„S-au născut în ultimul deceniu al veacului al XIX-le în zona evreiască de rezidență din Imperiul Rus, în centrul unui teritoriu pe care românii și rușii și-l smulg de patru ori unii altora între sfârșiturile celor două războaie. Ea se numește Sprința Ciobricer, el Isidor Berman. Sunt evrei de limbă rusă, proveniți din rândul negustorimii, nepracticanți. Ea crește în Basarabia, pe malul Mării Negre, la Cetatea Albă (Akkerman pentru turci, în prezent Bilhorod-Dnistrovskii, în Ucraina). Studiază la Odessa și la Viena, lucrează la Chișinău. El este din Odessa. Rănit în timpul pogromului din 1905, condamnat la moarte de bolșevici la începutul anilor 1920, apoi grațiat, se refugiază în România, la Galați. Acolo se căsătoresc în 1926 și, în anul următor, o aduc pe lume pe Valentina, singurul lor copil. Din 1928 până în 1934, își încearcă norocul la Paris, de unde Isidor este expulzat. Se întorc la București. În toamna anului 1940, în momentul în care creșterea violențelor fasciste spulberă toate iluziile, pleacă în Basarabia, chiar atunci luată înapoi de la sovietici de români. Petrec nouă luni la Chișinău. Invazia trupelor germane și române, în iulie 1942, îi zorește spre Odessa. Sosesc acolo odată cu războiul, trăiesc cele două luni de asediu al orașului și sunt, la sfârșitul lui octombrie, destinați măcelului în masă de pe malurile Bugului. Se află acum în Transnistria, acel loc inventat în timpul războiului ca să slujească României drept laborator de exterminare etnică, fâșie de pământ de sinistră amintire între Nistru și Bug, având drept capitală Odessa. În primăvara anului 1942, Isidor este împușcat pe marginea unei gropi. Valentina și Sprința supraviețuiesc, salvate de doi ofițeri români, se ascund sub o identitate falsă în satul Berezovka, placă turnantă a deportării evreilor din sudul Transnistriei. În primăvara lui 1944, fug în direcția opusă retragerii germanilor și a valului Armatei Roșii. În august, România se gândește în mod rațional să schimbe tabăra: trecutul fascist i se șterge din memoria oficială. Ele se întorc la București în toamna lui 1944. Experiența lor este contradictorie în toate privințele. Valentina va aștepta 40 de ani și un nou exil, către Vestul fantasmagoric, ca să-și spună povestea.”

Textul de mai sus, intitulat Povestea, în câteva rânduri, constituie preambulul-rezumat ce deschide volumul Transnistria – Istoria unei familii între Est și Vest, 1941-1981 publicat anul trecut la Polirom, la recomandarea lui Radu Ioanid, în traducerea lui Nicolae Constantinescu. Cartea Martei Caraion apăruse cu un an mai devreme la Paris sub titlul Géographie des ténèbres: Bucarest-Transnistrie-Odesssa, 1941-1981, Librairie Arthème Fayard.

*

Când în 1981 pleacă împreună cu părinții ei, Valentina și Ion, spre Parisul unde copilărise pentru câțiva ani mama sa, Marta are 14 ani (adolescență mijlocie). Nu bănuiește că nu se va întoarce din această călătorie. Are cu ea doar volumul al doilea din Pe aripile vântului. N-are cum să știece înseamnă „genocid”, „holocaust”, „pogrom”, „când eram în Transnistria”, „în deportare”, „în timpul bombardamentelor”, „la Berezovka”, „la Odessa”, „la Chișinău”, „Bug”, „Belzec”. Anii de școală într-o Românie a național-comunismului ceaușist controla tot „ce ar fi putut să tulbure coerența narațiunilor naționale.”

Povestea pe care o depliază Marta Caraion este cea constituită de mărturisirile făcute lui Ion, Solacolu (editorul revistei Dialog din Germania) în anii 1986-87 de Valentina Caraion, aflată de cinci ani în exil, în Elveția. Dacă pentru Ion Solacolu, „povestea trebuie să servească la zdruncinarea istoriografiei naționaliste, comuniste și postcomuniste, Valentina, încurajată să se povestească pe sine, după o viață de gândire constrânsă, o face pentru ea însăși, în numele celor pe care i-a pierdut; privirea de ansamblu nu o interesează. Relatarea n-are exterioritate; fără destinatar; fără revendicare; e reticentă în a răspunde mizelor militantismului testimonial, se desfășoară ca într-o stare de autosuficiență, fără ca tăcerea de atâta amar de vreme să devină subiectului unei analize reflexive.”

Pe fiică o șochează „impersonalitatea adolescentină” cu care povestește mama ei un parcurs marcat de tragedii, retragerea în amintiri senine: „Dorul de Paris cu care va rămâne Valentina, certitudinea ei că acolo ar fi dus o viață la adăpost de ură se lovesc de acest detaliu – locuia la câteva zeci de metri de Vel’d’Hiv. Pe drumul pe care se plimba ea, velodromul va sluji ca anticameră a morții pentru 8.000 de persoane. Ea n-a făcut niciodată legătura între strada magică a copilăriei sale și clădirea în care locuia, plină de străini, și Vel’d’Hiv.”

Cum ar fi putut fi altfel pentru cea care copilărise lângă Champs de Mars, se jucase la poalele Turnului Eiffel, „vorbea franțuzește și se credea pariziancă” sau, la 5 ani, scăpată de sub supravegherea bunicului Isidor, ieșise pe balcon unde „dansează veselă și goală, făcându-i pe trecători să râdă, până la sosirea jandarmilor alertați de ofensa publică adusă pudorii pe Rue des Usines, nr. 3.” Poate că tocmai această compartimentare (memorie selectivă) o ajută pe Valentina să reziste până la capăt.

În vocea mamei, fiica descifrează un „mecanism de disociere între ceea ce a trăit și ceea ce a știut, al unei priviri mioape care împiedică vederea panoramică, dar reconstituie textura sensibilă a vieții materiale”. Ce reconstituie Marta Caraion este exact contextul, vederea panoramică, redând astfel o identitate completă tragediilor personale și oferind un fel de a treia dimensiune destinelor aplatizate de greutatea frescei atât de încărcate de suferințe reprimate și complicități istorice.

*

Marta Caraion dezghiocă „povestea” căutând să găsească o coerență care include și individul, și colectivitatea, iar pentru asta, așa cum mărturisește, are nevoie să obțină convergența a „trei registre de memorie – relatarea Valentinei, cât se poate de apropiată de fapte; firul evenimentelor reconstituite cu ajutorul multor documente și lecturi, texte descoperite de arheologia sertarelor și a arhivelor, cu partea de speculație inerentă acestui timp de recompunere a unei istorii în Istorie și, ceea ce-mi aparține personal, propria amintire despre toate acestea, așa cum au întipărit-o în mine cele două protagoniste, aceste două femei, Sprința și Valentina, pe care le confund în bătrânețea și moartea lor și care erau bunica mea și mama mea, amintiri împrăștiate, relatări fulgurante, frânturi de informații și de interpretări, ocazii ratate și tăceri? Am dorit să înțeleg faptele în detaliile lor individuale și colective: este vorba despre o sarcină de istoric și de biograf prins în luptă cu memoria intimă a unui itinerar care este în parte al meu.”

Marta Caraion caută și un răspuns la întrebări care transcend fapticul: „Oare cum se declanșează mecanismul mental care inițiază hotărârea de a părăsi totul, locurile, oamenii și lucrurile, această alegere radicală a abandonării, a rupturii? De ce se activează această alarmă de urgență la indivizi izolați sau în anumite familii, conferindu-le energia, nebunia migratoare, pe când la alții aceeași alarmă încremenește în inerție și stupoare?”

Titlul capitolului respectiv este „Alegerea de a se înșela”. Cu alte cuvinte – vinovăția alegerii. Să fie oare vinovați Isidor și Sprința că în loc să meargă spre est, spre Moscova, au luat-o spre sud, întorcându-se la Odessa, unde ajung în Iad? Vinovați de „o fugă pe jumătate” sau vinovați că nu au rămas, căci „evreii din București nu au fost exterminați”?

Din păcate, când tragedia e pe urmele tale, nu contează ce alegi. Deși ”se comportă după dorința și logica” psihoterapeutului american evreu Bruno Bettelheim, respingând „inerția, negarea care i-ar fi putut împiedica pe o parte dintre evrei să aibă o gândire rațională și să vadă că fuga rapidă oferea singura posibilitate de a rămâne în viață”, soții Berman ajung totuși în Iad.

*

Nespusul, implicitul, precauția obsesivă fac parte din viața copilei Marta: „Nu pot să pretind că lucrurile mi-au fost ascunse, dar cu siguranță nici nu mi-au fost spuse. Multă vreme au plutit undeva, accesibile faptic (și declarativ), insesizabile. Am trăit în implicit. Cred că am știut întotdeauna că mama era evreică, dar informația capătă formă conștientă și directă prin 1975 sau 1976, fără să se lămurească totuși.” /…/ „Ca să fie siguri, din precauție, ei au făcut în așa fel încât să fiu botezată catolică, de o nașă, un naș și un preot care știu că tata e creștin ortodox, dar nu și că mama este evreică.”

Cartea este scrisă și cu mână de cercetător, și cu mână de prozator. Cele două tonalități nu intră în coliziune – există un respect mutual între cele două condeie, proprietatea domeniilor nu este pusă în pericol. Talentul narativ al autoarei ajută la întocmirea hărții din frânturi. Asemenea cărți sunt pândite de pericolul patetismului, o capcană pe care autoarea o evită. Procesul de obiectivare este vizibil – Marta Caraion se referă rareori la Sprința Ciobricer și Valentina Berman (Caraion) cu termenii de „bunica mea” și „mama mea”. Pentru cercetătoare, personajele sunt, de cele mai multe ori, „Sprința” și „Valentina”.

Dacă Valentina a supraviețuit reprimându-și nu doar suferința, ci și dreptul de a mărturisi, Sprința a fost forța care a ținut la suprafață barca speranței, soțul Isidor fiind doar un pierde-vară, neinspirat în toate activitățile comerciale inițiate. Grație talentului ei de croitoreasă Sprința a asigurat celor alor ei o minimă supraviețuire materială – la Paris, la Chișinău, la București, la Berezovka, la Odessa. Indiferent de atrocitățile ce o înconjoară, Sprința are un singur obiectiv: să-și salveze fiica. Plecând în 1981 într-o călătorie din care nu se va mai întoarce, Valentina își abandonează mama într-un București necruțător cu familiile „fugarilor”. Bolnavă, hăituită, Sprința rezistă mai puțin de un an până să se prăpădească, îndurând noi nefericiri. Important pentru ea este că și-a văzut fata scăpată încă o dată. La rândul ei, Valentina este fericită că și-a salvat fiica, pe Marta. Cum s-ar spune – Mission accomplished!

*

După ani grei de temniță petrecuți la Canal, Poarta Albă, Gherla, Aiud, minele de plumb de la Cavnic și Baia Sprie, deținutul politic Stelian Diaconescu este eliberat. Cântărește 40 de kilograme. O întâlnește pe Valentina. Se îndrăgostesc. Îi mărturisește dezamăgirea pentru a fi avut convingeri comuniste în timpul războiului. Are cu el, puse cu creionul pe hârtie, poeme purtate în cap în anii detenției. Nicio problemă – Valentina are o mașină de scris Remington și începe să dactilografieze poemele. Printre cele dintâi – Noi, executații. Într-o zi a anului 1958, poetul dispare. Valentina află că fusese arestat. Peste câteva luni, într-o noapte de iulie, este arestată și ea. Stelian Diaconescu, adică poetul Ion Caraion, este condamnat încă o dată la muncă silnică pe viață. Valentina „numai” la 15 ani de închisoare. Intrată într-o campanie de îmbunătățire a imaginii în ochii Occidentului, conducerea României începe să emită decrete de grațiere a unor „deținuți vinovați de infracțiuni împotriva siguranței statului”. Valentina este eliberată în 1963, Ion în 1964. Se căsătoresc în 1966. „În toți acești ani, Sprința a continuat să coasă.”, scrie Marta Caraion.

Mașina de cusut Singer își împletea astfel destinul cu mașina de scris Remington.

*

În momentul în care la București încep procese împotriva unora dintre cei implicați în calvarul asigurat evreilor, Sprinața și Valentina refuză să depună mărturie împotriva acuzaților. A fost felul lor de a mulțumi celor doi ofițeri români – maiorul Nicoară și locotenentul Cristescu – care le-au ajutat să scape cu viață. Totuși, cum îi cântărim pe acești ofițeri? Să nu fi avut ei „o viziune foarte clară asupra planurilor de exterminare a evreilor în Transnistria?”, se întreabă Marta Caraion. Și continuă: „Poate se îndoiesc de ele, nevenindu-le să creadă, sau – ceea ce pare plauzibil – aleg în cunoștință de cauză să le salveze pe cele două femei, să le ofere toate șansele de supraviețuire și să-l sacrifice pe bărbat, lăsând familia să creadă că întoarcerea la Odessa n-ar fi o condamnare la moarte?”

Contează sau nu pentru supraviețuitor dacă a fost salvat de un ofițer corupt, care îi ia totul în schimbul unei țidule miraculoase sau dacă a fost salvat de un ofițer cumsecade și de un soldat care-i dă copilei Valentina o felie de pâine unsă cu unt și-i spune: „Am și eu acasă o fetiță de vârsta ta. Ia și mănâncă.”? Contează sau nu dacă locotenentul Constantin Cristescu, pe care copila Valentina îl consideră ca pe un Făt-Frumos care o scapă de balaur, le ajutase pe mamă și fiică să scape, pentru că se îndrăgostise de Sprința? Oricum, denunțat de jandarmi, Cristescu a fost pedepsit prin trimiterea în prima linie a frontului.

Peste patruzeci de ani, Cristescu, care locuiește în Caransebeș, îi trimite o scrisoare Sprinței. Epistola este considerată de Marta Caraion „și o declarație de intenție a salvatorului către cea salvată, text stângaci, încărcat de emoție, lucid și senin.” Fostul locotenent chiar fusese îndrăgostit de Sprința. Ginerele acesteia începe să creadă că, pentru a-și fi salvat viața, soacra sa ar fi avut relații intime cu locotenentul. Mai mult, bănuiește că și „Valentina, soția lui, avusese pentru acel bărbat un sentiment de iubire.”

Iată cum cântărește Marta Caraion acest conflict de familie: „Dacă nimic nu pare să alimenteze ipoteza vulgară emisă de tatăl meu, trebuie ca eu, în loc să cedez reflexului de a dovedi nevinovăția lor – ceea ce Valentina a făcut întotdeauna –, să mă revolt contra dictatului moral în materie de supraviețuire: chiar dacă s-ar fi culcat cu locotenentul și cu alți o sută ca să se salveze și să-și salveze fiica sau chiar din plăcere, în asta constă oare răul? Lăsând deoparte rezolvarea personală a acestui conflict, episodul dezvăluie dificultatea imensă de a înțelege în mod concret și obiectiv uman Holocaustul, în complexitatea interacțiunilor, de a evalua realitatea unei situații de exterminare în detaliile faptelor și gesturilor sale.”

Ce și-au spus Sprința și Cristescu reîntâlnindu-se o singură dată, în 1971, nu se știe. În schimb, aflăm ce s-a întâmplat cu scrisoarea lui Cristescu: „În 1982, Sprința, în pragul morții, i-o trimite – pentru că socotește important să lase asta ca moștenire – în Elveția fiicei sale, pe care n-o va mai revedea. Mama, după ce a mai lăsat să treacă un sfert de secol, mi-a dat-o mie în momentul în care universul ei mental începea să se încețoșeze, înainte să cadă în uitarea de sine, înțelegând că era timpul să predea ștafeta și să transmită mărturia bărbatului căruia îi datora viața pe care a trăit-o și, implicit, pe a mea.”

Omenescul – cât mai putea să existe printre cei cărora li se dăduse ordin să-i „termine” pe evrei – și neomenescul se împletesc într-o țesătură teribilă. Între militari și jandarmi există o tensiune continuă. Pentru cei din urmă a se juca cu viața celor aflați în captivitate dovedindu-se uneori un soi de amuzament sinistru: „Într-o dimineață” – povestește Valentina –, „când tocmai ne pregăteam să ne continuăm drumul, jandarmii au găsit de cuviință să se distreze jucându-ne o farsă – au anunțat printr-un soi de megafon improvizat că au primit ordin să ne lase să ne întoarcem acasă, că suntem liberi… Bineînțeles că au izbucnit urlete de bucurie și mulți s-au și repezit să facă calea întoarsă. În aceștia, soldații au început să tragă. Pentru amuzament. Fusese numai o glumă…”

Marta Caraion comentează: „Jandarmii – oameni obișnuiți – se distrează cu materia umană care li s-a dat spre distrugere pentru că, de fapt, n-au cu ce altceva să se distreze pe o câmpie noroioasă și rece plină de condamnați. Ei se situează dincolo de ordinele primite și de doctrinele inculcate, de spiritul de corp propriu armatei și cad în delirul creator al terorii.” Nota traducătorului lămurește folosirea acelui oameni obișnuiți: „Referire la cartea din 1992 a lui Christopher R. Browning, Ordinary Men [Oameni obișnuiți, trad. Mihnea Gafița, Polirom, Iași, în pregătire], în care acesta arată că majoritatea celor ce au comis atrocitățile din lagărele de concentrare nu erau naziști fanatici, ci oameni obișnuiți care au cedat presiunii de a se conforma.”

*

În 2016, aflată în apartamentul unei verișoare din Buzău, Marta redescoperă, după 35 de ani de la plecarea ei din România, mașina de cusut Singer pe care bunica sa Sprința a cărat-o peste tot: „Mașina funcționează, este folosită, cele două sertărașe laterale sunt pline de ață și ace.”Recuperată, mașina de cusut a Sprinței se află azi în casa Martei: „Nu mai are vocația de a servi,și-a pierdut sarcina utilitară, intensitatea vitală, ca să devină un obiect afectiv incomod pe care îl am și care se află la mine în Elveția, unde invitații o consideră capriciul unei colecționare de vechituri. Ea devine un monument patrimonial, o posibilitate de rezistență la distrugere.”

Spre deosebire de obiecte, oamenii, chiar și cei care au rezistat în chip miraculos, pierd până la urmă posibilitatea rezistenței la distrugere:

„Valentina moare în luna noiembrie a aceluiași an 2016, memoria îi dispare, nu recunoaște nici oamenii, nici lucrurile. Înainte să se prăbușească, vegetează câțiva ani într-o zonă de indistincție între straturile realității. Îmi telefonează aproape în fiecare noapte, îi răspund și-i vorbește mamei ei în rusește, atât de fericită că îi vorbește, sfâșietoare. Îi spun că se înșală, distrug mirajul, o readuc în prezent. Iar ea revine la română sau la franceză, dezamăgită că sunt doar eu la capătul celălalt al firului, atât de puțin în stare să o consolez. În acea vară a anului 2016, la sfârșitului zilei, la asfințitul soarelui din grădină, își rostește distinct ultimele cuvinte inteligibile: «Hitler a intrat în Craiova.»”

*

Deseori, narațiunile naționale continuă să se refere foarte „timid” la atrocități. „Distilează” și „contextualizează” adevăruri irefutabile până când aproape că reușesc să facă din victime vinovați, chiar dacă pentru asta au nevoie să nege vocea documentelor. Maeștrilor acestor narațiuni nu le spun nimic: „numerus clausus, în realitate numerus nullus”; „Române! Nu cumpăra nici un ac de la jidani!”; „Române! Trezește-te din amorțeala în care jidanii te țin încătușat!”. Nu le pasă că un poet important, ajuns premier, anunță că România va expulza „500.000 de evrei vagabonzi”, oameni pe care-i numește „deșeuri”, și că, la 6 ianuarie 1938, când este întrebat de un ziarist de la Daily Herald dacă aceste măsuri antievreiești sunt bazate pe fascism și nazism, răspunde că nu: „Sunt idei pur locale, cu toate că eu le consider o evoluție necesară pentru dezvoltarea umană”.

Nesemnificativ pare și sfatul dat majorității etnice de ministrul de externe: „Când pantofii te jenează, cel mai urgent este să-i scoți, să nu cauți unde să-i pui.” sau că, în 1933, un mare istoric publică în Neamul Românesc un ciclu intitulat Iudaica, texte de un antisemitism furibund, pentru ca mai apoi – tristă ironie a sorții – să fie asasinat de alți „purificatori ai neamului”.

România, spune Mareșalul, are nevoie de „o tragică, dar măreață purificare națională”. În Odessa, după ce este aruncată în aer „clădirea Statului-Major român, instalat în mod imprudent în fostele birouri ale NKVD-ulți minate de sovietici”, vina pentru uciderea sau rănirea a 130 de militari români și germani este pusă pe seama evreilor.

O stenogramă a Consiliului de Miniștri din 13 noiembrie 1941 păstrează un dialog revelator. Mareșalul întreabă: „Represiunea a fost destul de severă?” […] „Am cerut să se împuște câte 200 de evrei pentru fiecare mort și 100 de evrei pentru fiecare rănit. S-a făcut așa?” Guvernatorul Transnistriei răspunde: „Au fost împușcați și spânzurați pe străzile Odessei.” În decurs de două zile, au fost uciși circa 25.000 – 30.000 de evrei. 22.000 au fost duși în Dalnic, lângă Odessa, închiși în magazii, „mitraliați și incendiați”. Ziarul Țara anunță „triumful”: „În Odessa se face curățenie mare” […] „Era singura soluție pentru pacificarea acestui cuib de vipere. Căci Odessa – și lucrul acesta nu trebuie uitat – fusese un adevărat sân al lui Avraam pentru jidovul fără țară și fără nume” […] „Acum s-a isprăvit cu prezența invizibilă a lui Iuda. Ostașul român l-a scos afară din bârlog.”

La 8 iulie 1941, Mareșalul declară: „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari. Imperiul Roman a făcut o serie de acte de barbarie față de orizontul contemporan și a fost totuși cel mai vast și cel mai măreț așezământ politic.”

De la declarația Mareșalului și până azi, cei cărora actele de barbarie li se par nesemnificative, așteaptă ca țara să le fie declarată dacă nu un al doilea Imperiu Roman, măcar „un măreț așezământ politic”.

Ce caracterizează, în opinia Martei Caraion, acțiunile acelei Românii care deține al doilea loc (primul loc revenind Germaniei) în acțiunile de exterminare a evreilor? Iată: „Opera de exterminare realizată de români este eclectică, în sensul pe care Baudelaire – care era interesat de arta pură, nu de arta de a ucide – îl dădea termenului: nu avea «nici stea, nici busolă». «Opera unui eclectic nu lasă nicio amintire», spunea poetul; Holocaustul comis de români n-a lăsat nici el.” […] „Statisticile fluctuează. Simpla însumare a evreilor deportați din România, din Basarabia, din Bucovina și din alte câteva teritorii românești și a evreilor născuți în regiunile ocupate, precum și scăderea numărului de morți și de vii pun o problemă. Istorisirea se consumă în frânturi de evenimente și epuizează memoria.”; „Transnistria n-a intrat în memoria comună, dar o bântuie. Destinată să funcționeze ca filtru de purificare națională. Ea, ca proiect politic, și-a îndeplinit perfect funcția: și-a șters urmele.”

*

„Coerența” narațiunilor naționale continuă să se lase tulburată cu greu. Cartea Martei Caraion nu este doar tulburătoare, scrisă cu mare talent, ci și un manifest care ne spune că anumite „coerențe” trebuie „tulburate”, demistificate. „Am depliat o povestire din secolul XX, i-am desfăcut fiecare pliu de la est la vest: în momentul în care Ucraina explodează, redeschizând larg rănile vechi, și când locurile unor tragedii redevin incandescente, mi s-a părut necesar să fac asta.”, mărturisește autoarea. Un efort dus la capăt cu migală și precizie, cu discernământ, fără patimă, într-o vreme în care narațiunile naționale își astupă din nou urechile pentru că nu dorescsăaudăși „un alt adevăr”.

De ce tot acest efort? Marta Caraion răspunde și prin cuvintele lui Rithy Panh, realizatorul cambodgian al unor pelicule despre genocidul săvârșit de Khmerii Roșii: „Ce cer morții? Să ne gândim la ei? Să-i eliberăm judecându-i pe vinovați? Sau vor să înțelegem ce s-a petrecut?” /…/ „Desigur, munca asta nu dezgroapă cadavrele. Nu caută în pământul arid sau în cenușă. Desigur, munca asta nu ne odihnește. Nu ne îmbunează. Ci ne înapoiază omenia, inteligența, istoria.”

[Vatra, nr. 3-4/2026, pp. 5-6]