Sanda Cordoș

Un om de prisos? O țară de prisos?

În decembrie 2015, Ion Urcan începe să citească Solenoid, romanul lui Mircea Cărtărescu, și face o însemnare amuzantă: „Cartea e atât de groasă și de grea, încât, de-ți vine cumva ideea să citești în pat și scapi din mâini acest balot de hârtie, trebuie neapărat să vină cineva să te scoată de sub el ori dacă ți-l scapi peste față, îți rupe, negreșit, nasul!”. Prin una dintre coincidențele stranii ale existenței, această descriere este mult mai potrivită pentru cartea proprie, din păcate postumă, format mare, cuprinzând peste 1250 de pagini: Jurnal: 1985-2020, ediție îngrijită de Ileana Urcan, prefață de Ion Pop, Cluj, Editura Școala Ardeleană, 2023. Dar nu apariția fizică impresionantă îi asigură statutul privilegiat, de veritabil eveniment editorial, printre cărțile de gen,  Jurnalul lui Ion Urcan fiind, după cum precizează prefațatorul volumului, „unul dintre cele mai revelatoare și autentice documente de epocă apărute la noi în ultima vreme”. Or, la noi, literatura diaristică este într-o epocă fastă, înregistrând al doilea său val important (justificând pe deplin dosarul tematic de față) după cel din primul deceniu postdecembrist.

Consider acest fenomen ca pe o formă de maturizare a literaturii române, despre care Marin Preda scria în anii ʼ70 că evită confesiunea pentru care nu e pregătită: „Atât ar trebui, să încerce cineva să-și exploreze sufletul sub ochii tuturor, am avea de ce râde”. Deși în ultimii ani au apărut jurnale datorate Anei Blandiana, Ruxandrei Cesereanu, lui Mircea Cărtărescu, Radu Vancu, Paul Cornea ori Mircea Zaciu (mă refer, firește, la jurnalele noi, de după „deceniul satanic”), cel al lui Ion Urcan se impune ca o piesă importantă, de prim rang. În multe privințe, el este comparabil cu Jurnalul unui poet leneș de Victor Felea (ediție îngrijită de Lidia Felea, 2000), fiind, ca acela, un jurnal de lume, văzută (și scrisă) în mai multe din ipostazele (perioadele) sale, multe critice, percepute și înregistrate cu acuitate, atât în observarea de sine, cât și în observarea celorlalți, în care calificarea literară a martorului este evidentă nu neapărat în  conținut, cât în scriitură. Recitindu-l în septembrie 2007, după ce împlinise 52 de ani și se gândea să-l încheie, Urcan notează: „Mie, unuia, mi se pare că textul e fluent, destul de sprinten și că în pagini se conturează un personaj cu mica lui lume de oameni, de întâmplări, de cărți, de gânduri și de sentimente, trăind o epocă istorică deloc banală”. Deși poate fi descris și ca „spovedania de unul singur”, prin care autorul își pune „gândurile în ordine, ca să le văd și eu mai bine”, jurnalul lui Ion Urcan nu este doar un document al interiorității, ci, prioritar, unul al lumii, al cetății în care subiectivitatea se înscrie. Intră în cu totul categorie decât jurnalul scriitorului său favorit, Mircea Cărtărescu, care este unul al creației, interesat să înregistreze mișcările eului pentru a pune în mișcare magma și gramatica creativității; așa cum se spune în cel mai recent volum al seriei diaristice (Șapte ani stranii: jurnal 2018-2024, 2025), scriitorul e preocupat cu „formularea de sine”, jurnalul fiind „pielea mea scripturală”, „păstrând stropi de sânge și de transpirație din organismul pe care cândva l-a înconjurat, delimitat, păzit, îndurerat”.

Dincolo de diferențele scripturale, orizontul existențial al lui Ion Urcan este complet altul, el definindu-se repetat ca anonim și ca „om de prisos”, simțindu-se „permanent amenințat cu regresia dinspre inutilele mele năzuințe intelectuale înspre elementarul biologic”. Născut în 1955 într-un sat din județul Cluj și rămas orfan de mamă la șapte ani, crescut de diferite neamuri și apoi în a doua familie întemeiată de tatăl muncitor la o fabrică din orășelul din apropiere (tată cu care păstrează o relație bună), Ion Urcan face Facultatea de Filologie din Universitatea Babeș-Bolyai și este echinoxist. Înainte de intrarea în ultimul an de facultate, se căsătorește cu Ileana. Împreună iau repartiție la Jimbor, apoi lucrează trei ani la Muzeul din Bistrița și se reîntoarce în învățământul preuniversitar, în diverse supliniri navetabile. După 1990, fără a mai părăsi învățământul și Bistrița, face publicistică literară (între altele, e redactor-șef la Cadran, dar publică și la alte reviste culturale din Transilvania), ține cursuri la Universitatea de Nord Baia-Mare, face un doctorat la UBB consacrat lui Ion Budai-Deleanu. Publică volume de poezie și critică. Are uneori convingerea că „nevoia mea de a scrie s-ar putea să provină din nimic altceva decât din spaima de inutilitatea funciară și de lipsa totală de semnificație a vieții mele”. De altfel, poartă un constant război cu sine însuși și crede că „duc în cârcă toți dracii de pe lume”. Nu lipsesc umorile și furiile, așa încât ecuația interioară la care ajunge cu teamă  este: „Mizantropia, împreună cu sila și cu disprețul de sine”. Momentele de „amărăciune grea” alternează, însă, cu cele de umor (de obicei, mucalit) și chiar cu unele de tandrețe față de ființe vulnerabile, fie ele animale, copii (și elevi) ori vârstnici, ceea ce dă „un tonus psihic suportabil, care îmi îngăduie să țin răul sub control”.

Liniile de rezistență ale identității individuale (și, deopotrivă, ale Jurnalului) sunt relația cu soția, Ileana (crezând că „prețuirea și atașamentul Ilenei” îl țin în viață, deși, în cuplu, nu lipsesc momentele de tensiune, reținute, de asemenea, în paginile diaristice), apartenența la optzecism și la echinoxism, precum și meseria de profesor. Tocmai de aceea nu se va putea scrie corect de acum înainte o istorie a generației literare optzeci (echinoxismul inclus, desigur)  fără consultarea acestui document de viață și de gândire. Biografia lui Ion Urcan este ilustrativă pentru traseul celor mai mulți optzeciști, care pleacă dintr-o lume rurală în disoluție și își găsesc înrădăcinarea în cărți, în cultură, și resimt o profundă diferență (când nu o adevărată înstrăinare) față de satele în care ajung să lucreze prin repartiția guvernamentală (așadar, nu prin alegere personală). Relația optzeciștilor cu propria ruralitate este complicată și încă de cercetat, întrucât ea are consecințe majore în imaginarul lor. După știința mea, doar Herta Müller (ea însăși în punctul de plecare o optzecistă din România) pune, la un moment dat, întrebarea justă: „cât sat mai exista încă în mine, după liceul și facultatea făcute la oraș” (Patria mea era un sâmbure de măr: o discuție cu Angelika Klammer, traducere din germană de Alexandru Al. Șahighian, București, Humanitas, 2016). După cum nu cred că se poate realiza o cercetare a meseriei de profesor (și, în general, al câmpului social al învățământului) în România ultimelor decenii ocolind Jurnalul lui Ion Urcan. Despre profesorat scrie, de exemplu, în 2005, adică după aproape un sfert de veac petrecut la catedră: „nu sunt vinovat dacă salariul meu de profesor e insuficient. În aceste condiții, trebuie să supraviețuiesc și, dacă se poate, chiar să trăiesc mai bine din profesia mea, din pricina căreia toată viața am trăit în sărăcie, am îndurat privațiuni și umilințe de tot felul. M-am străduit întotdeauna, după puterile mele, să onorez această profesie prin lectură, studiu, pregătire, scrupul intelectual și moral, în vreme ce profesia mea nu m-a onorat, ba nici măcar nu m-a răsplătit niciodată, cu nimic mai mult decât pâinea, amărâtă, de toate zilele”. În ce-l privește, aspiră ca, în calitate de profesor, să fie perceput ca „un meseriaș cinstit, apreciat de societate și plătit mulțumitor”.

Relevanța cărții este, însă, una mai largă, privind societatea românească pe durata lungă de 35 de ani, în care s-a produs o mutație importantă, indiferent că o numim sau nu revoluție. Definindu-se drept „cetățean român cu convingeri liberale” (care, pe alocuri, în ultimii ani, balansează spre polul conservator), Ion Urcan are, pe lângă curiozitatea culturală (pe care o alimentează cu lecturi variate pe care le dezbate în caiete), o curiozitate și chiar o implicare civice.  El scrie, în egală măsură, exasperat, acut și mușcător, în multe formulări memorabil, despre „societatea disolută” (de fapt, „ruina unei societăți”) din ultimii ani ai dictaturii, cât și despre „societatea dezagregată” de după 1990. Notează „sărăcia lucie” din anii ʼ80, în care individul este „un umil șerb al marelui feudal care e statul socialist”, precum și viața devenită „o curată neurastenie” în „libertatea de junglă în care trăim, aproape la fel de nocivă ca și opresiunea totalitară” din deceniile următoare, în care țara a devenit „acest loc blestemat”. La fel ca alți diariști congeneri (Liviu Ioan Stoiciu, Liviu Antonesei, Stelian Tănase), Ion Urcan reține degradarea traiului în exemple imediate, cotidiene, dar are și puterea de a avansa idei mai generale. Astfel, în 23 august 1987 notează amplitudinea și minciuna bucuriei oficiale: „E o sărbătoare perpetuă. Se cântă pe toate vocile sau se recită o bucurie fără margini, o veselie și o fericire, de parcă am fi ajuns la porțile raiului. Ale cui sunt fericirea, bucuria sărbătorească, habar n-are nimeni”. Încă din toamna lui 1991, anticipează intrarea într-o „epocă a migrațiilor”, pe care, în anii care vor urma, o va observa în cazul românesc, dar și în lume.

În decembrie 1997, diaristul notează cu amărăciune la capătul unor însemnări despre politica europeană: „De ce țara mea nu are niciun destin? De ce este ea de prisos, ca și mine?”.

Oricât de expresivă, nu cred în teoria oamenilor sau țărilor de prisos. În această formulare văd mai degrabă un strigăt de ajutor. În ambele cazuri, cred că putem ajuta acordând atenție și  evaluând corect. Să începem cu ce e mai ușor: cu omul. Citindu-l.

*

Savu Popa

Între o lectură informativă și una formativă. Jurnalul – în actualitatea didacticii contemporane

Demersul meu, cu toate că va căpăta forma/formula unui proiect didactic, are drept scop apropierea elevului de azi, înconjurat din toate părțile de atâția contraforți digitali, de atmosfera sau pitorescul colocvialității și al confesiunii, proprii fiecărui jurnal.

În anul școlar trecut, am abordat, din perspectivă didactică, vreo câteva jurnale pe care le-am studiat, de-a lungul timpului, la clasă: Jurnalul unei fete greu de mulțumit de Jeni Acterian, Jurnalul lui Mihail Sebastian sau, cel recent apărut, Șapte ani stranii. Jurnal 2018-2024 de Mircea Cărtărescu.

 Cum convingem elevul erei digitale și al cavernelor virtuale de interesul sau de utilitatea lecturii unui jurnal care poate deveni un document de maximă relevanță pentru o anumită etapă din istoria trecută sau recentă? Această întrebare ne-a deschis orizontul receptării  jurnalului din perspectiva unei lecturi empatice, de desfătare (Roland Barthes), dar și a unei lecturi culturale, informative și formative, în egală măsură.

 Am încercat, în orele de literatură susținute la clasele a VIII-a, atât familiarizarea elevului cu atmosfera confesiunii jurnaliere, cât și cu metodele didactice, noi, creative, prin care aceștia au reușit să redimensioneze sensurile, întâmplările, descrierile prezente în jurnale, conform propriei lor sensibilități, propriului lor orizont de înțelegere și de asimilare a unor informații privind mentalitățile, tabieturile/tabuurile sau chiar contradicțiile unei alte epoci.

 Conform Programei de Limba și literatura română, Clasele V-VIII, din 2017, jurnalul, ca specie integrată așa-numitei literaturi de frontieră, se predă în clasa a opta, deși acesta, sub forma celui de călătorie, poate fi întâlnit și în celelalte clase gimnaziale. În deschiderea activității propuse, voi pleca de la competența generală: Receptarea textului în diverse situații de comunicare, căreia îi corespunde competența specifică următoare: Argumentarea punctelor de vedere pe marginea a două sau mai multe texte de diverse tipuri, având în vedere posibilitatea unor interpretări multiple. Așezarea activității care va urma, sub cupola acestor două competențe ofertante din punct de vedere analitic, intuitiv și interpretativ, potențează atât gândirea creativă, cât și cea critică, ajutându-i pe elevi să perceapă lectura unei astfel de scrieri ca pe un ansamblu integrat de informații istorice, sociale, politice, culturale și, nu în ultimul rând, umane.
Și, nu în ultimul rând, să analizeze, selectând una sau două dintre metode, precum cea a blazonului, a horoscopului, cea numită Frisco sau portretul personajului, turul galeriei sau scaunul autorului¹, complexitățile sau liniaritățile, permanenta adaptare a eului confesiv la mediul din care face parte, relațiile sale cu celelalte persoane, sensibilitatea, identitatea socială și cea afectivă.

Evocarea

Folosind metoda prelegerii, care urmărește, dincolo de caracterul științific al expunerii, și ,,particularitățile psihologice, intelective ale elevilor, dar și specificul subiectului”², am introdus elevii în universul teoretic al acestei specii, analizând elementele discursive sau stilistice ale acesteia, precum și similitudinile sau diferențele dintre narațiunea jurnalieră și cea fictivă.

Jurnalul a ocupat, dintotdeauna, un loc aparte în concertul speciilor literare, oferind relief provocărilor procesului de creație, integrat într-un context social, tulbure și cameleonic, așa cum reiese acest fapt și din jurnalul lui Mircea Cărtărescu, Șapte ani stranii. Livius Ciocârlie consideră că ,,jurnalul captează efemerul”³, însă contestarea caracterului său senzațional survine în urma afirmației lui Philippe Lejeune, care afirmă că jurnalul „este prin definiție nepublicabil: există o incompatibilitate între el și forma cărții”⁴. Roland Barthes subliniază natura paradoxală a jurnalului, faptul că el captează ,,în mod esențial neesențialul lumii”⁵, iar, dacă este să ne întoarcem la Livius Ciocârlie, acesta a oferit poate cea mai plastică, metaforică și crepusculară  definiție a jurnalului care ,,se situează în delta literaturii, acolo unde apele literaturii se împotmolesc. Nu trebuie văzut ca ceea ce urmează să devină literatură, ci ca un loc de frontieră unde literatura se deschide spre altceva”⁶ .

Constituirea sensului

 Perspectiva comparativă a celor trei cărți ne-a prilejuit, pe baza unor scurte exemple selectate, o incursiune în universul unor existențe care, deși distanțate în timp, au  un numitor comun, acela al condiției celui care își percepe jurnalul ca pe un turn de fildeș. În care se adăpostește și din care percepe realitatea din jur ca pe o sumă de întâmplări și prezențe contradictorii uneori; pline, în schimb, de culoarea și de pitorescul specifice epocii lui Jeni Acterian, lui Mihail Sebastian sau lui Mircea Cărtărescu.

De asemenea, susținând elementele cu rol de premisă enumerate mai sus, următoarele întrebări adresate elevilor au putut constitui puncte de reper în dinamica activităților propuse : Vă recunoașteți în ,,personajele” unui jurnal? Cât de receptivi sunteți în cadrul lecturii unui jurnal?  Cum percepeți personalitatea celui care se confesează? V-ați împrieteni cu acesta, dacă l-ați întâlni în viața reală, l-ați alege drept ascultător al propriilor voastre secrete, confesiuni? Care considerați că ar fi cel mai neașteptat, cel mai insolit început pentru propriul jurnal? Jurnalul este considerat o specie ,,frontalieră”, în sensul în care își însușește teritoriul dintre ficțiune și nonficțiune. Cum consideri că dozează autorul partea fictivă, cât credit îi acordă, astfel încât edificiul realității, al verosimilității, să nu fie afectat, deturnat?

  Relația dintre libertate și îngrădire, dintre condiția alienantă a intelectualului aflat într-un spațiu carceral al istoriei, la răscrucea vijelioasă a unor schimbări de opțiune și destin politic, inconturnabile (Mihail Sebastian), precum și cea dintre un spectru de stări adolescentin-nonconformiste și alienarea unei întregi generații interbelice (Jeni Acterian) sunt doar câteva dintre punctele de interes ale unei prime lecturi de ansamblu.

Astfel, prin metoda brainstorming, i-am provocat pe elevi să scrie pe caiete sau pe tabla electronică acei termeni pe care îi relaționează cu ideea de jurnal, de a avea sau de a ține un jurnal. Utilizând metoda expunerii i-am introdus, prin intermediul unor filmulețe, fotografii sau picturi, în atmosfera epocii interbelice, respectiv a celei contemporane. De altfel, toată această activitate s-a plasat sub intervalul dintre prelectură și postlectură, responsabil pentru  redimensionarea textului conform sensibilităților tinerilor cititori, care au reușit să ghideze, în manieră proprie, traseul lecturii și al analizei de text, dar vor oferi și un timbru personal interpretărilor. ,,A vorbi despre prelectură și postlectură înseamnă a vedea lectura cu halou cu tot, a o vedea ca proces de ștergere și, apoi, de redesenare a frontierelor care despart spațiu-timpul cititorului de spațiu-timpul cărții”⁷.

De asemenea, în a doua parte a activității noastre, în conturarea trăsăturilor fizice sau morale ale celor care se confesează, precum și a atitudinilor sau a stilului lor de viață, a programului de creație sau de activitate civică, am realizat, împreună cu întreaga clasă, un tur detectivist pe urmele întâmplărilor redate în cele trei cărți. De aceea, am optat pentru tehnica blazonului, a horoscopului sau scaunul autorului, căci,în cadrul creativ al acestor metode, elevii au posibilitatea, fie de a intra în pielea ființei de hârtie din jurnalul ales, fie de a-i ,,ancheta” existența, de a o compara cu cea a altor personaje, cele din operele fictive studiate până acum, de a-i înțelege demersurile, acțiunile, constituția temperamentală, etc.

La final, am organizat un tur al galeriei, transformând clasa într-un mic muzeu, folosindu-ne de fotografii sau picturi relevante pentru perioada interbelică sau cea actuală. Am folosit ilustrate, lipite pe panouri sau direct pe pereții clasei devenite o galerie de artă, cu peisajele citadine, pline de un farmec pitoresc al culorilor vii, cum sunt cele ale lui Gheorghe Pătrașcu⁸ sau ale lui Theodor Pallady⁹, cuprinzând portretele unor tinere doamne surprinse, adesea, în atitudini sau gesturi melancolic-contemplative. Picturi potrivite pentru a surprinde lumea citadină și nu numai din jurnalul lui Sebastian sau portretele de fete tinere, neliniștite și angoasate, conturând atmosfera din paginile jurnalului semnat de Jeni. De asemenea, pentru a ilustra universul jurnalului lui Cărtărescu, am optat pentru fotografii reprezentative care să înfățișeze lumea ultimilor ani¹⁰, imagini ale pandemiei, ale societății ieșite în stradă în cadrul unor proteste civice sau imagini care să redea spațiul autorului, cel al camerei de lucru, al momentelor scrisului etc.  În timp ce au privit ilustratele, elevii au avut câte un fragment din jurnale scris pe o hârtie, din care au citit în gând, plimbându-se prin galeria clasei. Asociind textul cu imaginea, aceștia au înțeles, în primul rând, caracterul interdisciplinar al artelor.

La finalul activității, drept achiziție intelectuală și culturală, prin mijloace, procedee sau metode clasice sau digitale, elevii au putut să vizualizeze și să se transpună în atmosfera frământată din punct de vedere social, politic sau cultural al fiecărui jurnal abordat. Sacrificiile sau provocările inerente lumii intelectuale, spectrul ideologic al vremurilor, dilemele creatorului sau cele legate de propria creație sunt doar câteva elemente cu care elevii au rămas în urma lecturii fragmentelor utile analizei de față. Fapt care îi va ghida cel mai probabil spre lectura integrală a cărților propuse.

De asemenea, prin cele câteva activități care au presupus vizionarea de filmulețe sau de fotografii, textul jurnalului a putut căpăta astfel o dimensiune cinematografică, realitățile expuse devenind parcă mult mai palpabile, mai apropiate de timpul prezent.

Note:

¹ Metodele respective au parte de o amplă prezentare și exemplificare în cartea Emanuelei Ilie, intitulată Didactica limbii și literaturii române, apărută la Polirom, și pe care o folosesc drept ghid metodologic, prioritar în pregătirea orelor de Limba și literatura română.

² Emanuela Ilie, Didactica limbii și literaturii române, Ed. Polirom, Iași, 2020, p.84.

³ Livius Ciocârlie, apud Dan Cîrjan, În marginea literaturii, în revista ,,Observator Cultural”, nr. 473, anul 2009. Sursă online: https://www.observatorcultural.ro/articol/in-marginea-literaturii/. Accesat la data de 29 iulie 2025.

⁴ Phillipe Lejeune, apud Dan cîrjan, art. cit..

⁵ Roland Barthes, apud Dan cîrjan, art. cit..

⁶ Livius Ciocârlie, apud Dan cîrjan, art. cit..

⁷ Alina Pamfil, Didactica literaturii. Reorientări, Ed. Art, București, 2016, p.164.

⁸ Câteva picturi reprezentative ale lui Gheorghe Pătrașcu pot fi vizualizate, accesând următorul site: https://g1b2i3.wordpress.com/2009/11/20/galerie-de-pictura-gheorghe-petrascu/.

⁹ De asemenea, câteva picturi reprezentative ale lui Theodor Pallady pot fi vizualizate, accesând următorul site: https://www.observatorcultural.ro/articol/femeile-imbracate-ale-lui-theodor-pallady/.

¹⁰ O selecție de artiști fotografi care au surprins majoritatea protestelor civice, petrecute în ultimii ani, are loc în următorul articol, nume care mă pot inspira în alegerea imaginilor relevante pentru societatea actuală, surprinsă în toată dinamica ei politică și nu numai: https://funky.ong/10-ani-de-proteste-intr-un-album-pentru-constiinta-civica/.

Bibliografia operei

Acterian, Jeni, Jurnalul unei fete greu de mulțumit, Ed. Humanitas, București, 2024

Cărtărescu, Mircea, Șapte ani stranii. Jurnal 2018-2024, Ed. Humanitas, București, 2025

Sebastian, Mihail, Jurnal, 1935-1944,  Ed. Humanitas, București, 2016

Bibliografia critică

Ilie, Emanuela, Didactica limbii și literaturii române, Ed. Polirom, Iași, 2020

Pamfil, Alina, Didactica literaturii. Reorientări, Ed. Art, București, 2016

Cîrjan, Dan, În marginea literaturii, în revista ,,Observator Cultural”, nr. 473, anul 2009

*

Georgeta Moarcăs

(Dez)iluziile intimității și nevoia de literatură în jurnalul intim

Construit din aglutinări în timp de-a lungul a patruzeci de ani, 1975-2015, prin reveniri și completări, jurnalul lui Eugen Negrici, Sesiunea de toamnă folosește reexaminarea ca tipar narativ și principiu generator secundar. Metaforic vorbind, dar și în sensul propriu al termenului, reexaminarea deschide spațiul scriptural spre relectură, meditație și scris.  Impulsul notațiilor nu vine așadar numai dinspre fragmentarismul cotidianului, căci diaristul nu tratează calendarul, în spirit blanchotian, drept „demonul său, inspiratorul, compozitorul, provocatorul și paznicul.” (Blanchot, 2005, p. 255) El se nutrește și dintr-un gest esențial pentru critic, cel al revizuirii în sensul ameliorării, înscriindu-l așadar pe autorul lui în a doua mare categorie de diariști discutați de Béatrice Didier, a scriitorilor „care «lucrează» asupra propriului jurnal intim, ameliorându-l sau mutilându-l.” (Didier, 1976, p. 144)

Putem înțelege aceste verbe în sensul lor propriu, ca referindu-se la reveniri ce modifică textul, calitativ sau cantitativ. Dar sesizăm și o influență inedită a unuia asupra celuilalt, care, credem, poate afecta un termen cheie din poetica jurnalului intim: sinceritatea, autenticitatea. Oare ameliorarea în sensul explicitării – modul de compoziție a prezentului jurnal – poate atrage după sine posibilitatea mutilării adevărului condiționat de un anumit timp și loc? Nefăcând parte din puriștii jurnalului intim, pentru care sinceritatea echivalează cu transparența fiecărei zile și atât, cum o interpretează Maurice Blanchot, Eugen Negrici își permite aceste digresiuni explicative, la granița memorialisticii și a ficțiunii. Ele vin să suplinească uneori ani întregi de tăcere sau de formulări laconice, restaurând un context de care cititorul are nevoie pentru a înțelege necesitatea și importanța notației inițiale, ce anume a declanșat-o. De aici apariția secvențelor puse majoritatea sub semnul lui Compleo fossam sau echivalente, de umplere a „văilor timpului”, formulare din care nu are cum să nu răzbată ecoul lovinescian al „prăpastiei timpului” peste care diaristul trebuie să arunce acum cu trudă, ca altădată criticul interbelic, nu „punțile cunoașterii intelectuale și istorice” (Lovinescu, 1981, p. 290), cum indica Lovinescu, ci punțile literaturii. Recuperarea trăitului se face câteodată – când momentele inițiale sunt prea puternice pentru diarist, chiar traumatice – nu prin priza la eveniment sau bogăția notației de moment, ci prin recompunerea carnației și a palpitului vieții prin literatură.

Putem descoperi motivația acestei strategii diaristice chiar în prima intrare a jurnalului, comentată de aproape toți cei care au scris despre el. O reiau semnalând că fragmentul este extrem de versatil și poate fi privit deopotrivă existențial și literar.

„29 noiembrie 1975

Scriu, de fapt, aceste rânduri pe 30 noiembrie: fila anterioară am rupt-o după ce mi-a fost citită. Era o însemnare banală, ea însăși cenzurată de un fel de presentiment al reacțiilor posibile. Am plonjat în situația-limită a oricărui jurnal. În pofida tuturor declarațiilor principiale și a tuturor dorințelor noastre, el rămâne un act de literatură, adică unul respectând convențiile acesteia și, adesea, pe cele sociale. Când nu poate fi vorba despre sinceritate – și nu poate fi – voi continua să fac ceea ce știu: «jocul de-a măștile», grijuliu doar în a aduce deasupra feței pe acelea care sugerează franchețea și intimitatea.” (Negrici, 2015, p.5, s.n.)

De la început, diaristul lansează avertismente, stabilește condițiile scrisului, devoalează iluzii. Spațiul scriptural este înfățișat ca spațiu oricând permeabil, ar fi naiv să credem că am putea avea aici un spațiu exclusiv privat, de manifestare „liberă” a sinelui, fără vreo imixtiune din afară, fie și a celor apropiați. Și apoi, despre ce libertate poate fi vorba, antrenând aceste poncife ale sincerității și autenticității, când de fapt eul scriptural reflectă auto-cenzura și temerile subiectului care trăiește, și le modelează prin intermediul convențiilor literare și sociale. Întâlnim într-o intrare din 15-20 decembrie 1978, cu ceva ani înainte de întunecatul deceniu nouă, și un autoportret al celui care scrie în acele vremuri:

„După o călătorie la București. Concluzii

Nu am, sus-pus, un înger protector, ca Manolescu. Nu am contract, discret și de durată, cu vreun diavol liberal. Trăiesc, perpetuu, în nesiguranță și vigilență. Vorbesc reținut și cenzurat în toate circumstanțele. Mă surprind, chiar în intimitate, elaborând timid și gândind supravegheat.

Coborâtă până la nivelul moleculelor sângelui și al celulelor nervoase – și ele micșorate, chircite, inactive – crisparea aceasta mă face suficient și neglijabil. Îmi vine să urlu, și renunț. Știu că va ieși un sunet molâu și înfundat.” (Negrici, 2015, p. 49, s.n.)

Formulările sibilinice întâlnite în jurnal și completate după 1989 pot fi interpretate ca parte dintr-un mecanism de apărare a intimității, a perspectivei personale de ochi străini, antrenând o componentă politică. Diaristul consideră relatarea unor întâlniri prea problematică, în sensul de periculoasă pentru siguranța lui. Două enunțuri trunchiate inițial sunt întregite în 2010 și 2011, pornind de la unele indicii lăsate în text. Primul, din 25 decembrie 1978, revăzut în ianuarie 2011, are în centru figura de 50-55 de ani a unui bărbat fălcos, întâlnit într-o cursă muncitorească Craiova-Piatra-Olt, îmbrăcat cumva destul de subțire și sărăcăcios la vreme de iarnă, „cu pantalonul desfăcut pe cusătură în sensul pulpei, spre interior. Peste cămașă, un jerseu pestriț, tricotat neglijent și cu ochiuri rare, deschis larg la gât. Părea…” (Negrici, 2015, p. 49) un marginal, evadat, fost deținut politic, identitate camuflată în textul inițial, împreună cu întreaga istorie personală a cuiva care se împotrivise campaniei de colectivizare participând la o răscoală a țăranilor din Oltenia, fiind apoi închis într-o colonie de muncă din Dobrogea. Detaliile despre viața în lagăr, împărtășite „degajat” cu companionii de drum, „întâmplări năucitoare, cu comandanți sadici și inventivi” (Negrici, 2015, p. 50) au fost pierdute, nefiind notate din teamă, cum mărturisește diaristul, confundându-se apoi cu altele asemănătoare aflate după Revoluție. 

Al doilea text este dezvoltat pornind de la o notație oblică, în ricoșeu, „1 septembrie 1981 Labradorul se bucura de-adevăratelea.” (Negrici, 2015, p. 86) un loc gol căruia doar contemporanii îi mai pot reconstitui contextul, căci este vorba despre acel labrador, singur ocupant al unui jeep, „un câine negru, bine conturat și cu o ținută fermă (…) semnul unei apariții iminente.” (Negrici, 2015, p. 88) În evocarea vizitei lui Ceaușescu la Craiova, la deschiderea anului școlar 1981-1982, diaristul reține și recompune la 1 septembrie 2010 regia evenimentului de către oficialități și Securitate, semnele de încordare socială în așteptarea apariției cuplului prezidențial, neliniștea celor care au descoperit o servietă suspectă burdușită care a fost aruncată peste gard cu ușurarea că nu explodase, ovațiile anemice, și mai ales impresia puternică de prezență fizică diminuată, atinsă de o oboseală iremediabilă, produsă de Ceaușescu, care le-a oferit tuturor celor prezenți, ca într-o epifanie, chipul real al regimului, „același chip de cadavru pomădat și rujat strident.” (Negrici, 2015, p. 90)

Adevărul nenumit gravitează ca un halou în jurul intrărilor princeps din jurnal, cu toatele notații concentrate, ca frică de a consemna ceva ce vine în atingere cu puterea și ar putea avea consecințe radicale pentru o viață desfășurată la periferia regimului. De aici refuzul contextului și detaliilor care se pot împlini doar într-un viitor ipotetic, iată ajuns. Nu alta este istoria redactării telegramei oficiale consemnată succint, „23 ianuarie 1979 Mi-a fost dat să văd laboratorul în care se moșește «telegrama» și să asist la nașterea ei.” (Negrici, 2015, p. 57) pentru ca în retrospectivă să descoperim întâmplarea cu iz de farsă absurdă a compunerii telegramei de felicitare obligatorii din ianuarie, moment în care perspectiva artistică a limbajului sec, o perspectivă asumată, motivată și de greața autorului, eșuează previzibil în fața encomiasticii propagandistice a tuturor celor prezenți. 

La prima redactare diaristul poate ascunde, de asemenea, „ipocrit”, cum denunță ulterior, fapte mai puțin glorioase din sfera vânătorii, cum sunt cele două momente dramatice, evitate in extremis: strania traiectorie a proiectilului care ucide un mistreț și se înfige în stejarul sub care se afla un emisar al lui Ceaușescu în pădurea Radovanu (1978, completare în 2011) și „cumpăna” vieții petrecută în balta Bistreț, când, victimă aproape a unui miraj, urmărind o becațină rănită, a fost absorbit de mlaștină, pe o vreme schimbătoare de aprilie (1979, completare în 2011). Constatăm o abordare similară cu a situațiilor politice, evenimentele puternice efasează dublul lor scriptural. Pe moment, nu există nicio necesitate de a le scrie, nicio presiune, deci urma lor în jurnal va fi minimală. Petrecute în vecinătatea morții, numai distanța temporală poate pune surdina necesară reconstituirii în scris.

De unde acest jurnal polifonic, în cel puțin doi timpi – timpul trăirii, timpul primei mărturisiri și timpul nuanțelor, al digresiunii și literaturii. Rămânând „un act de literatură” ce poate găzdui așadar și literatură, jurnalul lui Eugen Negrici se deschide către un joc cu măști. Dar prea adesea figura intimității arată un chip crispat, ce pare să nu fie doar o mască pe care diaristul o manevrează cu ușurință, ci o condiție existențială, explorată în recompunerile memorialistice pe tema eșecului.

Deși „riscă să șteargă, să ascundă adevărul” (Didier, 1976, p. 145), – dar am văzut că nu este cazul aici, diaristul revelând adevărul mai degrabă post-factum – aceste transformări operate asupra propriului jurnal sunt interesante, notează Didier, pentru că „îi conferă textului o nouă dimensiune. Jurnalul figurează ca obiect al modificării chiar în cadrul jurnalului, printr-un fel de construcție în abis. Textul se reflectă asupra lui însuși; autorul ia cuvântul și se judecă. El este prezent în textul său și ca scriitor, nu doar drept eul care se reflectă.” (Didier, 1976, p. 145) Este cazul amendării unei atitudini impertinente de tinerețe, spre exemplu, la începutul jurnalului.

Jurnalul devine și un mod de reflectare asupra sinelui creator și a slăbiciunilor lui, care deși sunt etalate după un model – „La vârsta de acum [în 2011, n.m.], îmi pot permite să-mi exhib slăbiciunile și chiar să fac, din această formă de alint, un joc intelectual profitabil (am un maestru în Livius).” (Negrici, 2015, p. 24) – nu sunt totuși chiar inventate, ci sunt descoperite cu o constanță uimitoare în istoria privată a autorului și familiei sale. Multe din completările jurnalului privesc aceste episoade esențiale din parcursul criticului, înfrângeri nu doar personale ci și generaționale. Tocmai prin intermediul revizuirilor, completărilor, dezvoltării în nuclee narative, ceea ce este intim și ține de adevărul persoanei expus în contextul acestor eșecuri iese conturat mai pregnant. Problema dosarului personal spre exemplu, larg răspândită printre studenți chiar și la începutul anilor 60, este esențială pentru a înțelege orientarea criticului spre domeniul literaturii vechi: „nu aveam nicio îndoială că dosarul meu de fiu de ofițer deblocat – și care scăpase printr-o minune, până atunci, de pușcărie – nu va putea trece de sita serviciului de cadre al Universității. Am parcurs studenția sub teroarea precauțiilor infinite, îngenuncheat în fiecare zi, de spaima de ce mi se poate întâmpla dacă voi îndrăzni să fiu o dată, o singură dată, eu însumi. Dacă adun și anii de tăcere, de disimulare, de veghe și de autocontrol de după terminarea facultății, ajung la o cifră care îmi spune că sunt creația fricii politice și că tot ce am izbutit să fac a fost pentru că am știut cum să lucrez în tranșee și pe ascuns, departe de lumina curioasă a miradoarelor.” (Negrici, 2015, p. 182)

În 1977, la 36 de ani, criticul nota: „dacă mi-aș proiecta un destin și dacă aș ști ce vreau de fapt, aș zice că nici eu nu aș avea voie să pierd bătălia, fiindcă tatăl meu a pierdut-o în 1948 și tot neamul meu a pierdut-o, în 1948.” (Negrici, 2015, p. 19) Este tema cea mare a jurnalului, care se articulează periodic în episoade închegate, începând din mai 1986, de la vârsta de 45 de ani, când criticul rememorează șansa ratată de a fi ziarist la Lumea lui George Ivașcu, ratată prin grija părinților de a-l feri de compromisuri morale inevitabile lumii politice și mondene bucureștene. „Se împlinesc 30 de ani de la primul meu mare eșec intelectual. Merită binecuvântat.” (Negrici, 2015, p. 153) notează categoric autorul în 1997. Reamintirea acestei experiențe exemplare în forma confesiunii face să transpară un tipar discutat de Costică Brădățan în cartea sa Elogiu eșecului: patru pilde de umilitate: eșecul poate renova cu adevărat individul, cu condiția atingerii umilității. „Prin experiența eșecului, smulgem vălul autoamăgirii, al autoînșelării și al mecanismelor de autoapărare care de obicei ne ascund pe noi de noi înșine. Eșecul, cu sentimentul brusc al amenințării pe care-l poartă cu sine, ne clatină atât de profund, încât nimic nu ne mai împiedică să vedem cu adevărat. Ne privim în oglindă și ne recunoaștem drept ceea ce suntem.”, descoperind umilitatea (Brădățan, 2024, p. 40). Ratarea examenului de admitere la doctorat în lingvistică din cauze colaterale și imprevizibile (surzenia ciclică a profesorului Rosetti, comunicarea defectuoasă voită a asistentului, contracandidatul său, pilă de familie) este un eveniment care îi dă șansa atingerii unei stări de nuditate ontologică, necunoscută până atunci eternului premiant care fusese Negrici, în întâlnirea cu Didahiile lui Antim. „La mijloc, între cuvintele lui Antim și cuvintele mele, m-am văzut cum eram – nătâng și superficial.” (Negrici, 2015, p. 157)

 Paradoxul acestui jurnal ar fi că în cazul lui ajungem la cunoașterea unei intimități devoalate și pe ocolite, prin volutele literaturii, seduși de puterea de evocare a diaristului și de capacitatea lui de a da viață propriului personaj mai degrabă decât prin intermediul textului sec dar sincer, redus la esențe, al notației sărace. Revenirile impun o coerență, semnalează o preocupare, dincolo de fragmentarismul inerent jurnalului, pentru textele sapiențiale despre eșec.

Bibliografie

Blanchot, Maurice, Cartea care va să fie, EST-Samuel Tastet Editeur, 2005

Brădățan, Costică, Elogiu eșecului: patru pilde de umilitate, Spandugino, 2024

Didier, Béatrice, Le journal intime, PUF, 1976

Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, III, Minerva, 1981

Negrici, Eugen, Sesiunea de toamnă, Cartea Românească, 2015

*

Iulian Boldea

De cealaltă parte a oglinzii     

Jurnalul este, prin definiție, un gen literar (auto)mistificator, care cunoaște încă o perioadă fastă a receptării, chiar dacă, cu cât argumentele de verosimilitate, de adevăr ale exercițiului egografic au un desen mai pregnant conturat, cu atât cititorul resimte neîncredere față de mărturisire, descifrând în relieful acestui tip de discurs manipulări de sensibilitate și deformări de imagine. O întrebare legitimă este cea a autenticității; câtă credibilitate are oare un jurnal intim făcut public sau scris în vederea publicării? Prin scop, intenție, finalitate (explicite sau implicite), jurnalul este vrăjire și dezvrăjire, dezvăluire de sine și camuflare, mistificare și autentificare. În acest sens, în jurnalele sale, Mircea Cărtărescu observă împletirea trăirii și scriiturii, remarcând fisurile identitare, fracturile ontologice, blocajele sau aporiile, căci pagina de jurnal expune o identitate cu contururi incerte, ce glisează între nedeterminat și retranșare nostalgică înspre trecutul ființei („Sunt jurnalul meu. Nu mă identific nici cu carnea și pielea mea, nici cu amintirile mele, nici cu imaginea mea în oglindă, nici cu numele meu atât de total cum mă identific cu paginile astea, caietele astea”). Prima însemnare de jurnal a lui Mircea Cărtărescu datează din 17 septembrie 1973, când Mircea avea 17 ani, jurnalul său devenind azi cea mai amplă scriere diaristică a unui scriitor român. La Editura Humanitas au apărut, până acum, cinci volume: Jurnal I 1990-1996 (2001),  Jurnal II 1997-2003 (2005), Zen 2004-2010 (2011), Un om care scrie 2011-2017 (2018), Șapte ani stranii 2018-2024 (2025). Însemnările de jurnal convulsive, tensionate, refractare la modele și forme prestabilite din Zen (2011) înregistrează schimbări de ton, modificări de registru discursiv și afectiv, de la expresia exaltată din primele jurnale la mesajul deceptiv, crispat, convulsiv de acum, deplasare de accent pe care o semnalează chiar autorul: „Ce imensă diferență între vechile mele jurnale (cele dinainte să fac, să zicem, 40 de ani) și cele mai recente! Primele erau triumfaliste chiar și-n deznădejde, celelalte – disperate chiar și când viața pare blândă cu mine. Acum sunt în acel moment când am ajuns la marginea cea mai îndepărtată a minții mele, atât de îndepărtată că am uitat, pe drum, de ce înaintez. Am adunat pe drum atâta experiență, încât nu mai pot face nimic cu ea, fiindcă fiecare grăunte de cunoaștere se anulează cu toate celelalte: ca să faci ceva trebuie să știi puțin. (…) De altfel, dintre toate speciile literare – hai să zic mai bine: dintre toate felurile de a scrie – jurnalul e cea mai absurdă. Mâna ta stângă dă bani mâinii tale drepte. Notezi, pentru tine, ceea ce tu însuți știi de fapt mult mai bine decât cel care notează, căci durerea e autentică, pe când «mă doare» e o convenție”.

Pe de altă parte, jurnalul lui Mircea Cărtărescu redă o dialectică a camuflării și a expunerii, existând aici o distanță semnificativă între aparențele trăirii cotidiene și „esența” personajului care se „arată” pe sine în oglinda unei scriituri abundente, fragmentate și descentrate. De altfel, scriitorul însuși se îndoiește de legitimitatea unei cunoașteri a adevărului făpturii care se dezgolește pe sine în pagina diaristică, sugerând subliminal un spațiu vast al nevăzutului și nearătatului, al abia bănuitului: „Cel care-mi citește jurnalul nu intră în viața mea, și nu (doar) pentru că orice text mistifică viața. Dar pentru că sensul jurnalului meu nu e de a-mi dezbrăca inima-n fundul gol, ca la doctor. Adevărata mea viață nu e accesibilă cuvintelor. Cochilia nu este și nu reprezintă viața melcului”. Dincolo de detaliile existenței concrete, de gesticulația curentă sau de recurența biografiei exterioare, jurnalul lui Cărtărescu rezumă avatarurile unei conștiințe ultragiate, complexul unei gândiri angoasate, obsesiile solitudinii, ale crizei de creație și ale unei bănuite senectuți în notații dezabuzate, agonice, fără iluzie sau orizont. Din aceste însemnări torturate orice voință de putere pare evacuată, din pricina unei tot mai acute conștiințe a degradării, îmbătrânirii, sterilității și epuizării („Aștept pe scaunul meu de mușama adaptarea la bătrânețe”; „De la un timp, aproape toți oamenii pe care-i întâlnesc sunt mai tineri decât mine. Și, de fapt, nu-i mai întâlnesc pe ei, ci deferența lor față de cineva nu doar mai în vârstă, ci aflat în altă căsuță taxinomică”; „o minte indolentă și boantă”, „Scrisul nu mi-a adus decât ruina minții și povara asta nesfârșită din inimă. Acum arborii vieții intră în toamnă”). Universul oniric, familia, lecturile, odiseea scrisului sunt dimensiunile tematice ale acestor pagini de jurnal consistente și paradoxale, pagini ce fac din tema crizei creatoare punctul de pornire și finalitatea ideatică a mecanismului textual.

Excesul de grandoare, de orgoliu ce i s-a reproșat scriiturii autobiografice este relativizat de un grăunte de umor sau de o insinuare autoironică („Dar știu acești oameni ce au primit? Cu ce au plecat acasă?”; „Să mai scrii după Orbitor? Ce anume? Simplu: altceva, cu totul altceva. Căci s-a mai scris după fiecare carte scrisă vreodată, s-a mai scris – nerușinarea absolută – după Biblie” sau „O₃ este asemenea «slavei lui Dumnezeu» coborâte din cer: impenetrabilă, incasabilă”). Deseori jurnalul consemnează drame, vulnerabilități și angoase ale celui condamnat să scrie, să se scrie pe sine, cu dificultate, migală, caznă („Scriu zilnic de parcă mi-aș ispăși o pedeapsă. Literatură pe viață. Scriu de parcă în ziua-n care nu aș scrie n-aș căpăta de mâncare, sau mi s-ar închide conducta cu aer. Nu din bucuria inimii, ci de frica pedepsei. Așa nu poate ieși decât ceva ce miroase a rânced, a silit, a făcătură”). Sunt notate momente de grație, de inefabil, de feerie a imaginarului, dar și momente lipsite de har, neinspirate. Diaristul înregistrează atât fraza sugestivă și plastică, cât și platitudinea, enunțul inexpresiv, notația banală, starea afectivă de beatitudine, dar și plictisul, spleenul, decepția sau deprecierea identitară drastică („Sunt acum doar apele negre, oglinda neagră deasupra căreia nu se preumblă nimic. O oglindă într-o lume vidă, cu nimic de reflectat” sau „Eu nu mă mai am, sunt propriul meu văduv, care-și duce năuc viața lui de supraviețuitor”). Însemnările lui Mircea Cărtărescu pendulează între incertitudinile asupra propriei scriituri („Scriu înspăimântător de prost, cum aș scrie dacă aș fi complet decerebrat”) și reacția la adresa celor care contestă valoarea operei sale („De douăzeci de ani mă hărțuiți. Am scris tot timpul pe un fundal de rânjete ironice și disprețuitoare. Tot timpul am simțit împotrivirea, neîncrederea, bârfa, invidia, ipocrizia voastră. Paginile astea, proaste și inutile, pe care le veți cita în cronicile voastre ca noi dovezi de imoralitate și paranoia adunate la dosar, n-au decât un sens: să las aici încărcătura de suferință, să pot merge mai departe eliberat de ura voastră și de frica mea de voi”). Cronicile la Orbitor 3 dovedesc, scrie diaristul, „ura, brutalitatea, cretinismul”; criticii sunt „cei care mi-au batjocorit cartea […] de parcă fiica mea ar fi fost violată”, iar articolele lor sunt „detestabile”. Jurnalul ne face martori și la lecturile scriitorului (Hrabal, Gogol, Radu Petrescu, Borges, Virginia Woolf, Nabokov etc.), la habitudini și ticuri culturale, astfel încât scriitura autobiografică este impregnată de livresc, saturată de aromele intertextuale ale cărților, predispunând la o hegemonie a imaginarului, într-o împletire de luciditate, himeric, imaginar și ludic, prin care diurnul și nocturnul stau într-un echilibru instabil. Rețea instabilă de goluri și plinuri, de densitate estetică și de expresie poematică, de așteptări și promisiuni, Jurnalul lui Mircea Cărtărescu își asumă miza autenticității – jumătate mimate, jumătate reprimate –, reflectând imaginea unei crize de creație desenate în tonuri crepusculare și alienante, fața și reversul unei scriituri inepuizabile care se revelează și se reinventează într-o continuă, efervescentă căutare a sinelui și a propriilor limite.

Un om care scrie (2011-2017) este al patrulea volum al jurnalului lui Mircea Cărtărescu (2018), în care ficționalizarea imaginarului intimității redă o întreagă rețea de mituri și fantasme care a inervat cu textura sa rafinată și relieful prozei din Nostalgia, Travesti, Orbitor sau Solenoid. Jurnalul este axat pe conceperea romanului Solenoid, inventariind astfel eroi fantasmatici, arii tematice, dinamica scriiturii, într-un jurnal de creație în care persistentă este întâlnirea dintre satisfacții și deziluzii, dintre bucuria de a scrie și teama de a rata, autorul asumându-și cu legitim orgoliu și la fel de legitimă angoasă condiția unui „om care scrie“, pentru care scrisul e sacrament și meșteșug, inspirație și ritual, act intim făcut public, învățat și reînvățat de nenumărate ori, misterios și inexplicabil: „Nu știu să scriu. Pot uneori să scriu, dar de știut, nu știu“. Jurnalul poate fi privit și ca un „punct central”, cum ar spune Vasile Popovici, din care se răsfrâng asupra cititorului teme, vase comunicante ale scriiturii și ale viziunii, personaje, afecte, emoții, teorii și practici scripturale, un întreg labirint al unei memorii prodigioase, în care cuvintele creează aluviuni ale imaginarului și ale arhitecturii propriei ființe, dezvăluind și ascunzând totodată, inventându-se mereu pe sine, într-un act narcisist de contemplare acută a avatarurilor unei identități în mișcare perpetuă. Jurnalul este, astfel, oglindă și mască, o urmă a trăirilor ființei, în care portretul se transformă în autoportret, realitatea și visul se întretaie, iar sunetul clandestin al unei intimități revelate răsună în polifonia unei scriituri sincopate sau armonioase, alcătuită din goluri și plinuri, din tăceri și cuvinte misterioase, din vârtejul luminii și arpegiile umbrelor, ca mărturie a adâncului ființei legitimate prin cuvânt.  

Recentul jurnal intitulat Șapte ani stranii (2025) reflectă o lume delabrată, insolită, lipsită de repere sigure, ferme, liniștitoare, chiar dacă se simte insinuantă sau poruncitoare o îndrumare din altă parte („E ca și când aș fi ghidat cu blândețe printre scrieri, filme, muzică, peisaje și mii de feluri de tristețe. Cineva îmi atinge ușor, dar insistent, tâmplele cu palmă, cum îndrumi o pisica spre vasul cu mâncare sau apă, îmi și vorbește peltic și rudimentar, ca unui bebeluș. Pentru mine gesturile lui sunt însă teribile îndemnuri și interdicții, iar vocea e insuportabilă că de un tunet. Mi se impune ce să citesc, ce să ascult, dar de atâtea porunci (cele câteva trilioane scrise pe plăcile de piatră), de atâtea afurisite porunci pe secundă nu pot decât să-ncremenesc, deși niciuna nu-mi spune «încremenește!».  Lumea e țăndări și așchii, fiecare indescriptibilă geometric, și care nu se-mbina, fiindcă cele mai multe sunt din materie-ntunecata. Iar dacă nu se-mbină-n mintea mea, nu se-mbina nici în scrisul meu și, prin urmare, lumea mea nu mai există. Mai există doar tristețea mea de pe altă lume.”). Semnificative sunt însemnările despre naștere („Nașterea mea n-am putut-o vedea, căci nu poate omul să-și vadă nașterea și să trăiască), despre scris, despre cărțile citite, despre Gabriel, fiul lui, despre soție, prieteni, despre pisici (Cindy e preferata scriitorului). Senzația dominantă e aceea de solitudine într-o lume isterizată, iar reflecțiile autorului nu fac decât să releve o stare de neputință, de suferință metafizică în fața absurdului de fiecare zi, chiar dacă scrisul este pentru Cărtărescu modalitate de reconstrucție a sinelui, de supraviețuire, formă de compensare ontologică, rezistență estetică în fața istoriei declinante, agresive, anomice. De altfel, perioada în care sunt circumscrise însemnările (2018–2024) e una de criză globală, de tensiuni, pandemie și apoi război, scriitorul fiind martor și actor al acestor transformări trăite cu intensă implicare, fie că e vorba de referințele la cărți, muzică, filme, la experiențe ale intimității în izolarea din perioada pandemiei, sau de meditații despre timp, înstrăinare și singurătate, despre literatură, într-o confesiune sceptică, tulburătoare, ironică, gravă, melancolică sau nostalgică, ce face din acest jurnal o carte a emoțiilor și ideilor revelatoare trăite de unul dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii române.  

Bibliografie critică selective

Academia Română (coord. Eugen Simion), Dicționarul General al Literaturii Române, Ed. Univers Enciclopedic,București, 2004; Bodiu, Andrei, Mircea Cărtărescu, Monografie, antologie comentată, receptare critică, Ed. Aula, Brașov, 2000; Boldea, Iulian, Istoria didactică a poeziei românești, Ed. Aula, Brașov, 2006; Cistelecan, Al., Al doilea top, Ed. Aula, Brașov, 2004; Crohmălniceanu, Ovid S., Al doilea suflu, Ed. Cartea Românească, Bacău, 1989; Diaconu, Mircea A.,  Poezia postmodernă, Ed. Aula, Brașov, 2002; Grigurcu, Gheorghe, Existența poeziei, Ed. Cartea Românească, București, 1986; Manolescu, Nicolae, Literatura română postbelică – Lista lui Manolescu, Poezia, Ed. Aula, Brașov, 2001; Micu, Dumitru, Limbaje lirice contemporane, Ed. Minerva, București, 1988; Negoițescu, I., Scriitori contemporani, Ediție îngrijită de Dan Damaschin, Ed. Dacia, Cluj, 1994; Nițescu, M., Atitudini critice, Ed. Cartea Românească, București, 1983; Perian, Gheorghe, Scriitori români postmoderni, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1996; Pop, Ion, Jocul poeziei, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2006; Sasu, A., Dicționar Biografic al Literaturii Române(A-L), Paralela 45, București, 2006; Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol. IV, Ed. Cartea Românească, București, 1989; Bodiu, Andrei, Mircea Cărtărescu, Editura Aula, Brașov, 2000;Diaconu, Mircea A., Poezia postmodern㸠Editura Aula, Brașov, 2002; Țeposu, Radu G., Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar, Dacia, Cluj-Napoca, 2002; Lefter, Ion Bogdan, Flashback 1985: Începuturile „noii poezii”, Editura Paralela 45, Pitești, 2005; Boldea, Iulian, Fața și reversul scriiturii, în revista „Vatra”, nr. 1-2, 2016; Iulian Boldea, Nostalgii, povești, vedenii, în revista „Apostrof”, nr. 6, 2023.

[Vatra, nr. 9/2025, pp. 59-67]