Vocea baritonală și inflexiunile ademenitoare care le cufundau, altădată, în visare pe studentele nepasionate de la matematică se aud încă limpede când repetă: „Alooo! Alooo! Alooo, Mansi! Iartă-mă, draga mea, că te-am deranjat! Îmi scriu memoriile, daaa, asta fac! De-asta te deranjez! Și-mi trebuie un nume… dacă-ți-amintești, unchiul tău Alexandru povestea mereu despre un fost coleg care îl necăjea pretinzând că este mai bătrân decât el, ha-ha!”

O șiretenie glumeață în glasul moale, clipește complice și ochii îi pâlpâie, vii, pe obrazul fildeșiu. Sub nasul acvilin, mustața deasă, albă și sub ea, buzele încă pline. Cu fața prelungă, îngustă sub tichia neagră de pe cap, cu umerii ușor aduși sub jacheta de catifea cu revere lungi și mâinile puse pe mânerele sculptate ale jilțului voievodal, căptușit cu o blană roșcată – de lup? de vulpe? –, bătrânul Profesor este încă un domn bine pentru vârsta lui. Ori cel puțin așa i se pare ei.

„Ei, da, numele acestui coleg îmi trebuie, dragă Mansi! Nu ți-l mai aduci aminte? Bine, dă-mi numărul fiului… Cât spui? 123? Cum? 12379? Stai să-l mai spun o dată, 122690? Mersi, dragă Mansi!”

„Bieții de ei, sunt amândoi bolnavi”, se întoarce spre ea.

Sub mustața albă, surprinzător de deasă, zâmbetul blând îi luminează fața. Scăderea testosteronului i-a erodat agresivitatea masculină și a gonit animalul de pradă din el, sau asta a fost firea lui? Deși i-a cercetat albumele, căutând o fotografie pentru coperta cărții la care lucrează de luni de zile, nu i-a descoperit niciuna în care să arate tânăr-tânăr. Eleganța formală din anii ’30 le dădea până și adolescenților, puși la costum cu revere late și pantaloni largi cu manșetă, un aer de adult așezat. Cu părul lins și lipit de cap cu briantină, puteai să-i confunzi cu tații lor. Păreau mai maturi decât tinerii de azi, poate chiar erau? se întreabă.

*

„…uite că între timp mi-am amintit numele: Disescu! Da, acum patruzeci de ani… sau mai mulți?… acest Disescu pretindea că guta îl apuca la începutul lui februarie. Ce haz se făcea totdeauna pe seama lui! Și abia a început anul ăsta nou… cât e… 1985… pardon? A, da, ’86! Formidabil! Încă puțin și intrăm în alt mileniu! Eu sigur nu, dar dumneata, da! Dumneata ai să vezi umanitatea de-atunci… cine știe cum va mai fi…”

Un râs ascuns îi destinde ridurile ordonat încrețite – colțurile ochilor, colțurile gurii, fruntea. Uite că mai există pe lume un asemenea om – deloc trist, deloc neliniștit ori melancolic… Sau resemnat. Doar atoateștiutor… și blând… Atât de senin și distant…

„…ce vorbeam? Aaa, da, guta… Cum a început februarie, a venit și atacul de gută… știi ce teribil doare? Nu mi-am imaginat niciodată asemenea dureri atroce, nici măcar două ore nu m-am putut odihni! După noaptea asta teribilă, am fost sigur că lucrul nostru nu va mai fi cu putință, dar se vede că mă îngrijorasem degeaba. Dimineață, durerea de genunchi m-a lăsat și am lucrat destul de bine, nu, draga mea? Sper că-mi permiți să-ți spun așa, mi-ai putea fi nepoată! Chiar strănepoată!”

Pata cald-maronie a irisului joacă pe albul învechit al ochilor, iar degetele uscate și reci, cu unghii încovoiate netezesc tremurând ușor teancul de pagini din fața lui. În marginea lor, pipăie creioanele pregătite, cu vârf ascuțit, și mica gumă Hardtmuth, rotundă, roasă, supraviețuind, ca și el, lumii lui dispărute.

„Un singur lucru te-am rugat de la început… Să nu uiți cât sunt de grăbit! Uneori probabil sunt plictisitor, sâcâitor, iartă-mă, ce pot să fac? Simt, din păcate simt că nu mai am decât puțină vreme”, îi repetă.

*

„Trebuia să vă fi grăbit până acum! De ce-ați amânat atât?”, îl repede ea în gând, ferindu-și privirea: din copilărie se teme că tot ce are-n minte i-ar putea fi descifrat de ochii străini.

În aceste luni de lucru împreună, apa uitării i-a mai înghițit Profesorului niște amintiri: dintr-un continent întreg, supraviețuiesc câteva insule care se scufundă de la o săptămână la alta. Și până și pe acestea, puține, care mai sclipesc vii pe ecranul deteriorat al minții lui ezită să le scoată la iveală. Nu-i spune:„Dacă ești bună, adaugă dumneata ce ți-am povestit mai devreme, cu cuvintele mele, dacă ți le mai amintești!” Autocontrolul care îl va însoți până în ultima clipă conștientă îl împinge să șteargă cu scrisul lui tremurat paragraful, șoptindu-i conspirativ: „Asta nici acum nu se poate scrie! N-are niciun rost s-o mai păstrăm!”Ea, reprezentanta sistemului, n-ajunge să-i șoptească, precaută: „Știți, domnule Profesor, poate e cazul să renunțăm la asta… Cenzura tot ar tăia-o, de ce să ne mai creăm singuri probleme?”, că el deja și-a ridicat spre ea ochii lăcrămoși și o întreabă cu vocea lui catifelată:„Ce crezi, putem lăsa așa? Cenzura ce-o să zică?”Vigilența lui stă la pândă mai abitir decât a ei: „Ești sigură că asta se poate spune acum? Mai demult nu se putea…”, o întreabă la tot pasul.

De parcă Cenzura ar fi o făptură uriașă cât Casa Scânteii, care știe la fel de bine ca o viitoare IA ce cuvânt, ce frază, ce paragraf, ce pagină trebuie să nu ajungă din rotativa tipografiei sub ochii oamenilor încremeniți la cozile pentru lapte și carne. Când ei îi este tot mai clar că în birourile spațioase, cu ferestre mari, sediul înspăimântătoarei Cenzuri, stau oameni mai fricoși și mai lacomi decât ea, care nu mai au habar ce trebuie tăiat în afară de orice insinuare răutăcioasă la adresa Lui sau a Ei. Sătui de urletele, anchetele, demiterile, ședințele publice de înfierare puse la cale, cu frică și furie, tot de ei, pentru lipsa de vigilență, se gândesc tot mai des să nu mai dea avize de publicare decât pentru Omagiile Lor! Oamenii înghețați la cozi n-au nevoie de toată maculatura asta autointitulată pompos Literatură!

De altfel, Ea a dedus-o înaintea lor, pentru că, uitându-se prin geamul limuzinei prezidențiale la gloatele din fața alimentarelor și aprozarelor, i-a și spus-o ofițerului de Securitate care o însoțește peste tot: „Viermii ăștia sunt doar cu gândul la mâncare!”

Iar acesta a transmis-o Șefilor Supremi din sediul Cenzurii, care s-au îngrozit că joburile lor sunt pe ducă.

*

Deși n-a călcat vreodată în acele camere spațioase unde se iau Deciziile, ea simte de la distanță cum gândesc Mai-Marii sistemului implacabil din care face parte. Și fiindcă vede și ea sfârșitul, care-o fi el, cum se apropie, îi vine mereu să-l întrebe pe bătrânul autor: „De ce-ați amânat atât?” Și-și întoarce repede fața, ca să nu-i vadă micul dispreț, aroganța tinerească. Târziu, prea târziu s-a apucat de memoriile astea, l-a ajuns vârsta, se gândește, neiertătoare. Nu mai poate citi decât cu lupa, și doar literele de tipar, iar când scrie, rândurile strâmbe o iau razna. Ea le descifrează cu destulă aplicație și răbdare, în timp ce el începe să picotească, capul i se lasă, bărbia se sprijină în piept, și când nu-i mai răspunde, știe că a adormit. Stă în „fotelul” confortabil, cu catifeaua verde decolorată și roasă, din fața biroului lui și se uită pe geam, dorindu-și să fie oriunde altundeva, afară. Nu poate însă decât să soarbă cu înghițituri mici cafeaua naturală cu caimac, din ceșcuța de porțelan de Sèvres pe care Eliza, cumnata mai tânără, abia trecută de 70 de ani, a Profesorului, a adus-o ceremonios pe tava de alamă cu arabescuri colorate. Așteaptă așa, cu un sentiment amestecat de bucurie răutăcioasă și nerăbdare abia stăpânită, până când Profesorul o să-și deschidă cu greu pleoapele umflate, tivite cu roșu, încercând să-și dea seama în ce lume se află. Sperând că ea nu i-a observat micul intermezzo (așa își denumește momentele de absență), se străduiește să-și amintească unde rămăsese când a ațipit. Ochii împăienjeniți de cataractă îi cer, în tăcere, ajutor, în timp ce caută cu disperare în albul minții lui întrebarea pe care ea i-o va sufla cu delicatețe.

*

Numai că delicatețea ei s-a erodat, și acum îl somează, cu un glas încă nesigur, că termenul de predare la editură este deja depășit. Da, trebuie să se grăbească, corectura așteaptă manuscrisul, Șeful așteaptă să mai taie din el și să-l împingă spre viză, tipografia e grăbită, s-au încălcat toate planificările! La orice aniversare pe ea o zorește Șeful, mai ales dacă are ghinionul să se afle în preajma lui, în instituție sunt multe aniversări, el, ca orice alcoolic, se amețește repede, devine volubil și autoritar, o caută din ochi, ceilalți își fac semne, ha-ha, a pus gheara pe ea, ei au scăpat, acu să vezi distracție! Deja clătinându-se cu paharul în mână, Șeful o urmărește ca s-o avertizeze că el o vede cum trage de timp cu memoriile Profesorului, dar aceste zile de huzur n-au să mai țină mult, vine evaluarea, vine reorganizarea, vin consecințele!

Și în timp ce bâiguie niște termene, ea înțelege că își va pierde curând șansa vizitei săptămânale în casa lățită peste o grădină părăginită, în care timpul se scurge în ritmul încetinit de acum o sută sau două de ani. Că n-o să mai ajungă dimineața, la o oră confortabilă, undeva lângă cheiul Dâmboviței, pe strada pavată cu piatră cubică și cu trotuare scâlciate, păzite de sălcii și tei bătrâni, cu trunchiuri enorme – poate din vremurile fanariote, poate din cele pașoptiste. Va pierde și iritarea din momentele când Profesorul ațipește, iar ea, care are pe cap atâtea și atâtea, clocotește de furie înăbușită că trebuie să asiste la eforturile disperate ale unui om prea bătrân ca să mai scrie despre o viață deja trăită și uitată, o carte care se va scoroji, fără ca cineva să dorească s-o deschidă. Câte n-ar face ea scăpată din biroul cu drumuri cu sens unic la toaletă și la bufetul instituției, unde o pândesc ochi la fel de plictisiți ca și ai ei! Dar și mai rău decât să-și piardă vremea, așteptând ca un bătrân centenar să se trezească din ațipelile lui frecvente, este că destul de curând nu va mai avea de ce să sune la soneria acestei case bătrânești plină de mobile stil cu furnirul plesnit, în care timpul s-a oprit într-un februarie îndepărtat, cu aer cețos și bucăți de zăpadă înghețată acoperind lăstarii florilor sălbăticite.

*

Înainte ca ea să ridice din umeri sau să bâiguie un „știu și eu ce-o să zică Cenzura?!”, el, care a văzut ceea ce ea n-are cum să-și imagineze, adică acele făpturi numai piele și os, îmbrăcate în haine prea largi, mirosind a muced, și cu privirile rătăcite, care încep să tremure doar când el întreabă „Și cum a fostacolo?” poate dintr-o indiscretă curiozitate jenată, sau ca să se mai bucure o dată că el a scăpat, printr-o minune, la limită, de iadul de unde tocmai a ieșit fostul său prieten, fosta rudă apropiată, ajunsă un biet rest uman, incapabil să deschidă gura fără să-și amintească jurământul tăcerii făcut la eliberare (că tot coșmarul trăit acolo pentru o vorbă scăpată, un râs cu subînțeles, o carte împrumutată va rămâne încuiat pe veci în mintea lui terorizată de stres posttraumatic), el îi șoptește, cu o voce mică: „Asta te rog să ștergi, era doar pentru dumneata!” Și în timp ce teama unui pericol știut-neștiut pâlpâie în ochii lui împăienjeniți de albeață, cu vinișoare, ici-colo, sângerii, ea trasează un pătrat mare peste paragraful incriminat, îl încercuiește și-l hașurează, apăsând pixul cu pasta decolorată, uscată, până când străpunge hârtia poroasă, stăpânindu-și zâmbetul de ușurare și de mic dispreț. În clipa asta, când se vede scăpată de posibilele reproșuri ale Șefului că a fost cu mintea aiurea și nu și-a cenzurat autorul, regretă, plină de suficiență, că bătrânul Profesor a renunțat singur și de bunăvoie la ce ar fi avut mai interesant de povestit în cartea de memorii pe care, în timp ce o lucrează împreună cu el, ea a decretat-o, deja, în gând, inutilă.

*

„…Spui c-a sunat? Daaa? S-a auzit soneria? Adineaori?”

Soneria s-a auzit slab, împinsă numai de trei ori de o mână grijulie să nu deranjeze.

„Să mă duc să văd cine e?”, se oferă, cu veșnica ei dorință să se miște, să plece, să o ia la goană de oriunde.

Dar și fiindcă la ora asta este cea mai tânără din casă, iar biroul Profesorului este prima cameră de la parter, chiar lângă ușa de la intrare. Altminteri ar fi un gest deplasat să facă ea omagiile casei unui musafir, fie și neanunțat: este doar o vizitatoare ocazională, care în curând nu va mai avea de ce să le calce pragul.

„Du-te dumneata, dacă nu te superi! Deși eu sunt cel care s-ar fi cuvenit să se ducă”, încuviințează bătrânul Profesor.

Fără atacul de gută, el, bărbatul, chiar și centenar, ar fi străbătut acum holul rece și s-ar fi luptat cu ușa grea din afară, înghețată, deși, atunci când merge cu pași șovăitori, vârsta i se vede mai bine. Să-l scuze, o roagă, zâmbind, că trebuie să se ridice din „fotel” și să-i țină locul! „Și, vezi, draga mea, că ieși dintr-o cameră șofată în hallul neîncălzit!”, o avertizează, grijuliu, iar ea, repezită cum e, după două minute se întoarce, zgribulită, să-și ia șalul.

„E cineva cu barbă, da?”, îi strigă atunci când a ajuns iar lângă ușa de sticlă de la intrare și cântărește silueta musafirului. „N-are barbă, nu!”, strigă ea, și mai tare. „Ei, lasă atunci… Nu toată lumea care vine în casa asta vine pentru mine”, mormăie el, dezamăgit. Nu i s-ar potrivi barba celui care intră, tot scuzându-se. Înalt și slab, cu fruntea joasă și părul tras neglijent pe o parte, părând și mai neglijent pentru că este încărunțit, picioare mari, ca și mâinile fără verighetă, costum de gata, prea subțire pentru frigul de-afară și nițel șifonat. Înainte să intre în biroul Profesorului, ca un bun cunoscător al spațiului domestic, se grăbise să dispară în cotloanele casei patriarhale cu multe acareturi ca să salute doamnele. Fiindcă dintr-acolo se aude un ciocănit de sticle, tânăra deduce că musafirul a venit cu un peșcheș de undeva de la țară, dar nu, el vine de la Timișoara. I-o spune chiar Profesorul când i-l prezintă.

„Matematician… și nu orice matematician!”, îl elogiază, cu râsul lui scârțâit și blând, mișcându-se, prizonier, în scaunul tapetat cu blană.

*

Nou-venitul a fost instalat în „fotelul” din fața Profesorului. Râde stânjenit, cu mâinile mari cuviincios așezate una peste alta, și trece rapid cu privirea peste biroul masiv, încărcat de felicitări cu sănii și zurgălăi pentru anul 1986, pagini îngălbenite scrise în franțuzește, hârtii cu calcule și dactilograma memoriilor care tronează în colțul dinspre fereastră. Ea nu le ascultă șoaptele dintr-o discreție învățată de mică, dar și fiindcă n-o interesează ce-și spun. Cuibărită pe canapeaua de lângă bibliotecă, răsfoiește albumul VENEZIA prin care s-a mai uitat cu jind. Pe copertă, un mozaic încărcat de aur, apoi prima pagină unde se spune că Venezia este un rest al potopului, apoi gravuri, o doamnă cu parură și toaletă fin de siècle înaintează spre gondolierul proptit în vâsle…

„Și de atunci nu se mai știe nimic despre el? Nimic?”, se înalță deodată glasul alarmat al Profesorului.

Derutată, ea ridică privirea spre cei doi, întrebându-se dacă se cade sau nu să răsfoiască albume în timp ce ei comunică lucruri grave.

„Nimic… nimic… De trei ani, nimic!” Mâna mare, cu palma lată, bărbătească, a matematicianului timișorean taie aerul, confirmându-și afirmația. „Sigur că și părinții, și soția mea, familia toată, sunt îngrijorați”, încheie, cu o intonație nepăsătoare care îi contrazice vorbele. Dă să mai adauge ceva, dar cumnata Eliza intră vioaie cu tava pe care aduce medicamentele Profesorului și trei mere coapte, presărate cu zahăr pudră, în castronele dantelate de porțelan.

„Vin și cornurile, imediat!”, îi anunță din prag. „Azi, spre deosebire de alte dăți, arată cât se poate de bine!”

Și chiar vine imediat cu ele și cu trei cești de ceai care fumegă, fierbinți. Tânăra mănâncă repede mărul pufos cu înghițituri lacome și pe urmă mestecă lent, cu înghițituri mici, cornul: îi era de mult foame.

În holul înghețat, pendula își picură sunetele, ca niște clopote depărtate de la mănăstirea Agapia.

*

„Ei, dumneavoastră, în Capitală, altă viață”, spune, cu o invidie ironică și cu gura plină, matematicianul provincial. „La noi, dacă intri la Pâine să ceri cornuri, nu ți se dau decât două, da, atât! Tot drumul, până la Timișoara, pâinea e pe cartelă, nu primești decât dacă dai bonul! Ori dacă dai adeverința că ești în deplasare. Acum și cu laptele este tot așa, ai voie un kil de lapte pe săptămână.”

„Cum?”, întreabă Profesorul, ducând mâna făcută pâlnie la ureche.

„Un kil de lapte pe săptămână, da, așa cum am spus!”, strigă celălalt. „Noi suntem acasă trei, numai dacă mergem toți, pe rând, rezolvăm… Și dacă vine destul lapte, fiindcă luna asta, jumătate din timp au adus prea puțin. Stai la coadă și iei dacă ai bon și dacă apuci! Dacă ajunge până la tine! Dar un timp n-au dat nici bonuri pentru că n-au avut nici hârtie.”

„Păi să te duci tu cu hârtie!”, râde, bonom și uscat, Profesorul.

„Da, n-au avut hârtie, așa că n-au dat nici bonuri, ha-ha!”, repetă matematicianul provincial, care are impresia că Profesorul n-a auzit și vrea să-i facă plăcere.

Râde și Profesorul, râde și ea, râd toți trei. Un timp se face liniște. Musafirul își soarbe conștiincios ceaiul, uitându-se la desenele și caricaturile înrămate de pe pereți. Cumnata Eliza intră să ia ceștile goale.

„Nu te-ai atins de corn, ți-l mai las?”, îl întreabă pe Profesor, și cum el face semn că nu, destul!, ea adaugă, ironic: „Domnul ține la siluetă!”

„Este rău”, spune matematicianul provincial, mișcându-și mâinile mari. „Și o să fie încă și mai rău cu mâncarea, o să vedeți! Dac-a ieșit vorba să meargă să ia din hambarele țăranuluice-i prisoșește?!”

„Și dacă iau de la țăran anul ăsta, de la cine au să mai ia la anul?”, întreabă Profesorul, clătinând din capul împodobit cu tichia neagră.

„Păi țăranii n-au să mai iasă să facă nimic”, crede celălalt. „Care-s tineri fac naveta la oraș! Care-au mai rămas la țară sunt pensionari, ăștia tot mai ieșeau să muncească, că așa e țăranul învățat! Și e mai sănătos să muncești, e bine pentru sănătate. Dar așa, au să se uite la ceilalți pensionari ai statului și-au să-și zică, de ce eu?!”

*

S-a făcut tăcere din nou. Matematicianul provincial își frământă mâinile mari, stă stângaci în „fotelul” verde, în această casă cu mobile și ritualuri din alte vremuri. Un timp tihnit pe care îl evocă, zâmbind visător, bătrânul Profesor, înțepenit în hăinuța lui de catifea, pe scaunul căptușit cu blană de lup.

„…Și după ce a ajuns ministru, l-am întrebat: «Cum îți alegi subalternii? Cum îi alegi pe cei cu care ai să lucrezi?». «Îi iau pe cei care au păreri opuse mie», a zis. Asta mi s-a părut o idee foarte bună, ca subalternii să aibă de la început ceva în minte. Mai târziu, vedem noi cum ne înțelegem, cum cădem de acord ce să facem. Dar ca principiu, este sănătos, eu tot așa lucram cu…”

„Da, aveți dreptate, numai că asta se întâmplă foarte rar. Foarte puțini își asumă așa ceva… Cine, de fapt?”, întreabă sceptic matematicianul provincial, foindu-se sub veioza cu picior de bronz și abajur cu desen japonez.

Ceaiul s-a băut, conversația s-a rupt. Adâncurile casei sunt pline de zgomote, bătăile pendulei, pianul, Elizei i-a venit copilul la oră, un râs ascuțit, al femeii de menaj din odăița ei de la demisol, scârțâitul necontenit al parchetului vechi, voci bătrâne de femei. În cameră e cald și plăcut, am fi putut înainta cu lucrul, se gândește resentimentară reprezentanta sistemului editorial, uitându-se pe furiș la ceasul de la încheietura mâinii: o enervează tăcerea care se prelungește.

Poate nou-venitul tace fiindcă se ferește de ea și o tot așteaptă să iasă din cameră? Ea a vrut de la început să-i lase singuri, dar Profesorul a oprit-o: „Stai și dumneata cu noi, n-avem secrete.”

Dar dacă că totuși au? Sau dacă are doar musafirul?

*

„Pot să-ți fiu cu ceva de ajutor, domnule Constantinescu?”, rupe tăcerea bătrânul Profesor, ca și când i-a citit gândurile.

„Ei, știu eu cine m-ar putea ajuta?!”, ezită celălalt, râzând strident. „O singură persoană! Doar sus…”

Ridică mâna spre tavan, cu gestul bine cunoscut care-l indică pe El, și se mișcă în „fotelul” prea mic, în care de la început s-a așezat doar în margine, cu jumătate de fese.

„Tot în problema aceea… tot?…”, încearcă, cu delicatețe, Profesorul.

„Tooot… tooot… Tooot cu soția…”

„Nu s-a rezolvat?”, întreabă Profesorul, cu ochii atenți.

„Nuuuu”, se foiește celălalt pe marginea de fotoliu. „Nu…”

„Ministreasa asta este… hm… ireductibilă”, își exprimă Profesorul, cu delicatețe, rezerva.

„Da, așa e”, se grăbește celălalt. „Doar că avizul Ministerului l-am căpătat…”

„Cum așa?”, se miră Profesorul.

„Am fost eu la Minister și am lămurit problema… Avizul de la Minister e favorabil.”

Are un gest al lui, cu amândouă mâinile, cu care duce fraza oprită la capătul ei firesc.

„Aaa, da? A aprobat ministreasa?”, se miră Profesorul. „Atunci… dacă a avizat… mai este vreo problemă cu postul?”

„Tocmai asta e… Ea a explicat și chiar i s-a dat dreptate, este just ce ați scris în memoriu, i s-a spus. Cum adică? Adică tot tu, adică tot ea, care a ales să rămână în țară, tot ea să sufere? Adică tot ea?… După ce… Când nici relații n-au, nici scrisori nu, nici nu știm unde e, ce face acel frate ale ei.”

„Asta a spus ministreasa?”, întreabă derutat bătrânul Profesor.

„Nu, asta spun eu. Adică și ea a spus asta, în memoriul pe care l-a făcut la ministreasă, la care i s-a dat dreptate…”

„Și-au numit-o unde dorește?”

„Ei, asta-i! Nu! N-au numit-o. De-asta am și îndrăznit să vin azi…”

„N-au numit-o pe ea? Dar pe cine au numit?”

„N-au numit pe nimeni! Tot nimeni de atunci, nimeni. Soția doar girează… e doar interimară… Adică cum vine asta: ești bun ca să girezi, dar ca să primești numirea, nu?! Ce să faci atunci? Să alergi tot tu? Când nici nu-l vede pe frati-su, nici nu se interesează unde e, nici nu primește scrisori, pachete sau mai știu eu ce, nici nu trimite…”

*

„Păi atunci… dacă girează…”, conchide, brusc relaxat, bătrânul Profesor.

Mâna bâjbâie pe farfurioara adusă mai devreme de cumnata Eliza după pastile, pe urmă face un semn complice tinerei colaboratoare.

„Am uitat cum trebuie să le iau”, se scuză. „Du-te dumneata, dacă ești bună, și cheam-o pe Eliza să-mi spună”, o roagă.

Cumnata Eliza vine vijelios din camera de unde mai devreme s-a auzit pianul, îl ceartă pe Profesor că că e neglijent cu medicamentele și, spre exasperarea celorlalți doi, se întinde la vorbă.

„…Și fetița de azi s-a întors la fel, după bomboană!”, povestește. „Le-o dau și ca premiu, și ca încurajare, nu fac diferență între ei! Cântă bine, cântă prost, eu le dau bomboana la toți… Și, cum se termină lecția, știți cum o așteaptă? Chiar copiii de care nu poți să spui că n-au ce le trebuie acasă! Ieri, fetița ambasadorului se îmbrăca încet și tot nu se dădea dusă. «Ei, ce-i cu tine?», o întreb. «Bomboana… mie nu mi-ați dat bomboana», spune.”

Matematicianul provincial se îmbracă repede, ferindu-și ochii nemulțumiți. Știe deja cum o să-l primească acasă nevasta, directoare interimară: „Ți-am spus să nu bați degeaba drumul până acolo! Ce putere, ce relații să mai aibă un boșorog?! Dar tu, nu, cu tine nu poate omul nimic!”

Asta își închipuie tânăra care se uită, cu speranță, din nou la ceasul de la încheietura mâinii, ziua ei de lucru pare terminată, Slavă Domnului! Poate Profesorul o să fie mai în formă săptămâna viitoare când ea va avea ziua ei de lucru acasă și va trece iar pe sub teiul desfrunzit, cu trunchiul enorm, de pe vremea fanarioților. N-are cum să-i treacă prin minte că este ultima oară când mai vede coperțile lucioase ale cărților nemțești și franțuzești de pe rafturi, cele două fotolii adânci, cu arcurile rupte sub husele tocite, măsuța fragilă, clătinându-se pe picioarele lungi sub teancurile de reviste de matematică englezești, zâmbetul îngăduitor al bătrânului Profesor, înconjurat de cercul gălbui și franjurile veiozei, și lumina ștearsă de februarie care dă o opacitate cenușie perdelelor de dantelă. Nici n-o că mai aibă cum să calce pe piatra cubică denivelată a acestei străzi de București vechi în care buldozerele au să intre, simplă coincidență, la primul parastas al Profesorului.

[Vatra, nr. 3-4/2026, pp. 2-4]