Hristina Doroftei – Pedagogia poetică

maria pilchin realitati

Ultima carte a Mariei Pilchin, Realităţi poetice în zigzag2, apărută la Editura Junimea anul acesta, analizează texte lirice din România şi din Republica Moldova tipărite în ultimii ani. Volumul este bipartit, fiind compus dintr-o mică parte conceptuală (De la poezia realităţii la realitatea poeziei) şi una practică, mai dezvoltată (23 de incursiuni în teritoriu), împreună formând un fel de pedagogie a lirismului. Prima secţiune se conturează sub formă de Introductio în tainele poeziei (o binevenită incursiune teoretică bună şi ca note de curs), explicând legătura dintre autor-lector-corpus poetic sau între poezie şi realitate: „Un poet este conţinut de o realitate1. Vorbim despre o convenţie prin care toţi cad de comun acord sau se prefac că sunt de acord că aceasta este o realitate (disimularea este şi ea un aspect al realităţii). Nu putem să nu ne referim şi la realitatea2 una secundă şi intimă, la viaţa interioară a poetului. O realitate terţă, realitatea3, ar fi modul în care cea de-a doua este prezentată celei dintâi, adică unei colectivităţi umane.”3 Citește în continuare →

Angela Marinescu și poezia tânără – anchetă

angela-0

Revista Vatra vă invită să participaţi la o anchetă care vizează, pe de o parte,  receptarea poeziei Angelei Marinescu de către generaţia tânără, dar şi, pe de altă parte,  modul în care poeta s-a raportat la scrisul mai tinerilor confraţi. Se pare că există o simpatie reciprocă, chiar creatoare de confuzie, întrucât nu mai e foarte clar dacă poezia tânără, în speţă cea douămiistă,  şi-o revendică drept model sau poeta şaptzecistă a devenit mimetică în raport cu douămiiştii, vrând ”ea să semene cu ei”, potrivit observaţiei lui Al. Cistelecan din  Prefaţa la Opere complete I, preluată şi de Nicolae Manolescu într-o cronică de dată recentă din România literară. Aşa încât, poate cel mai indicat ar fi să dăm cuvântul poeţilor înşişi în tratarea acestei delicate chestiuni. Iată întrebările pe care  le propunem:

  • 1. În ce măsură poate fi considerată Angela Marinescu una din ”naşele” poeziei douămiiste?

  • 2. Cum se explică afinitatea poetei cu poezia tânără şi în ce constă aceasta?

  • 3. Care din volumele Angelei Marinescu sunt preferatele dumneavoastră şi ar putea fi incluse într-un ”top 3” al creaţiei sale poetice?

Citește în continuare →

Poeme de Sabina Comșa, Aida Hancer, Maria Pilchin, Hristina Doroftei și Livia Lucan-Arjoca

Sabina COMŞA

sabina

 

Cafeneaua din pasaj

 

I

Un pahar de hârtie fără capac, nişte coacăze

din resturile nemestecate ale

unei brioşe

zac în farfuria albastră

la capătul barului.

Spre gura de metrou

ultimii urcă

corpurile lor se sfârşesc

la căderea nopţii

învineţite.

II

Boabele fin râşnite, frişca scursă

pe podeaua

de piatră

topite de jetul fierbinte.

Vezi pe un perete întreg

posterul

ochii negrii ai culegătorilor

stafidiţi

de soarele alb.

III

O pungă spartă din care curge lapte şi zaţ,

sticle de plastic

returnabile

se rostogolesc

sub chiuveta dungată de calcar.

Îşi dau sorţurile jos

între stivele de cartoane goale

fără coduri de bară.

IV

Gâturile pompelor de sirop, dulapul negru

plin de bobiţe lipicioase

strălucesc prin aburul maşinii de espresso

la casa de marcat

pupilele fetelor cu văl.

Degetele soţului strâng

cu lentoarea unui tren vechi

trei cappuccino cu extra caramel.

 

 

Common Octopus

 

Curentul din urma trenurilor

şine trase până în faţa casei

oameni

te pisează între genţi uriaşe de piele.

Cu şireturi fedeleş

prinşi în banda rulantă

îşi sprijină burţile moi calamar

unii de alţii

fâşii

lila şi oranj fundiţă.

Tatuaje nesfârşite

te învăluie în cerneala lor

de roman grafic

cuvinte în limbi străine concomitent

te paralizează pănă la suprafaţa

albastru marin.

Schiurile

 

În viteză au prins avalanşa.

Beţele s-au ridicat odată la suprafaţă

aplecându-se unul după celălalt

înainte să se scufunde în micile valuri ale fâşului albastru.

Se rostogoleau, brazii şi stâncile albe, etanş

Vedere ce-ţi taie respiraţia!

Printre munţii zdrobiţi

întuneric în ochelarii plutitori din vale.

Schiurile găsite

s-au gândit să le dea la închiriat.

***

Aida HANCER

Aida Hancer

 

Katalena

                 Cătălinei Cadinoiu

în ultima vreme te desfăceai ca o

şuviţă de păr de pe degetele noastre

şi sfâşiată deja

rămânea să te împrăştii pe jos

pe podea

singur copilul cu biberonul de fier

înfipt în gingii

plângea şi râdea cu dinţii de lapte în zidul berlinului

pe sub perdea

cu sângele alb şi cu ochii lui ca nişte peşti de nisip

căra laptele pe ascuns

în mare

tu alăptezi toate vulpile ca să ţi-l care

tu alăptezi toate drumurile

pentru ca drumurile să ţi-l păzească

tu ridici un cuţit şi îndemnul pare atât de normal

dar în ultima vreme

stăteai întinsă femeie

ca un hamac între nucă şi nuc

neagră şi cu laptele tare ca iodul

lingeai cu tot corpul laptele

când ţi-l vărsa irodul

şi zilele se coc de atunci ca o sarcină nouă

plângăcioase

moderne

şi fac nazuri la masă

într-o dimineaţă cumva ai să naşti

pe ruptă rouă

şi ca o floare negru cu verde de brad

tu faci la mânie

spume la gură de jad

femeie care te-ai scris cu tot corpul

pe corpurile noastre

ţi-ai făcut un copil să ne umezească nouă buzele

tu poţi goală călca în picioare şi pe coadă

muzele

când simion doarme

urcă tu înainte mireasă

şi dă-mi tu prietene pasă

capul acela gol

de copil.

 

fiica sionului

nopţile parc-am avea plete de vin

iar dimineţile se schimbă ca dinţii de lapte

tot ce era poetic se întoarce împotriva mea

fiarei i-a trecut deja sângele prin blană

încă puţin şi te vei întoarce în pântecele mamei

ras în cap cum ai vrut toată viaţa

înfăşurat într-o pelerină de ploaie

dar noaptea îţi vine să-ţi agăţi haina

de sânul drept al femeii iubite

o femeie moartă din punctul meu de vedere

şi dată la câini

dacă n-aş şti că e iarnă te-aş întreba

de ce-ţi ţii agăţată rochia de mireasă în geam

pentru că singura lumină ne vine

prin mânecă

şi singurul întuneric ne iese pe gură

într-o noapte şi eu am avut părul de vin

prietenul meu spânzurat la rădăcina unui copac

cu picioarele-n sus ca o lumânare

aici a avut loc un accident

aici i-a intrat volanul în inimă

şi i-a dus-o

erau toţi copiii cu el

şi planurile pentru copii

ideea că femeia lui va primi

flori doar de la el

şi lângă plămâni

un chibrit gol

paiele consumate

numai moartea dar nici măcar ea

n-ar fi văzut nimic

prin parbriz în momentul acela

după accident l-au întredeschis

ţinea în el atâtea alte femei

şi asta-l făcuse frumos

prietenul meu spânzurat încă nu era de tot mort

impactul maşinii i-a mişcat puţin sfoara

cum stătea ca o cheie

şi moartea celuilalt venise la fix

ca o uşă

asta l-a făcut curios asta l-a făcut

să dea din mâini ca un acrobat

prietenul meu un leagăn de om

s-a prăbuşit spre binele lui

a dat o declaraţie a mângâiat soţia pe cap

cum cureţi un măr stricat de putregai

şi-l speli şi-l ştergi cu prosopul

i-a dat la o parte părul de pe frunte

şi buzele crăpate ale bărbatului

ţi le-a pus pe-ale lui roşii      două răni

care-au locuit mult timp împreună

 

 

tatăl nostru care de vreo trei ani ( n-ai mai ieşit)

nu ţi-ai mai făcut loc printre flori

vecinii nu mai sunt supăraţi şi în fiecare duminică

ne lasă lapte şi biscuiţi pe băncuţa de la uşă.

eu şi mama avem lipsă de calciu de fapt şi tu aveai

dar ţi-a trecut

unde e lipsă mare şi vindecarea trebuie să fie

dureroasă şi radicală

de prăjituri ne ferim.

de trei ori a fost zăpadă de-un metru

o dată chiar mi s-a părut că ţi s-au crăpat

palmele cam tare şi m-a bufnit râsul

(semănai cu pământul când e proaspăt arat

şi cazi de la doi metri din măr şi nu te loveşti

fiindcă pământul e numai vată neagră aruncată pe cer)

dar ţie nici nu-ţi păsa

când hohotea viaţa prea tare îi trăgeai o palmă

care-ar fi putut să mute şi munţii

mi s-a părut că te văd

venind cu sifonul plin şi cu mătura pentru zăpadă

maşina ca un înger căzut ruginea

şi vecinii Îngeri ceilalţi cântau

dar uite că soarele ne obligă să intrăm în vară

cu cuţitul la gât

capul înainte ca nişte înotătoare profesioniste ce suntem

tu avei palmele fine şi călcâiele crăpate ca sfinţii

numai că sfinţii n-aveau părinţi

dacă s-ar fi operat de apendicită părinţii

sfinţilor le-ar fi dus la spital o sticlă de lapte şi poate

trei lei cincizeci, de bomboane.

/poem/

în fiecare zi păşesc prin noroi ca prin mama

deloc ameninţătoare

pantofi fără toc

spaţii goale care se lărgesc tot mai mult

şi în fiecare zi

în urma mea iese soarele şi usucă noroiul

mi-l îmbătrâneşte mi-l crapă

îi pune mamei mele mâna la gură

rupând de pe ea pielea

o fâşie de apă

uneori mă aplec şi aud morţii declarând stare de urgenţă

ei pun în dreptul tuturor crăpăturilor

ligheane

în caz că spală ăia maşinile deasupra în caz că

aruncă zoaie

s-avem şi noi pentru baia de sâmbătă

că nu ne-ajunge sângele ierbii

într-o dimineaţă mama a ieşit cu ochii în lacrimi

să taie un pui

în centrul oraşului pe camera unei roţi de camion

pe la ferestre oameni cu furculiţe făceau semne urâte

de foame de moarte

cu feţele ca nişte scrisori vârâte în cutia poştală

cu forţa

porumbeii  opriţi la o firmitură

distanţă de picioarele noastre

în costume de lilieci căptuşeau acoperişuri

de azbest

iar mama luase puiul cel mai mare

cuţitul de pâine şi

cu două chei franceze  a răsucit

până când mi se părea că văd un soare în sânge

mamă eclipsă de soare ascunde-te

nu mai ştiu dacă sângele de pe mâini

e străin de familia noastră

***

 

Maria PILCHIN

Pilchin

 

sunt femeia măritului ceapaev

o dată pe lună

mă gândesc la ceapaev

şi armata lui roşie

o dată pe lună

toate femeile casei mele

se întorc în mine şi curg

de parcă ne taie ne căsăpeşte

de parcă toate războaiele lumii

coboară prin noi la vale

de fiecare dată

când merg cu mihu

la pizzeria din colţ

şi chelnerul ne aduce voios

ketchupul picant

îmi stă bucata în gât

căci toate femeile casei mele

muşcă odată cu mine

ieri am fost la expoziţia de picturi

am rămas lângă tabloul cu maci

de fapt erau nişte pete roşii

pe un câmp negru

toate femeile casei mele

s-au oprit acolo

era strâmt era înghesuială

eu o făceam pe deşteapta

explicam că e pătratul lui malevici

stropit de ketchup

dar nu mai conta căci le plăcea

ah ce mult le plăcea

mă somau să tac

căci tabloul era despre tăcere

am plecat toate în altă sală

erau picturi despre iubire ar fi bine

să caut lexemul iubire în dex

poate în dicţionarul etimologic

ah ce tablouri am văzut

două mucuri de ţigară

se pupă în colb unul rujat roşu

patru picioare se iţesc de sub plapumă

două cu ojă de un rozé închis

doi porumbei cu ochii scoşi

şi-au lipit ciocurile

două inimi ca în manualul

de anatomie dintr-a noua

îşi trimit bezele

ah ce romantic

ghidul ne strigă şi mergem

o lumină rece de spital

în centru o masă de maternitate

ghidul şopteşte:

cealaltă faţă a dragostei

femeia de lângă mine

mă uit atent la ea

căci semănăm

şopteşte cu buzele roşii:

un avort

un avort

şoptesc toate

pete de sânge

semn că pe aici a trecut ceapaev

femeia din dreapta

arată o altă masă

mă uit la ochii ei verzi

cenuşii verzi pe care îi am şi eu

zice:

o naştere

o naştere

şoptesc toate

ieşim în câmp alături

într-o pădurice de pini

zeci de cearceafuri se zbat

în bătaia vântului

o hymenaeus o himeneu

ceapaev a reuşit şi aici

ieri eram la salon

înscrisă la pedichiură

intrase o doamnă de vreo

şaptezeci de ani

cu rujul întins pe buze

cu mâini tremurânde

s-a înscris la manichiură

femeia pe care ceapaev

a părăsit-o de mult

dar nu şi ea pe el

eram la o conferinţă

din astea ştiinţifice

o tânără cu iphone

făcea poze soţului meu

am vrut să scot sabia

şi să o tai ca în filmele nipone

dar ceapaev m-a ţinut de mână

ca niciodată

m-a mângâiat pe obraz

şi m-a făcut să râd

aveam cinci ani

şi mi-am zdrelit genunchiul

am căzut căci prietenul meu

fugea să mă prindă

primul băiat care a zis

că mă iubeşte

curgea sângele şi eu plângeam

şi el a lins rana

căldura limbii lui

a speriat pe ceapaev

vampirul din est

şi toate femeile casei mele

erau acolo şi cântau

aşa cântă transfuzia

aşa cântă leucocitele eritrocitele

aşa cânt eu când curg la vale

nopţile când vine pe furiş la mine

să nu îl vadă femeile casei mele

şi îmi plânge pe umăr

ca un prunc sătul de cal de armată

când între mine şi el se dă marea bătălie

înţeleg că toate au fost inventate

pentru această aprigă luptă

ca toate femeile casei mele

să asiste la zdrobirea duşmanului

o dată pe lună

mă gândesc la ceapaev

şi armata lui roşie

o dată pe lună

toate femeile casei mele

se întorc în mine şi curg

 

***

 

Hristina DOROFTEI

hristina2

***

Ţi-am tatuat numele

în palmă.

Zilnic duc palma la buze

simt apropierea ta,

gustul tău de magnolie afumată…

***

Mă trezesc gemetele lui de porc murat în băutură,

visează femei blonde cu cercei cârlionţaţi, grandioşi…

Îmi schiţează imaginile care-i îmbracă hainele ratării,

îl ascult cu sincer interes (nebunii şi beţivii spun adevărul!)

şi mă gândesc cum aş putea să-l nimicesc

(să nu mai aibă being, vorba englezului!).

Mă îndrept spre aragaz, pornesc toate ochiurile

(o asemenea acţiune de epurare trebuie

să aibă minimum patru perechi de ochi martori!), închid

cu meticulozitate cele două uşi care dau spre coridoare,

verific geamul, dacă-i închis perfect, aranjez cutele perdelei

albe, proaspăt spălate, cu iz de clor,

îl sărut pe frunte într-un onctuos adio şi mă îndrept

spre camera mea, ştiind că voi dormi

cel mai liniştit somn din viaţa mea!

***

Imagini tulburi se plimbă prin faţa ochilor

închişi între zăbrelele pleoapelor,

amintiri închegate în colţul ochilor

nu vor să se desprindă,

orele îmi apropie şoaptele surde,

începe să doară puţin,

degetele îngheaţă cearcănele hidratate,

ascunse sub fondul de ten,

le îngrădeşte libertatea de exprimare.

***

Se îndreaptă spre mine,

făr-o vorbă mă apucă de umăr, mă trage afară

după el (numai dacă mă obligă îl urmez!),

mă pune faţă în faţă cu acuzatoarea (o credeam

tovarăşă de joacă!) şi-mi cere

recunoaşterea faptei reprobabile comise

în imaginaţia vomitivă a fetei

care-şi dorea să găsească

îndesată prin vreo amintire a şifonierului

rochia de mireasă a mamei sale…

***

Caut dragostea la

beţivii înamoraţi de-alcool

posesorii de conturi elveţiene

bărbaţii pierduţi printre curve

femeile cu mulţi amanţi

mamele cu tentacule încordate…

N-o găsesc nicăieri!

Cu lupa cercetez rădăcinile florilor,

gust lacrimile,

privirile,

visele,

speranţele,

gândurile…

N-o găsesc nici în cuvintele

care-mi spun că se ascunde în spatele lor!

Dezamăgit, mă îndrept spre casă

cu jeanşii, bocancii şi nervii prăfuiţi.

Îmi aprind o ţigară (ultima ţigară

înainte de sfârşitul lumii!), azvârl chibritul

în coşul de gunoi şi-aud un scâncet micuţ.

M-apropii de pubelă, scormonesc

pân’ la fund şi dau peste ea!

P.S.: Sting ţigara şi amân sfârşitul lumii!

***

struţul din stemă mai speră

să fie redat dinastiei d’Anjou

autocarele

microbuzele

atrag călătorii precum prostituatele clienţii

îmi aştept rândul la toaleta

plină de fumul femeii corpolente

(e regina wc-urilor!)

closetul e plin ochi de mucurile de ţigară

trag apa

curge fum de carpaţi fără filtru

să nu uit plata!

***

ascunsă de mine

nemişcată să fiu sigură

că nu dau curs dorinţei

îmi clocoteşte gândul

că se află la doar câţiva metri distanţă

îmi amorţesc trupul

îl anesteziez

cu scena imaginată de mine

(sunt regizoarea

autoarea

protagonista)

îi bat la uşa sufletului

intru peste el şi-l fac parte din mine

până mă satur de noi

ne devorăm reciproc într-o căutare

tardivă a timpului pierdut…

***

Apari în fiecare dimineaţă

în gândul meu

printre genele întredeschise, leneşe

şi somnoroase,

dornice să rămână îmbrăţişate

peste ochii ce te visează noapte de noapte…

Dar de ai şti, nu ai crede

că sufletu-mi tresare

nerăbdător să-ţi atingă privirea

şi să-ţi spună: mai stai!

de fiecare dată când îmi apari în cale…

***

În jurul mesei stăm adunaţi

toţi mincinoşii vampiri

care urmărim

să punem mâna

pe gândurile

celorlalţi,

să-l prindem la înghesuială

pe cel mai slab dintre noi,

să-l îngrămădim într-un colţ,

să-i sugem

tot sângele

până ce ochii-i se acoperă

c-un văl opac,

iar culoarea

i se scurge din obraji

între coapsele înfierbântate de adrenalină,

pulsând de frică şi disperare,

mirosind a moarte.

***

 

Mâna-i alunecă plină de curiozitate

pe braţul ei bronzat,

umezit de plăcerea atingerii,

capu-i se apropie de umerii lui

într-o tăcere complice

din care ţâşnesc din când în când

stropi de îndoială născuţi

din ping-pong-ul ochilor,

gândurile se învăluie în ceaţă,

fiorii se întorc în prezentul perfid.

*** 

 

Livia LUCAN-ARJOCA

Livia Lucan-Arjoca

Şi dragostea are o vârstă a treia

Când rând pe rând îi cedează

Cele mai uzate organe
Şi fostele-i puncte forte

devin poveri şi dureri

de tratat cu cele mai

performante

medicamente

Şi dragostea sfârşeşte ca Bella

jucăria lui Alex

O fostă ursoaică

ajunsă o cârpă sinistră

Dar fără de care copilul stârneşte

pe loc un tzunami

Tocită

Roasă

Târâtă

Trântită la nervi

Unică datorită uzurii

În fond

un simplu şi banal

obiect de tranziţie

dar cum să îţi schimbi perspectiva

să primeşti botezul pentru

o nouă etapă

când aici este ancora

masivă şi grea ca

nucleul pământului

 

 

Ar putea fi acesta un tutorial al despărţirii perfecte

Nimeni nu face primul pas

cu excepţională coordonare

îl facem împreună

şi

Like-urile sunt mai rare

agendele noastre din ce în ce

mai aglomerate

fără puncte de intersecţie

dar cu puncte de interes

complet diferite

intervalul între SMS-uri devine

cu fiecare zi mai mare

până când

ajungem la

linişte

Acum e ca şi când faci pluta într-o piscină

te concentrezi

pe jocul apei în pavilionul urechii

pe raza de soare care îţi încălzeşte buricul

şi difuzează în tot abdomenul

pe lipsa valurilor

riscurilor

deciziilor

angajamentelor

Un corp plutind de la sine

odată cu sine

E bine

deci

putem s-o luăm de la capăt

Anticiparea şi proiecţia

contează la mine

cât de două ori experienţa în sine

aşa că pentru ore bune

în fiecare zi

sunt în concediu

de când

mă pornesc să cumpăr

colaci, saltele, mingii gonflabile

labe şi tuburi de snorkeling,

forme pentru castele de nisip

Între rafturile cu găletuşe de plastic

aud deja marea

simt pietricelele  împungându-mi talpa

 

 

O adevărată desfăşurare de forţe

o logistică impresionantă

mai ceva

ca o trupă rock

gata să plece într-un turneu mondial

Când în sfârşit e toată lumea

pe locuri

şi înfloreşte în noi un frumos sentiment al biruinţei

îmi aduc aminte de Bella

….

Peste o oră suntem încă

parcaţi. Am dat toată casa cu susul în jos

Am extins căutările

şi am ajuns să răscolim în bagaje…

Nicio urmă de Bella

Avem acum

o jucărie în minus de cărat

pe la plajă.

Suntem trei familii cu

cu trei copii sub doi ani

un fel de spaimă a plajei

neprevăzutul

surpriza

ne atacă toate planurile

aflate mereu într-o continuă

reconfigurare

orele sunt întotdeauna relative

plus sau minus încă o oră sau două

mai repede se întruneşte consiliul ONU

decât noi la un oarecare punct stabilit înainte

Ce s-a-ntâmplat cu mintea noastră corporate

cu viaţa noastră ca un excel ordonat

ajunsă acum un fişier cucerit de haos?

Doar cine nu are

nu crede

forţa gravitaţională a căruciorului

din care prea rar poţi să te smulgi

fără să ştii cum să nu acţionezi

fără ţintă

Pentru o vreme mă simt ca la spa

beneficiara unui ritual de relaxare

pentru care copiii

ar putea să obţină brevet

cu lopăţica de plastic

m-au îngropat în nisip

e cald

şi e bine

ca într-o boabă de strugure alb

pârguită în soare.

mintea o ia pe rewind

e o bandă de alergare

întâi mişcările lente

apoi din ce în ce mai alerte

până când circular

ca o roată de hamster

rulează

degetul tău pe coapsă

un ac de pic-up

deasupra benzii dantelate

a ciorapului

pielea un disc decadent de vinil

 

E un joc al perspectivelor

un mers de fachir pe scoicile plajei

Oare ce vezi

când vin înspre tine

cu mânuţele copiilor fremătând în palme

îţi place să-mi zici că-s

„O femeie

de două ori mai frumoasă”

sau poate

un al treilea copil

bine dresat

zâmbind în cătuşe?

[Vatra, nr. 6/2015]

 

Terapii cu unde scurte

Andreea POP

comsa

Nişte radiograme atent dozate sunt poeziile Sabinei Comşa din Toţi ceilalţi apropiaţi.* Discursul liric este şlefuit cu o minuţiozitate care ascunde, totuşi, efortul epurării. Versurile sunt „filtrate” cu inteligenţă prin contragere la esenţial, recuzită minimalistă ce „trădează” un proiect cerebral.

Poemele evită de fiecare dată sintaxa aridă şi desenul abstract, dovedind în schimb o disponibilitate imaginativă care admite cu generozitate desfăşurarea pe niveluri diferite. Supraetajare care nu marchează puncte de discontinuitate în economia volumului – o dovedeşte împărţirea materialului poetic în cele două secvenţe, diferite ca formă şi finalitate, dar raportate la un fond comun de sensibilitate, alimentate de acelaşi fitil. Prima, Bypass, cuprinde o serie de mici istorii genealogice, „tandreţuri” conjugale şi deprinderi de senectute, toate ancorate în jurul „personajelor” mamaiei şi tataiei, într-un soi de mitologie cotidiană interpretată în cheie ludică. În marginea ei se ghiceşte puţin din observaţia concentrată care va deveni apoi blazonul Clipurilor piratate. Poemele cultivă aici detaliul precis, disecţia straturilor de suprafaţă, dincolo de care scenariul liric se deschide în volute străvezii, în vârtejul cărora se insinuează sensurile. În câteva locuri, evident este detaliul sumbru, care irizează o atmosferă funambulescă: „Am prins un ied,/ îl strângem de gât cu coarda elastică, ochii îi rămân c-ai unui funcţionar în registre./ Fixăm cuie şi spiţe de metal,/ perechi de libelule ne luminează papucii,/ le urmărim cum se ridică pe lângă tabletă.// […] setez aparatul pe funcţia Pet./ Cei 10 mpx şi un zoom maxim îl fac viu,/ o furnică i se strecoară în nas,/ de greaţă, faţa lui Matei se face portocalie/ şi în spatele norilor apare soarele/ precum înăuntrul unui dovleac de Halloween.”, Vacanţă pe munte. Uneori, astfel de tuşe groteşti sunt topite în definiţii chirurgicale ori schiţe descriptive care dezvăluie fizionomia caricaturală a realităţii (Piaţa Traian). Mişcarea lirică e mereu dirijată de o percepţie senzorială pătrunzătoare, indiferent de perspectiva în care se ramifică scenariul.

Aceeaşi pregnanţă vizuală o dovedesc şi cele câteva poeme ce inaugurează „instantaneul” natural care surprinde imagini comune în reverii delicate (fluctuaţiile unui anotimp, ceremonialul unei dimineţi etc.). Executarea lor prinde ceva dintr-un desen copilăresc, dar finalul fereşte de obicei „temperatura” lirică de miraje excesive prin detaliul concret, brusc: „Înşirate pe sfoară/ se umflă/ cât// guguştiucii miros a Dero.// O şosetă se roteşte departe,/ în parcări de beton, ei le lovesc cu furie/ scamele roşii se lipesc de florile albe ale corcoduşilor.// Din covoare curge oţet şi apă.”, Primăvară târzie. Între aceşti poli de intensitate, poezia Sabinei mocneşte la foc moderat, într-o ţinută educată, care alimentează constant încordarea acestor versuri îmbibate de esenţe. Înţelegerea spectacolului lumii are loc între graniţele aceloraşi coordonate lapidare, care surprind momente în mişcare, derulează imagini fugitive, prinse din mers; notaţia fulgurantă se traduce în câteva citadine impresioniste încremenite în glacialitate subtilă: „Culorile lui Haribo/ pe străzile udate de ploaie,// umbra ursului peste tomberoane/ ca peste o tastatură// luna între blocuri// Dintr-o pungă de gunoi sfâşiată/ se rostogoleşte// o portocală neîncepută”, Oraş medieval. Epurată de ornamente inutile, tratată aseptic, poezia îşi găseşte adăpostul primar în astfel de intensităţi intermitente.

Citite în plan secundar, demitizarea cotidiană, sau revolta anti-consumeristă din Jertfă de sânge sau Interzis minorilor sunt teme care ancorează această poezie într-un cadru actual. Un debut în care tensiunea se ghiceşte în spaţiile-lipsă, iar profunzimea ia naştere la intersecţia punctelor de suspensie. Finalul emoţionant vibrează într-o confesiune tulburată.

 _________

* Sabina Comşa, Toţi ceilalţi apropiaţi, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

***

doroftei

La antipod faţă de volumul Sabinei Comşa se aşază poemele Hristinei Doroftei din debututul Reflexie,* care mizează pe explozia sintaxei într-o desfăşurare exuberantă a ideii. Exerciţiile lirice mizează pe o verbozitate generoasă, care acumulează imaginile fără prea multe restricţii critice autoimpuse. Spontaneitatea rostirii este dublată de o retorică dezinhibată, care cultivă adesea notaţia ironică, persiflarea incisivă.

Aşa se face că epopeea lui Fănică îşi găseşte locul între observaţiile făcute pe marginea autoportretului tulburat din incipit şi confesiunile ulterioare. Construit pe o fundaţie barocă, prozopoemul în cinci acte devine prilejul derulării cu elan a unui scenariu liric ce împrumută cadenţe populare, venite pe filiera reportajului postmodern (prin temă, nu neapărat şi la nivel formal). Periplul telenovelistic al protagonistului îi oferă poetei prilejul de a-şi exersa regia dramatică în indicaţii acide strecurate printre rânduri. Tonalitatea liricii prinde accente uşor mai grave odată cu seria „exfolierilor” straturilor de criză; discursul nu se lasă temperat întotdeauna de tema serioasă, însă, ci alunecă uneori în deriziune şi farsă: „angoasa se instalează în venele mele/ ca la un hotel de cinci stele/ de fiecare dată/ când pierd controlul asupra lutului care-mi/ modelează viaţa şi mă/ transformă uneori în Scufiţa Roşie,/ alteori în Baba Cloanţa, iar mai nou/ în pitici de grădină comercializaţi/ la Praktiker cu reducere de treizeci la sută/ în fiecare sfârşit de săptămână!”, angoasa. Atunci când o face, totuşi, poemele respiră un aer mai sobru, „filtrat” de la înălţimi considerabil mai solemne: „alerg timorată printre şoaptele/ care-mi provoacă greaţă/ şi se preling din gurile sibilelor/ cu priviri atotştiutoare şi distinse./ mă împiedic de fiecare eveniment viitor/ care-mi întunecă viaţa şi/ mă face să uit de porunca a treia./ mă lupt cu respiraţia mea ca să rămână constantă/ şi-mi cert picioarele că nu vor să urmeze/ drumul drept…” viitor. Fără a se încărca de un substrat prea dens, poezia Hristinei câştigă în astfel de secvenţe prin expresia mai rafinată, lipsită de stridenţe şi ponderată de firescul mărturiei. Într-un avânt lucid, poeta îşi trasează la un moment dat limitele propriului proiect ontologic, într-o definiţie care surprinde esenţa întregului volum: „mă retrag în spatele cuvintelor/ care simulează mulţumirea de sine/ şi intimidează privirile indiscrete/ ale celor ce uită/ să oprească la stop,/ riscând să fie zdrobiţi de tramvaiul/ al cărui vatman sunt chiar eu…”, vendetă. Atunci când nu se cantonează la adăpostul piruetelor imaginative, poemele se disting printr-o construcţie mai armonioasă.

Marginaliile pe seama fluctuaţiilor sentimentului erotic, voluptatea scenariilor imaginate, ori disertaţiile pe teme diverse par să fie celelalte preocupări ale poetei. Posibila artă poetică din part time job dovedeşte poziţia privilegiată a cuvântului într-o poezie care îşi caută încă o măsură confortabilă.

________

*Hristina Doroftei, Reflexie, Editura Junimea, Iaşi, 2014

* * *

serban

Poezia Ioanei Şerban din debutul Zero-Unu* trasează o scrupuloasă depănare a firelor subterane. Proiecţiile lirice iau forma exerciţiului introspectiv, într-o sărbătoare a reflexivităţii care sondează cu luciditate fluctuaţiile de adâncime („îmi iau pulsul, îmi ascult excesele/ atât am deprins”). Biografia imediată este suspendată în favoarea autocontemplaţiei teoretizate, care topeşte în aceeaşi formă achiziţia livrescă şi raţionalizarea identitară.

Starea predilectă a unei astfel de poezii se traduce printr-o permanentă căutare de sine, în care „exfolierea” filmelor mentale se face prin „palparea” şi recuperarea graniţelor eului liric, examinate cu vigilenţa „ochiului îngălbenit şi deschis”: „Mi s-a terminat mosorul de contur./ Cel căruia îi spuneam al meu – conturul meu – unitatea/ mea – uşi scârţâind./ […] Îmi apuc capetele (hăţurile) conturului. Încerc să le înnod/ să-mi pun o dorinţă (cum se spune) – poate mai e ceva/ acolo. Să încapă înăuntru –/ la loc. Dar alături omul/ bate darabana pe masa noastră:/ Stop stop stop stop…” (Moira) Seria Limitelor va confirma un astfel de proiect de „cercetare”, în care convulsia lăuntrică vibrează în mici implozii ale crizei. Tulburare interioară care nu devine, însă, pretext de exhibiţie traumatică; principiul de coerenţă al acestor poeme se poate identifica tocmai în tatonarea „la rece”, temperată, a combustiei interne. Tocmai de aceea, reverberaţia adâncă va fi susţinută de felul incisiv al poetei de a filtra datele realităţii, care prefigurează radiografia ca modalitate de înţelegere a lucrurilor.

Ea se exersează cel mai eficient în surprinderea oscilaţiilor imperceptibile, a broderiei translucide care acoperă contururile. Aria de competenţă a poetei vizează cu precădere subtilităţile, rafinamentul anxietăţii şi insinuarea himerei cotidiene: „Ne plăcea să ne spunem asta:/ neîndoielnic dacă cineva ne-ar privi ar zice că suntem o/ diagramă Rorschach! – ştii –/ două băltoace egale din cerneala unei sepii pe care/ amândoi am ştrangulat-o aşa ca să fim siguri că/ existăm că rezistăm (un sacrificiu necesar ne spuneam –/ întemeietor! –/ aşa cum de altfel şi atâtea imperii se întemeiază pe o crimă/ şi uite că rezistă/ piatră între pietre şi crima aceea ascunsă mai apoi între/ buzele oamenilor care şoptesc: până când?)/ […] aşa că fiecare din noi zgâria peretele (pe cel din dreptul său) şi/ îşi împrăştia în urmă negreala de sub unghii: mici dâre de/ obişnuinţă/ ca nişte borne care ne marcau orizontul”, The Macbeths. Subtilităţi care deschid, însă, ecouri abisale, provoacă seisme de adâncime şi prind în gesticulaţii viscerale pulsaţia spasmodică: „Poate că în total tăcerea mea nu a refuzat mai mult de/ două cuvinte: singurătatea şi tăcerea/ singurătatea – ar fi trebuit s-o aşez ca pe un bilanţ precis/ […] un bilanţ riguros al clipelor dintre căderea unei frunze/ toamna şi impactul/ ciocnirii ei cu sinele meu/ dintre impactul ei de meteorit şi formarea craterului în mine/ dintre crater şi deschiderea lui spre vizitare (rezervaţie/ naturală în carne!/ safari cu animale preistorice!/ zâmbesc dacă le pozaţi!)/ şi bilanţul acesta – un bazin de peşti piranha […]”, Safari. Imaginarul poetic va opera peste tot între aceste coordonate grave, încărcate de seva grea a inciziei. Discursul liric nu rămâne cantonat în această zonă de raportare exclusiv internă; multe poeme vor specula pe marginea unui registru mai generos, care colecţionează modulaţiile raportului cu celălalt, avatarurile unei singurătăţi prea zgomotoase (Turistul, Omul de Tinichea, Limită III, Eu androidul etc.), resorturile fricii ori teoretizările pe marginea timpului. Percepţia va avea de fiecare dată o coloratură metalică.

Un discurs poetic bine stăpânit, o poezie decantată, matură, conştientă de propriile-i posibilităţi (a se vedea şi reflecţia postmodernă din final). Imaginea cea mai concretă a acestei poezii – buchetul căpăţânilor de hidră, înflorit sub lumină plumburie.

_________

* Ioana Şerban, Zero-Unu, Editura Brumar, Timişoara, 2014

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

Poeme

corridortogameroom

Hristina DOROFTEI

 

(premiul revistei Vatra la Festivalul-concurs Porni Luceafărul…, Botoşani, 2014)

 

 

reflexie 1

Oglinda celei care nu vorbeşte e murdară;

imaginea ei e prăfuită,

e plină de colbul şi de nisipul care i s-au depus

pe dinţi, făcându-i de plumb.

Părul celei care nu vorbeşte este lung!

Lung şi întins precum firele

pe care se curentează ciorile.

Păru-i alunecă pe buze, îngreunându-le.

Nasul ei plânge, umplându-i gura de mucus.

Ochii celei care nu vorbeşte sunt pătaţi de

tristeţea care se prelinge încetişor, încetişor…

Genele-i sunt lipite cu lacrimi colorate.

Sprâncenele celei care nu vorbeşte sunt albite de griji

şi arse de focul supărării.

Fruntea-i este striată de

încruntări adânci şi dureroase.

Faţa celei care nu vorbeşte se reflectă

în oglinda murdară!

În oglindă se vede cea care tace.

Aceea sunt EU!

 

 

ritual

Femeile se îmbracă în costum tradiţional,

îşi împletesc părul în formă de cruce,

ies vesele în grădina înverzită

în care urmează să se prindă într-o horă strânsă

cu firul jurământului de castitate

şi încep să se rotească în ritmul soarelui la apus

care le dă vigoarea de a rămâne

în viaţă până la întoarcerea

bărbaţilor adevăraţi

de la vânătoarea de porci mistreţi

de pe dealurile din jurul satului proscris.

 

 

 

tihnă

Mortul din grădina mea doarme liniştit

sub un tei…

Vara, când plouă, merg lângă mormântul lui

şi bem împreună un ceai călduţ

încălzit la soare,

iar iarna îi torn cu pâlnia

pe la gaura căscată lângă cruce,

vin fiert cu scorţişoară şi vanilie

(vinul era viaţa lui,

„vinul i-a mâncat viaţa”, spun babele din sat)

şi aprind o pipă în cinstea lui,

iar fumul i-l trimit lui

ca să simtă şi el gustul vieţii…

 

 

 

Viciu

Îmi scot venele prăfuite la uscat,

le întind cu dragoste printre firele de iarbă

din care se hrănesc,

le întorc pe toate părţile,

le hidratez cu untdelemn

şi calculez cantitatea de lichid

pe care-l injectez în fiecare dimineaţă şi seară.

 

 

motanul meu de porţelan

Trăiesc împreună cu motanul meu de porţelan

în faţa Magazinului universal,

într-o casă din carton cu o fereastră deschisă

spre trecut

şi o fereastră închisă spre viitor.

În fiecare noapte încerc să închid

fereastra deschisă spre trecut

pentru că mă doare vântul trist

care suflă dintr-acolo, dar nu reuşesc…

Motanul meu de porţelan îmi spune

să acopăr fereastra cu o pungă din plastic de un leu

de la Magazinul universal

plină cu fulgi de gâscă opărită.

Îl ascult şi nu mai am dureri din trecut,

dar încet mă asfixiez în casa din carton

cu o fereastră acoperită cu o pungă din plastic de un leu

de la Magazinul universal, plină cu fulgi

de gâscă opărită

şi o fereastră închisă spre viitor

prin care nimeni nu-mi aude nevoia de aer

şi pofta de gogoşi cu zahăr vanilat.

 

 

 

reflexie 2

Mă cercetez în fiecare dimineaţă

care EU voi fi în ziua aceea

(cea sensibilă, cea tupeistă,

cea puternică, cea timorată etc. ).

Mă întreb cum se va scurge ziua,

de ce capăt o voi apuca,

cum o voi hrăni cu activităţi care

să-i satisfacă dorinţa de inedit

şi cum o voi convinge să meargă

la culcare înainte de răsăritul lunii

ca să am răgazul de-a mă hotărî

la care EU să mă opresc în căutarea-mi

creionată în oglinda aburită

de respiraţia aprinsă a celei care tace…

 

[Vatra, nr. 6-7/2014]