult mai fertil decât al celorlalți. Asta poate și pentru că ”a livrat” mai multe concepte operaționale decât ceilalți și a făcut teorie mai riguroasă decât ei (deși nici ei nu s-au dat în lături la nevoie). Dar la înviorarea și acuratețea conceptuală contribuția lui e mult mai relevantă.

Cum e regula în triumvirate, partenerii s-au șicanat cât au putut, după cuvenita expoziție de respect și, uneori, chiar de admirație. Din comentariile fiecăruia pe seama cărților celorlalți nu lipsește niciodată un strop de vitrion englezesc. Nici măcar la prilejuri omagiale. Clasică pentru această ranchiună sublimată e omagierea lui Nicolae Manolescu, considerat de Martin, cu prilejul aniversării a 60 de ani, „cel mai bun” critic, dar nu „foarte bun” (Radicalitate și nuanță, Tracus Arte, 2015, p. 63), folosind, așadar, „superlativul relativ”, nu pe cel „absolut”. (Uneori aceste șicane sunt atât de copilăroase încât nu te prinde mirarea, ci de-a dreptul mila, cum e cazul „amintirii” povestite de Manolescu și rectificate de Martin, pp. 322-324). În ce-l privește pe Martin, nu le trece celorlalți sub tăcere meritele, dar le punctează scrupulos incongruențele sau inadvertențele conceptuale. Oricum, era ceva ce trebuia făcut, chiar dacă plăcerea de căpătâi a lui Martin n-ar fi fost simpozionul conceptual și adecvarea problematicii la rigoare – și a rigorii la problematică. Dar, după cum se observă în Radicalitate și nuanță (cea mai eterogenă din cărțile lui Martin, dar nu mai puțin unitară dintr-atâta, căci doar de meta-literare vorbește), chiar aceasta e. Martin înțelege gestul critic în cel mai autentic mod dialogic și discută cu fiecare partener despre eșafodajul conceptual și despre coerența pe care e ridicată (sau nu) cartea. E un polemist spontan (deși nu se recunoaște, fiind „convins că poți fi și ferm și limpede fără a fi neapărat polemic”, p. 563; fie, nu „neapărat”, ci doar implicit, inerent), dar de cea mai calificată civilitate a discuției și obiecțiilor. Bunăoară, în mijlocul admirației pentru Edgar Papu, survin rezerve drastice – și nu doar punctuale – „un exces în comparație cu însuși reperul tutelar indicat”, „dacă e vorba de a stabili un secol de aur românesc, acesta a fost altul” etc. –, pacificate însă aproape cu reverență: „Obiecțiile acestea sunt și nu sunt minore. Important rămâne edificiul teoretic și exegetic” etc. (p. 38). E o ceremonialitate a contrazicerii care, pe cât de fermă, e tot pe atât de apreciativă. O obiecție făcută de Martin pare un omagiu intelectual. Singura dată când acest protocol e încălcat și iritarea se ridică peste calmul funciar, tulburând seninătatea dialogului, e în eseul dedicat Jurnalului de la Păltiniș, unde omul ideilor și nuanțelor e chiar scos din pepeni și lasă stupefacția să vorbească: „aici chiar se-atinge o culme”, „de unde le scoate, pe ce se bazează?”, „chiar își închipuie” ș.a. (p. 373). Nu e în firea lui Martin să se lase agresat de propriile iritări, dar unde nu e încotro…

Poetica propriului temperament e expusă în chiar eseul care dă titlul volumului și în care Martin „țin(e) să afirm(e) ponderea topică a nuanței, semnificația ei în ordine intelectuală și chiar conceptuală” (p. 538). E un eseu de o temeinicie și justețe, rafinament distinctiv și forță persuasivă cum se întâmplă rar pe la noi și în care Martin epuizează toate relațiile care se pot stabili între clasa semantică a radicalității și cea a nuanțării, din multiple perspective, pledând în final pentru „acțiunea combinată a radicalității și a nuanței” (p. 571). Îmi pare că a trecut cu vederea un singur aspect care privește chiar  „radicalitatea nuanței”. Oricât ar părea un oximoron neinspirat, o vedem concretizându-se tot mereu, îndeosebi în viața politică, unde orice nuanță înseamnă un partid și e pricină de război politic. Ceea ce înseamnă că și nuanțele au elan de radicalizare și indice de intoleranță, chiar dacă obișnuit ele „înseamnă cel mai adesea nevoie de exactitate și de justețe”. În orice caz, fac operă de ajustare necesară.

Din cele șase criterii care definesc un „antimodern” (ca modern cu atât mai adevărat) în viziunea lui Antoine Compagnon (că veni vorba, căci Martin l-a introdus în dialog) pare că niciunul nu corespunde cu ethosul lui Martin. Poate doar cel reprezentat de „contrarevoluție”, dar numai dacă o înțelegem ca nostalgie, căci uneori și Martin vorbește nostalgic: „Adevărul ca prezență obiectivă a devenit de mult problematic. Certitudinea epistemologică tradițională care a autorizat obiectivitatea sensului tinde să fie părăsită” ș.a. (p. 28). Regăsim adesea această nostalgie după claritatea conceptelor și după stabilitatea valorilor, ori de câte ori Martin dă peste situații în care acestea devin prea solubile. Alerta lui se declanșează în momentul în care „dispare criteriul valorii, al relevanței artistice, literare” (p. 510), substituit de pledoarii și revendicări cu inspirație politică (corectă ori ba). Dar nostalgia lui nu devine imprecație, deși se lasă cu scepticism (dar nu cu pesimism). Un pic de melancolie se lasă peste paginile în care sunt evocați, bunăoară, Călinescu și Vianu, din pricină că valorile pe care le profesau au fost declasate la grămadă, fără nici un discernământ. Martin nu face din propriile nostalgii ofensivă, măcar că în spatele exegetului stă ascuns un suflet de umanist. Nu unul pus pe moralități, ci unul care caută omul de printre rânduri și, dacă se poate, secretul lui creativ (ori doar stilistic, de nu de-a binelea cifrul existențial). Observând aspectul belicos al comentariilor lui Mircea Zaciu se întreabă imediat „de ce simte el nevoia să se înarmeze în fața operelor” și ajunge să creadă că la mijloc e o funciară frustrare evidentă în „sentimentul său că este exclus din creație”, din pricina „exteriorității” exercițiului critic în sine (p. 41), devoalând apoi „un prozator cu observația neconcesivă și acută” (p. 42) ale cărui nostalgii iau formă caustică. Tot un criteriu – să zicem așa – de umanitate stă și la baza criticii lui Manolescu (a cronicilor îndeosebi) – și anume „ambiția de autofirmare excrescentă” (p. 55) și „plăcerea (feminină?) de a atrage privirile” (p. 63). Unde opera justifică – de nu chiar impune – căutarea omului, Martin purcede de îndată în developarea lui, căutându-l „acolo unde simetriile operei dezvăluie obsesiile omului și compunerea cea mai abstractă devine confesiune” (p. 279); unde nu, rămâne doar expertiza cărților – și mai ales a ideilor pe care acestea le transportă. În largul lui se simte Martin când poate deschide dialogul de idei, fie cu Solomon Marcus, Ion Ianoși ori Adrian Marino, fie cu Sanda Cordoș et alii, convins întotdeauna că trebuie „să dăm o șansă dialogului” (p. 220), fie și unde peisajul e inundat de resentimente ori tulburat de radicalisme generaționiste (cum e în Postmodernismul… lui Cărtărescu). Ideea triumfă, nu psihologia și nici sociologia relațiilor.

Sceptica ideii ca profesie dialogală se agravează în scepticism curat când vine vorba de anxietatea viitorului literar, fie de cel al prozei (romanești în primul rând), fie de cel al criticii (al cronicii literare în speță). Pe romancier, crede Martin, îl așteaptă vremuri în care el „nu va mai urmări performanța stilistică, artistică, proba de măiestrie, de virtuozitate epică”, ci doar „acoperirea eficientă artistic a unei teme” (p. 488). Ceea ce poate însemna că nu va mai fi vorba de o „temă personală”, de o obsesie iradiantă care-l urmărește neabătut pe scriitor, ci de teme din oferta editorială (lucrul se și vede, chiar și la noi, unde editurile impun ”direcțiile” și rețetele). Nu e mai fericit nici viitorul cronicii literare, în locul căreia vor triumfa „recomandările succinte, sintetice, de lectură” (p. 467), notițele din registrul promoțional. Ca și în cazul prozei, editurile vor dirija și mersul criticii. Oricum, „cronica literară în forma ei larg desfășurată” i se pare cam „depășită”, chiar dacă „e o activitate” „câtuși de puțin /…/ desuetă”. (p. 466) E un drum pe care ni-l relevă „revistele occidentale” (p. 467). (Experiența mea „occidentală” e destul de irelevantă, dar nu m-aș plânge de criza cronicii literare din ziarele italiene și din suplimentele de week-end ale acestora; din reviste, cu atât mai puțin). Sper că Mircea Martin n-are dreptate chiar în toate.

[Vatra, nr. 5-6/2025, pp. 125-133]