Senida Poenariu

Prin China

„Fiecare locuitor al Europei Unite/ scrie un jurnal ca/ să-și dovedească/ existența./ Astfel pe hârtie semnată și/ pe internet locuitorii/ bătrânului continent/ povestesc toți că/ există” (Locuitorii Europei Unite) scria Andrei Bodiu în volumul de poeme Oameni obosiți (2008). 

De la mașcri(i)sm până la utilizarea speciei diaristice ca „atingerea standardului optim/ adică a trăi și a dovedi că trăiești/ simultan” (ibidem), nu fără doza de ironie caracteristică poetului, vedem că distanța nu este atât de mare. Fără îndoială, există o coerență între programul poetic și cel diaristic al lui Andrei Bodiu, care implică atât elemente stilistice, desigur, cât și reluarea unor teme, „personaje”, marote, situații comune etc. Transpusă în formă lirică, prima experiență din China ar arată în felul următor: „Stau în Howard Johnson Paragon/ În Beijing la etajul 10 beau bere Kirin/ Din Japonia ca să-mi/ Dau seama din ce oraș e/ Mi-am pus ochelarii am/ Aprins toate luminile azi/ A început Cupa Mondială/ Chinezii îi spun cumva «șugăr bei»/ Joacă Africa de Sud cu Mexic pe CCTV 5 e/ 0-0 după 20 de minute/ Mă simt ca un cetățean al planetei ușor/ Adormit” (Sentimentul global al ființei). A doua vizită, în stilul diaristic,  sună cam așa „Cobor să caut minunata bere japoneză Kirin pe care o beam acum doi ani uitându-mă la CCTV5, la meciurile cu care a început Cupa Mondială din 2010. Bere Kirin nu mai e. Au Budweiser. Două Budweiser și o cutie de Pringles. Pentru gastronomia chineză e o adevărată jignire, dar ăsta e meniul din seara aceasta. Meniu de spectator la un meci de fotbal american” (p. 67).  Justificarea publicării pe care o regăsim în prefața celui de-al doilea jurnal semnat de Andrei Bodiu, China, Jurnal în doi timpi¹ (2013), este una modestă: pe de-o parte sunt menționate îndemnurile lui Caius Dobrescu, care fusese impresionat de Jurnal Express Europa 2000 și, pe de altă parte, pentru că mulți cunoscuți și-au exprimat curiozitatea, ca să eficientizeze povestirea întâmplărilor văzute și trăite în China, respectiv ca să „nu se repete”, Andrei Bodiu optează pentru publicare.

Așa cum se practică adesea, și jurnalul de față, fiind unul de călătorie, se dorește a fi ceea ce am putea numi o heterologie narativă, respectiv un discurs despre Celălalt, deci, o ieșire din sine ce conduce la descoperirea revelatoare a Celuilalt, cum ar spune Levinas. Așadar, „acest jurnal privilegiază viața, contactele umane, relațiile dintre mentalități. El pune în prim-plan dialogul atât de necesar, esențial după părerea mea, cu oamenii care trăiesc în a doua mare putere economică a lumii”( p. 5). De altfel, aflăm din interviul cu Iolanda Malamen (2006) că pentru Andrei Bodiu scriitorul „a fost înzestrat și a știut să se înzestreze cu darul de a descoperi lumea pentru ceilalți”² (p. 252). Desigur că această descoperire a lumii și a Celuilalt va avea ca rezultat cert o întoarcere a oglinzii asupra propriului sine.

Sesizăm în motivația lui Andrei Bodiu nu doar raționamente de ordin cultural, respectiv spiritual, ci și o atitudine cât se poate de pragmatică – China trebuie înțeleasă astăzi și pentru că este o putere globală economică ce influențează comerțul, lanțurile de aprovizionare, tehnologia, echilibrul geopolitic, deci atât oportunitățile, cât și riscurile economice la nivel mondial. La rândul său, Andrei Bodiu se află în China pentru a doua oară nu în scop turistic, ci cu sarcini cât se poate de precise, și anume fondarea și apoi coordonarea Institutului Confucius la Universitatea Transilvania din Brașov și, totodată, prezența la a 7-a Conferință  Mondială a Institutelor Confucius – ocazie excelentă pentru a observa „în direct” ciocnirile culturale.                             

Cât despre elementele comune pe care acest jurnal le împărtășește cu poezia sa, ies în evidență alergia la „metaforism/ metaforită”³ (Simona Popescu), consecvența cu sine, simplitatea și directețea, respectiv prozaismul și tranzitivitatea, ironia, precum și tema birocrației universitare. Și aici, cum afirma Romulus Bucur, „Andrei Bodiu trăiește (intenționat folosesc prezentul) totul cu o intensitate maximă, în care reflecția și acțiunea sunt unul și același lucru”⁴. Cât despre paranteza lui Romulus Bucur, ca o notă personală, aș adăuga că, pe lângă cele două perspective, respectiv primul timp care surprinde contactul direct, impresiile „la cald” ale autorului aflat în China și al doilea timp prin care se adaugă distanță, reflecție, relectură a experienței prin filtrul memoriei și al comparației culturale, lectura acestui jurnal implică și un al treilea timp,cel alabsenței. Cum jurnalul a apărut cu un an înainte de dispariția lui Andrei Bodiu, profesor și mentor, cuvintele poartă amprenta finalului, a planurilor și călătoriilor rămase suspendate.

Formula practicată este aceea a notației zilnice, fiind de regulă amintite în detaliu programul și evenimentele zilei, conversații etc., așadar avem o cronologie fixă: 8-18 decembrie 2012. Întreaga experiență stă sub semnul frigului, și, chiar dacă nu atacă direct teme politice, respectând regulile jocului, frigul fiind o prezență constantă a poeziei lui Andrei Bodiu, nu putem să nu ne gândim de asemenea la cei trei F (frig, foame, frică) care caracterizau societatea românească în comunism și despre care Andrei Bodiu a scris în mod repetat, atunci când citim rândurile următoare: „Afară, dimineață au fost -21, acum sunt -15. Sursele de încălzire nu fac față, iar studenții învață cu căciulile pe cap și fâșurile, cam toate de aceeași culoare, pe ei” (p. 25) Pentru spălat, aceștia au niște termosuri cu apă caldă. Deși nu ezită să remarce prezența lui Mao Zedong, fie prin portrete gigantești sau printr-o bancă din campus pe care acesta a stat și și-a citit ziarul, marcată ca atare, regăsim o trimitere la epoca noastră de aur care are la bază o analogie cu Coreea lui Kim Jong: „Se reiau imaginile, puține, din Coreea de Nord, pe care le-am văzut și la televiziunile noastre. În plus, din studio o mamaie care țipă de bucurie că s-a lansat satelitul și un grup de amărâți înghețați care țopăie în fața unei incinte cu aer militar. De câte ori îi văd pe coreeni îmi spun că asta ne aștepta și cu Ceaușescu. Am fi devenit ierbivori” (p. 68).

Ca atmosferă generală, Bodiu reține și contrastul dintre ordinea perfectă din interior (fie că este vorba despre instituții, bucătărie, restaurant sau bibliotecă) și „balamucul de pe stradă, unde există o goană nevrotică”, strada fiind „spațiul diversității” și al discrepanțelor sociale (p. 41). Această diversitate (aflăm că în China sunt 56 de grupuri etnice) face parte din categoria demontării clișeelor despre China: „Pasagerii sunt, în general, bărbați înalți. În răspăr cu locul comun conform căruia chinezii sunt mici și seamănă toți. Sunt foarte, foarte diferiți” (p. 15).           

Pe de altă parte, alte stereotipuri sunt confirmate „În China, ca și în State, totul este «big». Atât de «big» încât nu ajunge doar povestit, trebuie povestit” (p. 15). Nu lipsesc nici proverbialele „original copies” sau încercarea de a înțelege frenezia importurilor culturale occidentale sau obsesia pentru ultimele modele de iPhone. Aflăm însă de la doamna Huo, alături de Andrei Bodiu, că „forța tradiției în China este mai puternică decât orice influență globalizantă”, fundamentul fiind familia și, „în interiorul familiei, relația dintre vârste” (p. 61). După vizita în China din 1974, la rândul ei, Julia Kristeva, în Des Chinoises, afirma că ceea ce individualizează China, și, pe cale de consecință acesta ar trebui să fie și punctul de plecare dacă încercăm să înțelegem această cultură, ar fi condiția și diferența femeilor din această cultură, și, pe cale de consecință, iată, rolul familiei. De reținut este, însă, concluzia lui Andrei Bodiu la explicațiile doamnei Huo, care nu mai necesită alte comentarii, și care nu apare o singură dată: „Ca orice mare putere fostă sau actuală, China se crede centrul lumii, doar că, spre deosebire de toate celelalte, China se crede centrul lumii de vreo cinci mii de ani” (p.61) Trebuie spus că Bodiu sancționează nu doar imperialismul chinez, ci și „aroganța peninsulară foarte puțin disimulată” a profesorului Marco Ceresa (de la Veneția) (și a Europei cu tradiție, prin extensie) pe care-l întâlnește într-o conferință a Institutelor Confucius de la Viena. Deși nu ezită să remarce, într-un mod generalizant, și tradiția vechii birocrații imperiale chineze a rapoartelor curente („noua generație își înaintează, cu precizie de metronom, rapoartele șefilor ierarhici superiori”), aceasta nu înseamnă că întâlnirile individuale cu oamenii sunt ratate în baza unor prejudecăți, dimpotrivă. Chiar dacă insistă și asupra rigidității ierarhiilor, ca o altă tradiție milenară, într-un mod simpatic Bodiu, directorul român al Institutului Confucius, explică cum statutul său de VIP „a decolat de când a aterizat rectorul” (p. 62).                                                

Nu lipsesc nici multiplele observații legate de gastronomia chineză, de băuturile alcoolice (și tradiția „cambei” – a da paharul peste cap; o formă de „noroc” care, în mod evident, pentru români are și alte valențe), la rândul lor ierarhizate fără milă, de intrarea pe piața chineză a vinului sau lipsa cafelei (adevărate), compensată numai până la un punct de prezența ceaiului.

Pe lângă asasinatul în masă din Connecticut, care îl tulbură profund, trei alte elemente pe care le descoperă în această călătorie îl impresionează: ospitalitatea chineză (căreia îi și dedică volumul), bibliotecile pline de studenții studioși chiar și în weekenduri și, nu în ultimul rând, o trăsătură a chinezilor care-l afectează în mod direct, și anume modul spontan al acestora de a planifica/ anula/ organiza lucrurile care „nu se potrivește deloc naturii” sale.                             

Este mediată livresc China lui Andrei Bodiu? Foarte puțin, sper deloc, aș zice. Sunt amintiți Henry Kissinger (Despre China), din care și citează, și „experiența lui «cambei» ” care „a tot fost descrisă de călătorii români în China”, menționat fiind Alexandru Andrițoiu (însă în Coreea de Nord) și, în același timp, prezentările și comunicările cunoscuților chinezi, în privat și în medii oficiale, cum este conferința la care participă, despre „contemporary China”, care, de treizeci de ani, se tot (auto)definește.

____________________

¹ Andrei Bodiu, China. Jurnal în doi timpi, Ed. Tracus Arte, București, 2013.

² Andrei Bodiu, Opera Poetică, coord. Simona Popescu, Ed. Rocart, 2024,

³ Simona Popescu, în ibidem, p. 10

⁴ Romulus Bucur, coperta a patra, op. cit. 

*

Andrei Vornicu

În noaptea neagră a sufletului încep să mijească zorii

„Într-o lume în răspăr, timpul nu se măsoară în minute, ci în răni.“ (p. 127)

Dacă drumul spre Iad e (uneori) pavat cu intenții bune, în România, drumul spre Iad e pavat cu corupție. Alexandra Furnea ilustrează acest lucru în „Jurnalul lui 66: noaptea în care am ars“ (publicat la Editura Humanitas în 2022), alcătuind probabil cel mai complet și complex rechizitoriu sistemului care, pe parcursul ultimelor trei decenii, în loc să își protejeze și să își sprijine proprii cetățeni, i-a umilit și, deseori, i-a distrus. Pe banii lor, firește.

30 octombrie 2015 va rămâne în memoria autohtonă ca una dintre cele mai traumatice zile din istoria postdecembristă. Concertul de lansare a albumului Mantras of War al trupei rock Goodbye to Gravity, în clubul bucureștean Colectiv, decurgea perfect: intrarea fusese liberă, locul era plin, iar publicul era entuziast. Un singur detaliu, însă, urma să transforme un concert reușit într-un coșmar: artificiile care, montate pe stâlpi înveliți în burete antifonic, prea aproape de tavanul inflamabil, l-au aprins pe loc. Inițial, Andrei Găluț, solistul și liderul formației, a remarcat în glumă că „Asta nu era prevăzut în program.” și a cerut calm un extinctor pentru a stinge flacăra, dar stingătoarele erau expirate. Câteva zeci de persoane au părăsit în mod preventiv și providențial incinta. Flăcările au înghițit în scurt timp tavanul, temperatura a crescut rapid, iar fumul a împânzit încăperea. The show was over. Lumea a început să se panicheze și să se îmbulzească spre ieșire. Ghinion: ieșirea de urgență era blocată, iar singura ușă disponibilă nu permitea evacuarea rapidă a unui număr atât de mare de participanți. Oamenii s-au călcat în picioare, au început să ardă, să urle, să se roage, să se sufoce. Printre aceștia se afla și Alexandra Furnea, o tânără și pasionată jurnalistă de muzică, venită la concert ca să consemneze lansarea albumului într-un articol. Nu avea să mai imortalizeze evenimentul într-o revistă, ci într-o carte. Avea să iasă la timp din clubul incendiat, dar viața urma să îi fie schimbată pentru totdeauna și să fie marcată de numărul fatidic 66. 65 de persoane au decedat în urma incendiului. Alte 186 au fost rănite. Numărul 66 urma să graviteze deasupra Alexandrei Furnea pe parcursul următorului an, ca o sentință la un pas de a fi pronunțată, dar tânăra jurnalistă a supraviețuit unor circumstanțe care le-ar fi fost fatale celor mai mulți oameni. Iar miracolul supraviețuirii a venit cu un preț, dar și cu una dintre cele mai tulburătoare și viscerale mărturii ale confruntării cu un sistem care a refuzat să aplaneze dezastrul pe care tot acesta l-a provocat. Sistem care, la un deceniu de la tragedia care a zguduit România, continuă să facă victime.

Scăpată cu viață în mod miraculos de un binefăcător care a târât-o afară din club, Alexandra Furnea a plonjat dintr-un coșmar condensat, de câteva minute, într-unul care avea să se continue pe interval nedeterminat. După ce-a fost internată la Spitalul de Arși din București, noua viață a tinerei  de 27 de ani urma să ia o turnură (și mai) dramatică. Protocolul de tratament al unui mare ars e extrem de dificil, foarte complex și necesită o întreagă echipă care să se ocupe intensiv de aspecte diferite care, lăsate netratate, compromit actul medical și lasă pacientul cu sechele sau îl omoară. Din nefericire, în 2015, Spitalul de Arși din capitală nu doar că nu era deloc pregătit să primească mari arși, dar amintea mai degrabă de o instituție semi-dezafectată al cărei scop era exterminarea celor internați. O simplă vizită în saloanele spitalului ar fi traumatizat și persoanele cele mai stabile emoțional: paturi stricate, saltele deteriorate, pături uzate și mizerabile, penurie de medicamente și analgezice, dotări rudimentare sau inexistente (cada în care erau efectuate „băițele“ și procedura în sine ar fi putut rivaliza cu cele mai sadice torturi administrate de KGB în perioada sa de „glorie“), desconsiderarea absolută a oricărei forme de demnitate umană și, mai presus de orice, un personal medical redus la tăcere de o conducere compromisă de cea mai abjectă formă de corupție: „Diavolul… Mă tem că i-am văzut chipul de atâtea ori de când sunt internată aici. Nu seamănă cu un bau-bau, ci îmbracă straie omenești și rostește, cu buze frumos arcuite, cuvinte precum «nu are infecții», «facem tot ce se poate», «pur și simplu nu i-a rezistat organismul». (…) Diavolul sălășluiește în tot ceea ce nu ni se spune și în minciunile care ne învinuiesc. În întunericul pleoapelor închise pentru a nu vedea sângele, puroiul și durerea. În acest lăcaș, în care ar fi trebuit să găsim vindecare. Diavolul nu este în cluburi sau în sonoritățile mai dure ale unui stil de muzică, ci în spitale, în primării, în școli și, uneori, chiar și în biserici.” (p. 108) Unicul scop al conducerii spitalului era să mușamalizeze în timp real nesfârșita serie de malpraxisuri pe care le practica, să devieze atenția publică de la activitatea lor criminală pentru ca apoi, după ce pacienții vor fi contactat infecții nosocomiale în acel mediu imund, în care conceptul de steril e inexistent, să fie externați pentru a se trata în regim ambulator, fără vreun tratament prescris. Calculul cinic de a proteja o instituție care nu a funcționat niciodată și care a fost căpușată de manageri siniștri, lacomi și ticăloși, numiți politic, s-a dovedit a fi extrem de eficient într-o țară în care victima e aproape întotdeauna vinovată de toate nenorocirile care i se întâmplă, iar cei aflați la conducere beneficiază de imunitate absolută și de forță coercitivă discreționară. În România, călăii au mereu mâinile curate și manichiura impecabilă. Iar omul de rând îi pune, prin vot, în funcții, le plătește salariile și, în cele din urmă, le încasează și lovitura de grație: „Nu ne-a dat foc nimeni… S-au strâns 30 de ani de lucruri inacceptabile într-o singură seară, 30 de ani de neprezentare la vot, 30 de ani de tolerare a corupției. Asta ne-a incendiat de fapt.“ (p. 143)

Alexandra Furnea a avut suficientă forță interioară ca să reziste programului de exterminare la care a fost supusă luni de zile și, beneficiind de ajutorul unei asistente inimoase a Spitalului de Arși, care i-a dezinfectat rănile cu răbdare și pricepere în fiecare zi, în secret, a reușit să rămână în viață suficient timp ca să obțină o internare salvatoare la un centru de Mari arși din Germania. Aflată mereu la un pas distanță de a deveni numărul 66 pe infama listă de victime din 30 octombrie 2015, Alexandra Furnea a demonstrat, printr-un monumental efort de voință și de credință, că luminița de la capătul tunelului era ea însăși. Și a oferit celor mai norocoși ca ea o mărturie necenzurată și onestă a traseului pe care l-a parcurs de la fosta ei existență la una la care va urma să se adapteze în permanență pentru tot restul vieții.

Deși e un volum șocant de la cap la coadă, incendiar la propriu și la figurat, și irizat de fulgurații de optimism, nu e niciodată gratuit sau ostentativ. Din contră, formația de filolog a autoarei (care a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Petru Maior“ din Târgu Mureș) conferă textului o calitate literară care izbutește frecvent să îmblânzească impactul brut al cărții fără să cosmetizeze nimic. Transformă o carte foarte de greu de digerat într-o poveste în care, la un moment dat, se întrezărește izbăvirea. Noaptea neagră a sufletului în care încep să mijească zorii.

Deși nu se sfiește niciodată să își nominalizeze torționarii și să denunțe impostura criminală care a infestat societatea românească, Alexandra Furnea nu e niciodată revanșardă și demonstrează o capacitate imensă de a ierta sau, poate, de a lăsa răul să ardă singur la ambele capete, sub umbrela omniprezentă și „omnipotentă“ a politicului.

„«E multă politică.» Dacă la început nu am priceput ce legătură are politica cu nevoia mea de ajutor medical, îmi devine treptat limpede că, pentru ei, noi nu suntem niște arși «obișnuiți», ci pacienții-problemă care au umilit sistemul, scoțând la iveală corupția care îl face incapabil să salveze. (…) De fapt, pur și simplu vor să scape de noi. Nu le pasă că vom rămâne invalizi. Important este să nu mai aducem prejudicii reputației lor imaculate. (…) Noi, cu trupurile noastre arse de foc, distruse de infecții și devastate de «tratamentul» primitiv primit în spitale, suntem întruchiparea realității monstruoase pe care o ascund de decenii, cu prețul deceselor evitabile.” (p. 169)     

Deopotrivă o lecție de supraviețuire și o pledoarie pentru păstrarea umanității în cele mai atroce condiții, volumul „Jurnalul lui 66: noaptea în care am ars“ ne reamintește că ține numai de noi ca, printr-un efort concertat și susținut, să eliberăm societatea de corupție, impostură, delăsare și hoție legalizată. Ulterior, ține tot de noi să ne asigurăm că acel climat de încredere, susținere și eficiență pe care ni-l dorim să funcționeze neperturbat de neaveniți care deturnează orice funcție și resursă în interes personal. Ține de noi să ne asigurăm că mersul societății e alimentat de merit, competență și profesionalism. La alții se poate. În Germania se poate. De ce-ar fi mereu România opusul a tot ce ne dorim să fie?

„Întreaga noastră societate este traumatizată de disfuncționalitățile la care este supusă de guvernările incompetente care s-au tot perindat la putere. De peste treizeci de ani, trăim într-un mediu bolnav care ne abuzează și suferim, în masă, de PTSD complex. Normalitatea este un lux pentru români, așa că ne-am obișnuit cu inacceptabilul ca să nu înnebunim de-a binelea.” (p. 221)

La final, Alexandra Furnea își permite o reverie livrescă: își imaginează că s-a întors în timp, la final de octombrie 2015, și elaborează un plan de a schimba cursul evenimentelor. Datele sunt dureros de simple, în fond: în club, tavan ignifugat, focuri de artificii reci, montate la distanță regulamentară, extinctoare funcționale, o ușă de evacuare disponibilă egal un concert memorabil, oameni vii și fericiți. Și o carte în minus, bineînțeles. Dar, uneori, drumul spre Rai chiar poate fi pavat cu intenții bune, atunci când oamenii sunt mai importanți decât funcțiile și puterea. Într-o minunată zi, poate, și la noi. Aici, în România.

*

Lehel Szakács

Note din subsolul abdomenului: anatomia unui eu in devenire

Într-un sens mai larg, jurnalul reprezintă o formă de scriere autobiografică intimă, situată la granița dintre cotidian și literar, dintre document și confesiune. Privit ca spațiu reflexiv, jurnalul oferă autorului posibilitatea de a înregistra trăiri, de a negocia identitatea și de a crea sens în fața evenimentelor personale sau istorice. Jurnalul devine, astfel, mai mult decât o simplă înșiruire cronologică a evenimentelor din viața cuiva, devine o practică discursivă în care limbajul e un instrument de organizare a sinelui și a experienței.

Având în vedere că (re)organizarea sinelui și a experienței diferă de la un jurnal la altul, cititorii au nevoie de niște lentile teoretice foarte bine lustruite atunci când se angajează în procesul de lectură a unui jurnal, uneori fiind necesară utilizarea unor idei și din domeniile complementare. În cadrul analizei noastre, optăm pentru abordări mai recente din sfera filosofiei, printre care perspectiva propusă de Judith Butler care extinde teoria lui John Austin despre enunțurile constatative (care descriu o stare) și cele performative (care produc o acțiune) pentru a putea facilita o mai bună înțelegere a modului în care identitatea se formează. Cercetătoarea consideră că identitatea nu precedă actul, ci ea este produsă prin repetiție. În altă ordine de idei, identitatea nu este o stare, ci este rezultatul unor acțiuni repetitive.¹ Sidonie Smith și Julia Watson enunță o idee similară, considerând că actele autobiografice nu reflectă identitatea, ci o construiesc, prin urmare sunt performative.²

Teoriile enunțate mai sus ne vor servi ca instrumente pentru o lectură analitică și hermeneutică a Jurnalului pancreasului de Péter Esterházy³, ultimul volum antum publicat de unul dintre marii aristocrați ai literaturii maghiare contemporane. Esterházy a dobândit titlul de aristocrat în societate prin naștere, dar a obținut acest statut în literatură prin scris, întrucât principala trăsătură a operelor sale este joaca intertextuală care poate lua prin surprindere la fiecare pas un cititor mai puțin familiarizat cu literatura est-europeană și universală. În operele sale traduse în limba română, printre care Harmonia caelestis, Ediție revăzută, O femeie sau Nicio artă, regăsim fragmentarism narativ, (auto)ironie și mecanisme stilistice originale care configurează un discurs postmodern distinct. Temele abordate, printre care moștenirea aristocratică, trauma istorică sau boala și corporalitatea, pot constitui adevărate provocări pentru cititor, nemaivorbind despre surprizele lingvistice și aluziile culturale pe care cititorul le poate întâlni la fiecare pagină. Jurnalul pancreasului se integrează în opera sa prin tematică, stil, viziune și discurs, având un loc rezervat în rândul destul de îngust al jurnalelor din literatura maghiară contemporană.

Prima însemnare din jurnal se află sub semnul ontogenezei, al „Pancreației”, după cum îl numește autorul: „La început a fost cuvântul cancer […]”⁴. Chiar dacă acest enunț nu este performativ din perspectiva teoriei austiene, putem vorbi de performativitate prin prisma ideilor lui Judith Butler care argumentează că limbajul construiește realitate și identitate prin repetiție și contextualizare. Boala, începutul suferinței, este punctul zero al unei noi identități a autorului, este momentul care face diferența dintre sinele vechi și cel nou. Noua identitate a autorului este dependentă de prezența cancerului pancreatic pe care îl percepe ca pe un corp care există și crește în corpul său: „acum, dintotdeauna înseamnă dinainte de Pancreație”⁵ sau „înainte-după Cristos, înainte-după Pancrăiță”. Interdependența pare fragilă deoarece corpul autorului poate exista fără corpul creat de cancer, însă acesta din urmă nu poate exista fără corpul-gazdă în care își desfășoară existența: „Domnișoara […] nu-și poate imagina viața fără mine. E un coșmar. Dar pentru mine, nu. De aceea nici nu ne comportăm la fel.”⁶ Această „domnișoară” este cancerul pancreatic, însă apelativul nu este întâmplător. Autorul optează pentru o relație romantică în defavoarea dușmăniei, fapt care devine esențial în construirea noii identități.

Relația lor nu este lipsită de probleme și obstacole, momentele presărate cu erotism intens  alternează cu niște conștientizări bruște asupra pericolelor care rezultă din contopirea androgină a celor două trupuri. Primele semne ale tulburării echilibrului apar odată cu primele ocazii de chimioterapie. „Leben und leben lassen. Și atunci, de ce te împroșc cu otrăvuri? Ei, draga mea, asta e. Pe de o parte, mă împroșc și pe mine însumi, iar pe de altă parte, cu tot respectul, dar aș vrea să te retragi puțin… Nu e de râs. Oare m-aș speria dacă n-ai exista…?”⁷, se întreabă retoric autorul jurnalului. Coexistența celor două corpuri rescrie regulile existenței bolnavului. Dacă înainte de apariția Pancrăiței, existența sau inexistența autorului era o problemă individuală, după apariția corpului străin, ea devine o problemă duală. „Otrava”, care e menită să o elimine pe Pancrăiță, e dăunătoare atât pentru ea, cât și pentru organismul-gazdă, astfel coexistența lor este limitată în timp. Pancrăița „mănâncă timpul”⁸, după cum mărturisește bolnavul, însă mâncând timpul organismului-gazdă, consumă și propriul ei timp, întrucât existența ei este posibilă numai în intervalul în care bolnavul mai este în viață. În contextul unui tratament finalizat cu succes, bolnavul și-ar putea recăpăta vechea identitate, însă în caz contrar, bolnavul ar fi nevoit să continue să își construiască o identitate nouă, întrucât coexistența lor trupească ar continua până la trecerea în neființă.

Ideea contopirii androgine poate fi nuanțată prin prisma afirmațiilor de mai sus. În timp ce o relație romantică ideală durează până când moartea „capturează” una dintre cele două părți contopite, în situația lui Esterházy, nu se produce o despărțire propriu-zisă. Chiar dacă vorbim de două corpuri diferite în esență și două identități diferite, Pancrăița și autorul, ele se transformă într-una singură.

Dar ce presupune această transformare și, implicit, crearea unei noi identități? În primul rând, presupune privarea de libertate a bolnavului: „Nu-mi dau seama ce fac ăștia cu trupul meu, dar ceva fac ei.”⁹. Îngrijirea corpului bolnavului e în mâna medicilor, programul lui zilnic este determinat de aceștia, respectiv de starea în care se află Pancrăița, experiențele culinare (atât de importante pentru autor) sunt limitate și controlate de ei, uneori chiar stricate de Pancrăița sau de efectele adverse ale tratamentului. Activitățile de recreere, precum vizionarea unui meci de fotbal, se petrec în compania Pancrăiței, iar starea de spirit a autorului este determinată de starea ei. În al doilea rând, Pancrăița e cea care îl ajută pe autor să descopere o sumedenie de noutăți din diferite domenii, să reflecteze asupra lor și îl pune într-o relație delicată cu Divinitatea: „[…] fără să-mi bat capul, îmi vine să-ți spun că n-ai decât să ai Tu cancer la pancreas.”¹⁰ Pancrăița reconfigurează întreaga identitate a autorului, obligându-l să devină unul cu ea. Fiecare experiență trăită alături de Pancrăiță îl aduce pe autor mai aproape de ea, cei doi parcurgând un traseu al devenirii, al transformării identitare.

Conviețuirea lor atinge punctul culminant atunci când se produce identificarea totală: „M-am perpelit mult în pat, m-a durut și piciorul. De parcă n-aș mai fi dormit singur. Bineînțeles! De acum nu voi mai fi niciodată singur. P. va fi mereu alături de mine. Corectez mereul cu eternitatea.”¹¹ Odată constatat faptul că bolnavul nu va mai fi niciodată singur, acesta acceptă noua sa identitate dezvoltată sub tutela Pancrăiței și renunță la speranța de a avea posibilitatea de a se mai despărți de ea.

Dacă privim problema identității din perspectiva discursului, autorul performează rolul bolnavului, al fiului, al scriitorului ironic, reconfigurându-și poziția în fața propriei corporalități. Astfel, identitatea nu precede actul scrierii, ci se încheagă prin el – scriind devine. Jurnalul pancreasului se încadrează într-o paradigmă narativă în care identitatea este performată, nu exprimată; construită, nu revelată.

În final, rămâne deschisă întrebarea: cât din identitate este ales și cât este impus? Jurnalul nu oferă răspunsuri definitive, ci propune o scenografie a sinelui. Esterházy nu formulează o concluzie despre cine este, ci ne arată că întrebarea însăși este perpetuu reconfigurabilă. În acest sens, identitatea nu e o destinație, ci un traseu de experiențe, în care fiecare trăire adaugă o nouă nuanță a unui „eu” mereu în devenire.

Note:

¹ A se vedea Judith Butler, Gender Trouble: Feminism and the Subversion of Identity, Ed. Routledge, 1999, p. 25 și p. 33.

² Sidonie Smith, Julia Watson, Life Writing in the Long Run: A Smith & Watson Autobiography Studies Reader, Michigan Publishing, 2016, pp. 89-90.

³ Péter Esterházy, Jurnalul pancreasului, Curtea Veche Publishing, 2019.

⁴ Ibidem, p. 11.

⁵ Ibidem, p. 194.

⁶ Ibidem, p. 84.

⁷ Ibidem, p. 34.

⁸ Ibidem, p. 155.

⁹ Ibidem, p. 84.

¹⁰ Ibidem, p. 171.

¹¹ Ibidem, p. 218.

*

Hristina Doroftei

Jurnalul din memorie al lui Liviu Brânzaș („Raza din catacombă”)

Liviu Brânzaș își anunță cititorii că acest text (ultimul său cuvânt), are valoarea unui document de netăgăduit: „Adevăratul nostru ultim cuvânt este această mărturie pe care o depun în fața Tribunalului Istoriei, în numele camarazilor care sunt în viață și în memoria celor care au trecut în Veșnicie.”¹ Textul a fost redactat în memorie concomitent cu desfășurarea evenimentelor, astfel încât conceptele lui Eugen Simion din Ficțiunea jurnalului intim, (Editura Univers enciclopedic, Bucuresti, 2005), „timpul trăirii” și „timpul mărturisirii”, respectă principiul simultaneității. Repetarea celor întipărite în memorie a făcut posibil acest fapt, după cum însuși autorul recunoaște, încercând să-și motiveze alegerea titlului: „Întrucât nu am hârtie, de-acum nu voi avea la dispoziție decât memoria. Încep să-mi «notez» gândurile și frământările într-un «Jurnal» mental. Pe parcursul anilor de închisoare, el se va îmbogăți mereu cu noi «pagini». Prin repetare continuă, s-a fixat în memorie și a rezistat timpului. […] «Jurnalul» este reflexul razei care mi-a strălucit în catacombă.”²

În 15 noiembrie 1951 este prins, dus la Securitatea din Oradea și încarcerat pentru activitate anticomunistă, după ce timp de aproape trei ani a fost filat. Pentru că se opunea comunismului, întreaga familie i-a avut de suferit. După ce s-a refugiat cu familia în Finiș, Securitatea i-a reținut tatăl, pe el și pe unul dintre frați (dintre cei patru copii): „au fost în închisoare tatăl, Ioan Brânzaș, și cei doi fii: Virgil și Liviu, asemeni altor familii de români, având «vinovăția» de a fi crezut în Dumnezeu și de a-și fi voit liber neamul.”³ Ajuns după gratiile Securității, în primă fază este uluit de ceea ce trăiește, apoi încearcă să se adune, ușurat că a scăpat de hăituire, cântărindu-și posibilitățile, gândind strategia pe care o va aborda pentru a scăpa cu cât mai puține torturi și pentru a furniza cât mai puține informații despre camarazii săi, opozanți ai noului regim. Recunoaște că nu erau pregătiți pentru a-i învinge pe comuniști, iar pionii regimului totalitar nu cedează până nu-și îndeplinesc planul proiectat, până ce nu-i elimină din joc pe toți cei care au îndrăznit să li se împotrivească: „La fel și noi, tinerii luptători anticomuniști, eram în situația elevilor de pe frontul de vest: nimeni nu ne instruise cum să facem față anchetei feroce la care vom fi supuși. Eram ca niște soldați amărâți, înarmați doar cu puști Manlicher din secolul trecut, față în față cu o trupă de trăgători de elită, înarmați cu carabine cu lunetă. Cine ne-a învățat pe noi tehnica rezistenței la anchete, în care anchetatorul cel «bun» alternează cu cel «rău», ca să se probeze metoda prin care te poate intimida sau înfrânge mai ușor; că presiunile psihologice, uneori cele mai perfide și eficace, alternează cu presiunile fizice: bătaia, carcera și altele; că ei «au timp», au un timp nelimitat, nu se grăbesc și speră că vei «obosi» și în final, vei accepta să iscălești tot scenariul pe care l-au conceput ei și pe care îl vor regiza la proces?”⁴ În timpul arestului de la Securitate, Brânzaș încearcă să reziste, hotărât să se focalizeze pe rugăciune, pe amintiri și pe recitarea poeziilor. Astfel, cartea conține numeroase inserții biblice, reamintirea episoadelor biografice și poezii carcerale ale deținuților. Comuniunea cu divinitatea este importantă și pentru viitorul preot Brânzaș: „Primul program este cel al rugăciunii. Suferința întoarce pe om spre Dumnezeu. «În ziua necazului» – cum spune psalmistul – omul caută pe Dumnezeu. În asemenea condiții se experimentează puterea rugăciunii.”⁵ Volumul se axează nu numai pe derularea evenimentelor din „catacombă”, ci și pe introspecție și retrospecție. Tânărul își analizează viața cu un ochi critic, regretând că nu a trăit în credință și virtute totale, ci în orgoliu și instinct, putând fi încadrat în tipologia fiului risipitor: „În sens duhovnicesc, parcurg etapele dramei interioare ale fiului risipitor. Simt nevoia de o renaștere. Orice renaștere sufletească are la bază o zguduire interioară de mare amplitudine, în genuna părerilor de rău.”⁶ Apelând la Michel Henry și încercând o înțelegere a acestor gânduri prin filozofia teologică, putem observa că Liviu Brânzaș a ajuns în timpul anchetei la ideea conform căreia oamenii vin în lume ca fii ai lui Dumnezeu, dar – datorită greșelilor comise – devin fii risipitori care trebuie să renască pentru a redeveni fii ai vieții absolute: „Adevăratul om, (…) nu este individul empiric sesizat în lume, este mine-le/eul [le moi] transcendental care se încearcă în mod constant ca viu, ca acest ego care-și duce viața fără a fi vreodată sursa acestei vieți. (…) Viețuirea ca un mine/eu [moi] transcendental viu dăruit/donat sieși într-o viață care nu se dăruie/donează ea însăși sieși, dar care e dăruită/donată sieși în dăruirea/donația sieși a Vieții absolute care este cea a lui Dumnezeu, aceasta este definiția creștină a omului, condiția sa de Fiu. Această condiție a omului ca Fiu e tocmai mântuirea lui.”⁷ Protagonistul își recunoaște păcatele și, în urma șocurilor produse în detenție, dorește să revină pe calea spre Dumnezeu, hotărât să se preoțească. Deși firul narațiunii se concentrează, mai ales la început, pe căutarea și regăsirea spirituală, autorul acordă spațiu și evenimentelor din detenție; ne zugrăvește viața într-o celulă pustie (în timpul anchetei deținuții sunt reținuți singuri în celule) și episoade din închisorile Jilavei, Gherlei, Aiudului, dar și munca în mina de plumb de la Cavnic, locuri prin care a trecut între  1951 (15 noiembrie) – 1964 (31 iulie). După ce află verdictul procesului simulat (25 de ani de muncă silnică) lotul acestuia (din care face parte și fratele său) ia drumul pușcăriilor.

O etapă a detenției o constituie ce-a de-a doua „reeducare”. Este vorba despre convingerea cu „vorba bună”, prin care deținuții trebuie să se lepede de toate ideile și faptele neagreate de regimul comunist. Prin această fază au trecut majoritatea celor care se apropiau de eliberare. Acest proces urmărea transformarea lor în indivizi docili care, după ce ajung în libertate, nu-și mai reiau vechile îndeletniciri, ci se transformă în turnători. Acest plan nu a avut succes, majoritatea pușcăriașilor neacceptând. Nici Brânzaș nu a cedat: „Să ne facem spovedania? În fața cui? A lui Parpalac, renegatul? A colonelului de Securitate Gheorghe Crăciun, de profesiune asupritor și exterminator al românilor? Dar cine este el, duhovnicul meu? El este, potrivit credințelor mele, reprezentantul diavolului. Lui nu am ce să-i mărturisesc nimic în sensul spovedaniei.”⁸ În ciuda faptului că se dorește o relatare diacronică, sunt inserate și scene din copilărie și din perioada petrecută în ilegalitate. Deși autorul susține că textul a fost redactat în memorie, frazele sunt șlefuite, acordându-se atenție nu doar evenimentelor relatate, ci și modului de expunere. Întâmplările sunt veridice și impresionante, redate gradual. Cititorul este atins de dragostea și devotamentul tânărului pentru credință și oameni. Brânzaș nu regretă drumul ales, cel al sacrificiului pentru valori. Tinerețea l-a ajutat să reziste în pușcăriile comuniste. Peste toate acestea vine, ca o perdea de protecție, dragostea lui Dumnezeu și permanenta legătură cu divinitatea: „M-am dezbrăcat de zeghea vărgată, ca să îmbrac haina sacerdotală. Cele mai onorante uniforme în acest veac ateu și totalitar, dar cele mai greu de purtat!”⁹

^{_____________________________}

¹Liviu Brânzaș, Raza din catacombă, Editura Scara, București, 2001, p. 1

² Ibidem

³ http://www.fericiticeiprigoniti.net/parintele-liviu-branzas/809-scurta-biografie-a-parintelui-liviu-branzas, consultat în 14 februarie 2012

⁴ Liviu Brânzaș, op. cit., p. 8

⁵ Idem, p. 11

⁶ Idem, p. 19

⁷ Michel Henry, Eu sunt adevărul. Pentru o filozofie a creștinismului, Ediția a II-a, Prezentare și traducere Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2007, p. 219

⁸ Liviu Brânzaș, op. cit, p. 234

⁹ Idem, p. 323

[Vatra, nr. 9/2025, pp. 52-59]